2. /11 FEBRUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Zi neagră pentru mine: acum 7 ani, la ora 3,34 a murit Pufuleț, după ce cu o zi în urmă a fost operată de cancer mamar! Adio draga mea prietenă, Pufuleț! Amintirea ta o voi păstra cât voi trăi!

Decese

·         55: Moare in conditii misterioase la Roma, Tiberius Claudius Caesar Britannicus, moștenitor al tronului imperial (n.12 februarie 41). A fost fiul imparatului roman Claudius și al Valeriei Messalina. Disparitia sa ii deschide calea lui Nero să devină împărat.

Tiberius Claudius Caesar Britannicus (12 February AD 41 — 11 February AD 55) was the son of the Roman emperor Claudius and his third wife Valeria Messalina – foto: en.wikipedia.org

·         244: Imparatul roman Gordian al III-lea este ucis de soldații rasculati  în Zaitha (in Mesopotamia).

·         731: A decedat Papa Grigore al II-lea. S-a născut  la  Roma  in anul 669, iar, la data de 19 mai 715 a fost ales papă.  După moarte  el va fi declarat sfant.

·      824: A murit Papa Pascal I.

Papa Pascal I- foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Papa Pascal I a stat in scaunul pontifical din 25 ianuarie 817 pana la 11 februarie 824. S-a născut în Roma si a fost în prealabil stareţ la manastirea Sf.Stefan din Roma. A primit in dar de la Ludovic cel Pios, Corsica şi Sardinia. El l-a încoronat împărat pe Lothar în anul 823 la Roma şi a deschis un adapost pentru grecii persecutati si fortati sa-si paraseasca tara in timpul luptelor cu iconoclaştii. Biserica Catolică îl sărbătorește pe Sf. Pascal pe data de 11 februarie.

·         1503: Elisabeta de York (n. 11 februarie 1466 – d. 11 februarie 1503) a fost fiica regelui Eduard al IV-lea al Angliei, sora regelui Eduard al V-lea, nepoata regelui Richard al III-lea, soția regelui Henric al VII-lea și mama regelui Henric al VIII-lea.

Elisabeta de York s-a născut la Palatul Westminster, cel mai mare copil al regelui Eduard al IV-lea și a reginei lui, Elizabeth Woodville. Botezul ei a fost sărbătorit la Abația Westminster.

În 1469, ea a fost logodită pentru scurt timp cu George Neville, fiul lui John Neville, conte de Northumberland, care l-a sprijinit inițial pe Eduard al IV-lea împotriva rebeliunii verișorului său Richard Neville, Conte de Warwick, care mai târziu s-a alăturat rebeliunii lui Warwick. Ca urmare, logodna a fost anulată. În 1475, Ludovic al XI-lea a fost de acord cu căsătoria Elisabetei de Yoek și a fiului său, Carol, Delfinul Franței. Cu toate acestea, în 1482, Ludovic și-a renegat promisiunea.

În 1483 Eduard al IV-lea a murit iar fratele mai mic al Elisabetei, Eduard, a devenit rege. Unchiul ei, Richard, Duce de Gloucester a fost numit regent și protector al nepoților săi. La scurt timp după moartea fratelui său, Richard a început să ia măsuri pentru a-și izola nepoții de relațiilor lor din Woodville.

La 22 iunie 1483 căsătoria lui Eduard al IV-lea a fost declarată invalidă. Acest lucru a făcut ca urmașii rezultați din căsătorie să nu fie eligibili pentru succesiunea la tron. Parlamentul a emis un proiect de lege, Titulus Regius pentru a sprijini această poziție: copii lui Eduard al IV-lea au fost declarați bastarzi iar Richard numit rege.

În 1484, Elisabeta și familia ei au părăsit Westminster Abbey și s-au întors la curtea lui Richard. Au existat zvonuri că Richard dorea să se căsătorească cu nepoata lui. Dar curând, Henric Tudor, care a plecat din Harfleur a debarcat la Milford Haven cu două mii de soldați englezi. Țara Galilor s-a pronunțat în favoarea lui pentru că familia Tudor era galeză. Henric s-a întâlnit cu Richard în bătălia de la Bosworth în 1485. Richard s-a avântat în luptă și a fost ucis.

Elisabeta ca regină

Henric era moștenitor al Casei Lancaster. Deși știa că trebuie să se căsătorească cu Elisabeta pentru a-și asigura stabilitatea tronului, nu a avut intenția ca drepturile lui să fie puse sub semnul întrebării: dorea să domnească ca un rege-cuceritor și nu ca soț al Elisabetei, nu avea nici o intenție de a împărți puterea cu ea.

Henric al VII-lea a recunoscut necesitatea de a se căsători cu Elisabeta de York pentru a asigura stabilitatea domniei sale și de a slăbi pretențiile altor membrii supraviețuitori ai Casei de York, însă a insistat să fie rege și să guverneze singur, fără să aibă intenția de a împărți puterea cu noua sa soție.

Henric al VII-lea a abrogat Titulus Regius, legitimizând astfel copiii lui Eduard al IV-lea și recunoscându-l pe Eduard al V-lea ca prodecesor al său. După procurarea dispensei papale, Cardinalul Bourchier, Arhiepiscopul de Canterbury, i-a căsătorit pe Henric al VII-lea și pe Elisabeta de York pe 18 ianuarie 1486, la Abația Westminster, iar primul lor fiu, prințul Arthur se naște la 20 septembrie 1486.

Elisabeta a fost încoronarată regină pe 25 noiembrie 1487. După încoronare, ea a dat naștere la cinci copiii, însă doar trei au supraviețuit: Margareta, Henric și Maria.

În ciuda faptului că la început fusese doar un simplu aranjament politic, căsătoria celor doi s-a dovedit a fi una de succes și ambii parteneri par să fi fost meniți să se iubească unul pe altul. Ca regină, Elisabeta de York, nu a exercitat o mare influență politică, din cauza puternicei sale soacre, Lady Margaret Beaufort, însă a fost raportată ca fiind o persoană blândă și bună, generoasă cu rudele sale, cu slujitorii și cu binefăcătorii ei. Ea a trăit o viață liniștită în mare măsură, departe de politică și cu cei trei copiii ai săi, la Palatul Eltham. Elisabeta de York s-a bucurat de muzică și dans, precum și de jocuri cu zaruri.

La 14 noiembrie 1501, băiatul ei în vârstă de 15 ani, Arthur, s-a căsătorit cu Catherine de Aragon, fiica lui Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabellei I de Castilia, iar cei doi au fost trimiși la castelul Ludlow, reședința tradițională a Prințului de Wales. Cinci luni mai târziu, Arthur a murit subit în aprilie 1502. Vestea morții lui Arthur i-a cauzat lui Henric al VII-lea o mare durere, temându-se pentru dinastia sa.

Elisabeta de York a rămas însărcinată din nou, iar în ulimele luni de sarcină, ea s-a retras în Turnul Londrei. Pe 2 februarie 1503, Elisabeta de York a dat naștere unei fete, Caterina, dar copilul a murit la câteva zile după aceea. Cedând la o infecție după naștere, Elisabeta de York, a murit la 11 februarie, chiar în ziua când împlinea 37 de ani.

Este posibil ca Henric al VII-lea să fi murit din cauza inimii zdrobite: există dovezi că durerea lui pentru Elisabeta a durat timp de ani de zile. În fiecare an, el declara o slujbă imensă, unde clopotele răsunau în tot orașul și 100 de lumânări erau aprinse în onoarea Elisabetei de York.

Elisabeta de York a fost o frumusețe de renume, moștenind părul și tenul părinților ei. Toți membrii monarhiei Tudor au moștenit părul ei roșu auriu și trăsăturile. Elisabeta și Henric al VII-lea au avut împreună șapte copii:

• Arthur, Prinț de Wales (20 septembrie 1486 - 2 aprilie 1502)
• Margareta, Regina Scoției (28 noiembrie 1489 - 18 octombrie 1541)
• Henric al VIII-lea al Angliei (28 iunie 1491 - 28 ianuarie 1547)
• Elisabeta Tudor (2 iulie 1492 - 14 septembrie 1495)
• Maria, Regina Franței (18 martie 1496 - 25 iunie 1533)
• Edmund, Duce de Somerset (21 februarie 1499 - 19 iunie 1500)
• Caterina Tudor (2 feburarie - 10 februarie 1503)

* 1617: Giovanni Antonio Magini (în latină Maginus) (n. 13 iunie 1555 – d. 11 februarie 1617) a fost un astronom, astrolog, cartograf și matematician italian.

S-a născut la Padova și a absolvit studii de filosofie la Bologna în 1579. Tatăl său era Pasquale Magini, un cetățean al Padovei. Dedicându-se el-însuși studierii astronomiei, a scris în 1582 lucrarea Ephemeridesmotuum coelestium, tradusă în italiană în anul următor.

În 1588 a fost ales în locul lui Galileo Galilei pentru a ocupa catedra de matematică de la Universitatea din Bologna , după moartea lui Egnatio Danti. El a murit în Bologna.

Magini a susținut existența unui sistem geocentric al lumii spre deosebire de sistemul heliocentric al lui Copernic. Magini a conceput propria sa teorie planetară, diferită de celelalte teorii existente. Sistemul maginian consta din unsprezece sfere de rotație, pe care l-a descris în Novæ cœlestium orbium theoricæ congruentes cum observationibus N. Copernici (Veneția, 1589).

În lucrarea De Planis Triangulis (1592), el a descris utilizarea de cvadrantelor în topografie și astronomie. În 1592 Magini a publicat Tabula tetragonica, iar în 1606 a conceput tabele trigonometrice extrem de precise. De asemenea, el a studiat geometria sferei și aplicațiile trigonometriei, pentru care a inventat metode de calcul. A cercetat problema oglinzilor și a publicat studii despre teoria oglinzilor sferice concave.

De asemenea, el a publicat un comentariu asupra lucrării Geographia (Köln, 1596) a lui Ptolemeu.

În calitate de cartograf, activitatea sa de o viață a fost pregătirea lucrării Italia sau Atlante geografico d'Italia (Atlasul geografic al Italiei), tipărit postum de fiul lui Magini în 1620. Acesta urmărea să includă hărți ale fiecărei regiuni italiene cu nomenclatura exactă și note istorice. Fiiind un proiect major, realizarea atlasului (început în 1594) s-a dovedit costisitoare și Magini a acceptat diverse posturi suplimentare pentru a obține bani pentru finanțarea lui, devenind inclusiv meditator la matematică pentru fiii lui Vincenzo I de Gonzaga, Duce de Mantua, un mare patron al artelor și științelor. De asemenea, el a servit ca astrolog al curții ducale. Ducele de Mantua, căruia îi era dedicat atlasul, l-a ajutat în acest proiect și a cerut ca hărți din diferite state ale Italiei să-i fie aduse lui Magini. Organele administrative din Messina și Genova l-au ajutat, de asemenea, pe Magini din punct de vedere financiar în acest proiect. Magini nu a făcut nici un fel de cartografiere el însuși.

El a avut, de asemenea, preocupări care astăzi ar fi considerate pseudoștiințifice. Un susținător puternic al astrologiei, el a apărat utilizarea sa în medicină în lucrarea De astrologica ratione (Veneția, 1607). Magini a colaborat îndeaproape cu Valentine Naibod și a publicat în această carte studiile De annui temporis mensura în Directionibus și De Directionibus din manuscrisul neterminat Claudii Ptolemaei Quadripartitae Constructionis Apotelesmata Commentarius novus et Eiusdem Conversio nova al lui Naibod. El a fost, de asemenea, interesat de metoposcopie.

A corespondat cu Tycho Brahe, Clavius, Abraham Ortelius și Johann Kepler. Corespondența lui a fost editată în anul 1886 de către Antonio Favaro.

Craterul lunar Maginus este numit după el.

O companie de software din Marea Britanie și-a luat numele de la craterul Maginus numit în onoarea lui.

* 1626: Pietro Antonio Cataldi (n. 15 aprilie 1548 la Bologna - d. 11 februarie 1626) a fost un matematician italian.

A fost profesor universitar la Florența, Perugia și Bologna, timp de 43 de ani. La Bologna a fondat o Academie de Științe Matematice, care însă a fost închisă din ordinul Senatului, nu se știe din ce motiv.

Deține un loc de frunte între matematicienii italieni din acea perioadă prin contribuțiile aduse în geometrie.

Foarte pasionat pentru matematică, adeseori și-a distribuit gratuit lucrările în peste 100 de orașe italiene cu scopul de a sprijini și stimula pe elevii merituoși, dar cu stare financiară precară.

La Cataldi au apărut printre primele lucrări despre fracțiile continue.

Cataldi a apărat lucrările lui Arhimede în contra acuzațiilor aduse de cuadraturistul Scalinger în legătură cu cuadratura cercului. Mai mult, Cataldi a combătut cuadratura cercului propusă de Scalinger și alții.

Unele lucrări ale lui Cataldi sunt foarte rare.

·        1650: A încetat din viaţă filosoful francez René Descartes (“Discurs asupra metodei”, “Meditaţii metafizice”); (n. 31 martie 1596). Este autorul celebrei maxime: ”Gandesc , prin urmare, exist” (Je pense,donc je suis, lat. Cogito, ergo sum)”.

René Descartes (31 martie 1596 – 11 februarie 1650), cunoscut de asemenea cu numele latin Cartesius, a fost un filozof și matematician francez – foto: ro.wikipedia.org

* 1795: Carl Michael Bellman (n. 4 februarie 1740, Stockholm, d. 11 februarie1795, Stockholm) a fost un poet și compozitor din Suedia.

* 1816: Christiane Henriette de Palatinate-Zweibrücken-Birkenfeld (16 noiembrie 1725, Ribeauvillé – 11 februarie 1816, Arolsen) a fost contesă palatină de Zweibrücken-Birkenfeld prin naștere și prințesă de Waldeck-Pyrmont prin căsătorie.

Christiane Henriette a fost fiica cea mică a contelui palatin și duce Christian al III-lea de Zweibrücken (1674–1835) și a contesei Caroline de Nassau-Saarbrücken (1704–1874). Christiane Henriette a fost sora lui Christian al IV-lea, Conte Palatin de Zweibrücken, a lui Friedrich Michael de Zweibrücken și a Carolinei de Zweibrücken căsătorită cu Landgraful Ludovic al IX-lea de Hessa-Darmstadt. Christiane Henriette a fost mătușa primului rege bavarez Maximilian I.

S-a căsătorit la 19 august 1741 la Zweibrücken cu Karl August, Prinț de Waldeck și Pyrmont (1704–1763). După decesul soțului ei în 1763, ea a devenit regentă a principatului și tutore pentru fiul ei cel mare din 1764 până în 1766.^[1]

În anii 1764-1778, noul castel de la Arolsen a fost construit pentru ea de Franz Friedrich Rothweil.

Christiane Henriette a fost considerată extrem de educată în arte și științe. Ea a fost un prieten apropiat al antropologul Johann Friedrich Blumenbach.^[2] Christiane a colectat o bibliotecă cuprinzătoare,^[3] care prin 1788 a inclus aproximativ 6.000 de volume^[4] și în castelul ei de la Arolsen, ea a menținut o colecție de artă și istorie naturală. ^[5]

Când a murit a lăsat în urmă datorii considerabile,^[6] motiv pentru care părți ale colecției ei de artă și din bibliotecă au trebuit să fie scoase la licitație în 1820.^[7]

Christiane Henriette a murit în 1816 la vârsta de 90 de ani și a fost înmormântată în parcul castelului de la Arolsen.

Din căsătoria cu Karl August, Christiane Henriette a avut următorii copii:

• Karl (1742–1756)
• Friedrich (1743–1812), Prinț de Waldeck și Pyrmont
• Christian (1744–1798), general portughez
• George I (1747–1813), Prinț de Waldeck și Pyrmont; s-a căsătorit în 1784 cu prințesa Auguste de Schwarzburg-Sondershausen (1768-1849)
• Caroline Louise (1748–1782); s-a căsătorit în 1765 cu Peter von Biron, Duce de Courland (1724-1800); au divorțat în 1772.
• Louise (1751–1816); s-a căsătorit în 1775 cu ducele Frederic Augustus de Nassau-Usingen (1738-1816)
• Louis (1752–1793), general olandez, ucis în bătălie

* 1825: Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (28 noiembrie 1774– 11 februarie 1825), a fost ultimul duce de Saxa-Gotha-Altenburg.

A fost al treilea fiu al lui Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg și a soției sale, Prințesa Charlotte de Saxa-Meiningen, fiica Ducelui Anton Ulrich de Saxa-Meiningen.

Fratele său cel mare a murit la vârsta de 9 ani în 1779, astfel că cel de-al doilea frate, August, a devenit moștenitor al ducatului. În 1804, după decesul tatălui lor, August a devenit duce de Saxa-Gotha-Altenburg iar Frederic moștenitor al ducatului deoarece August a avut un singur copil, o fiică, Prințesa Louise (care va deveni mama Prințului Albert soțul reginei Victoria).

În 1822, în urma decesului fratelui său August, Frederic a moștenit ducatul de Saxa-Gotha-Altenburg. A domnit numai trei ani și a murit necăsătorit; cu el, linia de Saxa-Gotha-Altenburg s-a sfârșit. După decesul său, teritoriile sale au fost repartizate între rudele sale din Casa de Wettin. Ernst I de Saxa-Coburg-Saalfeld a primit Gotha și și-a schimbat titlul în Duce de Saxa-Coburg și Gotha, deși cele două ducate au rămas punct din punct de vedere tehnic separate. Ducele de Saxa-Hildburghausen a primit Altenburg și și-a schimbat titlul în Duce de Saxa-Altenburg.

* 1866: William Thomas Brande (n. 11 ianuarie 1788 - d. 11 februarie 1866) a fost un chimist englez, cunoscut mai ales pentru faptul că a reușit printre primii să izoleze litiul prin electroliză.^[3]

Începând cu 1813, a fost succesorul lui Sir Humphry Davy la conducerea Royal Institution de la Londra.

Pentru activitatea sa, în 1813 i s-a decernat Medalia Copley.

·       1868: A încetat din viaţă fizicianul francez Leon Foucault, cel ce a demonstrat, graţie pendului care ii poarta numele, mişcarea de rotaţie a Pamantului; (n. 18 septembrie 1819).

Jean-Bernard-Léon Foucault – foto: ro.wikipedia.org

Jean-Bernard-Léon Foucault (n. 18 septembrie 1819 – d. 11 februarie 1868) a fost un fizician și astronom francez. A rămas în istoria fizicii mai ales pentru experimentul său care a demonstrat rotația Pămîntului în jurul axei sale (pendulul lui Foucault, instalat în Pantheonul din Paris). Acest pendul a fost reinstalat în 1995 și în prezent poate fi vizitat. Alte contribuții ale sale în fizică: determinarea vitezei luminii, inventarea giroscopului, descoperirea „curenților Foucault”.

Pendulul lui Foucault în Panthéon, Paris – foto: ro.wikipedia.org

Dispozitivul experimental constă dintr-un pendul gravitațional capabil să oscileze în orice plan vertical. Prima demonstrație a avut loc în februarie 1851, în Camera Meridianului de la Observatorul din Paris. Câteva săptămâni mai târziu, Leon Foucault a suspendat o sferă cu o masă de 28 kg, prevăzută cu un vârf ascuțit, de domul Panthéonului, la capătul unui fir lung de 67 m. Pe podea este presărat un strat de nisip fin, pe care vârful pendului trasează o rozetă și revine în locul de unde a pornit după 32 de ore. La latitudinea de 30°, o rotație completă durează 48 de ore.

 

·         1886: Maria Burada (n. 15 aprilie 1812, Iași - d. 11 februarie 1886, Iași) a fost o traducătoare română, prima femeie din Moldova care a tradus piese de teatru

Fiică a șătrarului Ioan Isăcescu, Burada a primit o educație aleasă în familie (cunoștea limbile greacă, franceză, rusă, germană). În 1830 se căsătorește cu vornicul Tudorache Burada

În 1847 traduce melodrama în patru acte Clopotarul de la Sf. Pavel de Joseph Bouchardy^⁠(d). Piesa, care s-a jucat la Iași la 15 martie 1848, a stârnit un larg ecou în publicul ieșean din preajma anului revoluționar 1848

* 1899: Ivan Osipovici Velio (Welho)^[1] (în rusă Иван Осипович Велио; n. 6 octombrie 1830 – d. 30 ianuarie 1899) a fost un om de stat rus (provenit dintr-o familie nobilă de origine portugheză)^[2] și guvernator al Basarabieiîntre anii 1862 – 1863.

Ivan, ful generalului-comandant de cavalerie din Țarskoe Selo, Osip Osipovici Velio, s-a născut în 1830.

A fost educat la liceul imperial „Aleksandrovsk”. La absolvire, în 1847 a fost angajat la Ministerul imperial al Afacerilor Externe, și a fost un secretar senior la misiunile din Dresda (1854) și Bruxelles (1858).

La începutul anilor 1860 Velio s-a întors în Rusia și a fost numit guvernator-adjunct de Herson (1861), iar apoi a ocupat postul de guvernator al Basarabiei (1862–63). În 1863 a fost numit primar al Odesei, în 1865, guvernator al guberniei Simbirsk.

La sfârșitul anului 1866, Velio a fost numit director-executiv al Departamentului de Poliție, în 1868 – director al departamentului poștal.

În 1880, Velio a fost pus responsabil asupra nou formatului Departament de Poliție, în 1881 – numit senator, iar la 14 mai 1896 – membru al Consiliului de Stat.

·         1901: Milan Obrenović (n. 10/22 august 1854,^[1] Mărășești, Moldova – d. 29 ianuarie/11 februarie 1901,^[1] Viena, Austro-Ungaria^[2]) a fost conducător al Serbiei din 1868 până în 1889, inițial ca prinț (1868-1882) apoi ca rege (1882-1889).

Milan Obrenović s-a născut în exil la Mărășești, Moldova în timpul în care în Serbia domnea Casa de Karađorđević. Milan a fost fiul lui Miloš Obrenović (1829–1861) și al Elenei Maria Catargiu din Moldova(cunoscută în Serbia ca Marija Obrenović). Bunicul patern al lui Milan a fost Jevrem Obrenović (1790–1881), fratele faimosului prinț sârb Miloș Obrenovici. Milan a avut o singură soră, Tomanija.

La scurt timp după nașterea lui Milan, părinții lui au divorțat. Doi ani mai târziu, la frageda vârstă de șapte ani, Milan și-a pierdut tatăl care a murit în luptă cu turcii lângă București ca un mercenar străin de armata română; mama Maria a primit custodia legală. Maria a trăit un stil de viață luxos aristocratic, devenind curând amanta domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu care a avut doi copii - Sașa și Dimitrie. Ca rezultat ea a arătat un interes scăzut copilului ei din căsătoria cu Miloš astfel că s-a ajuns la un acord pentru tânărul Milan pentru a fi adoptat în mod legal de către vărul său Mihailo Obrenovici al III-lea, care devenise prinț conducător al Sebiei.

Milan a fost adus la Kragujevac de Prințul Mihailo Obrenovici al III-lea, care, de asemenea, a angajat o guvernantă. Zeci de ani mai târziu, odată ce Milan a devenit rege, detalii din viața personală a mamei sale au fost adesea folosite de către oponenții săi politici, în special de liderul Partidului Radical Popular Stojan Protić, care a mers până la acuzația falsă că tatăl regelui Milan este de fapt Alexandru Ioan Cuza.

* 1904: Vladimir Vasilyevich Nahuel Markovnikov (rusă: Влади́мир Васи́льевич Марко́вников; n. 22 decembrie 1837 la Nijni Novgorod, d. 11 februarie 1904 la Saint Petersburg) a fost un chimist rus.

Markovnikov a studiat la început științele economice și, după absolvire, a devenit asistentul lui Alexander Butlerov la Universitatea din Kazan și Universitatea din Saint Petersburg. După absolvirea din 1860, el s-a mutat în Germania, unde a stat doi ani și a studiat sub îndrumarea lui Richard Erlenmeyer și Hermann Kolbe. Întors în Rusia, a terminat doctoratul în 1869 și a obținut un post de profesor la Universitatea din Kazan. Din cauza unui conflict cu universitatea, a renunțat și a fost apoi numit profesor la Universitatea din Odessa în 1871. După doi ani s-a mutat la Universitatea din Moscova, unde a rămas pentru tot restul carierei.

* 1920: Pier Andrea Saccardo (n. 23 aprilie 1845, Treviso – d. 11 februarie1920, Padova) a fost un botanist dar în primul rând micolog italian, profesor de istorie naturală și de botanică precum director al institutului tehnic la Universitatea din Padova. Abrevierea numelui său de autor este Sacc..

Saccardo a urmat liceul din Veneția și, după bacalaureat, a studiat la Institutul Tehnic al Universității din Padova, unde a obținut doctoratul în 1867, iar în 1869 a devenit profesor de istorie naturală. În 1872 a înființat revista Michelia în care a publicat multe dintre lucrările sale micologice timpurii precum cele despre istoria botanicii. Un an mai târziu a scris Mycologiae Venetae specimen, în care a descris toate ciupercile care erau de găsit în Veneto, dezvoltând categoriile de față ale lui Ludwig Ritter von Heufler zu Rasen und Perdonegg, Freiherr von Hohenbühel(1817-1885) de la 245 la 4.600 de taxoni. În 1879 a preluat conducerea catedrei de botanică ca succesor al fostului său învățător Roberto de Visiani (1800-1878) și în plus a fost numit director al institutului precum și al grădinilor botanice ale universității.^[4]

Activitatea științifică a lui Saccardo a fost concentrată aproape în întregime pe micologie. A publicat peste 140 de lucrări privind Deuteromycota (ciuperci imperfecte). În acest context, Saccardo a dezvoltat un sistem de clasificare a ciupercilor imperfecte prin examinarea culorii și formei sporilor care a devenit sistemul primar utilizat, anterior clasificării prin analiza ADN-ului. O altă lucrare s-a ocupat cu Sordariomycetes sin. Pyrenomycetes, o clasă de ciuperci în subdiviziunea Pezizomycotina, fiind o subîncrengătură a ciupercilor ascomicetecare constă din 28 de ordine, 90 de familii și 1344 de genuri. ^[5]

Saccardo a devenit renumit prin publicarea operei sale în 9 volume (postum editată în 25 volume) Sylloge fungorum omnium hucusque cognitorum (inventarierea tuturor ciupercilor cunoscute până în prezent), reprezentând o listă completă a tuturor denumirilor care au fost utilizate vreodată pentru ciuperci. În această mare lucrare foarte importantă pentru taxonomia ciupercilor, savantul a enumerat pe 160.000 de pagini toate numele folosite pentru denumirea lor. Sylloge este în continuare singura lucrare de acest gen, care a fost atât cuprinzătoare pentru Regnul Fungi, ca și suficient de modernă. Unele dintre descrierile și cheile sale de clasificare sunt încă de referință. De acea a fost poreclit Linnaeus al ciupercilor. Fiind de asemenea interesat în istoria științei, Saccardo a publicat în 1895 și în 1901 La Botanica in Italia.^[5][6][7]

În anul 1915, omul de știință s-a retras din posturile universitare pentru a avea timp pentru finalizarea marii lui opere Sylloge fungorum omnium hucusque cognitorum (24.000 de pagini). El a cooperat cu mulți botaniști și micologi renumiți, între alții cu Antonio Baldacci (1867-1950), Giacomo Bresadola sau cu zoologul Alessandro Pericle Conte Ninni (1837-1892), împreună cu care a publicat ziarul Commentario della Fauna, Flora e Gea del Veneto e del Trentino deja în 1867.^[8]Saccardo a fost membru în 23 de societăți științifice italiene și străine. În 1916 a devenit membru de onoare al Societății Britanice de Micologice

* 1929: Johann al II-lea, Prinț de Liechtenstein (Johann Maria Franz Placidus; 5 octombrie 1840 – 11 februarie 1929) a fost principe al Liechtensteinuluiîntre 1858 și 1929. Domnia sa de 70 ani și 3 luni este a doua ca lungime în istoria regalității europene, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței.

·         1933: Friedrich Teutsch (n. 16 septembrie 1852, Sighișoara - d. 11 februarie1933, Sibiu) a fost un episcop și istoric sas din România, membru de onoare (1919) al Academiei Române.

Friedrich Teutsch s-a născut în 1852, ca fiu al lui Georg Daniel Teutsch. Studiile primare și secundare le-a efectuat mai întâi la Sighișoara și Sibiu, iar mai apoi - studiile universitare - la Heidelberg, Leipzig și Berlin. Specializat în istorie și teologie, își dă doctoratul la Heidelberg.^[1]

Tatăl său, Georg Daniel fusese episcop al biserici luterane din Transilvania între 1867 și 1893. Ulterior, Friedrich devine, la rândul său, episcop al bisericii luterane transilvănene, Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România.

* 1940: Joseph-Henri Rosny Ainé este pseudonimul lui Joseph Henri Honoré Boex (n. 17 februarie 1856, Brussels - d. 11 februarie 1940), un autor francez de origine belgiană care este considerat unul dintre întemeietorii literaturii științifico-fantastice moderne. Este autorul primei nuvele SF moderne Xipehuzii (Les Xipehuz) (1887) (apărută în nr. 234 al Colecției de „Povestiri științifico-fantastice”).

* 1947: Nicolae Abramescu (n. 1884, Târgoviște - d. 11 februarie 1947, Cluj) a fost un matematician român, profesor la Universitatea din Cluj, fondator al Facultății de Științe cu secțiile matematică, fizică, chimie, științe naturale, geografie a Universității “Regele Ferdinand”. Secția de matematică avea catedrele: matematici generale, mecanică, teoria funcțiilor, analiză, algebră, astronomie. Abramescu preda geometrie descriptivă.

Din 1921 devine profesor la Universitatea București. A contribuit la organizarea Societății de Științe din Cluj și a primului Congres Național al matematicienilor români (Cluj 1929), care s-a bucurat de participarea lui Vito Volterra, cuvântul inaugural fiind rostit de Gheorghe Țițeica. Cu acest prilej debutează, la Cluj, revista “Mathematica”, al cărei membru fondator este și N. Abramescu. La revista "Mathematica" colaborează peste 150 de matematicieni din toată lumea.

În 1941 a fost unul dintre cei 26 de profesori universitari semnatari ai protestului față de actul de cedare a Ardealului de Nord alături de Ion Mușlea, D. D. Roșca, Gheorghe Spacu ș.a. A participat activ în perioada 1941-1943 la funcționarea Cercului matematic al Societății de Științe din Cluj aflat în refugiu la Timișoara.

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 5 iunie 1943^[

Contribuțiile sale au vizat domeniul algebrei (ecuații algebrice), al geometriei (în special geometrie afină), al analizei matematice (serii de polinoame de variabilă complexă) și al mecanicii. A fost și autor de manuale.

·         1948: Serghei Mihailovici Eisenstein (n. 23 ianuarie 1898 — d. 11 februarie1948) a fost un cineast rus care a revoluționat cinematografia de la începutul secolului al XX-lea prin teoria sa a montajului, pe care a concretizat-o în filme, dintre care Crucișătorul Potemkin este cel mai cunoscut.

S-a născut la Riga, în Letonia în 1898. Studiază la Petrograd construcții, ca și tatăl său, dar nu termină facultatea. Începe să picteze, iar în 1920 întemeiază împreună cu Meyerhold teatrul Proletcultului unde devine scenograf și regizor de teatru.

În spectacole împrumută elemente din circ și din music-hall și introduce elemente cinematografice. Odată ajuns la această forma de teatru “agitație-atracție”, Eisenstein condamnă celelalte forme de arte și moștenirea acestora cultural artistică, considerându-le de nivel meșteșugăresc.

Eisenstein in St. Petersburg, 1910s – foto: ro.wikipedia.org

* 1956: Serghei Nikolaevici Blajko (în rusă Сергей Николаевич Блажко, n. 17 noiembrie 1870, Hotimsk (astăzi în Belarus) - d. 11 februarie 1956, Moscova) a fost un astronom rus și sovietic.

Membru al Academiei de Științe a Uniunii Sovietice (1929), el a condus Observatorul din Moscova din 1918 până în 1931. A descoperit o variație secundară a amplitudinii și a perioadei unor stele pulsante de tip RR Lyrae și a relatat variații ale pulsațiilor, cunoscute sub numele de efectul Blazhko, după transcrierea engleză a numelui său.

·         1963: Sylvia Plath, poetă, eseistă americană (n. 1932)

·         1962: Károly Acsády, scriitor, poet și jurnalist maghiar (n. 1907)

·         1963: Nicolae M. Popescu, preot și istoric, membru al Academiei Române (n. 1881)

·         1973: Johannes Hans Daniel Jensen, fizician german, laureat al Premiului Nobel (n. 1907)

* 1975: Hideo Shinojima (21 ianuarie 1910 - 11 februarie 1975) a fost un fotbalistjaponez.

* 1978: Harry Edmund Martinson (n. 6 mai 1904, Jämshög, Blekinge, Suedia, d. 11 februarie 1978, Stockholm) a fost un scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1974, împreună cu Eyvind Johnson.

Motivația Juriului Nobel a fost următoarea: „pentru o creație scriitoricească prin care captează picătura de rouă și oglindește în ea Cosmosul”

Harry Martinson s-a născut în 1904 la Blekinge, într-o familie foarte săracă. Tatăl său a decedat în 1910, iar un an mai târziu, mama sa emigrează în America, lăsându-și copiii în grija comunei, care-i încredințează unor familii pentru a-i crește. Singurul său refugiu a fost școala. Câțiva ani a vagabondat prin Suedia, iar la 16 ani s-a îmbarcat marinar la Karlskrona, navigând șase ani pe mările lumii și practicând diverse meserii în diferite țări. Toți acești ani de muncă în cele mai diferite ambianțe a constituit o sursă de inspirație pentru primele lui lucrări literare, două volume de proză (Resor untan mål (Călătorii fără țel), {1932} și Kap Farväl (Capul Adio), {1933})^[5] ..

În jurul anului 1930, a apărut în viața culturală a Suediei un grup de scriitori care pornesc lupta împotriva poeziei de idei. Din inițiativa lui Artur Lundkvist se editează o antologie de poezie intitulată sugestiv Fem unga (Cinci tineri). În afară de Harry Martinson și de Artur Lundkvist, mai fac parte din acest grup Gustav Sandgren, Eric Aslund și Josef Kjelgren. Dintre cei cinci tineri, cel mai talentat a fost Martinson. El continuă tradiția liricii naturii, începută de Linné, fiind unul dintre primii „creatori de limbă” suedezi^[5] .

În 1929, s-a căsătorit cu Moa Martinson, o scriitoare suedeză, pe care a cunoscut-o la redacța ziarului anarhist Brand. Ei au divorțat în 1940, ca urmare a opiniilor politice diferite, în special, vis-à-vis de URSS. Harry Martinson s-a recăsătorit, în 1942, cu Ingrid Lindcrantz.

În august 1934, a participat la Congresul scriitorilor de la Moscova - excursie la modă printre scriitorii de stânga din acel timp.

·         1981: Gabriel Drăgan, poet și prozator român (n. 1904)

·         1987: Radu Codreanu, biolog și citolog român, academician (n. 1904)

·         1991: Vasile Nițulescu, actor român (n. 1925)

·        2000: A murit regizorul francez Roger Vadim.

Roger Vadim (26 January 1928 – 11 February 2000) was a French screenwriter, film director/and producer, as well as an author and occasional actor – foto: en.wikipedia.org

Roger Vadim, al cărui nume real era Roger Vadim Plemiannikov, a murit la varsta de 72 de cancer.

A regizat peste 20 de filme si a promovat actrite de talent precum Brigitte Bardot, Catherine Deneuve si Jane Fonda.

Intre filmele sale memorabile se numara “Si Dumnezeu a creat femeia” si “Legaturi primejdioase”.

* 2001: Masao Ono (2 martie 1923 - 11 februarie 2001) a fost un fotbalistjaponez.

* 2011: Paul Frappier (n. 8 mai 1977, Haiti, d. 11 februarie 2011, Montreal, Québec, Canada), cunoscut ca Bad News Brown (uneori ca BNB sau Briz Brown) a fost un artist canadian născut în Haiti. Era cunoscut pentru Hip-Hop-ul cu muzicuța. A fost asasinat în Montreal, Canada, trupul lui fiind găsit tot în Québec pe data de 12 februarie 2011.

·         2012: Whitney Houston (n. 9 august 1963, Newark, New Jersey, d. 11 februarie 2012^[9], Beverly Hills, California) a fost o cântăreață, manechin, actriță și producătoare de muzică americancă.

În 2009, Guinness World Records a menționat-o ca fiind cea mai premiată femeie din toate timpurile.^[10] Lista sa de premii include două Premii Emmy, șase Premii Grammy, 30 Billboard Music Award și 22 de American Music Award, având în total 415 premii primite de-a lungul carierei până în anul 2010. Houston a fost de asemenea una dintre cele mai bine vândute artiste din lume, vânzând peste 170 de milioane de albume, single-uri și videoclipuri.^[11][12]

Inspirată de cântăreții de soul din familia ei, inclusiv mama ei Cissy Houston, verișoarele Dionne Warwick și Dee Dee Warwick și nașa ei Aretha Franklin, Houston a început să cânte muzică gospel la corul bisericii din New Jersey la 11 ani.^[13] După ce a început să cânte alături de mama ei în cluburi de noapte, în zona orașului New York, a fost descoperită de către șeful Arista Records, Clive Davis. Houston a lansat șapte albume de studio și trei albume coloane sonore de film, toate având certificare diamant, multi-platină, platină sau aur.

Houston a fost singura artistă care a avut șapte hituri consecutive pe locul unu în Billboard Hot 100 („Saving All My Love for You”, „How Will I Know”, „Greatest Love of All”, „I Wanna Dance with Somebody (Who Loves Me)”, „Didn't We Almost Have It All”, „So Emotional” și „Where Do Broken Hearts Go”). A fost al doilea artist după Elton John și singura artistă care a avut două premii numărul unu Album Billboard 200 (fostul „Top Pop Album”), în topurile de final de an Billboard Year-End. Albumul de debut al lui Houston, Whitney Houston a devenit cel mai bine vândut album al unei artiste femei la acea vreme. Albumul a fost numit de către Rolling Stone cel mai bun din 1986 și a fost clasat pe locul 254 în clasamentul 500 Greatest Albums of All Time realizat de aceeași revistă.^[14] Al doilea album de studio, Whitney (1987) a devenit primul album al unei artiste care a debutat pe locul unu în clasamentul albumelor Billboard 200.^[14] Aparițiile pe MTV și videoclipul „How Will I Know”^[15] le-a influențat pe multe artiste de culoare să îi calce pe urme.^[16][17]

Primul rol al lui Houston a fost în filmul, The Bodyguard (1992). Coloana sonoră inițială a filmului a câștigat Premiul Grammy pentru albumul anului. Single-ul principal, „I Will Always Love You”, a devenit cel mai bine vândut disc single din istoria muzicii al unei artiste în întreaga lume. Cu acest single, Houston a devenit prima artistă (solo sau grup, bărbat sau femeie), care a vândut mai mult de un milion de exemplare ale unui album într-o perioadă de o săptămână.^[14] Albumul o face singura femeie din top 10 Lista celor mai bine vândute albume din toate timpurile, ocupând locul patru. Houston a continuat să apară în filme și să contribuie la realizarea coloanelor sonore, inclusiv filmele Waiting to Exhale (1995) și The Preacher's Wife (1996). Discul single The Preacher's Wife a devenit cel mai bine vândut disc single gospel din istorie.^[18] La trei ani după lansarea celui de-al patrulea album de studio, My Love Is Your Love (1998) și-a reînoit contractul cu Arista Records.^[18]Și-a lansat cel de-al cincilea album de studio Just Whitney în 2002 și albumul One Wish: The Holiday Album cu temă de Crăciun în 2003. În 2009, Houston și-a lansat cel de-al șaptelea album de studio, I Look to You.

Pe 11 februarie 2012, a murit din cauze necunoscute la Beverly Hilton Hotel în Beverly Hills, California.^[19] Rapoartele toxicologice ulterioare au arătat că ea s-a înecat accidental în cadă din cauza efectelor consumului cronic de cocaină și a boli de inimă

·         2013: Mihail-Radu Solcan, filosof român (n. 1953)

·         2014: Shirley Temple, actriță americană (n. 1928)

Sărbători

·         Sf Sfințit Mc Vlasie, episcopul Sevastiei; Sf Teodora împărăteasa; 

Sfântul Ierarh Vlasie, Episcopul Sevastiei - foto: doxologia.ro

     *    Ziua internațională a bolnavilor (proclamată la 13 mai 1992, din inițiativa Papei Ioan Paul al II-lea)

·         SUA: Ziua inventatorilor americani, instituită în memoria lui Thomas Alva Edison

·         Numărul 112 are o zi dedicată lui. Anual, aceasta este marcată, la nivel european, la data de 11 februarie.

 

Ziua Europeană a Numărului Unic pentru Apeluri de Urgenţă 112 are rolul de a evidenţia importanţa acestui număr. Uniunea Europeana a introdus numărul unic 112,  care poate fi apelat din toate statele membre, tocmai ca, în situaţiile de urgenţă, acest număr să fie rapid şi uşor de reţinut.

La nivelul judeţului Constanţa, în 2014, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) „Dobrogea” al judeţului Constanţa a gestionat un număr de 28.733 apeluri primite prin 112, faţă de 23.942 apeluri de urgenţă în anul 2013, observându-se astfel o creştere cu 4.791 a numărului fişelor de ca, după cum se arată într-un comunicat de presă al ISU Dobrogea, remis azi redacţiei.

 

Totodată, în cadrul documentului citat, reprezentanţii ISU Dobrogea, atrag atenţia că un apel fals la 112 poate împiedica acordarea ajutorului acordat într-un caz de reală necesitate.

* Ziua siguranţei pe internet – Ziua siguranţei pe internet (Safer Internet Day) este marcată în acest an (2020) la data de 11 februarie. ”Împreună pentru un internet mai bun” este tema sub care se desfăşoară evenimentele din acest an dedicate siguranţei în mediul online, potrivit https://www.saferinternet.org.uk.