3. /13 FEBRUARIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Cuv Martinian;
Sf Ap Acvila și soția sa Priscila;
Sf Ier Evloghie, patriarhul Alexandriei:
Duminica a 33 - a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului - Începutul Triodului
Sf Cuv Martinian
Sfântul Cuvios Martinian s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său.
Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numește locul Corăbiei, în care s-au nevoit mulți viețuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul și vrednicul de laude Sfântul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har și care din copilărie bine s-a deprins cu viața monahicească pentru că, din tinerețe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoință a intrat, luptând asupra vrăjmașului. El era tânăr și frumos cu trupul, având 18 ani. Atunci a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa și toată gâlceava lumească și a mers în acel munte, la viață liniștită și pustnicească, și acolo a petrecut 25 de ani, având viață îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său. Deci sporea fericitul Martinian din zi în zi în nevoințele sale cele frumoase și în toate părțile ieșise vestea despre sfânta viață a îmbunătățitului bărbat și, toți cei ce auzeau, veneau la dânsul pentru folos.
Vrăjmașul diavol, care urăște neamul omenesc, n-a suferit să vadă pe tânărul monah care avea fapte bune. Mai întâi a început a aduce asupra lui felurite ispite și cu năluciri în multe chipuri îl înfricoșa. Apoi a ascuțit asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai, vrând ca și pe acesta să-l izgonească din viața cea pustnicească, liniștită, și de la scopul cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din zile, fericitul Martinian, cântând psaltirea, diavolul s-a închipuit în balaur mare și, băgându-se sub peretele chiliei, a început a săpa pământul cu dinadinsul, vrând să sape pe dedesubt peretele și să răstoarne chilia peste sfânt.
Fericitul, fără frică și fără tulburare săvârșind cântărea, s-a plecat peste ferăstruie și a zis către acel balaur: "Cu adevărat se cuvine să te târăști pe pământ. Pentru ce te ostenești tu în deșert, O! ticălosule, fiindcă pe mine nu mă înfricoșează nălucirile tale, de vreme ce am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care-mi ajută și, biruind înfricoșările, calcă puterea ta". Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut în vifor întunecos și, fugind, zicea: "Așteaptă, așteaptă că știu eu cum te voi surpa, că am asupra ta un meșteșug prin care, ca pe un robit, te voi răpi, și-ți voi spulbera nădejdea ta. Apoi voi aduce asupra ta o ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta, te voi izgoni și te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vânt; atunci voi vedea cine Îți va ajuta ție!". Acestea zicând diavolul a alergat de la dânsul.
Bărbatul cel tare, Sfântul Martinian, atât era de pașnic în sine și de nefricos, ca și cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniștit se veselea și lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gândirea de Dumnezeu și cu înțelegerea dumnezeieștilor cuvinte, prin citirea cărților. După aceasta, s-a întâmplat că, umblând niște oameni prin cetatea Cezareei și vorbind între dânșii despre viața fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, mirându-se prea mult de bărbăția și de răbdarea lui. Dar o femeie desfrânată auzind cuvintele lor și îndemnată fiind de diavolul, s-a apropiat de dânșii, zicând: "Cine este acela de care vă mirați voi, care sunt isprăvile și cum este viața lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputând să rabde în cetate poftele trupești și smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu vede femeie niciodată. Însă, să știți toți că, nefiind foc, nu arde fânul. Dar, de s-ar pune lângă foc și nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare și vrednic de mirare. Așa și de dânsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dânsul și mă va vedea, iar el nu se va clăti, nici se va sminti de mine, nici se va răpi gândul lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui".
Acestea zicându-le, și cu bărbații aceia făcând rămășag pentru lucrul acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcându-se de podoabele cele desfrânate, s-a îmbrăcat în haine proaste și rupte și a pus trențe vechi pe calul său; după aceea s-a încins cu o sabie și luând o traistă a pus într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult preț, salbele, inelele cele de aur, mărgelele și altele cu care se amăgesc ochii și mințile celor tineri și a ieșit seara din cetate, ducându-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vânt cu furtună și ploaie mare în noaptea aceea.
Când s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început cu glas umilit și cu suspinuri a se ruga de dânsul, zicând: "Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mâncarea fiarelor, că am rătăcit pe drum și am căzut în pustia aceasta și nu știu unde voi merge. Nu mă trece cu vederea, că sunt într-atâta primejdie și nu te îngrețoșa de mine păcătoasa, că și eu sunt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinției tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite și sfinte părinte!".
Acestea și mai multe grăind ea cu plângere și cu suspinuri, Martinian a deschis fereastra și, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă și udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine: "Vai mie, ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de față ispita, că ori de porunca lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduință să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce este în primejdie, fiarele o vor mânca, sau de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu și voi fi ca un ucigaș. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, și atunci îmi voi îngreuna sufletul și trupul și mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu știu ce să fac". Și, întinzându-și mâinile spre cer, a zis: "Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac nici să-și râdă de mine vrăjmașii mei; nu mă lăsa să fiu ispitit și stăpânit de înșelătorul și vicleanul diavol, ci, precum voiești, păzește-mă în ceasul acesta, cu mâna Ta cea tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmașului, că binecuvântat ești în veci".
Astfel, rugându-se, a deschis ușa și a primit-o înăuntru, apoi, aprinzând foc, a poruncit să se învelească și, aducând ceva, i-a dat ei să mănânce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui, și a zis către dânsa: "Femeie, mănâncă și te încălzește aici, iar mâine dimineață să te duci în pace". Apoi, lăsând-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru și a închis ușa. Apoi cântând psalmi în ceasul al treilea din noapte și rugându-se, s-a culcat pe pământ după obicei. În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar femeia, sculându-se la miezul nopții, a scos toate podoabele sale din traistă și s-a împodobit spre înșelarea sfântului, iar cele rupte le-a pus în traistă și aștepta până ce va ieși la dânsa Martinian.
Făcându-se ziuă, a ieșit sfântul din chilia sa cea mai dinăuntru, vrând să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzând-o împodobită, nu a cunoscut-o spăimântându-se, tăcea. După aceea, a zis către dânsa: "Cine ești tu și de unde ai venit, și ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?" Iar ea, răspunzând, i-a zis lui: "Eu sunt, stăpâne al meu". Zis-a ei sfântul: "Pentru care pricină ți-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum ești luxoasă".
Femeia i-a zis: "Eu, stăpâne al meu, sunt din Cezareea Palestinei și auzind de tinerețile tale, de frumusețea ta trupească și de bună podoabă a feței tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorința ta, am venit să te văd și să mă satur de frumusețea ta, căci nu în deșert am suferit atâta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atâta înfrânare și pentru ce trupurile voastre le obosiți cu postul cel mare? În ce cărți scrie să nu mănânci, nici să bei și să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: "Cinstită este nunta și patul neîntinat". Care din prooroci nu s-a însoțit cu femeie și nu s-a arătat moștenitor Împărăției cerului? Enoh cel mare și minunat, oare nu fiind însurat s-a ridicat spre cer și n-a văzut moartea până astăzi? Asemenea și minunatul Avraam, oare n-a avut trei femei și s-a numit prieten al lui Dumnezeu și s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei fețe în cortul său? Isaac, oare n-a avut femeie și s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare n-a avut două femei și a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut față către față? Moise cel mare, capul proorocilor și slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut femeie și a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mânia cea amară a Egiptului și s-a învrednicit Împărăției cerului? Asemenea David, ceilalți prooroci și sfinții bărbați, însoțindu-se cu legiuita însurare și născând fii, s-au sălășluit în cereasca împărăție".
Astfel grăind și slăbind fericitul, l-a luat de mâini și a început a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburându-i gândul cel bun. Iar Martinian i-a răspuns: "Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce și cu ce te voi hrăni, neavând nimic? Căci eu, precum vezi, necâștigând nimic, viața mea este lipsită și astfel am petrecut toate zilele vieții mele până acum". Femeia răspunse: "Domnul meu, să te învoiești să fii cu mine și să mă îndulcesc de tinerețile tale; iar despre cele de trebuință pentru viața noastră nu te îngriji, că am eu casă și averi, aur și argint, slugi și slujnice și peste toate te voi face stăpân".
Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început este ucigaș de oameni, vorbind prin buzele ei și amăgind pe Sfântul Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească și a se învoi cu dânsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvârșească. Deci a zis către dânsa: "Femeie, așteaptă puțin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvântare! Mă duc să mă uit în cale, că nu cumva să vină cineva și să ne vadă făcând fapta aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puțin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă și de ocară". Zicând acestea, a ieșit din chilie și, stând pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre cale cu dinadinsul.
Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voiește pierzarea nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinerețe și nu i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat și i-a schimbat inima de la gândul cel rău spre cel bun; deci, pogorându-se el de pe piatră, a găsit niște vreascuri uscate pe care, luându-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc și le-a dat foc și, făcându-se flacără mare, și-a scos încălțămintea și sărind a stat în mijlocul focului, apoi a început a-și arde trupul; deci arzându-se foarte și durându-l picioarele, a ieșit din foc și, ca și cum certându-se pe sine, zicea: "Ce, Martiniane, îți place să te arzi în focul acesta vremelnic și în această cumplită muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te și de femeia aceasta, pentru că ea, și printr-însa diavolul, îți mijlocește focul cel veșnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaș, care a îndemnat-o asupra ta, vrând să se împotrivească voinței tale celei bune. Gândește-te la munca aceea, sărace Martiniane, și să ai în minte focul cel veșnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă și când arde, lumina este într-însul, iar focul cel veșnic nu are strălucire și toate râurile și mările ce sunt sub cer nu-l vor putea stinge. De poți răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie și săvârșește păcatul".
Acestea le grăia către sine, aducându-și aminte de veșnica muncă. Apoi, slăbindu-l puțin durerile, a sărit iarăși în foc și stând în mijloc se ardea foarte, până ce nu-i mai era cu putință să rabde mai mult. Ieșind din foc, a căzut la pământ și suspinând din toată inima, a zis cu lacrimi către Dumnezeu: "Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia minții mele și învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile și rărunchii, știi inima mea că Te-am iubit din tinerețile mele și pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă, Stăpânul meu, Doamne, Tu, fiind bun și milostiv, ești binecuvântat în veci". Acestea le grăia, zăcând la pământ, pentru că nu putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cânta: "Cât este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepți la inimă, iar mie puțin de nu mi-au alunecat picioarele, puțin de nu s-au rătăcit pașii mei".
Femeia, văzând ceea ce făcea și privind la fericitul cum își dădea trupul focului pentru mântuirea sa, a venit și ea întru cunoștința răutății sale și, ca din somn, s-a deșteptat. Deci, dezbrăcând hainele cele scumpe și toate podoabele sale, le-a aruncat în foc și luând pe dânsa zdrențele, a căzut la picioarele Sfântului Martinian și a început a grăi cu lacrimi: "Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa și ticăloasa, pentru că tu știi stăpâne că multe sunt meșteșugurile și amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit și m-a îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se mântuiască sufletul meu cel păcătos și aceasta s-o știi cu încredințare, o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi mai intra în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mântui. Încă să mai știi și aceasta, stăpâne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, așa și eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos și-l voi rușina. Pentru că înșelătorul, ridicându-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuși și, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu ajutorul Stăpânului nostru, Care și pe desfrânate le primește la pocăință".
Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a răspuns: "Domnul și Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie. Mergi în pace și, precum ai zis, nevoiește-te pentru mântuirea ta, ostenește-te asupra patimilor, prin pocăință, ca astfel să poți rușina pe cel viclean". Iar ea a grăit lui: "Mă rog ție să mă povățuiești la mântuire. Spune-mi unde să mă duc ca să mă pocăiesc?" El i-a răspuns: "Mergi la Betleem și caută pe o sfântă fecioară, anume Paulina, care a zidit acolo o sfântă biserică și, mergând la dânsa, să-i spui toate cele ce ți s-au întâmplat și la dânsa poți să te mântuiești!". Femeia s-a sculat, s-a închinat și a zis lui: "Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!".
Sfântul s-a sculat de la pământ cu multă durere trupească, i-a dat puține finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre Ierusalim și i-a zis: "Mergi cu pace, femeie, și mîntuiește-ți sufletul, nevoindu-te prin pocăință, și vezi să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punând mâna pe plug și căutând înapoi, nu este îndreptat în împărăția lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte ca să nu fi batjocorită iarăși de vrăjmașul, ci neslăbindu-te, să petreci întru pocăință, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc". Ea, auzind acestea, mai mult și-a lungit plângerea, zicând: "Nădăjduiesc și eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile și nu s-au rușinat. Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine". Fericitul Martinian, însemnând-o cu semnul crucii, i-a zis: "Domnul Dumnezeul meu să-ți păzească sufletul și să te ferească până la sfârșit". Astfel femeia, închinându-se robului lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfântul, întorcându-se în chilia sa, a căzut la pământ, suspinând și rugându-se.
Ea mergea plângând și rugându-se lui Dumnezeu, ca s-o povățuiască la mântuire. Mergând o zi, a sosit noaptea și neputând să treacă lățimea pustiei și lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineața, sculându-se, iarăși mergea tânguindu-se și rugându-se și a ajuns la Betleem seara, foarte târziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei Paulina, căreia, închinându-se, i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu și a primit-o tânguindu-se. Apoi în toate zilele o învăța pe ea, povățuind-o la mântuire. Iar ea atât de mult se nevoia în postire, încât de multe ori fericită Paulina îi spunea: "Cruță-ți trupul tău, fiică, ca să nu slăbească, ci să ai nevoință până la sfârșit". Dar ea mai mult petrecea întru pustniceștile osteneli. La sfârșitul zilelor sale, fericită Zoe - că astfel era numele ei - a cerut de la Dumnezeu acest dar, ca să o adevereze dacă este primită pocăința ei. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredințarea milei sale, i-a dat darul tămăduirii.
Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit în mănăstire să câștige tămăduire. Iar fericită Paulina, vrând să încerce pocăința Zoei, i-a zis: "Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar prin rugăciunile tale Domnul îi va da tămăduire". Deci, rugându-se Zoe pentru cea bolnavă, în puține zile i-a tămăduit ochii și aceea s-a făcut călugăriță în mănăstirea lor. Fericită Zoe a împlinit 12 ani în pocăință și a adormit cu pace întru Domnul. Dar în toți anii întoarcerii sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici poame, fără numai pâine și apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe pământul gol. Aceasta era nevoința sfintei și astfel a fost sfârșitul ei. Acum iarăși să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian.
Fericitul Martinian, după șapte luni, abia tămăduindu-se de rănile ce le făcuse din arderea focului, a început a gândi în sine, zicând: "De nu mă voi duce de aici în loc neștiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaș și nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela să locuiesc, unde va fi cu neputință să vie parte femeiască. Astfel gândind, s-a sculat și s-a rugat, zicând: "Stăpâne al cerului și al pământului și Făcătorule al mării, dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi pe mine și să nu lași sufletul meu să piară până în sfârșit, ci ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor și fii mie cale, viață, toiag, traistă și pâine!" Acestea zicând și îngrădindu-se cu semnul crucii, a ieșit din chilia sa și a mers la mare.
Văzându-l diavolul ieșind, a strigat: "Îmbărbătează-se puterile mele și să fie numele meu luminat, că am putut a te birui, de vreme ce din chilie te-am izgonit și trupul tău cu foc ți-am ars și robit te-am făcut". Apoi iarăși a zis: "Ce, Martiniane, fugi de aici? Oriunde vei merge te voi goni de pretutindeni. Oriunde ai voi să locuiești, nu te voi lăsa până ce desăvârșit te voi birui și netrebnic te voi face". Iar fericitul i-a răspuns: "Neputinciosule, ticălosule, oare ți se pare că tu m-ai gonit din preajma ta, sau socotești că lenevindu-mă am ieșit? Nu, ci pentru aceea am ieșit ca pe tine mai mult să te biruiesc". Și iarăși i-a zis: "Dacă nu-ți ajunge cea dintâi și a doua ispită, ce ai adus asupra mea, apoi vino și a treia oară cu meșteșugul tău și de câte ori vei vrea. Căci lucrarea ta cea vicleană am stricat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia I-am și adus pătimirea mea. Drept aceea și femeia pe care tu ai îndemnat-o asupra mea, te socotește acum că pe un fum și nor, spre a călca necuratele și cu meșteșug puterile tale. Să nu îndrăznești de acum înainte să te apropii de umbra ei!" Acestea grăind sfântul, s-a depărtat diavolul de la dânsul.
Fericitul a început a cânta psalmul: "Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul". Acestea cântând, mergea spre calea ce ducea la mare. Sosind la mal a aflat un corăbier temător de Dumnezeu și, apropiindu-se, i-a zis: "Frate, nu știi vreo insulă mică undeva, în mijlocul mării, în care nimeni nu locuiește?" Corăbierul i-a zis: "Pentru ce întrebi de aceasta și ce voiești?" Fericitul i-a răspuns: "Vreau să mă depărtez de lumea cea deșartă și să mă liniștesc, dar nu aflu loc în care să mă liniștesc, să mă odihnesc și să scap de smintelile diavolului". Iar el a zis: "Este un loc înfricoșat în mijlocul mării, adică o piatră, de pe care nu se poate vedea nicidecum uscatul". Fericitul a răspuns: "Un loc ca acela mult iubesc și doresc și o petrecere ca aceea, unde n-ar putea să vie parte femeiască". Zis-a lui corăbierul: "Și de unde vei avea hrana ta?" Iar fericitul i-a zis: "Așezământ voi pune între mine și tine, ca tu să-mi aduci hrană, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine. Deci, să-mi aduci stâlpari de finic ca să lucrez cu mâinile mele împletituri, iar tu, luând lucrul mâinilor mele, îl vei vinde și pentru acela, cumpărând pâine, îmi vei aduce. Asemenea îmi vei aduce apă într-un vas și vei veni de 2-3 ori pe an, aducându-mi pâine și apă".
Aceasta auzind, corăbierul a înțeles că bărbatul acesta este duhovnicesc și a făgăduit să-i facă toate voile. Suindu-se cu dânsul în corăbioară, au plutit spre acel loc. Apoi suflând vânt prielnic, au ajuns spre seară la locul acela. Fericitul, văzând locul cel plăcut lui, s-a bucurat cu sufletul și a lăudat pe Dumnezeu, iar pe corăbier binecuvântându-l, s-a suit pe o piatră și a cântat: "Am așteptat pe Domnul care a căutat spre mine și a auzit rugăciunea mea; apoi m-a scos din groapa patimilor și din noroi; și a pus pe piatră picioarele mele, îndreptând pașii mei". Sfârșind psalmul și rugându-se, a zis corăbierului: "Mergi în pace, frate și adu-mi pâine, apă, stâlpari, ca să lucrez coșnițe". Corăbierul a zis: "De vei voi, îți voi aduce și lemne ca să-ți faci o colibă mică". Fericitul, însă, n-a voit și ședea pe piatră arzând de zăduful zilei și suferind de răceala nopții. Iar corăbierul îi aducea de 2-3 ori pe an pâine, apă, precum i-a poruncit fericitul. Deci a petrecut Cuviosul Martinian în acea viață, scăpând de lume, și lăuda pe Dumnezeu ziua și noaptea, fiind întru dumnezeiască gândire cea neîncetată.
Vicleanul diavol nici acolo n-a încetat a da război asupra cuviosului, ci a început a-i face supărare. Într-o noapte, tulburându-se marea și ridicând valurile și înălțându-se peste capul lui ca la 15 coți, striga diavolul: "Iată acum te voi îneca, Martiniane". Iar el fără frică i-a zis: "Neputinciosule, ticălosule, pentru ce te ostenești nebunește? Căci pe mine nălucirile tale nu mă înfricoșează, nici îngrozirile tale nu mă tulbură, pentru că eu nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos și printr-Însul te voi rușina desăvârșit".
Acestea zicând, a început a cânta: "Mântuiește-mă Dumnezeule, că a intrat apă până în sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adâncului mării și viforul m-a potopit". Sfârșind psalmul, a început a zice: "Doamne Iisuse Hristoase, Unul Născut al Tatălui celui nevăzut, Cel Care Te-ai pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, Cel ce cerți marea și poruncești vânturilor și toate ascultă de frica Ta; ascultă-mă, Stăpâne, în ceasul acesta, potolește ispita ce s-a ridicat asupra mea, căci toate sunt Ție cu putință Doamne". Grăind sfântul astfel, diavolul s-a făcut nevăzut, iar fericitul a rămas Šfără de vătămare și a trăit pe piatra aceea șase ani, răbdând toată nevoia văzduhului pentru mântuirea sa. Nici așa, însă, n-a încetat diavolul, scornind asupra lui ispite, căci vicleanul a adus sfântului altă supărare, mai grea decât cele dinainte.
Într-una din zile, diavolul văzând o corabie plutind pe mare, în care erau bărbați și femei, a ridicat vânt și vifor asupra acelei corăbii și lovind-o de o piatră a spart-o, iar pe toți cei ce se aflau în corabie i-a înecat. Numai o fecioară a putut lua o scândură și a plutit pe ea, spre piatra aceea pe care ședea fericitul Martinian și, apucându-se acea fecioară de piatră, a început a striga: "Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și dă-mi mâna, mântuiește-mă de apele acestea și nu mă lăsa să pier în adâncul acesta".
Fericitul, văzând-o că nu are de nicăieri mântuire, a zis zâmbind: "Și acesta este meșteșugul tău, diavole, dar nu vei birui hotărârea mea". Și gândea în sine, zicând: "Vai mie păcătosul, că iarăși a venit ispita înaintea sufletului meu; deci ce voi face? De nu-i voi da mâna și nu o voi scoate din apă, apoi se va îneca și va fi păcatul asupra sufletului meu și ca un ucigaș voi fi eu, iar de o voi scoate, apoi nu se poate să fiu cu dânsa aici. Cu adevărat, mai cumplită îmi este această primejdie și mai rea ispită decât cea dintâi. Pentru că de aceea puteam fugi, fiind pe pământ, iar de aceasta nu pot să scap, de vreme ce numai singur acest loc mic este în mijlocul apelor și nu se poate scăpa de această primejdie". Deci, întinzând mâinile spre cer, a zis: "Doamne, nu mă lăsa să pier, ci rânduiește cele de folos sufletului meu". Zicând acestea i-a dat mâna și a scos-o din apă la uscat. Apoi, văzând-o că era frumoasă, a zis către dânsa: "Cu adevărat nu va putea fi finul cu focul împreună și nu este cu putință ca eu și tu să petrecem împreună. Deci, să rămâi tu aici și nu te teme, căci ai pâine și apă să mănânci și să bei, ca și mine, și-ți va ajunge până ce va veni aici un corăbier, care va aduce pâine și apă. Iată sunt încă două luni până la acea vreme, în care el va veni aici, să-i spui lucrul cum s-a întâmplat și acela te va scoate de aici".
Acestea zicând, sfântul a însemnat marea cu semnul crucii, și s-a rugat: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai certat marea și vânturile, care Te ascultă cu cutremur, caută spre mine și mă miluiește și nu mă lăsa să pier. Căci iată în numele Tău mă voi arunca în mare, că mai bine îmi este să mor în mare, decât să mă lipesc de femeie, prin patima trupească". Și, întorcându-se spre fecioară, i-a zis: "Mântuiește-te, fecioară, și Dumnezeu să-ți păzească sufletul tău de toate asupririle vrăjmașului și să te ferească până la sfârșit". Acestea zicând, s-a aruncat în mare și a început a înota.
Îndată, după rânduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor și-l purtau; iar fecioară, văzându-l ducându-se pe deasupra apei, privea la dânsul până ce a pierit din ochii ei și a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieșind pe pământ s-a rugat Domnului, zicând: "Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat milă Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa până la sfârșit, Iubitorule de oameni". Și-și zicea în sine: "Ce să fac nu știu, căci în munți și în pustietăți nu mă lasă diavoleasca vrăjmășie; căci iată și în mare nu m-au lăsat. Nu știu ce voi face". De acum este bine să învăț cuvintele Evangheliei și să le fac pe ele pentru că Domnul învață astfel: "Când vă vor goni din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veți sfârși cetățile lui Israel".
Acestea zicând a început a umbla din loc în loc și din cetate în cetate, înstrăinându-se și zicând în sine: "Fugi, Martiniane, ca să nu te ajungă ispită!" Astfel fugind și gonindu-se pe sine își sfârșea zilele. Iar în fuga aceea n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici două haine, nici bani la brâu și nimic spre trebuința trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo om bun și găzduia la dânsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la câmp, acolo petrecea odihnindu-se puțin.
Doi ani cutreierând astfel, a trecut 164 de cetăți și la sfârșit a mers la Atena, unde s-au descoperit de la Dumnezeu episcopului atenienilor toate cele despre fericitul Martinian. Apoi Cuviosul, cunoscând vremea sfârșitului său și îmbolnăvindu-se, a intrat în biserică și culcându-se pe pământ, a zis celor ce erau acolo: "Chemați la mine degrabă pe episcop; dar aceia îl socoteau nebun. Apoi, el iarăși rugându-i, l-au ascultat și ducându-se au spus episcopului, zicându-i: "Un om oarecare zace în biserică, nu știm, nebun este sau nu, și zice: să chemați pe episcop la mine". Episcopul le-a zis: "Voi sunteți nebuni, iar acela este mai bun decât mine!"
Sculându-se cu sârguință, s-a dus în biserică, iar fericitul, văzând pe episcop, nu putea să se scoale înaintea lui ci întindea spre dânsul mâinile sale, dând vrednică cinste arhiereului lui Dumnezeu. Iar episcopul mai mare cinste îi făcea lui, zicând: "De mult mi-a făgăduit Dumnezeu că o să-mi arate pe robul său și acum a împlinit ceea ce a făgăduit. Deci tu, când te vei sălășlui în cereasca Împărăție, adu-ți aminte și de sufletul meu, rogu-mă ție!" Iar fericitul i-a răspuns: "Binecuvintează, părinte, și te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să aflu îndrăzneală când voi sta înaintea dreptei Lui judecăți".
Acestea zicând și-a ridicat ochii spre cer și a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu". Apoi, făcându-și semnul crucii, a zis episcopului: "Părinte, dă-mă lui Dumnezeu". Atunci a început fața lui a zâmbi și așa, veselindu-se sufletul său, s-a despărțit de trupul cel mult chinuit și s-a dus în mâinile lui Dumnezeu. Deci, Cuviosul Martinian s-a odihnit întru Domnul, bine sfârșindu-și alergarea și păzindu-și credința, a luat cununa cea gătită lui în cereasca Împărăție, iar episcopul a îngropat sfântul lui trup în biserică, cu mare cinste.
Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz și cine nu va ferici răbdarea lui nebiruită și viața lui cea cu bună îndrăzneală? Cum până în sfârșit s-a nevoit pentru mântuirea sufletului și prin mucenicie aducându-se Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra creștinilor, singur și-a aflat mucenicie și pe față cu diavolul s-a luptat și a călcat vicleșugul lui. Singur și-a fost prigonitor, judecător și muncitor, făcându-și chinuire de bună voie. Cu adevărat se cuvine a-l numi mucenic și viteaz pătimitor, căci de foc n-a băgat seamă și prin focul cel vremelnic a stins focul cel veșnic. Diavolul a pornit asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă lui Dumnezeu. Dar se cuvine nouă ca și despre fecioara aceea, care a rămas pe piatră în mare, să povestim cum și-a dus viața sa și în ce fel a câștigat-o. Căci rugăciunea fericitului Martinian pentru dânsa nu a fost în zadar.
Rămânând pe piatră fecioara aceea, primea pâine și apă precum i-a poruncit ei fericitul Martinian. Iar corăbierul care îi aducea fericitului pâine și apă la două luni o dată, venind după obicei cu corăbioara la piatră, a văzut în locul monahului pe fecioară și, socotind că este nălucire, s-a temut și a început a se depărta de piatră. Iar ea a strigat: "Nu te teme, frate, că femeie sunt cu adevărat și creștină. Apropie-te de mine ca să-ți spun un lucru". Iar el, necrezând-o pe ea și temându-se, îl ruga, zicându-i: "Așa mă jur pe Împăratul Hristos, că sunt creștină, nu te teme de mine, ci vino aproape și-ți voi spune ce s-a întâmplat". Atunci omul, stând lângă piatră cu corăbioara, a zis către dânsa: "Unde este monahul care a fost aici? Unde s-a dus de aici și pe tine cine te-a adus și te-a suit pe această piatră?" Fecioară, făcându-și cruce, a început a povesti cele ce s-au întâmplat.
Auzindu-le pe toate, corăbierul se miră foarte mult și a zis către dânsa: "Vino să te duc de aici în cetatea ta". Iar ea i-a răspuns: "Ba nu, frate, mă rog ție să nu mă scoți de aici, ci să faci cu mine iubire de oameni și, ducându-te în sat, să-mi aduci o haină bărbătească de lână, pâine și apă, precum aduceai fericitului părinte și aceeași răsplătire vei lua de la Stăpânul Hristos, pentru că la El nu este deosebire între parte bărbătească și parte femeiască, precum zice apostolul: "Voi toți, una sunteți întru Hristos". Nu te îngrețoșa de mine, păcătoasa, care voi să mă mântuiesc. Că de n-ar fi voit Dumnezeu să mă mântuiască, nu m-ar fi aruncat pe piatra aceasta. Nici tu să nu mă disprețuiești că sunt femeie. Adu-ți aminte că Dumnezeu a creat pe Adam și pe Eva și la sfârșitul zilelor S-a arătat lumii, născându-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. Deci, fii și către mine bun, precum ai fost prea cuviosului părinte și, ducându-te acasă, să-mi aduci, precum ți-am spus, o haină bărbătească de lână, pâine și apă, și să-mi aduci și lină ca să lucrez cu mâinile mele. Adu pe femeia ta aici, că ea mă va îmbrăca în haina cea bărbătească și-mi va porunci cum să lucrez, iar Domnul Dumnezeul meu să fie cu tine în toate zilele vieții tale și să-ți dea din acest veac și în cel ce va să vie, daruri, milă și iertare de păcate".
Corăbierul a zis către dânsa: "Pe toate câte îmi poruncești mie, eu le voi face, numai tu întărește-te și Dumnezeu va împlini dorința ta". Acestea zicându-le, a plecat corăbierul și s-a întors acasă. După două zile, luând pe femeia sa și toate cele poruncite de fecioară, a venit la dânsa. Apoi, ieșind din corăbioară, femeia s-a suit pe piatră și s-au sărutat amândouă. După aceea, mergând femeia, a luat cu bărbatul său toate cele de pe corabie, iar fecioară a rugat pe bărbat să se depărteze puțin, până ce se va îmbrăca în haina cea bărbătească și s-a rugat, zicând: "Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ascultat pe toți sfinții tăi din veac, ascultă-mă și pe mine păcătoasa și săvârșește în acest loc și în acest chip bărbătesc alegerea mea, fără de poticnire. Păzește-mi sufletul, întărește-mi inima și puternic să faci trupul meu și-mi povățuiește sufletul meu spre bună plăcerea Ta, iar celor ce-mi slujesc dă-le plata cea veșnică, că bine ești cuvântat în veci. Amin". După aceasta, a zis femeii: "Rogu-mă ție, femeie, când îmi veți aduce pâine și apă să-mi aduceți și lină, ca în zadar să nu mănânc pâinea voastră, iar hainele mele să le iei tu întru pomenirea smereniei mele!" Acestea zicând, i-a eliberat cu pace. Într-acea lună a venit la dânsa iarăși acea femeie cu bărbatul său și i-a adus hrană. Iar fericită fecioară se veselea și lăuda pe Dumnezeu pentru o viață ca aceea, făcând 12 rugăciuni pe zi, iar noaptea 24; hrana ei era o bucată de pâine la două zile. Astfel, Domnul, întărind-o și păzind-o, și-a săvârșit bine alegerea vieții sale. Când s-a suit pe piatră avea 25 de ani, iar pe piatră a viețuit șase ani. După aceasta, cu două luni înaintea venirii corăbierului și a femeii sale, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Numele ei era Fotinia.
Trecând două luni după sfârșitul acestei Sfinte fecioare Fotinia, a venit corăbierul cu femeia sa și a găsit-o moartă, având mâinile așezate în semnul crucii, gura bine strânsă, ochii închiși și fața luminoasă, ca și cum dormea. Apoi s-a închinat sfântului ei trup și, luându-l ca pe o frumoasă floare de dimineață, l-au pus în corabie și a plutit spre cetatea Cezareei din Palestina. Apoi s-au descoperit în vedenie corăbierului toate cele despre această sfântă fecioară și, mergând la episcopul Cezareei, i-a spus despre viața ei îmbunătățită. Atunci episcopul, cu tot clerul, a îngropat-o cu cinste la loc sfânt, cu psalmi și cu cântări, cu lumânări și cu tămâieri, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea și slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sf Ap Acvila și soția sa Priscila
Sfântul Apostol Acvila, unul din cei șaptezeci de Apostoli, a fost ucenicul Sfântului Apostol Pavel și a fost așezat episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părțile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos.
Sfântul Apostol Acvila, unul din cei șaptezeci de Apostoli, a fost ucenicul Sfântului Apostol Pavel și a fost așezat episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părțile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos.
Când Claudiu Cezarul a poruncit ca toți iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soția sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începându-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma și Sfântul Apostol Petru venind și el acolo, au primit sfânta credință în Hristos, dar mai mulți petreceau întru necredință. Dar ei aveau multe certuri între dânșii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alții se lepădau de El, hulindu-L.
Necredincioșii iudei, precum cei din Ierusalim și din celelalte părți, tot astfel și din Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creștinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar și pe păgâni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioși. Dar cei care se întorsesera la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioși; din această pricină se ridica între dânșii ceartă. De acest lucru s-a dat de știre lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creștini că este Fiul lui Dumnezeu și împărat al lui Israel, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor și să se arate între dânșii un alt împărat, care să-i ia stăpânirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toti iudeii cei credincioși și necredincioși, să-i izgonească din Roma și din toată Italia.
Se mai povestesc încă și alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioși amăgiseră la credința lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu.
Deci iudeii, fiind izgoniți de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mâinilor sale, pentru că era cu meșteșugul făcător de corturi.
Pe vremea aceea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei și aflând acolo pe Acvila cu soția sa, Priscila, a găzduit la dânșii și fiind de același meșteșug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învățându-i pe ei a crede în Hristos, i-a botezat.
Petrecând Pavel în Corint o vreme, se întreba cu iudeii și cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învățat pe ei cuvântul lui Dumnezeu un an și șase luni. Apoi, plecând cu corabia în Siria, a luat cu dânsul pe Acvila și pe Priscila. Sfântul Apostol Pavel a sosit împreună cu dânșii și cu ceilalți următori ai lui la Efes și voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Pastelui, au lăsat în Efes pe Acvila și pe Priscila, ca să învețe pe efeseni sfânta credință cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le ca iarăși o să se întoarcă la dânșii în Efes.
După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dânsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat înțelept și tare în Scripturi. Acesta era învățat în calea Domnului și arzând cu duhul, grăia și învăța cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu știa încă de botezul cel în Sfânta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila și Priscila de această învățătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dânșii și mai cu încredințare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes și a scris de acolo Întâia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfârșit le grăiește: „Închina-se vouă întru Domnul Acvila și Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adica cu slugile lor)”.
După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăși s-a dat libertate iudeilor să viețuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintâi, la averile lor, adică în Italia. Atunci și Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.
Când Sfântul Apostol Pavel s-a întors iarăși la Corint și a scris de acolo epistola către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către acești iubiti ucenici ai săi, zicându-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: „Sărutați pe Acvila și Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu și-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulțumesc, ci toate Bisericile neamurilor.
Sfântul Acvila, zăbovind o vreme în Roma, s-a dus iarăși în Asia, cu soția sa. Pentru că a fost rânduit de învățătorul său, Sfântul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mergând el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfântul Apostol Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, pe care, punându-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăiește în cea dintâi Epistolă scrisă către dânsul din Laodiceea: „Te-am rugat pe tine să rămâi în Efes, când mergeam în Macedonia...”
După aceasta, când Sfântul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim și a fost dus la Roma în lanțuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeași epistolă vorbește de acești iubiți ucenici ai săi, zicând: „Sărută pe Priscila și pe Acvila...”.
Sfântul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia și în Eracleea, a adus la mântuire mulțime mare de suflete omenești. Pe mulți i-a întors de la idoleasca nebunie la Dumnezeiasca cunoștință, botezându-i.
El a trecut și prin alte țări diferite, binevestind pretutindeni Împărăția lui Dumnezeu și luminând pe mulți cu sfânta credință. A sfărâmat mulți idoli și a ridicat multe biserici, punând preoți și suferind multe ispite.
În urmă a fost ucis de cei necredincioși și a aflat odihnă la ceruri cu ceilalți Sfinți Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Sf Ier Evloghie, patriarhul Alexandriei
Sfântul Ierarh Evloghie vorbea cu îngerul lui Dumnezeu, ca și cu un om, socotindu-l că este diaconul papii. Și după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulțumind și mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale și-a dat sufletul.
Acest sfânt a trăit pe vremea împărăției lui Iraclie, și a fost arhiepiscop al Alexandriei, înainte de sfântul Ioan cel milostiv. El a făcut multe minuni, printre care și pe aceasta: preacuviosul papă Leon, scriind pentru Sinodul din Calcedon Epistola ortodoxiei, iar cuviosul Evloghie citind-o, nu numai că a lăudat-o și a primit-o, ci și tuturor a propovăduit-o. Dumnezeu vrând să-i mângâie pe amândoi, a trimis înger în chipul arhidiaconului lui Leon, mulțumind sfântului Evloghie că a primit arătata epistolă. Iar Evloghie vorbea cu îngerul lui Dumnezeu, ca și cu un om, socotindu-l că este diaconul papii. Și după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulțumind și mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale și-a dat sufletul.
Duminica a 33 - a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului - Începutul Triodului
Ev Luca 18, 10 - 14
Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.
Ap II Timotei 3, 10 - 15
Fiule Timotei, tu mi-ai urmat în învățătură, în purtare, în năzuință, în credință, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruință, în prigonirile și suferințele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, și din toate m-a izbăvit Domnul. Și toți care voiesc să trăiască în chip cucernic întru Hristos Iisus, vor fi prigoniți. Iar oamenii răi și amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși. Tu, însă, rămâi în cele ce ai învățat și de care ești încredințat, deoarece știi de la cine le-ai învățat, și fiindcă de mic copil cunoști Sfintele Scripturi, care pot să te înțelepțească spre mântuire, prin credința cea întru Hristos Iisus.
Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului - Despre mândrie și smerenie - Pr. Ilie Cleopa
Nu fără rost s-a rânduit de Biserică Evanghelia Vameșului și Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăință de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer și primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, tot așa neamul omenesc a fost mântuit și ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăția cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu și a morții Lui pe Cruce.
Iubiți credincioși,
În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de suflet și cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puțin se poate cunoaște răutatea acestui păcat și din învățătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic și nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvânt câte înfățișări are și cât de felurită este această răutate a păcatului mândriei, voi aduce în mijloc o învățătură preaminunată a Sfântului Ioan Scărarul în această privință. Prin aceasta se va cunoaște câte capete are această înfricoșată fiară a mândriei și prin care cei înțelepți și iscusiți vor înțelege cât de pestriț și primejdios este acest păcat.
Iată ce zice acest sfânt părinte despre mândrie: "Mândria este lepădătoare de Dumnezeu, învățătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieșirea din minți, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, ușă a fățărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neștiință de îndurare, amară luătoare de seamă a greșelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvântul 25, Despre mândrie, București, 1980).
Se cuvine mai întâi să arătăm cât de vechi este acest păcat și prin cine a intrat în lumea de sus și în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaște, fiindcă numai El știe când a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu câte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei și a îngerilor celor de un gând cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privință: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Ședea-voi pe muntele cel înalt peste munții cei înalți care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt" (Isaia 14, 13-14).
În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gândul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui și a celorlalți îngeri de un gând cu el, Sfânta Scriptură ne arată, zicând: “Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineața, zdrobitu-s-a de pământ cel ce trimitea la toate neamurile... Și iarăși: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pământului” (Isaia 14, 15). Și iarăși zice Sfânta Scriptură de căderea satanei: “Pogorâtu-s-a în iad mărirea ta și multa veselie a ta, sub tine voi așterne putrejune și rămășița ta vor fi viermii” (Isaia 14, 11).
Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi și dacă vom cerca cu luare aminte înțelesul cuvintelor lui, vom înțelege mult din vicleniile păcatului mândriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mândria este "amară luătoare de seamă și judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfânta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stând în biserică, așa se ruga întru sine: “Dumnezeule, mulțumesc Ție că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitor, nedrept, preadesfrânat”. Dar ce fel de mulțumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mândrie, osândea pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați etc.? După cum se cunoaște, rădăcina rugăciunii lui era mândria. Din această blestemată rădăcină ieșeau cuvintele lui pline de îndreptățire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvântul Sfintei Scripturi care zice: “Cel ce nădăjduiește în Dumnezeu cu inimă îndrăzneață, unul ca acesta este nebun” (Pilde 28, 26).
Fariseul mulțumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima și cu mintea sa se mândrea foarte mult și din prisosința inimii sale pline de mândrie scotea cuvinte de laudă defăimând pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați și păcătoși.
Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: “Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima" (Pilde 16, 6), și că “Înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului și toate urmele lui le cunoaște” (Pilde 5, 21). După învățătura Sfinților Părinți trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greșim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă suntem datori să ne smerim și să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie și cunoștința neputințelor sale, el osândește cu mândrie pe aproapele său căci din prisosința inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieștii Părinți ne învață, zicând: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, București, 1981).
La fariseul mândru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă și trâmbițează înaintea oamenilor faptele sale cele bune și defaimă, osândind pe ceilalți oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor și să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mândria, iubirea de arătare și lauda cea plină de îngâmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: “Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50). Oare nu ne învață și Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicând: "Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui și osândește păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mândrie.
Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: “Postesc de două ori pe săptămână. Care erau zilele săptămânii în care posteau iudeii? Erau joia și lunea, căci după datina bătrânilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi și după patruzeci de zile s-a pogorât luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mândria încuibată adânc în inima lui? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în privința postirii, ne învață dimpotrivă: Tu, însă când postești să nu te arăți oamenilor că postești” (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci și cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicând: “Postesc de două ori pe săptămână” (Luca 18, 12).
Să urmărim și celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, același lucru îl face și cu milostenia: “Dau zeciuială din toate câte câștig” (Luca 18, 12). Mântuitorul însă ne învață: “Când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns și Tatăl tău care vede întru ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 3-4).
Iubiți credincioși,
După ce am vorbit despre mândria și lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minții noastre și spre așezarea cea smerită și vrednică de laudă a vameșului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: “Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci își bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” (Luca 18, 13). Vedeți, frații mei, că vameșul stătea departe de jertfelnic și nu îndrăznea nici ochii să-și ridice către cer; ci își bătea pieptul și din inima lui smerită și zdrobită, zicea cu căință: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!“ O, fericite vameșule, tu cu rugăciunea ta smerită din adâncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tâlharul de pe cruce care a strigat din inimă: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!” (Luca 23, 42).
Acest fericit tâlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece și picioarele și mâinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înțelept, și văzând că moare, s-a gândit să strige la Dumnezeu din adâncul inimii, cu mare credință și zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mântuitorul, Care i-a zis: “Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43).
Bine a zis Sfântul Efrem Sirul despre acest tâlhar: "O, tâlharule, și al raiului tâlhar! Multe ai furat în viața ta, iar acum, prin puține cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tâlharule preaânțelept care ai știut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit și ți-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!" Vedeți cât de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mândria și izbăvește de osândă sufletele noastre, când nu mai putem face alte fapte bune.
Iată, frații mei, după cum vedeți, rugăciunea vameșului din Sfânta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tâlhar de pe cruce. Că și acela, ca și vameșul din Sfânta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adâncul inimii sale și cu mare smerenie. De aceea a auzit: “Astăzi vei fi cu Mine în rai!” La fel și fericitul vameș, puține cuvinte a zis din inimă: “Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul!” Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfânt din gura Domnului: “Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorât acesta la casa sa, decât fariseul. Că tot cel ce se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14).
Iubiți credincioși,
Nu fără rost s-a rânduit de Biserică Evanghelia Vameșului și Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăință de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer și primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, tot așa neamul omenesc a fost mântuit și ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăția cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu și a morții Lui pe Cruce.
Și dacă mândria a făcut pe îngerii neascultători diavoli și pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pământ, înțelegem că precum căderea și moartea noastră a venit prin mândrie, tot așa pocăința, mântuirea și nemurirea noastră începe întâi prin smerenie. De aceea s-au și rânduit de Sfinții Părinți trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfântului și marelui Post al Paștilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregătește pentru post, este tocmai aceasta numită "a Vameșului și a Fariseului", ca să ne amintească de moartea noastră prin mândrie și de învierea noastră prin smerenie.
A doua Duminică pregătitoare este numită "a Fiului Risipitor". Aceasta ne îndeamnă la pocăință. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfântul și Marele Post este numită "a Înfricoșatei judecăți", când se lasă sec de carne. Aceasta ne amintește de sfârșitul lumii și de Judecata de apoi, când fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numește "a izgonirii lui Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoșilor noștri, care au fost alungați din rai din cauza mândriei și lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune și la post cu toată stăruința și evlavia.
Iată dar că, începând din Duminica de astăzi, a vameșului și a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paști. Începutul pocăinței și al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameșului. De aceea, frații mei, știind că mândria a creat iadul și a aruncat pe îngerii căzuți și pe oamenii nepocăiți în adâncul gheenei, suntem datori să punem de astăzi început bun de pocăință și să urmăm vameșului pocăit, iar nu fariseului mândru.
Mare păcat este mândria, fraților. Ea se arată și în vorbire și în îmbrăcăminte luxoasă, și în mânie, care este fiica mândriei, și în lenevire la biserică și în amânarea pocăinței și în spovedanie nesinceră, că cel mândru nu vrea să-și mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căiește pentru ele din cauza slavei deșarte care îl stăpânește. Mai cumplită este mândria minții, când omul se crede mai capabil, mai bun decât alții. Cea mai grea este, însă mândria sufletului, când omul se socotește mai învățat, mai talentat, mai corect și mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât mulți și chiar decât toți oamenii.
Asemenea creștini stăpâniți de duhul mândriei, sunt lăsați de Dumnezeu să cadă în desfrânare și în alte păcate grele, ca să se smerească. Alții, însă cad în păcate și mai grele. Unii, din mândrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alții, hulesc și batjocoresc Sfânta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe și pe sfinții slujitori. Iar alții, tot din mândrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoți și se duc la tot felul de secte, căci mândria este izvorul tuturor sectelor.
Frații mei, să fugim de cumplitul păcat al mândriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad și a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mândria diabolică care a umplut pământul de secte, de oameni necredincioși, răzvrătiți și răi, și iadul de suflete condamnate la osândă veșnică. În locul mândriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameșului, smerenia sfinților, lepădând orice cuget de slavă deșartă, de laudă personală și de îngâmfare.
Smerenia este cel mai bun leac pentru creștinii de astăzi, pentru mântuirea noastră. Vom putea scăpa de mândrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărților sfinte și prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiți.
Postul Mare este cale bună de nevoință, de smerenie, de pocăință și împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos și cu bucurie, și să-L rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de păcatul cel greu al mândriei și să ne îmbrace în veșmântul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate și al iubirii, care ne asigură tuturor mântuirea sufletelor. Amin.
Începutul Triodului
Termenul „triod” vine din limba greacă, de la „triodion”, format din cuvintele „tria” (trei) și „odi” (odă), și înseamnă cântare sau imn în trei ode (strofe).
Ca o formă de comemorare a vieţii şi a faptelor Mântuitorului Iisus Hristos, Anul Bisericesc poate fi împărțit în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreţii din strană în fiecare dintre aceste momente şi anume:
1) Perioada Triodului (perioada prepascală);
2) Perioada Penticostarului (perioada pascală);
3) Perioada Octoihului (perioada postpascală).
Etimologic, termenul „triod” vine din limba greacă, de la „triodion”, format din cuvintele „tria” (trei) și „odi” (odă), și înseamnă cântare sau imn în trei ode sau strofe. Din punct de vedere practic, în viața liturgică, Triodul are două sensuri:
a) Cartea de cult în care sunt cuprinse textele și cântările din această perioadă liturgică. Numele cărții vine de la numărul celor trei cântări (de regulă) din canoanele Utreniei, spre deosebire de cele cuprinse în Octoih sau Minei (opt sau nouă). Cele mai multe cântări din Triod au fost compuse de Sfântul Teodor Studitul și de fratele său, Iosif Studitul, care au completat opera imnografică a Sfinților Cosma al Maiumei și Andrei Criteanul.
b) Așa cum am văzut, Triodul și este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic, care ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paştilor), până la Duminica Paştilor. După cum arată părintele Ene Braniște, primele trei săptămâni din această perioadă constituie un timp de pregătire duhovnicească în vederea începerii postului, iar restul de şapte săptămâni - adică insuşi Postul Paştilor - este vremea de pregătire, prin pocăinţă, post şi ruşăciune, pentru a ne învrednici de marea sărbătoare a Învierii Domnului, precedată de amintirea Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.
Cu alte cuvinte, perioada Triodului este un adevărat ghid duhovnicesc de înălţare a omului din păcat, oferindu-i acestuia pe tot parcursul Postului Mare povățuirea necesară pentru a ajunge la bucuria Învierii.
Astfel, înțelegând că Triodul nu este o simplă carte folosită la strană, ci o perioadă de sfințire a vieții sau un îndrumar pentru suflet, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos va fi și propria noastră înviere din somnul păcatului și al morții.
Perioada Triodului trebuie să constituie, în plan personal, un timp de sfințire a vieții. Este perioada în care „grijile cotidiene” ar trebui să ocupe un loc secund, eforturile noastre duhovniceşti intensificându-se, în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
„Postind, fraților, trupește, să postim și duhovnicește”
În anul liturgic sau răstimpul pe care îl petrecem cu toții în cadrul sfințitor al Sfintei Biserici alternează sentimentul bucuriei Învierii Mântuitorului Iisus Hristos cu taina mântuirii noastre, săvârșită prin Jertfa de pe Golgota. Avem, așadar, două mari teme pe care le putem observa chiar din mediul liturgic. Veșmintele clericilor și cele care împodobesc Sfântul Altar devin mohorâte sau cu nuanțe închise, lumina folosită este mai palidă, folosindu-se lumânarea și candela mai mult decât în altă perioadă a anului, cântările stranei sunt tânguitoare și pline de mesaje de pocăință. „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” devine imnul Bisericii. Ne putem da seama că am intrat în altă perioadă liturgică – Triodul.
Vorbim, așadar, despre un răstimp liturgic, dar și despre o carte care „dă tonul” în perioada care începe cu Duminica Vameșului și a Fariseului și se încheie cu Sâmbăta cea Mare, în ajunul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
Perioada Triodului și-a luat numele de la cuvântul grecesc triodion care dorește să ne sublinieze faptul că, în slujbele Sfintei Biserici, cântările de la Utrenie sunt alcătuite doar din trei strofe, detaliu important pentru rânduiala stranei.
În cartea Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, ieromonahul Makarios Simonopetritul explică faptul că în viaţa Bisericii Triodul are două sensuri: sensul de perioadă liturgică în care Mântuitorul este prezentat ca Preot şi Jertfă, în acelaşi timp, și sensul de perioadă prepascală, de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii.
Triodul are în centrul său Postul Mare sau al Păresimilor, precedat de trei săptămâni de pregătire încadrate de Duminica Vameşului şi a Fariseului, a Fiului Risipitor, Duminica Înfricoşatei Judecăţi (sau a lăsatului sec de carne) și Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi a lăsatului sec de brânză).
Începând Postul Mare, încadrarea timpului liturgic o fac tot duminicile: a Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica închinată Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Sfintei Cuvioasei Maria Egipteanca, culminând cu Duminica Floriilor, care deschide Săptămâna Dumnezeieștilor Pătimiri.
Dincolo de aceste elemente ce țin de viața sacramentală a Sfintei Biserici, perioada Triodului trebuie să constituie, în plan personal, un timp de sfințire a vieții. Este perioada în care „grijile cotidiene” ar trebui să ocupe un loc secund, eforturile noastre duhovniceşti intensificându-se, în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu