1. /20 MARTIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

Evenimente

·        235 - Maximin Tracul este proclamat împărat. Este primul străin care deține tronul roman.

Maximin Tracul -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gaius Iulius Verus Maximinus (c. 173 – aprilie 238), cunoscut ca Maximin Tracul a fost împărat roman în perioada 235–238. Cand Legio XXII Primigenia i-a asasinat pe Alexandru Sever și pe mama acestuia la Mogontiacum (astăzi Mainz), Garda pretoriană l-a recunoscut pe Maximin ca împărat.

Maximin Tracul este descris de contemporani ca primul împărat roman de origine barbară. El a fost de asemenea primul dintre împărații-soldați. Cu el a început criza secolului III din Imperiul Roman. În aprilie 238, Maximin a fost asasinat la Aquileia de soldați din Legiunea a II-a Parthica.

·         673: Urca pe tronul Japoniei Împăratul Tenmu (Tenmu-Tenno, n.cca. 631 – d. 1 octombrie 686), al 40-lea împărat al Japoniei în ordinea tradițională de succesiune. Domnia Tenmu a durat din anul 672, până la moartea sa în 686.

·         1413: Henric al V-lea devine regele Angliei.

·         1476: Scrisoarea Papei Sixt al IV-lea către Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504), în care îi lăuda vitejia care “a adus atîta strălucire numelui tău, că eşti în gura tuturor şi lăudat cu deosebire de toţi în unire de simţiri”.

·         1602: Este infiintata Compania Indiilor Olandeze de Est (VOC), una dintre cele mai mari companii de comerț din lume, deținând o flotă formată din peste o sută de vase și având mii de angajați și birouri în Asia și în șase orașe olandeze. Compania avea dreptul de monopol asupra comerțului, de a bate monedă, de a construi fortărețe sau de a purta război, fiind socotita în istoria economiei mondiale primul concern multinational. A fost in secolele XVII și XVIII una dintre cele mai mari companii din lume.

* 1781:

1781: Pierre Méchain este primul care a observat galaxiile Messier 95 (stânga) și Messier 96 în constelația Leul.

·         1815 - După ce a evadat de pe insula Elba, Napoleon s-a reintors in Paris in fruntea unei armate de circa 300.000 de oameni intre care mai mult de jumatate erau voluntari, acesta fiind inceputul razboiului de «100 de zile».

“Bătălia de la Waterloo” (18 iunie 1815) de William Sadler – foto: en.wikipedia.org

·         1848: Revoluția de la 1848 în Germania: Regele Ludwig I al Bavariei abdică.

·         1852: A fost publicata cartea “Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe.

Harriet Beecher Stowe

·         1861: Un cutremur distruge complet Mendoza, oraș în vestul Argentinei.

·         1862: In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza in Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fuzioneaza şcolile militare de ofiţeri de la Iaşi ( Moldova) şi Bucureşti (Muntenia).

·         1871: A avut loc ședința de constituire a Societății Academice Literare „România Jună" din Viena.

·         1879: Intră în vigoare în România, Convenţia poştală universală, încheiată la Paris, la 1 iulie 1878, de către Congresul poştal.

·         1883: La Paris, a fost semnata Conventia pentru protectia proprietatii intelectuale.

·         1888: Prima opereta in limba romani (tiganeasca) este pusa în scenă la Moscova in Rusia.

·         1890: Împăratul german Wilhelm al II-lea îl demite pe prinţul Bismark din postul de cancelar.

·         1916: Savantul Albert Einstein a publicat teoria relativitatii generale, conform careia legile generale ale tuturor fenomenelor fizice sunt aceleasi in toate sistemele din Univers. Acestea au aparut in lucrarea “Bazele teoriei relativitatii restranse si generalizate”. Teoria, geometrica, postuleaza ca prezenta de masa si energie conduce la “curbura“ spatiului care influenteaza traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii, in urma fortelor gravitationale. Forta de atractie a lui Newton este inlocuita in teoria relativitatii cu o deformare a spatiului in jurul corpurilor. Asa cum o minge deformeaza o panza intinsa, formand o adancitura, un corp modifica spatiul din jurul lui. Aceasta proprietate explica de ce corpurile, oricare ar fi masa lor, cad toate cu aceeasi acceleratie. Mai mult, Einstein a enuntat faptul ca timpul si spatiul nu pot exista in absenta materiei. Teoria relativitatii generale survine demonstratiei privind relativitatea restransa, formulata in 1905, care modifica legile mecanicii newtoniene la viteze mari si care contine celebra formula E=mc², care induce echivalenta intre materie si energie.

·         1920 - Bugatti livrează unui client din Elveţia primul automobil cu motor cu 4 valve pe cilindru din istorie. Acesta era un model Type 13 special pentru curse şi avea un motor de doar 1.4 litri 16V, care dezvolta la acea vreme 30 CP. Dacă vi se pare puţin, aflaţi că acest automobil, cât se poate de simplist şi cu un ampatament de 2 metri, cântărea doar 300 kg. La acea vreme tehnologia cu 4 valve pe cilindru era cât se poate de revoluţionară, Bugatti oferind până atunci modele cu 2 valve pe cilindru, ceea ce era de asemenea un mare progres tehnologic. Din seria Type 13 435 de modele au fost produse între 1910 şi 1920, dintre care doar 5 modele aveau motorul 16V. Tot ca fapt divers Type 13 a fost primul model care a introdus în vocabularul Bugatti denumirea "Pur Sang", aceasta codificând versiunile de serie.

·         1935: A fost inscrisa la tribunal organizatia politica Totul Pentru Ţară, un partid legionar, constituit în urma dizolvării Gărzii de Fier (1933) şi format din elementele organizaţiei dizolvate. L-a avut ca preşedinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, apoi pe inginerul Gheorghe Clime. De fapt, conducătorul era Corneliu Zelea Codreanu. La alegerile din decembrie 1937, partidul a obţinut 66 de mandate. Noua organizaţie numită a fost înscrisă la tribunal în ziua de 20 martie 1935 şi cu acest prilej şi-a ales semnul electoral – un pătrat cu două puncte în centru. Istoria partidului a început în iunie 1927 când Corneliu Zelea Codreanu a înfiinţat Legiunea Arhanghelului Mihail. În 1930 şi-a luat numele de Garda de Fier, care a fost dizolvată de liberali în 1933. S-a reînfiinţat sub numele de Totul pentru Ţară în 1935. În noiembrie 1938, Carol al II-lea, din dorinţa de a instaura o guvernare personală, a hotărât “epurarea aparatului de stat de elemente legionare, principalii conducători “gardişti” au fost arestaţi şi, ulterior (30 noiembrie 1938), 13 dintre ei, inclusiv Corneliu Zelea Codreanu fiind executaţi la ordinul regelui Carol al II-lea.

·         1956: Tunisia își câștigă independența față de Franța.

·         1962: România și Algeria stabilesc relații diplomatice la nivel de ambasadă.

·         1965: România a devenit membră a Organizației Interguvernamentale Consultative pentru Navigație Maritimă.

·         1966: Trofeul Cupei Mondiale la Fotbal este furat din Central Hall, Londra.

·         1969: Muzicianul britanic John Lennon, membru al trupei Beatles, s-a casatorit cu Yoko Ono in cadrul unei ceremonii in Gibraltar.

·         1970: David Bowie și Mary Angela Barnett s-au căsătorit. Au divorțat în 1980.

·         1976: Alice Cooper s-a căsătorit cu Sheryl Goddard, în vârstă de 19 ani.

·         1986: Politicianul Jaques Chirac devine, pentru a doua oară, premier al Franţei.

·         1990: Namibia a devenit republică independentă.

·         1990 - La Targu Mures au avut loc conflicte de stradă între grupuri de naționaliști maghiari și români. Incepute cu o zi inainte, acestea au fost aplanate doar după intervenția armatei. Desfășurarea evenimentelor a condus la suspiciuni privind implicarea unor servicii secrete straine în declanșarea conflictului.Ulterior, Biroul Executiv al CPUN a infiintat o comisie de ancheta, insarcinata cu investigarea acestor incidente grave.

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș (19 martie și 21 martie 1990) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

(…) În dimineața zilei de 20 martie, cele două tabere au început să se regrupeze, ajungându-se ca în centrul orașului să se desfășoare două mitinguri spontane. În jurul amiezii erau masați pe de o parte peste 10 mii de maghiari, inclusiv veniți din Sovata și de pe Valea Nirajului, din Acățari, Miercurea Nirajului, Eremitu ce ocupau partea de la Consiliul județean până la statuia lui Avram Iancu.

Pe cealaltă parte, 4000 de români, inclusiv veniți(aduși) din Reghin și de pe Valea Gurghiului, din Ibănești, Hodac, Toaca ce ocupau partea de la Consiliul județean spre Catedrala mică. În jurul orelor 14, Prefectura și Primăria au fost ocupate de UDMR și maghiari. Între timp, autobasculanta condusă de Marin Preda a capotat pe treptele Catedralei mici.

Șoferul a fost lovit cu pietre și a pierdut controlul mașinii, retezând un stâlp de înaltă tensiune care i-a accidentat mortal pe Teodor Rusu, respectiv Kiss Zoltan, din comuna Gheorghe Doja. În comuna Ernei, mai multe autobuze cu români de pe Valea Mureșului și a Gurghiului au fost oprite, incendiate, iar pasagerii molestați.

·         1991: Din cauza dezacordului ivit în legătură cu strategia liberalizării preţurilor, miniştrii Anton Vătăşescu, Theodor Stolojan şi Mihai Zisu şi-au dat demisia din guvernul Roman.

·       1995 - În metroul din Tokio a avut loc un grav atac terorist cu gaz sarin, acesta fiind pus la cale de membrii sectei Aum. Atentantul s-a soldat cu moartea a 12 oameni si ranirea a circa 5.500. Acesta a fost primul atac terorist chimic care s-a inregistrat pe plan mondial.

·         1996: Începe scandalul bolii „vacii nebune", odată cu anunțul că bovinele atinse de ESB pot transmite omului maladia Kreutzfeldt-Jakob.

·         1998: Miniştrii român şi ungar ai Apărării, Constantin Dudu Ionescu şi Gyorgy Keleti, au semnat, la Budapesta, „Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind înfiinţarea “Batalionului mixt de menţinere a păcii”.

·         1999: Cei circa 1.400 de observatori ai OSCE sunt evacuați din provincia sârbă, în Macedonia. Forțele de securitate sârbe și armata iugoslavă își multiplică acțiunile împotriva UCK, la Drenica.

·         2000: A fost inaugurat la Spitalul Clinic Fundeni primul centru de transplant medular din România, după 32 de ani de la realizarea primului transplant de măduvă din lume.

·         2000: Papa Ioan Paul al II-lea întreprinde o vizită în Țara Sfântă cu un mesaj de căință din partea Bisericii Catolice pentru evrei și de recunoaștere a dreptului la un stat propriu pentru palestinieni.

·         2002: Între 20 şi 23 martie, 58 de şefi de stat şi de guvern, printre care George W. Bush şi Fidel Castro, s-au întîlnit la Monterrey, în Mexique, sub egida ONU. Participanţii au adoptat “Hotărârea de la Monterrey”, prin care se stabilesc direcţiile de luptă contra sărăciei în lume.

·        2003 - Forţele aliate lansează primele atacuri asupra Irakului, după expirarea ultimatumului adresat de preşedintele american, la 17 martie 2003. La primele ore ale dimineții SUA și alte trei țări încep operațiunile militare în Irak.

Preşedintele SUA, George W. Bush, anunţă, la ora 10.15, (05.15 ora României)  începutul operaţiunilor militare împotriva Irakului, în cadrul operaţiunii “Iraqi Freedom”. Primele bombardamente americano-britanice asupra Bagdadului au început, în jurul orei locale 05.35 (04.35, ora României), apărarea antiaeriană intrând în acţiune imediat. Trupele americane aflate la frontiera dintre Kuwait şi Irak au fost vizate de nouă rachete irakiene, care au explodat în apropierea militarilor americani.

Preşedintele SUA, George W. Bush a anunţat pe 20 martie, la ora 10.15, începutul operaţiunilor militare împotriva Irakului, în cadrul operaţiunii “Iraqi Freedom”.

·         2004: A fost dezvelită, în fața Patriarhiei, statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, monument realizat de sculptorul Paul Vasilescu.

·    2013 - Premiul Abel pentru matematică pe 2013 a fost atribuit, profesorului belgian Pierre Deligne, pentru lucrările sale din domeniul geometriei algebrice, a anunţat Academia Norvegiană de Ştiinţe şi Litere; Premiul Abel, în valoare de şase milioane de coroane norvegiene (1 milion de dolari), este echivalentul distincţiei Nobel în matematică şi a fost instituit în 2003.

foto thehindu.com

Nașteri

·         43 î.Hr.  Publius Ovidius Naso (n. 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila - d. 17 sau 18 d. Hr., Tomis, azi Constanța) a fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu.

Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepția Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.

Statuia lui Ovidiu din Constanța, executată în 1887 de sculptorul italian Ettore Ferrari.

Replica identică din 1925, la Sulmona (Italia).

Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu s-a născut la 20 martie 43 î.Hr. în orașul Sulmo (astăzi: Sulmona), situat în Italiade mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma. Tatăl său aparținea nobilimii și-l destinase funcțiilor publice. După un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică totuși carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică.

Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul înaltei societăți și printre protectori se află însuși împăratul Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.

În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără un vot prealabil al Senatului, Augustus hotărăște exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Pontului Euxin. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister, cu atât mai mult cu cât Ovidiu avea poruncă de a nu comenta decizia lui Augustus. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală.

Ovidiu printre sciți, ulei pe hârtie de Eugène Delacroix (1862).

Ovidiu în exil, ulei pe carton de Ion Theodorescu-Sion (1915).

Poezia încriminată poate fi Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, dar această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte, fără urmări neplăcute. În Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. S-a presupus că Ovidiu ar fi putut fi martorul aventurilor amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus, dar istoricilor li se pare mai verosimil ca poetul să se fi făcut vinovat de a își lăsa musafirii să tragă sorți în propria sa casă, încălcând astfel o prerogativă imperială și interzicerea promulgată de către împărat, de a practica „artele divinatorii” pentru particulari.^[6] În toate cazurile, Ovidiu nu a fost surghiunit, nici deportat, ceeace i-ar fi luat atât cetățenia romană, cât și averea; a fost doar „îndepărtat” („relegatus”) printr-un simplu edit al lui Augustus, sosind la Tomis cu bunurile sale mobile, servitorii și sclavii, și păstrând dreptul de a scrie și de a comunica cu familia și prietenii rămași la Roma (drept mulțumită căruia o parte din opere au ajuns până la noi).^[7]

Scrierile poetului conțin informații atât despre motivele și condițiile exilului, cât și despre populația getică locală. Într-una dintre epistole, poetul descrie cimpoiul getic ca fiind „o bășică din piele de oaie, fără păr, cu două flaute de lemn, din care acești barbari cântă zi și noapte, împiedicând un om bine crescut să doarmă la orele la care trebuie”; nefiind obișnuit cu astfel de instrumente, sunetul i se părea „oribil”.^[8]

Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas fără succes: chiar după moartea lui Augustus, urmașul său Tiberius, nu a anulat editul împerial și nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte cu subînțeles ironic - următorul text, păstrat în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76):

„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum

Ingenio perii, Naso poeta meo.

At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,

Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.”

Literal:

„Aici, eu [sufletul] care am lăudat drăgăstoasele iubiri jucăușe, pierit din [cauza] talentul[ui] poetului meu Naso, pe tine care treci, dac-ai iubit vreodată, [te rog] pune culcuș moale sub oasele lui Naso.”

În cunoscuta traducere liberă a lui Theodor Naum:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul

Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,

O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,

Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Înainte de exil:

• Amores - „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii.
• Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeeacătre Jason etc.
• Ars amandi - „Arta iubirii” (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), cuprinzând „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei.
• Remedia amoris - „Remediile iubirii”, replică ironică la Ars Amandi, în care se recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei.
• De medicamine faciei femineae - „Îngrijirea feței feminine”, cu diferite mijloace cosmetice.

În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus și de neoterici în perioada republicană și dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Sentimentul de dragoste este tratat în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț a dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.

• Phaenomena - Poem descriind diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente)
• Metamorfoze - „Metamorfozele”, 15 cărți în hexametri cuprinzând 250 legende (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor întâmplări deosebite), desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.
• Fastele - „Sărbătorile” - calendar versificat al sărbătorilor romane, operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie).

Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime.

În exil:

• Tristia - „Tristele”, în 5 cărți
• Epsitulae ex Ponto sau Pontica - „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți.

Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite revenirea la Roma. Ovidiu prezintă situația nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere și de tristețe provocate de dorul de Roma, de casă, de familie și de prieteni.

Publius Ovidius Naso
Publius Ovidius Naso
Date personale
Născut	20 martie 43 î.e.n.[2][3][4]  Sulmona, Imperiul Roman[4][5]
Decedat	17 e.n. (59 de ani)[4][6][5]  Constanța, Imperiul Roman[4][5]
Cetățenie	Roma Antică
Etnie	Ancient Romans[*]
Ocupație	poet
Activitate
Limbi	limba latină
Pregătire	Marcus Porcius Latro[*][1]
Specie literară	tragedie
Opere semnificative	Metamorfoze Heroides[*] Ibis[*]

·         1635: Elisabeta Amalia de Hesse-Darmstadt (Elisabeth Amalie Magdalene; 20 martie 1635 – 4 august 1709) a fost prințesă de Hesse-Darmstadt și soția Prințului-elector Philip Wilhelm.

Elisabeta Amalia de Hesse-Darmstadt
Electoare Palatină
Elisabeta Amalia, probabil cu fiica ei cea mare, Eleonore, în jurul anului 1655
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Amalie Magdalene van Hessen-Darmstadt
Născută	20 martie 1635 Neues Schloss, Gießen, Germania
Decedată	4 august 1709 (74 de ani) Schloss Neuburg, Neuburg, Germania
Înmormântată	Neuburg an der Donau, Germania
Părinți	Georg al II-lea Sofia Eleonore de Saxonia
Frați și surori	Anna Sophia II, Abbess of Quedlinburg[*] Marie Hedwig of Hesse-Darmstadt[*] Louise Christine of Hesse-Darmstadt[*] Sophia Eleonore of Hesse-Darmstadt[*] George III, Landgrave of Hesse-Itter[*] Ludovic al VI-lea Henrietta Doroteia de Hesse-Darmstadt[*]
Căsătorită cu	Philip Wilhelm, Elector Palatin
Copii	Eleonor Magdalena, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Johann Wilhelm, Elector Palatin Carol al III-lea Filip, Elector Palatin Alexandru Sigismund, episcop de Augsburg Francis Louis, Arhiepiscop de Trier Maria Sofia, regină a Portugaliei Maria Anna, regină a Spaniei Dorothea Sofia, Ducesă de Parma Hedwig Elisabeta, Prințesă Sobieski
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Farnese Casa de Wittelsbach

·        1639 - S-a născut eroul poporului ucrainean hatmanul Ivan Mazepa; (m.28 august 1709).

A fost hatman al cazacilor zaporojeni din Ucraina în perioada 1687 – 1708. S-a aliat cu regele suedez Carol al XII-lea, alaturi de care a luptat la Poltava (1708) impotriva tarului rus Petru I, sperand sa recucereasca independenta Ucrainei fata de Rusia. Dupa infrangerea suedezilor, Mazepa s-a refugiat in Valahia si mai apoi la Tighina,in Moldova, unde a murit in 1709. Viata sa i-a inspirat pe Byron, Victor Hugo, Franz Liszt sau Puskin.

·         1671: Christine Louise de Oettingen-Oettingen (20 martie 1671 – 3 septembrie1747) a fost Ducesă de Brunswick-Lüneburg. Ea a fost bunica maternă a împărătesei Maria Tereza a Austriei, reginei Elisabeth Christine a Prusiei, reginei Juliane Marie a Danemarcei și Norvegiei și a Țarului Petru al II-lea al Rusiei și străbunica reginei Maria Antoaneta a Franței, Țarului Ivan al VI-lea al Rusiei și a Ducelui Francisc de Saxa-Coburg-Saalfeld.

Christine Louise a fost a treia fiică a lui Albert Ernest I, Prinț de Öttingen și a Ducesei Christine Friederike de Württemberg (fiica lui Eberhard al III-lea, Duce de Württemberg).

În 1690, la Aurich, Christine Louise s-a căsătorit cu Ludwig Rudolf, Duce de Brunswick-Lüneburg, fiul cel mic al lui Anthon Ulrich, Duce de Brunswick-Lüneburg. Ei au avut următorii copii care au atins vârsta adultă:

• Elisabeta Cristina de Brunswick-Wolfenbüttel (1691–1750), căsătorită cu împăratul Carol al VI-lea
• Charlotte Christine de Brunswick-Lüneburg (1694–1715), căsătorită cu Țareviciul Alexei Petrovici al Rusiei, fiul țarului Petru cel Mare
• Antoinette Amalie de Brunswick-Wolfenbüttel (14 aprilie 1696 – 6 martie 1762), căsătorită cu Ducele Ferdinand Albert II de Brunswick-Lüneburg

Printre descendenții lui Christine Louise se includ monarhii: George al V-lea al Regatului Unit, Nicolae al II-lea al Rusiei, Wilhelm al II-lea al Germaniei, Franz Joseph al Austro-Ungariei, Victor Emanuel al III-lea al Italiei, Albert I al Belgiei, Ferdinand I al României, Ferdinand I al Bulgariei, precum și actualii monarhi ai Spaniei, Danemarcei, Suediei, Norvegiei și Liechtenstein.

Prințesa Christine Louise de Oettingen-Oettingen
Prințesa Christine Louise de Oettingen-Oettingen
Căsătorit(ă)	Ludwig Rudolf, Duce de Brunswick-Lüneburg
Urmași Elisabeta Cristina, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Charlotte Christine, Țarevnă a Rusiei Antoinette Amalie, Ducesă de Brunswick-Wolfenbüttel
Familie nobilă	Casa de Oettingen-Oettingen
Tată	Albert Ernest I, Prinț de Oettingen-Oettingen
Mamă	Ducesa Christine Friederike de Württemberg
Naștere	20 martie 1671 Oettingen
Deces	3 septembrie 1747 (76 de ani) Blankenberg

·        1725 - S-a născut sultanul otoman Abdul Hamid I; (d.1789).

Abdul-Hamid I - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Abdul-Hamid I (1725 – 1789) a fost un sultan turc în perioada 1774 – 1789, sub domnia căruia s-a accentuat decadența Imperiului Otoman. În urma înfrângerilor suferite în războiul ruso-turc din 1768 – 1774, a fost nevoit să încheie tratatul de pace de la Kuciuk Kainargi (1774). A cedat Austriei Bucovina (1775) și Rusiei Crimeea (1784)

The Ottoman Army advances from Sofia, its largest garrison in Rumelia, in the year 1788 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

·         1735: Torbern Olof Bergman (n. 20 martie 1735 Katharinberg, Suedia, – d. 8 iulie 1784 Medevi, Suedia) a fost un chimist și mineralog suedezcunoscut pentru lucrarea sa din 1775 Disertație despre Atracțiile Elective, conținând cele mai cuprinzătoare tabele despre afinitatea chimică publicate vreodată. A fost de asemenea primul chimist care a folosit literele cu majuscule pentru notarea speciilor chimice.

* 1762: Arhiducesa Maria Tereza de Austria (germană Maria Theresia Elisabeth Philippine Louise Josephe Johanna; 20 martie 1762  – 23 ianuarie 1770) a fost fiica împăratului Iosif al II-lea și a primei lui soții, Prințesa Isabella Maria de Parma.

Părinții Mariei Tereza, Prințul Moștenitor Iosif și Prințesa Isabella Maria de Parma s-au căsătorit la Viena la 16 octombrie 1760. La sfârșitul anului 1761, Isabella a rămas însărcinată și la 20 martie 1762 ea a născut o fiică care a fost botezată Maria Theresia Elisabeth Philippine Louise Josephe Johanna.^[1]

Pe linie maternă, mica Maria Tereza descindea din primul rege Bourbonal Spaniei, Filip al V-lea. Pe linie paternă descindea din faimoasa împărăteasă Maria Tereza și a soțului acestuia, Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Când mica arhiducesă avea puțin peste un an, mama ei a murit dând naștere surorii ei, arhiducesa Marie Christine, care a murit la câteva minute după naștere. Tatăl ei și-a găsit refugiu în mica lui fiică. De asemenea, Maria Tereza era apropiată de mătușa paternă, Arhiducesa Maria Antoaneta (viitoarea regină a Franței), care era cu doar șapte ani mai mare decât ea.^[2] Ea a fost primul nepot al împărătesei Maria Tereza.

Cu doar câteva luni înainte de a împlini opt ani, Arhiducesa Maria Tereza s-a îmbolnăvit de pleurizie. Tatăl ei, în acel moment împărat al Sfântului Imperiu Roman, a făcut tot ce i-a stat în putință s-o salveze. Totuși medicina din acele timpuri nu era dezvoltată și mica arhiducesă a murit la 23 ianuarie 1770 de febră mare

Maria Tereza
Date personale
Nume la naștere	Maria Theresia Elisabeth Philippine Louise Josephe Johanna
Născută	20 martie 1762 Palatul Schönbrunn, Viena
Decedată	23 ianuarie 1770 (7 ani) Palatul Schönbrunn, Viena
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman[1] Prințesa Isabella Maria de Parma[1]
Cetățenie	Austria
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

·         1770: S-a născut poetul german Johann Friedrich Hölderlin; (m.7.06.1843).

·      

* 1811: Napoléon François Joseph Charles (Bonaparte), Duce de Reichstadt (20 martie 1811 - 22 iulie 1832), a fost fiul împăratului Napoleon I al Franței și a celei de-a doua soții Marie Louise de Austria. Prin Titlul III, articolul 9 al Constituției franceze din acel timp, a fost numit Prinț Imperial, dar a fost cunoscut de la naștere ca rege al Romei. Tatăl său a abdicat în favoarea sa, transferându-i titlu de împărat al Franței în 1815.

Napoléon-François-Charles-Joseph Bonaparte, c. 1818

Napoleon al II-lea.

Napoléon François Joseph Charles s-a născut la Palatul Tuileries în Paris, fiul împăratului Napoleon I și al celei de-a doua soții, Marie Louise de Austria în 1811. Fiind cel mai mare fiu legitim al lui Napoléon I, constituțional el era Prinț Imperial și moștenitor, însă împăratul i-a acordat fiului său și titlul de rege al Romei. Trei ani mai târziu, Primul Imperiu Francez - pe care trebuia să-l moștenească, s-a prăbușit. Napoleon a vrut să abdice în favoarea fiului lui însă puterile aliate, la insistența împăratului Alexandru I al Rusiei, au refuzat.

La 29 martie 1814, acompaniată de suita ei, împărăteasa a părăsit Palatul Tuileries cu fiul ei. S-au oprit prima dată la Castelul Rambouillet; apoi, temându-se că trupele inamice avansează, au continuat spre Castelul Blois. La 13 aprilie, cu suita mult diminuată, Marie-Louise și regele Romei în vârstă de trei ani s-au întors la Rambouillet unde s-au întâlnit cu tatăl ei, împăratul Francisc al II-lea al Austriei și cu împăratul Alexandru I al Rusiei. La 23 aprilie, escortați de un regiment austriac, mama și fiul au părăsit Rambouillet și Franța pentru totdeauna, pentru exilul lor în Austria.^[1]

În 1815, după înfrângerea de la Waterloo, Napoleon a abdicat în favoarea fiului său, pe care nu l-a mai văzut de la exilul pe insula Elba. A doua zi după abdicarea lui Napoleon, o comisie guvernamentală de cinci membri a preluat conducerea Franței,^[2] în așteptarea întoarcerii regelui Ludovic al XVIII-lea care era la Castelul Cambresis.^[3] Comisia a deținut puterea timp de două săptămâni iar Napoleon al II-lea nu a fost chemat ca împărat niciodată.

Următorul Bonaparte care a venit pe tronul Franței (în 1852) a luat numele de Napoleon al III-lea, în respectul pentru domnia teoretică a vărul său.

După 1815, tânărul prinț, cunoscut acum drept "Franz" (după bunicul matern, împăratul Francisc al Austriei), a locuit în Austria cu mama sa. A fost distins cu titlul de Duce de Reichstadt în 1818. După decesul tatălui vitreg și revelația că mama sa a născut doi copii nelegitimi înainte de căsătorie, Franz i-a spus prietenului său, Prokesch von Osten, "Dacă Josephine ar fi fost mama mea, tatăl meu nu ar fi fost îngropat la Sfânta Elena și eu nu ar trebuit să fiu la Viena. Mama mea este bună dar slabă; nu a fost soție pe care tatăl meu a meritat-o".^[4]

A fost foarte apropiat de Prințesa Sofia de Bavaria și s-a sugerat că el ar fi fost tatăl fiului ei, viitorul împărat Maximilian I al Mexicului^[5], dar sugestia nu a fost acceptată.

A murit de tuberculoză la Palatul Schönbrunn din Viena la 22 iulie 1832.

Napoleon al II-lea
Date personale
Nume la naștere	Napoléon François Joseph Charles Bonaparte
Născut	20 martie 1811 Palatul Tuileries, Paris, Franța
Decedat	22 iulie 1832 (21 de ani) Palatul Schönbrunn, Viena, Austria
Înmormântat	Domul Invalizilor
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Napoleon I Marie Louise, ducesă de Parma
Frați și surori	Émilie Pellapra[*] Eugène de Beauharnais Alexandre Walewski Jules Barthélemy-Saint-Hilaire[*] Charles Léon[*] Wilhelm Albrecht, Prinț de Montenuovo Eugen Megerle von Mühlfeld[*] Stéphanie de Beauharnais
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	desenator[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bonaparte
Împărat al Franței
Domnie	22 iunie 1815 - 7 iulie 1815
Predecesor	Napoleon I ca împărat al francezilor; Succesiunea lui Napoleon al II-lea nu a fost proclamată oficial, așa cum restaurarea bourbonilor a fost proclamată imediat după abdicarea lui Napoleon I.
Succesor	Ludovic al XVIII-lea ca rege bourbon al Franței
Duce de Reichstadt
Domnie	1818-1821
Predecesor	Ferdinand, Duce de Parma
Succesor	Jean Jacques Régis de Cambacérès

·         1820:  Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie1820, Bârlad, Moldova – d. 3 mai 1873, Heidelberg, Imperiul German^[1]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern,^[2] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.^[3]

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza

Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa (astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Ioan Cuza”)

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,^[4] al Balșilor și al Cantacuzinilor.^[5] Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.

În 1844^{[necesită citare]} ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.^[6] Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț^{[necesită citare]}. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.^[7]

Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de soțul ei din relația cu Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864^{[formulare evazivă]}) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.^[8]

A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteriprin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“.

Două zile mai târziu, Cuza - împreună cu soția, amanta și cei doi fii - a părăsit Bucureștiul spre Brașov.

A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambiedin partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; iar la data de 11 februarie 1866, Locotenența Domnească din România prin Senat și Comisie au proclamat ca domnitor al Principatelor Române în locul lui Alexandru Ioan Cuza, pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Prințul Filip, înrudit cu Burbonii, ca să nu-l supere pe Napoleon III, a refuzat aproape instantaneu propunerea, prin consulul general al Belgiei în Principate, Jacques Poumaydar acesta nu a acceptat coroana.^[25] Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României. În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
2. la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Rosetti-Roznovanu,
3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Țara a trecut prin câteva luni de primejdie, căci unele Puteri europene se gândeau la o intervenție și chiar la distrugerea Unirii Principatelor. Rusia ațâța chiar tulburări la Iași, în vederea acestei desfaceri.^[26] Sub lozinca "Jos unirea", tânărul boier rusofil Nicolae Rosetti-Roznovanu, devenit exponentul celor frustrați de pierderea suveranității moldovenești, a încercat să ia domnia, printr-o mișcare reprimată repede de locotenență (3/15 aprilie).^[27]

Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.

A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat cel puțin 30.000 țărani, discursurile funebre fiind rostite de liberalii Petre Grădișteanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu, Mihail Kogălniceanu.^[28] După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.^[29]

• 

  Hotelul Europa din Adenauerplatz, Heidelberg. În acest hotel Cuza și-a trăit ultimele zile.
     
• 

  Strada de centură Cuzadin Heidelberg.
     
• 

  Placa memorială de pe clădirea hotelului Europadin Adenauerplatz, Heidelberg.

Alexandru Ioan Cuza
Domnitor al Moldovei (până în 1862) Domnitor al Țării Românești (până în 1862) Domn al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești (după 1862)
Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Române
Date personale
Născut	20 martie 1820  Bârlad, Moldova
Decedat	15 mai 1873 (53 de ani)  Heidelberg, Germania
Înmormântat	Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași
Căsătorit cu	Elena Cuza, n. Rosetti
Copii	Alexandru Al. Ioan Cuza Dimitrie Cuza[*] Alexander Al. Ioan Cuza[*][1] Dimitrie Cuza[*][1]
Cetățenie	Moldova
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	nu este cazul
Domnie
Domnie	24 ianuarie 1859–23 februarie 1866
Predecesor	Căimăcămie↓ Moldova: I. A. Cantacuzino, Vasile Sturdza și Anastasie Panu Țara Românească: Ioan Manu, Emanoil Băleanu și Ioan Al. Filipide
Succesor	Locotenența domnească: Lascăr Catargiu, Nicolae Haralambie și Nicolae Golescu; Carol I

·         1828 - S-a născut Henrik Ibsen, dramaturg norvegian (d. 1906)

Henrik Ibsen av Eilif Peterssen 1895 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Henrik Ibsen (n. 20 martie 1828 – d. 23 mai 1906) este un dramaturg norvegian, considerat părintele teatrului modern european, unul dintre reprezentanții de seamă ai dramei de idei din literatura mondială. După o adolescență marcată de destrămarea familiei, a lucrat ca regizor la teatrul din Bergen.

Obținând o bursă de studii în Germania, a fost influențat de Søren Kierkegaard. Respins și neînțeles în propria țară, Ibsen a trăit timp de 27 de ani în străinatate, în Italia și Germania , în principal la Roma, revenind la Oslo în anii 1890. Paradoxal, după o viață petrecută în exil, a primit funeralii de stat.

Faima sa este aceea a unui realist care a înlocuit restricțiile piesele “bine-făcute” ale epocii sale cu drame “naturaliste” scrise în limbajul cotidian, cum ar fi “O casă de păpuși” (1879). A inaugurat în literatura universală teatrul de idei. Creația lui Ibsen se impune prin adâncimea viziunii, simplitatea intrigii, gravitatea temei, acuitatea conflictului, vigoarea dialogului , pasiunile personajelor si multe altele.

·         1828: Prințul Friedrich Karl Nicolaus al Prusiei (20 martie 1828 – 15 iunie1885) a fost fiul Prințului Carol al Prusiei (1801–1883) și al soției lui, Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach (1808–1877). Prințul Friedrich Karl a fost nepotul regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. S-a născut la Schloss Klein în Berlin.

Prințul Friedrich Karl al Prusiei de Richard Brend'amour

De la 1842 la 1846, Friedrich Karl a fost sub tutela militară a maiorului de atunci Albrecht Graf von Roon, care l-a însoțit pe prinț la Universitatea din Bonn în 1846. După studii, prințul a servit în funcția de căpitan în timpul Primului război Schleswig din 1848. Promovat la rang de maior el a luat parte la campania din Baden în timpul căreia a fost rănit. În anii următori de pace a fost promovat la gradul de colonel în 1852, general-maior în 1854 și general locotenent în 1856.

În 1860, prințul a publicat o carte militară intitulată, "Eine militärische Denkschrift von P. F. K.". Promovat la rangul de General der Kavallerie, prințul a luat parte la Al Doilea Război Schleswig din 1864 împotriva Danemarcei, unde a deținut comanda trupelor prusace.

El a servit cu distincție în Războiul austro-prusac, unde a comandat Armata I.

La izbucnirea războiului franco-prusac, prințul a primit comanda Armatei a doua, cu care el s-a distins în bătălia de la Spicheren și în luptele de la Vionville-Mars le Tour și Gravelotte-St.Privat și Asediul de la Metz. După căderea orașului Metz, armata sa a fost trimisă la Loire pentru a goli zona din jurul orașului Orléans, unde trupele franceze, inițial sub comanda lui Louis d'Aurelle de Paladines, apoi sub Antoine Chanzy, încercau să mărșăluiască spre nord pentru a elibera Parisul. El a câștigat bătăliile de la Orleans și Le Mans. Pentru serviciile sale, a fost promovat la rangul de Generalfeldmarschall. După război, Prințul a fost numit inspector-general și a primit rangul de feldmareșal al Rusiei de către țarul Alexandru al II-lea al Rusiei.

La 29 noiembrie 1854 la Dessau el s-a căsătorit cu Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau (1837–1906), fiica Ducelui Leopold al IV-lea de Anhalt. Împreună au avut cinci copii:

Nume	Naștere	Deces	Note
Prințesa Marie Elisabeth Luise Friederike a Prusiei	1855	1888	căsătorită prima dată cu Prințul Henric al Țărilor de Jos și a doua oară cu Prințul Albert de Saxa-Altenburg. Din a doua căsătorie a avut două fiice.
Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei	1857	1895	căsătorită cu Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg. A avut două fiice.
Prințesa Anna Victoria Charlotte Augusta Adelheid a Prusiei	1858	1858
Prințesa Luise Margarete Alexandra Victoria Agnes a Prusiei	1860	1917	căsătorită cu Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn. A fost bunica reginei Ingrid a Danemarcei și străbunica actualului monarh al Suediei, regele Carl XVI Gustaf.
Prințul Joachim Carl Wilhelm Friedrich Leopold al Prusiei	1865	1931	căsătorit cu Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg. A avut patru copii.

Friedrich Karl
Prințul Friedrich Karl al Prusiei
Date personale
Nume la naștere	Friedrich Carl Nicolaus
Născut	20 martie 1828 Berlin, Prusia
Decedat	15 iunie 1885 (57 de ani) Jagdschloss Glienicke, Potsdam, Prusia
Părinți	Prințul Carol al Prusiei Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach
Frați și surori	Prințesa Ana a Prusiei Marie Luise Anna von Preußen[*]
Căsătorit cu	Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau
Copii	Prințesa Maria Prințesa Elisabeth Anna Prințesa Anna Victoria Louise Margaret, Ducesă de Connaught și Strathearn Prințul Friedrich
Cetățenie	Germania
Ocupație	ofițer
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern
Member of the Reichstag of the North German Confederation[

·         1831: S-a născut pictorul Theodor Aman. Numele său a rămas în istoria artei româneşti nu doar prin valoarea operelor semnate, ci şi prin contribuţia avută la întemeierea primelor şcoli de arte frumoase, la Bucuresti şi Iaşi (1864) (m.19.08.1891).

·   1847 - S-a născut la Ismail in sudul Basarbiei, azi Ucraina, compozitorul Gavriil Musicescu, cunoscut mai ales prin lucrările sale corale; (m.08.12.1903).

Gavriil Musicescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gavriil Musicescu (n. 20 martie 1847, Ismail, sudul Basarabiei, acum în Ucraina – d. 21 decembrie 1903, Iaşi) a fost un compozitor, muzicolog şi dirijor român. Muzician de înaltă pregătire, dirijor şi organizator de talent al uneia dintre cele mai impunătoare formaţii corale care au fiinţat pe pământul României — Corul Mitropolitan din Iaşi — unul dintre primii muzicologi care au pătruns în esenţa comorilor folclorului românesc, excelent pedagog muzician, Gavril Musicescu a desfăşurat pe cele mai diverse planuri o adâncă operă de creaţie, de promovare a valorilor artistice româneşti, de educaţie muzicală.

În 1883, cu prilejul inaugurării statuii lui Ștefan cel Mare, Gavriil Musicescu scrie Cântecul lui Ștefan cel Mare, reluat și amplificat în zilele noastre de com­pozitorul Gheorghe Dumitrescu, în opera Ioan Vodă cel Cumplit. Prin cântecele sale, Gavriil Musicescu a fost prezent în toate manifestările patriotice și culturale ale țării. În septembrie 1877, cu prilejul marii întâlniri de la Universitatea din Iași, compune un înaripat marș eroic intitulat “Arme, arme’. Sub titlul Fiii României, marșul s-a cântat la reprezentațiile de gală în cinstea căderii Plevnei. A fost tatăl celebrei pianiste şi profesoare de pian Florica Musicescu, şi bunicul scriitorilor Ionel Teodoreanu şi Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel).

* 1870: Pau Emil von Lettow-Vorbeck (n. 20 martie 1870, Saarlouis, Confederația Germană de Nord – d. 9 martie 1964, München, RFG) a fost un general-maior, patriot german și militar experimentat ce a intrat în istorie drept unul din cei mai buni specialiști în domeniul războiului de gherilă, evidențiindu-se în campania africană din Primul Război Mondialîn calitate de comandant al forțelor militare coloniale germane.

S-a născut în Saarlouis, în landul german Saarland, într-o familie de militari și a fost instruit ca ofițer de artilerie, avansând în cariera militară ca locotenent în 1889 și ca locotenent-major în 1895. În 1900 a participat la înăbușirea răscoalei boxerilor din China, apoi a fost comandantul unui pluton de infanterie în Africa de Sud-Vest Germană (1904 - 1906), în timpul răscoalei tribului herero și al masacrului ulterior. În 1907 a fost avansat la gradul de maior și transferat în Germania. Din ianuarie 1909 a fost comandantul unui batalion de infanterie marină, iar din octombrie1913 a fost comandantul forțelor militare germane coloniale din Camerun.

În aprilie 1914 colonelul von Lettow-Vorbeck a fost numit comandant al forțelor militare germane din Africa Orientală Germană, care în ajunul Primului Război Mondial aveau un total de 261 de ofițeri, subofițeri și soldați, precum și 4.680 de soldați din rândul negrilor.

Africa Orientală Germană avea graniță comună cu Mozambicul Portughez, Congo Belgian și cu Kenya și Rhodesia de Nord (ce aparțineau britanicilor), toate fiind controlate de numeroasele forțe militare ale Antantei, bine aprovizionate, dotate și instruite. Deși colonelul se afla sub autoritatea nominală a guvernatorului Heinrich Shnee (1878-1949), care era adeptul acordului de la Berlin, ce stipula neimplicarea posesiunilor coloniale în acțiuni militare, ele rămânând neutre în caz de război, baronul a decis să lupte. Talentul militar, abilitățile de comunicare (printre care și cunoașterea limbei locale swahili), precum și capacitatea de a se face simpatizat de băștinași (deviza sa era „Aici noi toți suntem africani”) l-au ajutat pe Paul von Lettow-Vorbeck să compenseze inferioritatea numerică, precum și lipsa de comunicații și de aprovizionare din partea patriei sale.

Conștient de faptul că frontul african este unul secundar, el a adoptat tactica de a atrage pe această direcție cât mai multe trupe inamice din Europa, ușurând astfel situația Imperiului German pe frontul renan. Forțele germane nu au depășit niciodată 18.000 de oameni (din care 15.000 de indigeni, care mai erau numiți askari, adică soldați în limba arabă), în timp ce aliații au atins, la un moment dat, o concentrare maximă de 250.000 de soldați, cota majoritară printre ei fiind deținută de indigenii sud-africani înrolați în armata britanică.

Odată cu declanșarea războiului, în august 1914, von Lettow-Vorbeck a atacat pe neașteptate Kenya, întrerupând comunicațiile și ocupând pe 15 septembrie orașul Taveta. Generalul englez Arthur Aitken (1861-1924) a debarcat în fruntea unei armate de 8.000 de soldați lângă Tanga, unde se aflau circa 1.000 de soldați germani, iar pe 2-5 noiembrie 1914 s-a dat bătălia de lângă acel important punct de aprovizionare a forțelor germane din Africa, care mai este cunoscută și ca „bătălia albinelor”, din cauza atacurilor unor roiuri de albine sălbatice, deranjate de zgomotul luptei. Aici Paul von Lettow-Vorbeck a obținut prima victorie importantă, rezultatele ei fiind pe de-a dreptul impresionante: britanicii au pierdut 847 de oameni, pe când germanii doar 144 de militari, deznodământul final fiind asigurat de contraatacul realizat de două companii de askari, ceea ce demonstra încă o dată capacitatea combativă înaltă și moralul ridicat al acestor trupe, asigurate în primul rând de comandantul acestor detașamente.

Au urmat 18 luni grele de rezistență pe teritoriul Tanganyikăi, într-un continuu război de uzură, marcat de bătăliile de la Jassin (18-19 ianuarie 1915), Bucoba (21 iunie 1915) și Salaita (12 februarie 1916). Aceste succese pot fi explicate prin tactica bine chibzuită adoptată de von Lettow-Vorbeck, care se baza pe manevribilitatea și rapiditatea trupelor sale, prin întreprinderea unor acțiuni subversive de întrerupere a căilor de comunicație, prin întreprinderea unor raiduri neașteptate prin junglă, considerată de nepătruns, acțiuni în care el nu a fost egalat până în februarie 1916, când la comanda trupelor britanice a fost numit generalul sud-african Jan Smuts (1870-1950).

Jan Smuts merită o mențiune aparte în campania africană din Primul Război Mondial, el fiind unicul comandant care a reușit să-i riposteze demn lui Paul von Lettow-Vorbeck, obținând astfel primele succese palpabile în lupta cu forțele germane. Acest Jan Smuts era și el un specialist bun în ceea ce privește războiul de gherilă și acțiuni subversive, luptând în trecut chiar și împotriva englezilor în războiul anglo-bur din 1899-1902, iar după război ocupând postul de prim-ministru al Africii de Sud (în 1919-1924 și respectiv 1939-1948). Deci, se poate afirma că pe câmpul de luptă s-au întâlnit doi veritabili inamici, demni de respect și onoare.

Astfel, în martie 1916, Jan Smuts lansează un atac surprinzător, dinspre nordul Tanganyikăi, dintr-o zonă greu accesibilă, și, în consecință, slab apărată de către Lettow-Vorbeck. În același timp, coordonându-și pentru prima dată acțiunile, aliații au atacat dinspre vest (belgienii) și sud (portughezii). Noua tactică a dat roade, trupele belgiene ocupând în curând Rwanda și Burundi, iar englezii chiar capitala colonială Dar es Salaam.

Aici s-ar părea că rezistența germană a fost înfrântă, însă nu și în cazul lui Lettow-Vorbeck. El nu numai a reușit să-și salveze trupele sale de la o înfrângere totală, dar i-a și scos din încercuire. Folosind avantajul terenului și știința condițiilor meteo, el a părăsit teritoriul Tanganyikăi și a trecut în Mozambic. Acolo a distrus câteva forturi și a capturat depozitele militare, reînprospătându-și rezervele de muniții și alimente.

În următorii doi ani, Lettow-Vorbeck a pendulat între Mozambic, Rhodesia, Tanganyika și Congo, efectuând raiduri eficiente asupra bazelor militare aliate, dar nerefuzând confruntările deschise desfășurate în condiții prielnice. Astfel a reușit să obțină mai multe victorii, printre care cea de la Mahiwa din 18 octombrie 1917 asupra englezilor, conduși de Sir Jacob van Devender, succesorul lui Smuts, pierzând 600 de oameni din cei 1.500 antrenați în luptă, față de pierderile engleze de peste 2.700 de morți, răniți și prizonieri din cei 4.900 de soldați. O altă victorie a fost obținută în lupta de la Ngomanoîmpotriva portughezilor conduși de generalul Joao Teixeira Pinto, care a pierdut aproape întreaga armată intrată în luptă. Din noiembrie 1917 s-a retras în jungla mozambicană, un loc retras și acoperit de atacurile aliate și care era mai prielnică pentru aprovizionare. În 1918 a invadat Rhodesia britanică, atacul luând prin surprindere comandamentul aliaților și soldându-se cu distrugeri importante și cu interceptarea căilor de comunicație.

Astfel, acțiunile militare a forțelor armate germane conduse de Paul Emil von Lettow-Vorbeck în Africa au continuat până pe data de 14 noiembrie 1918, atunci când el a aflat din documentele prizonierului britanic Hector Croud că Germania și Antanta au semnat armistițiul de la Compiegne. Deși neînvins și cu armata pe picior de luptă, Paul von Lettow-Vorbeck a decis să capituleze. Ceremonia de capitulare a avut loc pe 23 noiembrie 1918 la Mbaala, în Zambia. La acel moment, armata sa era compusă din 30 de ofițeri germani, 125 de subofițeri și soldați germani și 1.168 de indigeni.

Colonelul von Lettow-Vorbeck s-a repatriat în Germania în ianuarie 1919, având parte de o paradă personalizată pe sub poarta Brandenburg datorită invadării cu succes al unui teritoriu britanic. S-a manifestat ca un susținător deschis al monarhiei și al unui regim conservator. A luat parte activ la viața politică a Republicii de la Weimar, și a participat la luptele împotriva comuniștilor - „spartachiști”. Din cauza preferințelor sale politice a fost demis din armată în 1920, cu gradul de general-maior. În perioada 1920-1930 a fost ales deputat în Reichstag, candidând pentru Partidul Național-Liberal German. În 1920 și-a publicat memoriile, intitulate „Heia safari”, iar în 1929 s-a întâlnit pentru prima dată cu adversarul său legendar din Africa, Jan Smuts, cu care a legat o strânsă prietenie.

Von Lettow-Vorbeck a manifestat mari rezerve față de nazism, refuzând, în 1935, oferta lui Hitler de a deveni ambasador al Reich-ului la Londra. A fost marginalizat și urmărit de Gestapo, deși, formal, era considerat ca erou al Germaniei. A rămas în viață datorită meritelor sale militare, însă ambii fii ai săi au murit în Al Doilea Război Mondial.

În 1953, la vîrsta de 83 de ani, el a vizitat fosta Africă Orientală Germană, iar askarii săi l-au întâmpinat cu celebrul strigăt de marș „Heia, heia safari”.

A decedat pe 9 martie 1964, în Hamburg.

Paul Emil von Lettow-Vorbeck
Lettow-Vorbeck în 1913
Date personale
Născut	20 martie 1870[1][2][3][4][5]  Saarlouis, Germania[6]
Decedat	9 martie 1964 (93 de ani)[1][2][3][4][5]  Hamburg, RFG[7]
Înmormântat	Vicelinkirche[*]
Cetățenie	Germania
Ocupație	politician scriitor ofițer
Studii	Liceul francez din Berlin[*]
Activitate
A luptat pentru	Imperiul German (1890-1920)
Ramura	Armata Prusacă
Gradul	General de infanterie
Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial
Decorații și distincții
Decorații	Pour le Mérite

·         1872 - S-a născut Ioan Iancu Botez, istoric literar şi eseist (m.14.02.1947).

·         1873: Constantin Gheorghe Banu (n. 20 martie 1873, București, România – d. 8 septembrie 1940, Roman, România) a fost un jurnalist, politician și scriitor român, care a funcționat ca ministru al Ministerului culturii și al patrimoniului național din România între 1922 – 1923.

Ca scriitor, director și editor de revistă, Constantin Banu este fondatorul, editorul și directorul revistei Flacăra, pe care a publicat-o în două serii, alături de Petre Locusteanu, Ion Pillat, Adrian Maniu, și, mai târziu, împreună cu Vintilă Russu-Șirianu. Una din apreciatele și bine vândutele reviste literare ale timpului interbelic din România Mare, Revista Flacăraa fost o continuă rampă de lansare pentru numeroși scriitori ai Simbolismului din România.

Născut în București,^[1] Gheorghe i-a avut ca părinți pe Gheorghe N. Banu și Smaranda (ori Coralia) Banu.^[2] De origine franceză din partea mamei și română din partea tatălui,^[3] Banu a fost botezat ortodox.^[4] A terminat liceul la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg de clasă cu Ioan A. Bassarabescu, viitorul actor Ion Livescu și viitorul politician Scarlat Orăscu.

La data de 11 octombrie 1911,^[5] Banu și Locusteanu au scos primul numă al revistei Flacăra, un săptămânal de evenimente literare și culturale.

Constantin Gheorghe Banu
Date personale
Născut	20 martie 1873  București, România
Decedat	8 septembrie 1940 (67 de ani)  Roman, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	redactor de gazetă[*] poet politician
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Partid politic	Partidul Național Liberal

·         1874: S-a născut Börries, baron de Münchhausen, poet liric german, autor de balade (m.16.02.1945).

·         1877: Radu R. Rosetti (n. 20 martie 1877, Căiuți, Bacău - d. 2 iunie 1949, Închisoarea Văcărești) a fost un istoric și general român, membru titular al Academiei Române.

Descendent din vechea familie boierească Rosetti, viitorul istoric militar Radu R. Rosetti a trăit într-o lume în care rangul boieresc nu mai exista. Generalul nu mai are nimic în comun cu fiii de boieri de altădată; el ajunge în înalte funcții militare datorită eforturilor proprii și nu datorită rangului deținut sau a averii. După terminarea cursului primar la școala din comuna natală își continuă studiile la Liceul Național din Iași, urmează cursul pregătitor pentru Școala de poduri și șosele. În 1899 este absolvent al Școlii Militare de artilerie și geniu, iar în 1906 al Școlii superioare de Război.

Radu R. Rosetti s-a căsătorit la 26 aprilie 1907 cu Ioana Știrbey. În timpul celor șapte ani de căsătorie, soții Rosetti au avut patru copii: Ileana, Radu, Ioana și Elisabeta. Ioana Știrbey a murit, în vârstă de numai 29 de ani, la nașterea celui de-al patrulea copil

Radu R. Rosetti a avut o merituoasă activitate ca Șef al Biroului Operații din cadrul Marelui Cartier General, ca ofițer de Stat Major și apoi comandant al Regimentului 47 / 72 Infanterie; este rănit în lupta de la Răzoare (6 august 1917).

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Regimentul 47/72 Infanterie în Lupta de la Răzoare, din timpul Bătăliei de Mărășești, din 1917.

„Pentru vitejia și avântul cu care a condus regimentul în lupta de la Răzoare din 6 august 1917, aruncând la timp batalionul de rezervă în fața trupelor germane, le-a oprit avântul dând astfel timp rezervelor diviziei să cadă în spatele inamicului și să silească o retragere în dezordine. A fost grav rănit, în mijlocul trupelor sale.”

Înalt Decret no. 1172 din 9 octombrie 1917^{[4]:p. 101}

După război este numit atașat militar la Londra, apoi comandant de brigadă și, ulterior, director al Cursurilor de pregătire pentru ofițerii superiori. În 1924 este înaintat la gradul de general.

Reputat practician și teoretician, autor al unor importante studii de istorie și teorie militară, președinte al Consiliului de Conducere al Muzeului Militar Național (1924–1931^[5]), muzeu pentru înființarea căruia militase încă din 1914, Radu R. Rosetti a inițiat săpături arheologice la „vechile cetăți“ Soroca (1928), Cetatea Albă, Turnu Severin și Țețina (1929).^[6]

În 1927 Radu R. Rosetti a fost ales membru corespondent, iar în 1935 membru titular al Academiei Române. Cu această ocazie a prezentat discursul de recepție cu titlul Gânduri despre vitejie în trecutul românesc^[7].

Între anii 1931-1940 a condus Biblioteca Academiei Române.

Casa generalului Radu Rosetti, str. Mihail Moxa nr. 3-5, București

Considerat drept cel mai important cercetător al istoriei militare a poporului român, generalul academician Radu R. Rosetti a acceptat în 1941 funcția de Ministru al Educației Naționale, Cultelor și Artelor în guvernul Ion Antonescu, pe care a ocupat-o în perioada 27 ianuarie 1941 - 11 noiembrie 1941^[8].

în 1949 a fost arestat din ordinul unui Tribunal al poporului, care l-a condamnat la doi ani de închisoare^[9]. Curând după aceea a murit în închisoarea Văcărești, la vârsta de 72 de ani, la 2 iunie 1949.

General Radu R. Rosetti  Membru titular al Academiei Române
Radu R. Rosetti
Date personale
Născut	20 martie 1877[1]  Căiuți, Bacău, România
Decedat	2 iunie 1949 (72 de ani)[2]  Mănăstirea Văcărești, România
Părinți	Radu Rosetti
Cetățenie	România
Ocupație	istoric personal militar[*] diarist[*]

* 1878: Heinrich al XXIV-lea, Prinț Reuss de Greiz (germană Heinrich XXIV Fürst Reuß zu Greiz; 20 martie 1878 – 13 octombrie 1927) a fost ultimul prinț suveran Reuss de Greiz din 1902 până în 1918. Apoi a devenit șeful casei Reuss de Greiz care s-a stins la moartea sa, în 1927.

Heinrich al XXIV-lea s-a născut la Greiz, în principatul de Reuss-Greiz și a fost singurul fiu al lui Heinrich al XXII-lea, Prinț Reuss de Greiz și a soției acestuia, Ida de Schaumburg-Lippe. După decesul tatălui său, la 19 aprilie 1902, Heinrich al XXIV-lea îi succede ca Prinț Reuss de Greiz.

Din cauza dizabilității sale fizice și mentale, ca rezultat al unui accident în copilărie, guvernarea principatului a fost asigurată de un văr îndepărtat al tatălui său, Heinrich al XIV-lea, Prinț Reuss, care a servit ca regent din 1902 până la moartea sa în 1913; regența a fost continuată apoi de succesorul lui Heinrich al XIV-lea, Heinrich al XXVII-lea, până la abolirea monarhiilor germane în 1918.

Heinrich al XXIV-lea
Prinț Reuss de Greiz
Prințul Heinrich XXIV ca. 1905
Date personale
Născut	20 martie 1878 Greiz, Principatul Reuss-Greiz
Decedat	13 octombrie 1927 (49 de ani) Greiz, Principatul Reuss-Greiz
Părinți	Heinrich al XXII-lea Ida de Schaumburg-Lippe
Frați și surori	Hermine Reuss Prințesa Caroline Reuss de Greiz
Cetățenie	Imperiul German[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Principe
Familie nobiliară	Casa de Reuss
Prinț Reuss de Greiz
Domnie	1902 – 1918
Predecesor	Heinrich al XXII-lea
Succesor	Monarhie abolită

* 1882: René Coty (numele la naștere, Jules Gustave René Coty (Pronunție în franceză: /ʁəne kɔti/; n. 20 martie 1882, Le Havre – d. 22 noiembrie 1962, Le Havre) a fost cel de-al șaptesprezecelea președinte al Franței în perioada 1954 - 1959.

Coty a fost al doilea și ultimul președinte al celei de-a patra Republici Franceze

René Coty s-a născut la Le Havre în 1882, unde a studiat la școală generală și, apoi, liceul. A revenit în orașul natal după ocuparea celei mai înalte poziții din statul francez, unde și decedat 80 de ani mai târziu.

Studiile universitare le-a urmat la Universitatea din Caen (fr Université de Caen), pe care a absolvit-o în 1902, cu grade universitare în drept și filozofie. După terminarea studiilor universatare, Coty a lucrat ca avocat în orașul său natal, specializându-se în legi comerciale și maritime.

De asemenea, a devenit implicat în politică, ca membru al partidului enPartidul Radical, iar în 1907 a fost ales în calitate de consilier de district. În anul următor, a fost ales în consiliul comunal al orașului Le Havre, în calitate de membru al grupului Republican de Stânga. A menținut ambele poziții până în 1919. Coty a servit, de asemenea, ca membru al fr Conseil Général al districtului fr Seine-Inférieure, pentru aproape 30 de ani (1913 – 1942), fiind vicepreședinte al Consiliului General între 1932 - 1942.

O dată cu izbucnirea primului război mondial, Coty a voluntariat la înrolare, fiind trimis să servească în Divizia 129 de infanterie. A luptat, printre altele, și în Bătălia de la Verdun, scăpând fără răni semnificative din prima conflagrație mondială.

În 1923, Coty a intrat în legislatură, devenind membru al Camerei Deputaților, fiind succesorul lui Jules Siegfried, ca deputat de Seine-Inférieure. La vremea alegerii sale, Coty se detașase deja Partidul Radical, candidând și câștigând locul de deputat ca membru al Uniunii Republicane.

Într-una din cele mai scurte guvernări moderne, între 13 și 23 decembrie 1930, viitorul președinte francez a servit ca sub-secretar de stat al ministerului de interne, în efemerul guvern al lui Théodore Steeg.

În 1936, Coty a fost ales în Senatul Franței, ca senator al aceluiaș departament, Seine-Inférieure. În această calitate, a fost unul dintre parlamentarii francezi care a votat, în ziua de 10 iulie 1940, pentru acordarea de puteri extraordinare lui Philippe Pétain, ca atare contribuind la instaurarea guvernului de la Vichy, favorabil naziștilor.

Realizând greșeala făcută, a rămas relativ inactiv în timpul desfășurării celui de-al doilea război mondial, necolaborând nici cu naziștii și nici cu guvernul de la Vichy. Ca urmare, Coty a fost reabilit după război și s-a reîntors în politică în calitatea sa de senator al Senatului Rebublicii franceze

După război, reabilitare și reîntoarcerea în Senatul Republicii franceze, Coty s-a alăturat guvernului lui Robert Schuman ca minister al reconstrucției și a afacerilor urbane. Întors din nou în Seant, după terminarea „misiunii” de ministru, a devenit viceprședintelui acestuia până la alegerea sa ca președinte la data de 23 decembrie 1953, la al treisprezecelea balot.

·         1884 - S-a născut Nicolae Gh. Lupu, medic, profesor şi om de ştiinţă (m.30.04.1966).

·         1886: În Bucureşti, România, s-a născut George Topârceanu, poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936. Volumele sale s-au bucurat de un mare succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care a obţinut în 1926 Premiul Naţional de Poezie.

·         1889: Prințul Waldemar al Prusiei (Waldemar Wilhelm Ludwig Friedrich Viktor Heinrich; 20 martie 1889 – 2 mai 1945) a fost fiul cel mare al Prințului Heinrich al Prusiei și a soției acestuia, Prințesa Irene de Hesse. Atât prin tatăl său cât și prin mama sa a fost strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii.

A studiat dreptul la Universitatea "Kaiserul Wilhelm" din Strasbourg și din 3 mai 1910 a studiat la Universitatea Creștină din Kiel. Din 1912 până în 1914 a fost funcționar de stat în Hanovra.

La 14 august 1919, la Hemmelmark, Prințul Waldemar s-a căsătorit cu Prințesa Calixta de Lippe-Biesterfeld (14 octombrie 1895 – 15 decembrie 1982). Nu au avut copii și au locuit în Bavaria

Prințul Waldemar, ca și verișorul său primar, Țareviciul Alexei al Rusiei, unchiul său, Prințul Friedrich de Hesse, și fratele său mai mic, Prințul Heinrich, a suferit de hemofilie. A murit într-o clinică din Tutzing, Bavaria din cauza lipsei de facilități de transfuzie de sânge. El și soția sa și-au părăsit casa înainte de venirea Armatei Roșii și au ajuns la Tutzing, unde Waldemar a primit ultima transfuzie de sânge.^[2] A doua zi, la 1 mai 1945, armata americană a ajuns în zonă și a rechiziționat toate resursele medicale pentru a trata victimele din lagăre de concentrare. Prințul Waldemar a murit la 2 mai 1945

Prințul Waldemar
Prinț al Prusiei
Date personale
Nume la naștere	Waldemar Wilhelm Ludwig Friedrich Viktor Heinrich
Născut	20 martie 1889 Kiel, Germania
Decedat	2 mai 1945 (56 de ani) Tutzing, Bavaria
Înmormântat	Hessa
Părinți	Prințul Heinrich al Prusiei Prințesa Irene de Hesse
Frați și surori	Prince Henry of Prussia[*] Sigismund al Prusiei
Căsătorit cu	Prințesa Calixta de Lippe-Biesterfeld
Cetățenie	Germania
Ocupație	jurist
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Hohenzollern Părinții Prințului Waldemar

·         1890: S-a născut, la Recanati, tenorul Beniamino Gilgli (m. 30 nov. 1957).

·         1901: Ștefan Pașca (n. 20 martie 1901, Crișcior, județul Hunedoara – d. 6 noiembrie 1957, Cluj-Napoca) a fost un lingvist și filolog român, membru corespondent al Academiei Române.

A urmat gimnaziul din Brad, iar studiile liceale la Blaj, Brașov și Orăștie. Licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1925). Și-a susținut doctoratul în lingvistică la Universitatea din Cluj, în 1927, cu teza de lexicologie și dialectologie intitulată Terminologia calului: părțile corpului, lucrare publicată, în 1928, în revista „Dacoromania”. Devine bursier al Școlii Române din Roma (1927–1929), unde se specializează în onomastică. Cercetările pe care le întreprinde în Sardinia se vor concretiza într-un solid studiu consacrat antroponimiei medievale italiene. Reîntors la Cluj, este, mai întâi, asistent și docent de onomastică, apoi lector de limba italiană, iar din 1938 conferențiar de dialectologie. În 1941, îi succede lui Nicolae Drăganu, ca profesor titular, la Catedra de limba și literatura română veche. Din 1946, va fi șeful Catedrei de limba română a Universității clujene. Director al Muzeului Limbii Române (1945), director adjunct al Institutului de Lingvistică al Academiei Române (1955), decan al Facultății de Filologie din Cluj. Concomitent, este angrenat în munca de cercetare din cadrul Muzeului Limbii Române, întemeiat și condus de Sextil Pușcariu, unde colaborează la elaborarea Dicționarului limbii române. Participă la lucrările Atlasului lingvistic român, partea a II-a, realizat de Emil Petrovici, prin conceperea unor chestionare și efectuarea anchetei dialectale la istroromâni. Preocupările sale științifice se vor axa, în principal, pe două direcții: onomastica și filologia.

Lucrări:

• Glosar dialectal (1928).
• Nume de persoane și nume de animale în Țara Oltului (1936).
• O tipăritură munteană necunoscută din secolul al XVII-lea: Cel mai vechi Ceaslov românesc. Studiu istoric literar și de limbă (1939).
• Va semna numeroase alte studii de specialitate, cu predilecție, în „Dacoromania“, dar și în revistele „Transilvania“, “Ephemeris Dacoromana”, „Societatea de mâine”, „Țara Bârsei”, „Gând românesc”, „Studii italiene”, „Langue et littérature”, „Cercetări de lingvistică” ș. a

Ștefan Pașca
Date personale
Născut	20 martie 1901 Crișcior, Austro-Ungaria
Decedat	6 noiembrie 1957 (56 de ani) Cluj, Republica Populară Română
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist, filolog
Activitate
Educație	Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, Școlii Română din Roma
Lucrări remarcabile	Dicționarul limbii române
Cunoscut pentru	Decan al Facultății de Filologie din Cluj
Premii	Premiul „Ion Heliade Rădulescu” al Academiei Române
Membru corespondent al Academiei Române

·         1901: Arhiducele Anton de Austria (Anton Maria Franz Leopold Blanka Karl Joseph Ignaz Raphael Michael Margareta Nicetas von Habsburg-Lorena) Prinț Imperial de Austria, Prinț Regal al Ungariei, Boemiei și Toscanei; 20 martie 1901 – 22 octombrie 1987).

Anton a fost al șaptelea din cei zece copii ai Arhiducelui Leopold Salvator de Austria, Prinț de Toscana și ai Infantei Blanca a Spaniei, fiica lui Carlos, Duce de Madrid.

După ce a fost prezentat de regele Carol al II-lea al României, el și Prințesa Ileana a României s-au căsătorit la Sinaia la 26 iulie 1931.

Cuplul a avut următorii copii:

• Arhiducele Ștefan de Austria, Prinț de Toscana (1932–1998)
• Arhiducesa Maria Ileana de Austria, Prințesă de Toscana (1933–1959)
• Arhiducesa Alexandra de Austria, Prințesă de Toscana (n. 1935)
• Arhiducele Dominic de Austria, Prinț de Toscana (n. 1937)
• Arhiducesa Maria Magdalena de Austria, Prințesă de Toscana (n. 1939)
• Arhiducesa Elisabeta de Austria, Prințesă de Toscana (n. 1942)

Căsătoria lor s-a terminat printr-un divorț la 29 mai 1954. În timp ce Ileana a devenit călugăriță, Anton a rămas în Austria. El a murit la 22 octombrie 1987 la vârsta de 86 de ani.

Arhiducele Anton
Prinț de Toscana
Arhiducele Anton în ziua nunții
Date personale
Nume la naștere	Anton Maria Franz Leopold Blanka Karl Joseph Ignaz Raphael Michael Margareta Nicetas
Născut	20 martie 1901 Viena
Decedat	22 octombrie 1987 (86 de ani) Salzburg
Părinți	Arhiducele Leopold Salvator, Prinț de Toscana Infanta Blanca a Spaniei
Frați și surori	Archduke Franz Josef of Austria[*] Archduke Karl Pius of Austria, Prince of Tuscany[*] Archduchess Immaculata of Austria[*] Archduchess Dolores of Austria[*] Archduchess Margaretha of Austria[*] Archduke Rainer of Austria[*] Maria Antonia of Austria[*] Archduchess Assunta of Austria[*] Archduke Leopold of Austria, Prince of Tuscany[*]
Căsătorit cu	Prințesa Ileana a României
Copii	Arhiducele Ștefan Arhiducesa Maria Ileana Arhiducesa Alexandra Arhiducele Dominic Arhiducesa Maria Magdalena Arhiducesa Elisabeta
Cetățenie	Austria
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

* 1905: Raymond Bernard Cattell (n. 20 martie 1905 – d. 2 februarie 1998) a fost un psiholog britanic și american, cunoscut pentru studiile sale psihometrice ale structurii intrapersonale, respectiv pentru explorarea multor zone ale psihologiei empirice

* 1911: Prințesa Sophie Louise de Saxa-Weimar-Eisenach (20 martie 1911 – 21 noiembrie 1988) a fost prințesă a Casei de Saxa-Weimar-Eisenach. S-a născut la Weimar și a fost primul copil și singura fiică a Marelui Duce Wilhelm Ernest de Saxa-Weimar-Eisenach și a celei de-a doua soții, Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen.^[1]

Ca rudă a reginei Wilhelmina a Țărilor de Jos, Sophie a fost invitată în 1937 la nunta fiicei ei, Prințesa Moștenitoare Juliana, ca domnișoară de onoare. Sophie a fost implicată într-un scandal diplomatic după ce pașaportul ei și a altor două prințese germane au fost reținute de către guvernul nazist. Deși pașapoartele au fost eliberate mai târziu, Sophie a renunțat în ultimul moment să mai participe. În 1938, Sophie s-a căsătorit cu Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg, însă cuplul a divorțat până la sfârșitul anului.

Prințesa Sophie
Prințesă consort de Schwarzburg
Prințesa Sophie și soțul ei, Friedrich Günther
Date personale
Nume la naștere	germană Sophie Luise Adelheid Marie Olga Carola
Născută	20 martie 1911 Weimar, Saxa-Weimar-Eisenach
Decedată	21 noiembrie 1988 (77 de ani) Hamburg, Germania de Vest
Înmormântată	Berlin
Părinți	Wilhelm Ernest, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach[1] Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen[1]
Frați și surori	Charles Augustus, Hereditary Grand Duke of Saxe-Weimar-Eisenach[*]
Căsătorită cu	Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Weimar-Eisenach Casa de Schwarzburg
Prințesă consort de Schwarzburg
Domnie	7 aprilie 1938 – 1 noiembrie 1938
Predecesor	Alexandra de Anhalt
Succesor	Gusella Marie Parsoll

·         1915 : S-a născut pianistul rus Sviatoslav Richter;(m.1.08.1997).

·         1919 - S-a născut Vera Lynn (Margaret Welsh), cântăreaţă britanică.

* 1922: Carlton „Carl” Reiner (n. 20 martie 1922,^[1][2][3] The Bronx, SUA) este un actor american de film, televiziune, și voce.

Carl Reiner
Date personale
Născut	20 martie 1922 (97 de ani)[1][2][3]  The Bronx, SUA
Căsătorit cu	Estelle Reiner[*] (1943–2008)
Copii	Rob Reiner Annie Reiner[*]
Cetățenie	SUA
Etnie	evrei americani
Religie	ateism[4]
Ocupație	actor regizor de film scenarist producător de film producător de televiziune scriitor umorist[*] actor de voce[*] actor de televiziune[*] actor de film[*]
Alma mater	Universitatea Georgetown Edmund A. Walsh School of Foreign Service[*]
Alte premii
Mark Twain Prize for American Humor[*] (2000)

·         1923: Iván Aba, scriitor, jurnalist și redactor maghiar (d.1982)

* 1928:Cicerone George D. Poghirc (n. 20 martie 1928, Pogana, județul Vaslui- d. 15 aprilie 2009) a fost un clasicist român, specialist în lingvisticăgenerală, indo-europenistică, indianistică și istoria religiilor, profesor universitar și membru marcant al exilului românesc. .

Cicerone Poghirc s-a născut la 20 martie 1928, în com. Măscurei (astăzi com. Pogana, Vaslui), într-o familie de învățători. Și-a făcut școala primară în comuna Iana (1935-1939). A intrat apoi la Liceul militar din Chișinău, ultima clasă liceală absolvind-o la Liceul 'Gh. Roșca Codreanu' din Bârlad. În 1951 își ia licența în filologie clasică la Universitatea din Bucureștiși este numit imediat asistent (1951), apoi lector (1954). Între 1955-1959 face studii de specializare la Universitatea din Leningrad, în calitate de candidat în științe filologice. Întors în țară, își dă doctoratul în științe filologice cu teza Relațiile limbii vechi macedonene cu greaca veche (1960). Devine conferențiar la catedra de filologie clasică și lingvistică generală (1963), apoi profesor, șeful catedrei de limbi orientale (1968), iar din 1974 șeful catedrei de limbi clasice. A fost prodecan al Facultății de limbi romanice, clasice și orientale între 1963 și 1970, când a fost numit director general al învățământului universitar în Ministerul Învățământului, de unde își va da ulterior demisia. Devine secretar, apoi vicepreședinte al Societății de Studii Clasice între 1961-1974 și președinte al Societății de Studii Orientale din 1969. Este 'visiting profesor' la universitățile Bloomington-Indiana, Ann Arbor-Michigan, Berkeley-California între 1973 și 1974 și la universitatea din Padova între 1977-1979. În acest ultim an, exasperat de "imbecilitatea autorităților", decide să nu se mai întoarcă în țară, moment consemnat de M. Eliade în Journal-ul său, la 23 iul. 1979: "C. Poghirc comes to see me. Furious about the imbecility of the "authorities" in the homeland, who have not allowed his wife and child to come to Padova, where he has been professor for three years. He, Poghirc emphasizes, who for fifteen years traveled around the globe several times, attending conferences, holding courses and lectures—and always returned. Probably an informer provoked suspicion. On account of this, he has decided to remain permanently in the West". Se stabilește la Paris, alăturându-se diasporei românești de acolo. Îl regăsim din 1980 profesor emerit la Ruhr-Universität din Bochum. Concomitent conferențiază la Sorbona, unde reorganizează Centre Roumain de Recherches, al cărui președinte devine, cu sprijinul lui Mircea Eliade și Emil Cioran. Ia din ce în ce mai des cuvântul la Europa Liberă. După revoluție se întoarce de mai multe ori în țară, pentru a sprijini activ, prin prezența sa și printr-o serie de conferințe, creația științifică românească. Contribuie cu lucrări, articole și interviuri la publicații din țară. În decembrie 2000, președintele Emil Constantinescu îi conferă Ordinul național 'Pentru Merit' în grad de Comandor, ca o recunoaștere a meritelor sale pe tărâmul științei și serviciilor aduse țării. În ultimii ani a trăit mai retras, vârsta și mai ales boala împiedicându-l să mai circule.

Preocupările sale de indianistică și de istorie a religiilor l-au apropiat de Mircea Eliade, de care l-a legat o îndelungată prietenie. Despre importanța marelui istoric al religiilor Cicerone Poghirc a scris L’itinéraire mythique d’une existence accomplie. Ce que Mircea Eliade signifie pour les Roumains, în Mircea Eliade. Dialogues avec le sacré, Paris, 1987. La rândul său, M. Eliade, care avea pentru el o nereținută admirație, îl descrie astfel în 1983: Dr. Poghirc is a most amazing scholar. He has a vast mind and he has applied himself fruitfully in a number of important areas of investigation: comparative Indo-European studies, classical philology, general linguistic theory, as well as particular studies of the Balkan area. In all of these fields the large number of his published works has proven illuminating and constructive. The extraordinary depth of his mind, wideness of vision, and sharpness of attention to scholarly detail mark him as an impressive individual ^[1].

A fost profesorul de limbi clasice al lui I. P. Culianu, pe care l-a ajutat în momente de cumpănă, căruia i-a înlesnit în cele din urmă plecarea în Italia și pe care l-a introdus lui Eliade. Între prof. Poghirc, pe care Culianu îl numea afectuos "iubitul meu maestru", și studentul său s-a legat apoi o prietenie ce a durat până la moartea tragică a acestuia din urmă în 1991, prietenie pecetluită parcă prin colaborarea la The Encyclopedia of Religion a lui Mircea Eliade, în care cei doi semnează împreună șapte articole.

Cunoscută este de asemenea și prietenia sa cu Cioran și cu alte mari figuri ale exilului românesc. Se știe mai puțin însă că studentul său cel mai drag, care - cât a fost în țară - i-a fost mâna dreaptă, atât la catedra de clasice cât și la Asociația de Studii Orientale, cu care a rămas mereu în legătură și după plecarea din țară, sprijinindu-l constant, și care i-a călcat în mod strălucit pe urme, a fost Dan Slușanschi. Numai o moarte - din nou prematură - a făcut ca faima acestui alt mare clasicist al nostru, a cărui stea era în plină ascensiune, să nu o egaleze și depășească pe cea a maestrului, așa cum "dom' Poghirc" îi profețea cu ani în urmă.

Cicerone Poghirc a fost un eminent dascăl, încă de foarte tânăr. Se povestește că acad. Alexandru Graur, după una din orele de asistență la clasă, în baza cărora trebuia să-i dea un calificativ tânărului asistent, ar fi spus că "lui Poghirc i se potrivește catedra cum i se potrivește unui cazac să stea în șa". Avea un simț special al valorii, un soi de intuiție care-i permitea să distingă calitatea intelectuală a tinerilor încă neformați, și așa se explică de ce de el s-au atașat oameni precum Culianu, Slușanschi, Francisca Băltăceanu, Adrian Pârvulescu ș.a.

"Pentru tânărul student care, mânat de misterul civilizațiilor vechi, intra la facultatea de limbi clasice, Cicerone Poghirc era fără îndoială figura cea mai impresionantă. Era un bărbat distins, de statură medie, cu sprâncene groase și stufoase, cu ochi albaștri și privire pătrunzătoare, mereu concentrată și mereu atent la ceea ce ai de spus. Prezența sa emana energie și hotărâre, dar în același timp blândețe și înțelegere. Poliglosia lui era impresionantă (la simpozionale și congresele internaționale răspundea în limba în care era întrebat), iar în discuții cunoștințele sale profunde îi permiteau să facă mereu asociații de idei surprinzătoare, care deschideau orizonturi noi și neașteptate. Îl găseai întotdeauna citind câte ceva (și obișnuia să-și noteze ideile inspirate de lectură chiar pe marginea cărților, cu creionul). În particular era un bon viveur, atunci când era cazul, îi plăcea să asculte muzică și să cânte împreună cu tinerii. Râdea cu poftă și îi plăcea să povestească, să spună bancuri și vorbe de duh. Își iubea studenții și discipolii și-mi aduc aminte cu câtă îngrijorare a venit în țară, imediat după cutremurul din 1977, vizitându-ne pe rând ca să vadă dacă vreunul a pățit ceva ori dacă avea nevoie de ceva."

Cicerone Poghirc
Date personale
Născut	20 martie 1928 com. Măscurei (com. Pogana, jud. Vaslui)
Decedat	15 aprilie 2009 (81 de ani) Paris, Franta
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist, indo-europenist, istoric al limbii române, tracolog, istoric al religiilor
Limbi	limba română
Activitatea literară
Subiecte	lingvistică, tracologie, indo-europenistică, indianistică, biografie
Specie literară	articole științifice, eseuri, biografie
Note
Premii	Ordinul Național „Pentru Merit”

* 1928: Fred McFeely Rogers (n. 20 martie 1928 - d. 27 februarie 2003) a fost un prezentator de televiziune, păpușar, compozitor, scriitor și activist american, cunoscut pentru serialul de televiziune Mister Rogers' Neighborhood (1968–2001) dedicat preșcolarilor.^[5] A primit Medalia Prezidențială a Libertății în 2002, două premii Peabody și patru Premii Emmy.

Fred Rogers
Date personale
Născut	20 martie 1928[1][2]  Latrobe[*], SUA
Decedat	27 februarie 2003 (74 de ani)[2][1]  Pittsburgh, Pennsylvania, SUA
Înmormântat	Unity Cemetery[*][3][4]
Cauza decesului	cancer la stomac
Număr de copii	2
Cetățenie	SUA
Religie	prezbiterianism
Ocupație	preot[*] păpușar[*] cântăreț autor compozitor educator[*] scenarist textier[*] prezentator de televiziune[*] producător de televiziune teolog[*] actor de televiziune[*]
Alma mater	Colegiul Dartmouth[*] Rollins College[*] Thiel College[*] Universitatea Pittsburgh Pittsburgh Theological Seminary[*]
Premii Emmy
Daytime Emmy Award[*]
Alte premii
Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] (2002) Peabody Award[*] (1992) Library of Congress Living Legend[*]

·         1934: David Malouf, scriitor australian

·         1936 - S-a născut Vaughn Meader, comic american.

* 1936: Lee "Scratch" Perry (născut Rainford Hugh Perry pe 20 martie 1936, Kendal, Jamaica) este un muzician, foarte influent în dezvoltarea muzicii reggae și dub în Jamaica și nu numai. Perry folosește mai multe pseudonime printre care Pipecock Jackxon și The Upsetter.

Cariera muzicală a lui Perry a început la sfârșitul anilor 1950, ca vânzător de discuri pentru Clement Coxsone Dodd. Deși relația sa cu Dodd era una tulburată, Lee a reușit să înregistreze aproape 30 de piese pentru casa de discuri. Dezacorduri între părți dar și din cauza unor conflicte de personalitate și financiare, l-au determinat pe "Scratch" să părăsească studioul și să caute noi piețe muzicale de desfacere. El a găsit curând o nouă casă la Joe Gibbs Amalgamated Records.

Lucrând cu Gibbs, Perry și-a continuat înregistrările, dar, din nou, problemele financiare au cauzat conflicte. Lee a rupt legăturile cu Gibbs și și-a creat propria casă de discuri, Upsetter, în 1968. Primul lui single "People Funny Boy", care era o insultă îndreptată spre Gibbs, s-a vândut în 60.000 copii numai în Jamaica. Din 1968 până în 1972 el a lucrat cu trupa lui de studio The Upsetters. În timpul anilor 1970, Perry a lansat numeroase discuri, care au devenit cunoscute în Jamaica și în Marea Britanie. El a devenit repede cunoscut pentru tehnicile sale de producție inovatoare și caracterul său excentric.

Lee "Scratch" Perry
Lee Perry 2016
Date personale
Nume la naștere	Rainford Hugh Perry
Născut	20 martie 1936 (83 de ani) Kendal[*], Manchester Parish[*], Jamaica
Cetățenie	Jamaica
Ocupație	compozitor cântăreț textier[*] producător muzical muzician
Activitate
Origine	Kendal, Jamaica
Gen muzical	Reggae, dub, ska, rocksteady, Drum and bass
Instrument(e)	voce[*]
Ani de activitate	1960–prezent
Case de discuri	Upsetter Records[*] Island Records
Premii	Grammy Award for Best Reggae Album[*] Gold Musgrave Medal[*]

·         1937 - S-a născut Jerry Reed (Hubbard), vocalist, chitarist şi compozitor american.

·         1937 - S-a născut Joe Rivers, cântăreţ american (Johnnie & Joe).

·         1941 - S-a născut Mike Settle, vocalist american (First Edition).

·         1943 - S-a născut Gabriel Istrate, istoric literar şi traducător.

·         1944: S-a născut medicul german Erwin Neher, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în anul 1991, împreună cu Bert Sakmann.

* 1948: John de Lancie (n. 20 martie 1948) este un actor de film, televiziune și voce american. El a interpretat numeroase roluri în filme și seriale din 1977, dar este cel mai bine cunoscut pentru rolul „Q” în mai multe episoade Star Trek și pentru rolul „Frank Simmons” din Stargate SG-1.

El a produs și a interpretat în mai multe drame audio bazate pe povestiri clasice științifico-fantastice pentru compania de producție Alien Voices, pe care a fondat-o împreună cu Leonard Nimoy.

John de Lancie
John de Lancie în 2006
Date personale
Nume la naștere	John de Lancie
Născut	20 martie 1948 (71 de ani) Philadelphia, Pennsylvania, SUA
Părinți	John de Lancie[*]
Căsătorit cu	Marnie Mosiman[*] (din 20 martie 1984)
Număr de copii	2
Copii	Keegan de Lancie[*]
Cetățenie	SUA
Religie	ateism
Ocupație	Actor (1976 - prezent)
Activitate
Domiciliu	Philadelphia
Alma mater	Juilliard School[*] U.S. Air Force Test Pilot School[*]
Înălțime	1,89 m
Număr de copii	2

* 1949: Mira Anca Victoria Petrescu Mărculeț (n. 20 martie 1949, Sighișoara – d. 30 octombrie 2013), cunoscută sub numele de Anca Petrescu a fost un arhitect și politician român. A lucrat ca șef proiect arhitectură și șef proiect complex la Casa Poporului. Este autor unic al proiectului Casa Poporului, actualmente Palatului Parlamentului, precum și al altor proiecte în Cuba, SUA, Franța, Maroc etc. A fost membră al ordinului arhitecților români și ordinului arhitecților francezi.  

Anca Petrescu s-a născut pe 20 martie 1949 în Sighișoara, ca fiică a cunoscutului medic chirurg și director de spital, Traian Petrescu. Copilăria Ancăi Petrescu a fost umbrită de arestul tatălui ei în mai multe rânduri, care lupta vehement împotriva comunismului. Anca Petrescu nu va deveni niciodată membră de partid în perioada comunistă.

Anca Petrescu a terminat școala și liceul german Joseph Haltrich din Sighișoara, ca apoi să plece la București pentru a se înscrie la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu. A absolvit facultatea în 1973 având ca subiect de diplomă un ansamblu de conferințe, hoteluri și un centru de informatică-bibliotecă pe Dealul Arsenalului, sub conducerea profesorului Octav Doicescu.

În perioada 1977-2013 proiectează Casa Poporului. A publicat peste 350 de articole legate de acest proiect atât în țară cât și peste hotare.

Între 2004 - 2008 a fost aleasă deputat de Mehedinți pe listele PRM.

Pe 5 august 2013 a suferit un accident de mașină lângă Timișoara. A fost internată la spitalul de urgență din Timișoara ca ulterior să fie transferată în septembrie la spitalul de urgență Floreasca din București, deoarece starea ei de sănătate se ameliorase vizibil. În urma unor complicații, Anca Petrescu moare în mod suspect la data de 30 octombrie 2013.

În aprilie 1977 s-a publicat începerea concursului la nivel național, ca urmare a dezastrului creat de cutremurul din 4 martie 1977. La concurs a participat și tânăra arhitectă Anca Petrescu în vârstă de numai 28 de ani, împreună cu un mic colectiv de arhitecți. Printre participanți la concurs a fost și academicianul Octav Doicescu. Prima fază a concursului a fost ceea de sistematizare, care a durat 2 ani. După acești doi ani s-au început lucrările de sistematizare a bulevardului, iar pentru clădirea în sine a Casei Republicii, a început concursul în 1980 și s-a terminat în 1982. Imediat după ce Anca Petrescu a câștigat concursul au și începtul săpăturile. Ceremonia așezării pietrei fundamentale a avut loc pe 25 iunie 1984.

La construcția Casei Poporului au lucrat nu mai puțin de 20.000 de muncitori, jumătate civili, jumătate militari, timp de 5 ani. Colectivul Ancăi Petrescu era constituit din 150 de arhitecți. Anca Petrescu făcea concepția, prezentând-o lui Ceaușescu în machetă sau în vederi ca pe urmă colectivul să facă desenul de coloană, după macheta și picturile pe care le prezentase.

După revoluție, deoarece Casa Poporului era văzută ca un simbol al comunismului, a devenit obiectul agresiunii poporului, materializată prin furturi. Printre singurii care mai veneau pe șantier se număra Anca Petrescu, muncitorii renunțând să mai lucreze la edificiu.

Anca Petrescu devine și ea subiectul urii populare în 1989. Hulită în țară, Anca Petrescu a fost silită să plece peste granițe. Ziaristul Frédéric Mitterrand^⁠(fr) o invită în 1990 la Paris, ajutând-o să se lanseze internațional în meseria care aici îi adusese numai ură. Acolo oamenii o priveau ca pe o minune: „În perioada în care aici se trăgea în mine, acolo oamenii m-au apreciat și mi-au dat de lucru. Spuneau că dacă am fost în stare să fac o asemenea clădire, înseamnă că e ceva de capul meu. Așa am ajuns să primesc contracte internaționale, am lucrat la New York, la Paris, în lumea arabă”^[2], povestește Petrescu.

Anca Petrescu face la Paris cunoștință cu multe personaje cu nume sonore printre care se numără și cunoscuții designeri francezi Philippe Starck și Gisela Trigano. Anca Petrescu face proiecte în Dubai, Miami, Paris, Maroc etc.

Anca Petrescu revine în Romania și înființeaza firma "Anca House SRL" reluând proiectarea la actualul Palat al Parlamentului.

Între 2004 - 2008 a fost aleasă deputat de Mehedinți pe listele PRM. A fost vicepreședinte al Comisiei pentru politica externă și a făcut parte din Delegația Parlamentului României la Adunarea Uniunii Europei Occidentale. De asemenea, a fost președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Japonia, între 2005 și 2008. Anca petrescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Malaezia, Regatul Maroc și Republica Franceză-Adunarea Națională.

Anca Petrescu
Date personale
Născută	20 martie 1949  Sighișoara, România
Decedată	30 octombrie 2013 (64 de ani)[1]  București, România
Cauza decesului	accident (accident rutier[*])
Cetățenie	România
Ocupație	politiciană arhitectă
Activitate
Cauza decesului	accident rutier[*]
Alma mater	Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu
Partid politic	Partidul România Mare

·         1950: S-a născut Carl Palmer, baterist, compozitor şi vocalist britanic (Atomic Rooster, Emerson, Lake & Palmer, Asia).

·         1950: Wiliam Hurt, actor american

·         1951 - S-a născut Jimmie Vaughn, chitarist american, fratele lui Steve Ray Vaughn (Fabolous Thunderbirds).

* 1953: Elisabeta Ionescu (n. 20 martie 1953) este o fostă handbalistă română, care a jucat pentru echipa națională a României pe postul de portar.

* 1955: Taiser Alluni (în arabă تيسير علوني, transliterat și Taysir, Tayseer, Allouni, Aluni sau Alony) este unul dintre jurnaliștii cei mai cunoscuți ai postului de televiziune Al Jazeera. S-a născut la 20 martie 1955, în Siria(localitatea Deir Ezzour). În 1983 s-a mutat în Spania, unde a început studiul științelor economice; în 1988 a primit cetățenia spaniolă. După atentele de la 11 septembrie 2001 l-a intervievat pe Osama bin Laden.^[2]În 2005 autoritățile din Spania l-au acuzat de terorism.

Taiser Alluni s-a născut în 1955, în Siria (localitatea Deir Ezzour, lângă frontiera cu Irakul). A obținut o diplomă de economist în Siria, iar în 1983 a călătorit în Spania pentru a-și continua studiile. Din cauza dificultăților financiare s-a angajat ca vânzător. În 1987 s-a căsătorit, fiind în prezent tatăl a cinci copii. După ce i s-a acordat cetățenia spaniolă (1988), a avut mai multe slujbe în Spania printre care cea de profesor de limba arabă și angajat la biroul de taxe al orașului Ceuta. În 1996 s-a alăturat secției arabe a Agenței de Presă spaniole EFE ca translator. În timpul stagiului la EFE a început să lucreze ca jurnalist independent pentru Al Jazeera. Tot în 1996 a început să lucreze pentru Institutul pentru Studiul Păcii si Conflictelor din Granada. În 1999 s-a alăturat postului Al Jazeera în calitate de corespondent în Afganistan și a condus biroul din Kabul pentru doi ani, după atacurile de la 11 septembrie 2001. După lansarea atacului american asupra regimului taliban și al-Qaidaen , Taiser Alluni a rămas singurul jurnalist străin din Kabul care a continuat să transmită informații referitoare la operațiunile militare. După ce aviația americană a bombardat Biroul Al Jazeera Taiser Alluni a revenit la Doha și a continuat să lucreze pentru postul TV ca jurnalist de știri. După declanșarea războiului din Irak (2003) a plecat la Bagdad și a transmis informații referitoare la operațiunile din teren. Biroul său din Bagdad a fost, de asemenea, bombardat (colegul său iordanian, Tarik Ayyub, a fost ucis). Taiser Alluni s-a refugiat în biroul postului TV din Abu Dhabi și, ulterior, în Hotelul Palestina, care, la rândul lor, au fost bombardate.

La 26 septembrie 2005 un tribunal spaniol l-a găsit vinovat pentru colaborare cu al-Qaida și l-a condamnat la șapte ani de închisoare. Taiser Alluni a pledat nevinovat, insistând că el doar ia luat un interviu lui Osama bin Laden în Afganistan după atacurile de la 11 septembrie 2001. Acuzat de a fi acționat ca facilitator al fondurilor pentru al-Qaida Taiser Alluni a susținut că el și-a făcut doar datoria de jurnalist. O campanie intensă pentru demonstrarea nevinovăției sale a fost realizată de Al Jazeera și Comisia Arabă a Drepturilor Omului. La 17 ianuarie 2012 un tribunal european a decis că pedeapsa de șapte ani care i-a fost aplicată lui Taiser Alluni a fost ilegală. În martie 2012 a fost eliberat din arestul la domiciliu și a revenit la Doha.

·         1956 - S-a născut Fonso Martin, vocalist şi percuţionist britanic (Steel Pulse).

* 1956: Catherine Margaret Ashton, baroneasă Ashton de Upholland, GCMG, PC (n. 20 martie 1956) este o politiciană britanică laburistă.^[1]

La 19 noiembrie 2009 Ashton a fost desemnată drept prima Înaltă Reprezentantă a Uniunii Europene pentru politica externă și politica de securitate,^[2] funcție pe care a deținut-o începând din ianuarie 2010 până în noiembrie 2014. Anterior, a fost Comisar european pentru Comerț, Lider al camerei Lorzilor și Lord Președinte al consiliului de Coroană.

Catherine Ashton, baroneasă Ashton de Upholland
Date personale
Născută	20 martie 1956 (63 de ani) Upholland, Lancashire  Regatul Unit
Părinți	Harold Ashton[*][1] Clare Margaret (?)[*][1]
Căsătorită cu	Peter Kellner[*] (din 1988)
Număr de copii	2
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	politiciană diplomat
Înalta Reprezentanta pentru politica externă și politica de securitate
În funcție 1 ianuarie 2010 – 1 noiembrie 2014
Președinte	Herman Van Rompuy
Precedat de	Javier Solana (Comisar pentru Politică Externă și de Securitate) Benita Ferrero-Waldner (Comisar pentru Relații Externe și Politica de Vecinătate Europeană)
Comisar european pentru Comerț
În funcție 3 octombrie 2008 – 1 decembrie 2009
Președinte	José Manuel Barroso
Precedat de	Peter Mandelson
Liderul al camerei Lorzilor; Lord Președinte al consiliului de Coroană
În funcție 27 iunie 2007 – 3 octobrie 2008
Prim-ministru	Gordon Brown
Precedat de	Baroneasă Amos
Succedat de	Baroneasă Royall de Blaisdon
Premii	Dame Grand Cross of the Order of St Michael and St George[*]
Partid politic	Laburist
Alma mater	Bedford College[*] Universitatea din Londra

·         1958: Holly Hunter (n. 20 martie 1958) este o actriță americană de film laureată cu premiul Oscar, pentru rolul Ada din pelicula Pianul, regizată în 1993 de Jane Campion, film în care a jucat alături de Harvey Keitel. Pentru aceeași remarcabilă interpretare a obținut, în 1994, Premiul BAFTA și Globul de Aur pentru Cea mai bună actriță, ceea ce a confirmat astfel premiul primit cu un an înainte la Festivalul de Film de la Cannes. Este cunoscută și pentru prestația din serialul american Salvând-o pe Grace.

Filme:

• S-a furat Arizona (1987)
• Încă odată (1991)
• Firma (1993)
• Pianul (1993)
• Treisprezece (2003)
• Marele Alb (2005)
• Batman vs. Superman: Zorii dreptății (2016) - ca senator SUA Finch

Holly Hunter
Date personale
Născută	20 martie 1958 (61 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8]  Conyers, SUA
Căsătorită cu	Janusz Kamiński[*] (20 mai 1995–21 decembrie 2001)
Cetățenie	SUA
Religie	ateism
Ocupație	actriță de televiziune[*] actriță de film[*] producător de film actriță de voce[*] producător de televiziune actriță de teatru[*]
Alma mater	Universitatea Carnegie-Mellon[*] Yale School of Drama[*]
Premii Oscar
Cea mai bună actriță (1993) pentru The Piano[*]
Premii Globul de Aur
Cea mai bună actriță (1993) pentru The Piano[*]
Premii BAFTA
BAFTA pentru cea mai bună actriță (1994) pentru The Piano[*]
Premii Emmy
Primetime Emmy Award for Outstanding Lead Actress in a Miniseries or a Movie[*] (1989) pentru Roe vs. Wade[*] Primetime Emmy Award for Outstanding Lead Actress in a Miniseries or a Movie[*] (1993) pentru The Positively True Adventures of the Alleged Texas Cheerleader-Murdering Mom[*]
Alte premii
Los Angeles Film Critics Association Award for Best Actress[*] (1987) pentru Broadcast News[*] Premiul criticilor de film din New York pentru cea mai bună actriță (1987) pentru Broadcast News[*] National Board of Review Award for Best Actress[*] (1987) pentru Broadcast News[*] Premiul Societății Naționale a Criticilor de Film pentru cea mai bună actriță[*] (1993) pentru The Piano[*] National Board of Review Award for Best Actress[*] (1993) pentru The Piano[*] Premiul criticilor de film din New York pentru cea mai bună actriță (1993) pentru The Piano[*] London Film Critics Circle Award for Actress of the Year[*] (1993) pentru The Piano[*] AACTA Award for Best Actress in a Leading Role[*] (1993) pentru The Piano[*] Los Angeles Film Critics Association Award for Best Actress[*] (1993) pentru The Piano[*] Cannes Film Festival Award for Best Actress[*] (1993) pentru The Piano[*] Las Vegas Film Critics Society Award for Best Supporting Actress[*] (2004) pentru Thirteen[*] Lucy Award[*] (2009) Ursul de Argint pentru cea mai bună actriță

·         1959: Felicia Filip (n. 20 martie 1959, Slatina, județul Olt) este o soprană română. A cântat la Royal Opera House Covent Garden în Londra, la Staatsoper în Viena și la Liceu în Barcelona.

Felicia Filip a început studiile muzicale ca violonistă, ajungând să interpreteze Concertul pentru vioară de Max Bruch. A devenit studentă de canto la Academia de Muzică din București, unde a avut-o ca profesoară pe soprana Georgeta Stoleriu.

După absolvire s-a angajat ca solistă la Opera Națională Română. Cariera internațională a început-o în anul 1991. Prima apariție a avut-o la Basel, în Elveția, după care au urmat multe scene din lumea întreagă. Tânăra soprană a fost încoronată ca "Noua regină a Traviatei", rol pe care l-a cântat cu o muzicalitate ieșită din comun și cu puterea interpretativă a unei mari tragediene ("Tragediană superbă" a titrat "L'est Republicain" din Nancy, mai 1998). La Covent Garden, Wiener Staatsoper, Liceo di Barcelona, Hamburg, în Toulouse sau la Moscova publicul a răsplătit-o cu ovații îndelungate. A cântat cu mari dirijori ca Silvio Varviso, Anton Guadagno, Daniel Oren, Carlo Rizzi și în regii semnate de Otto Schenk, John Cox, Jean Claude Auvray, Axel Corti, Nicolas Joel, alături de parteneri precum Roberto Alagna, Francisco Farina, Marcello Giordani, Juan Pons sau Vincente Sardinero.

Felicia Filip a realizat o premieră în muzica românească, fiind prima soprană care s-a asociat cu o trupă rock, după modelul Montserrat Caballe - Freddie Mercury. Primul album de rock-simfonic din România, realizat împreună cu formația Iris a fost Athenaeum, urmat în 2007 de colaborarea pe care au avut-o în realizarea albumului Iris 30 de ani: Cei ce vor fi. Două dintre melodiile de mare succes au fost: "De vei pleca" și "Baby".

Din anul 2014, se află la conducerea Operei Comice pentru Copii din București, instituție care îi încântă pe cei mici cu spectacole excepționale și cu nenumărate activități conexe

Spectacole susținute la:

• Opera Regală „Covent Garden” – „Călătorie la Reims”, „Traviata”,
• Opera de Stat din Viena – „Traviata”
• Opera de Stat din Hamburg – „Traviata”
• Teatrul Liceo din Barcelona – „Rigoletto”
• Opera din Dresda – „Traviata”
• Opera din Frankfurt – „Traviata”, „Liliacul”
• Opera din Toronto – „Flautul fermecat”
• Opera Regală Liege din Wallonie – „Traviata”, „Piratul”, „Stifellio”, „Rigoletto”, „Liliacul”, „Călătorie la Reims”,
• Teatrul Capitole, Toulouse – „Traviata”, “Rigoletto”
• Opera din Bologna - “Călătorie la Reims”
• Opera Dortmund - “Trubadurul”
• Opera Rotterdam - “Traviata”
• Teatrul Mare din Lomonges – „Traviata”, „Boema”, „Elixirul Dragostei”
• Concertul de la Roma, Vatican.
• Opera din Toulon – „Traviata”, „Puritanii”, „Stiffelio”, „Pescuitorii de Perle”, „Rigoletto”
• Stadionul Olimpic din Barcelona – „Traviata”
• „Plaza de Toros” din Madrid – „Traviata”
• Volksoper Viena – „Văduva Veselă”
• Bruxelles – „Concertul integrării României în Uniunea Europeană–ianuarie 2007

Prim solistă a Operei Naționale București.

Deține un repertoriu extrem de vast, ce cuprinde lucrări ale marilor compozitori de operă, operetă, lieduri și muzică vocal simfonică (Verdi, Rossini, Donizetti, Bellini, Mozart, Bizet, Puccini, J. Strauss, J. Offenbach, Beethoven, Schubert, Schumann). A colaborat în spectacole și concerte cu soliști ca Monserrat Caballe, Roberto Alagna, Francesco Araiza, Juan Pons, Franco Farina, Salvatore Fisichella, Marcelo Alvarez, Fabio Armiliato.

Are o carieră internațională impresionantă, urcând pe marile scene ale lumii : Opera Regală “Covent Garden”, Teatrele de Operă din Viena, Hamburg, Barcelona, Dresda, Frankfurt, Toronto, Toulouse, Bologna, Dortmund, Rotterdam, Limoges, Roma (Vatican), Toulon, Opera Regală din Wallonie, Bruxelles.

În toate aparițiile sale dobândește succese de răsunet, datorită temperamentului ei pasional, naturaleței și spontaneității scenice, strălucirii glasului său în registrul acut, tehnici vocale perfecte.

Decorată de Președintele României cu titlul de „Cavaler al Meritului Cultural”, cea mai înaltă distincție acordată unui cântăreț român în activitate.

Cetățean de onoare al orașului natal, Slatina. Cetățean de onoare al orașului Pitești.

Premii:

• 1983 "Francisco Vinas" - Barcelona, Premiul I și Premiul Mozart
• 1985 "P.I. Ceaikovski" - Moscova, Premiul al II-lea
• 1987 "Belvedere" - Viena, Premiul al II-lea , Premiul Mozart și Premiul Japonez
• 1991 "The Glory of Mozart" - Toronto, Premiul I

Felicia Filip este unica solistă de operă din lume care a câștigat toate Premiile Mozart, atât în 1983 la Barcelona, cât și în 1987 la Viena și în 1991 la Toronto.

Felicia Filip
Date personale
Născută	20 martie 1959 (60 de ani)  Slatina, județul Olt Slatina, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață
Activitate
Origine	Română
Gen muzical	operă
Tipul de voce	soprană
Instrument(e)	pian

* 1959: Steve Borden n. 20 martie 1959, Omaha, SUA, mai cunoscut sub numele de ring Sting, este o legenda a wrestlingului, actor si fost culturist american. Este considerat unul dintre cei mai mari wrestleri din toate timpurile, cariera sa sportiva intinzandu-se pe perioada a mai mult de trei decenii.

Sting a devenit un star datorita timpului petrecut in World Championship Wrestling (WCW), promotie care in perioada 1995-1998 era prima si inaintea WWF in Statele Unite. Ulterior, din cauza unui conflict cu Vince McMahon, el a preferat sa nu lupte in WWF desi compania lui McMahon cumparase WCW-ul. Cariera lui Sting a continuat mai tarziu in TNA, unde acesta a ridicat promotia actuala redenumita Impact Wrestling.

In 2014-2015 a semnat finalmente cu WWE, a luptat la WrestleMania 31 impotriva lui Triple H si a fost introdus in WWE Hall of Fame in 2016 dupa retragere. Pe 20 septembrie 2015, Sting a luptat pentru titlul mondial WWE al greilor impotriva campionului Seth Rollins, accidentandu-se serios si luand decizia de a se retrage cel putin pentru o perioada. Fanii wrestlingului mondial inca asteapta cel mai anticipat meci din istorie, Sting vs. Undertaker.

Sting a detinut 25 titluri, inclusiv cele de campion mondial WCW al greilor de 6 ori si de campion mondial TNA al greilor de alte 4 ori. A fost campion mondial pe echipe de exemplu de 3 ori in WCW (alaturi de Lex Luger, The Giant si Kevin Nash) si 1 data in TNA (alaturi de Kurt Angle). A fost introdus si in TNA Hall of Fame in 2012, promotie in care primit de doua ori premiul Meciul Anului (2007 vs. Kurt Angle si 2009 vs. A.J. Styles). In WCW, a fost numit "The Franchise", cucerind un numar total de 15 titluri.

A fost votat de Pro Wrestling Illustrated: cel mai popular wrestler al anului de 4 ori, impartind acest record cu John Cena (1991, 1992, 1994 si 1997), si wrestlerul anului in 1990. In 1992, era clasat pe pozitia 1 in top 500 PWI cei mai buni wrestleri din lume. Alaturi de Lex Luger, a produs meciul anului in 1991, impotriva The Steiner Brothers. Wrestling Observer Newsletter l-a ales "cel mai carismatic wrestler" in 1988 si 1992 si i-a decernat de asemeni premiul "Best Babyface" in 1992.

Cand si-a început cariera Sting era un surfer, fiind mereu pictat in culori vesele. Iar de la momentul nWo in WCW, acesta a inceput sa se comporte ca un "justitiar" pentru ca promotia era dominata de fortele raului. De atunci, Sting este pictat in culori in stilul lui Brandon Lee din filmul Corbul. Incepand cu 1996, a inceput probabil cea mai cunoscuta feuda din istoria sportului, cu New World Order. Totul a culminat cu meciul legendar din sfarsitul anului 1997 de la cel mai mare pay-per-view WCW, Starrcade (similar WrestleMania), impotriva liderului nWo Hulk Hogan. Sting a continuat aceasta feuda si in anul urmator, dupa care in 1998-1999 a devenit membru nWo Wolfpac - o factiune nWo care era in opozitie cu nWo Hollywood (condusa tot de Hulk Hogan).

Tot la nivel de WCW, a mai avut o feuda legendara, cea cu Vampiro. In martie 2001, la ultimul episod Nitro, Sting l-a invins pe rivalul de o viata Ric Flair. Ulterior, in TNA, Sting a avut o mare feuda cu "heel-ul" Jeff Jarrett, care conducea promotia alaturi de armata sa in stil autoritar. In 2008, a devenit lider The Main Event Mafia, si mai tarziu a avut o feuda interesanta cu Aces & Eights". Contractul lui Sting s-a finalizat pe 23 ianuarie 2014, dupa care a semnat cu WWE chiar in februarie.

Sting a fost si membru The Four Horsemen in cariera sa, iar in TNA a interpretat genial rolul Jokerului. A fost introdus in Hall of Fame de catre: TNA, WWE, Wrestling Observer Newsletter si Professional Wrestling Hall of Fame. El este arhicunoscut pentru modul altruist in care a ridicat alti wrestleri la nivel mondial, precum Booker T, Vampiro, A.J. Styles, Samoa Joe, Abyss, Bobby Roode, Seth Rollins si altii.

* 1963: Kathleen Marie "Kathy" Ireland (n. 20 martie 1963) este o actriță, autoare, antreprenoare și fotomodel american. Ireland a fost supermodel în anii 1980 și 1990 și este cunoscută în special pentru 13 apariții consecutive în revista Sports Illustrated Swimsuit Issue, inclusiv de 3 ori pe coperta acesteia.

Kathy Ireland

Ireland at GooglePlex, 2012
Nume la naștere	Kathleen Marie Ireland
Data nașterii	20 martie 1963 (56 de ani)
Locul nașterii	Glendale, California, SUA
Ocupație	Fotomodel, actriță
Înălțime	1,78 m
Soț(ie)	Dr. Greg Olsen (c. 1988–prezent; 3 copii)
Copii	Chloe, Erik and Lily

* 1969: Natalia Gherman (n. 20 martie 1969) este o diplomată, filologă și politiciană din Republica Moldova, ex-viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova din mai 2013 până la 20 ianuarie 2016. Din 22 iunie până la 30 iulie 2015 a fost prim-ministru interimar al Republicii Moldova.

Este licențiată în filologie engleză și germană la Universitatea de Stat din Moldova. Ea este fiica primului președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.

Natalia Gherman este fiica primului președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.^[10] De mai bine de două decenii ea este căsătorită cu Artur Gherman. Împreună cei doi au un copil, un fiu care poartă numele bunicului său, Mircea. Acesta a călcat pe urmele mamei sale urmând facultatea Drept și Diplomație la Riga Graduate School of Law. În aprilie 2014, în presa moldovenească a apărut zvonul că soții Gherman ar fi divorțat, informație care însă nu a fost confirmată sau infirmată de nici unul din ei.^[1] Artur Gherman a absolvit Universitatea de Stat din Kiev în anul 1986, iar în 1989 și-a apărat teza de doctor în economie la Institutul de Stat al Ucrainei pentru Relații Internaționale. El a deținut funcții precum: președinte al Consiliului de administrație al Comisiei Naționale a Pieței Financiare, consilier al prim-ministrului, prim-viceministru al relațiilor economice externe a Republicii Moldova, președinte și apoi de vicepreședinte al Comisiei de Stat pentru Piața Hîrtiilor de Valoare a Moldovei. A mai activat și în sectorul privat.^[11]

În afară de limba română, Natalia Gherman mai vorbește limbile rusă, engleză și germană

Natalia Gherman
Date personale
Născută	20 martie 1969 (50 de ani) Chișinău, RSS Moldovenească, URSS
Părinți	Mircea Snegur (tată)
Căsătorită cu	Artur Gherman
Copii	Mircea Gherman[1]
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	URSS  Moldova
Religie	Creștin Ortodox
Ocupație	filologă[*] diplomat politiciană
Prim-ministru interimar al Republicii Moldova
În funcție 22 iunie – 30 iulie 2015
Președinte	Nicolae Timofti
Precedat de	Chiril Gaburici
Succedat de	Valeriu Streleț
Viceprim-ministru, Ministru al Afacerilor Externe și Integrării Europene
În funcție 22 iunie 2015 – 20 ianuarie 2016
Președinte	Nicolae Timofti
Prim-ministru	Valeriu Streleț
Precedat de	Iurie Leancă
Succedat de	Andrei Galbur
Prim-viceprim-ministru, Ministru al Afacerilor Externe și Integrării Europene
În funcție 31 mai 2013 – 22 iunie 2015
Președinte	Nicolae Timofti
Prim-ministru	Iurie Leancă Chiril Gaburici
Precedat de	Iurie Leancă
Viceministru al Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova
În funcție 2009 – 2013
Prim-ministru	Vlad Filat
Ambasador al Republicii Moldova în Regatul Suediei, Regatul Norvegiei și Republica Finlanda
În funcție 2006 – 2009
Președinte	Vladimir Voronin
Ambasador al Republicii Moldova în Austria
În funcție 2002 – 2006
Președinte	Vladimir Voronin
Premii	Ordinul Republicii (24 iulie 2014) Ordinul Steaua Polară în grad de comandor clasa I[*]
Partid politic	Partidul Liberal Democrat din Moldova (2014-prezent) Independentă (până în 2014)
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova King's College
Profesie	Diplomat

* 1972: Dorin Damir (n. 20 martie 1972, Nișcani, raionul Călărași) este un om de afaceri și promotor sportiv din Republica Moldova, președinte al asociației FEA (Fighting & Entertainment Association) și al UFSC(Uniunea Federațiilor Sporturilor de Contact din Republica Moldova).

Dorin Damir s-a născut pe 20 martie 1972, în satul Nișcani din raionul Călărași, RSS Moldovenească, URSS. A învățat la școala medie din sat, pe care a absolvit-o în 1987. În 1991 a absolvit Colegiu de Vinificație din Republica Moldova. În 1991 devine cadet la Academia De Poliție "Ștefan Cel Mare" or Chișinău. După Academie de Poliție lucrează în forțele speciale a Ministerul Afacerilor Interne - (Departamentul pentru Combaterea Crimei Organizate și Corupției). În 2002 trece în rezervă, tot în același an începe un nou lucru în domeniu de afaceri, securitate, investiții și consulting. Obține diplomă de absolvire a Universității de Stat din RM la specialitatea Relații Economice Externe. Obține titlul de Master în Business și Administrare în Sport la aceeași universitate. În 2005 devine vicepreședinte al federației de JUDO din Republica Moldova. În anul 2012 a fost ales vice-președinte al Federației Mondiale K-1 de Amatori (WAK-1F) și în același an, fondează Federația Mondială K-1 de amatori din Republica Moldova. A fost casatorit cu Ina Damir cu care are o fiica Gabriela Damir. Iar in prezent este căsătorit cu interpreta Larisa Busuioc și are doi copii cu ea : Michelle și Artiom Damir.Dorin Damir este finul politicianului și omului de afaceri Vlad Plahotniuc.

Dorin Damir
Date personale
Născut	20 martie 1972 (47 de ani) Nișcani, raionul Călărași, RSS Moldovenească, URSS
Căsătorit cu	Larisa Busuioc
Copii	Artiom, Michelle, Gabriela
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	Republica Moldova
Religie	Ortodox
Ocupație	President FEA (Fighting & Entertainment Association)
Activitate
Educație	Școala medie din satul Nișcani, Colegiu de Vinificație, Academia de Poliție "Ștefan Cel Mare"
Organizație	FEA (Fighting & Entertainment Association) Larisa Busuioc, soția lui Dorin Damir

*

*  1973: Jane March (n. 20 martie 1973, Londra; de fapt Jane March Horwood) este o actriță și fotomodel britanic. A devenit cunoscută în anul 1992 prin rolul jucat în filmul L’Amant regizat de Jean-Jacques Annaud.

March s-a născut în cartierul Edgware din Londra. Trăsăturile ei exotice se datorează originii asiatice, moștenită de la tatăl ei. La 15 ani este descoperită ca fotomodel, urmând în scurt să primească oferte de la case de modă ca Armani, Chanel sau Versace, fiind fotografiată de personalități ca Annie Leibovitz și Helmut Newton. Regizorul Jean-Jacques Annaud, care caută o actriță pentru filmul La'Amant, o descoperă pe March, pe prima pagină a revistei Just Seventeen, ea avea pe atunci 17 ani. Pe marginea scenelor eroticedin film, presa de bulevard britanică a început să speculeze, că March ar fi avut întradevăr relații sexuale cu partenerul ei din film. Aceste zvonuri au determinat-o pe March să se retragă un timp din viața publică, mai târziu ea dezmințit aceste zvonuri și a întrerupt orice contact cu Jean-Jacques Annaud, a mai jucat în câteva filme, dar nu va mai avea succesul din filmul L’Amant.

Filmografie:

• 1992: (L’Amant)
• 1994: Color of Night
• 1996: (Never Ever)
• 1998: (Tarzan and the Lost City)
• 1998: (Provocateur)
• 2000: (Relic Hunter, TV)
• 2000: Dark Prince: The True Story of Dracula (TV)
• 2001: Dark Realm (TV)
• 2003: Beauty and the Beast
• 2006: (Il Mercante di pietre)
• 2008: My Last 5 Girlfriends
• 2010: Stalker
• 2010: (Clash of the Titans)
• 2011: Perfect Baby
• 2011: (Will)
• 2012: Grimm’s Snow White
• 2013: The Sweeter Side of Life (TV)
• 2013: Jack the Giant Killer

Jane March
Date personale
Născută	20 martie 1973 (46 de ani) Edgware, Londra, Anglia
Căsătorită cu	Carmine Zozzora (1993–2001)
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	Actriță
Activitate
Ani de activitate	1992–prezent

·         1976: Chester Bennington, solistul trupei Linkin Park

* 1976: Adrian Papahagi (n. 20 martie 1976, Cluj) este un filolog și eseist român, fiul lui Marian Papahagi. La alegerile parlamentare din 2012 a candidat fără succes la un mandat de deputat din partea PDL, iar în 2014 a înființat Partidul Mișcarea Populară. Pe 17 februarie 2014 a anunțat că se retrage temporar din politică. În data de 1 martie 2015, a lansat împreună cu europarlamentarul Monica Macovei un nou partid politic numit M10.

Adrian Papahagi este licențiat în anglistică al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1999) și al Universității Paris IV-Sorbonne (1998). A fost elev străin al École Normale Supérieure (Paris) între 1997 și 2000. Deține un master în studii medievale la Universitatea Paris IV-Sorbonne (1999) și un doctorat în studii medievale („summa cum laude”) la aceeași universitate. A predat limba engleză veche la Universitatea Paris Sorbonne și la Institutul Catolic din Paris între anii 1999 și 2003. Actualmente este conferențiar la catedra de engleză a Facultății de Litere, la Universitatea „Babeș-Bolyai”. În 2007 a fondat la această universitate Centrul de Istoria Cărții și a Textelor (CODEX), care își propune valorificarea colecțiilor de manuscrise medievale din România. Între anii 1996-1997, a fost redactor-șef al revistei Echinox(Cluj). Între anii 1999 și 2005, a fost co-director al editurii Echinox.

Adrian Papahagi
Adrian Papahagi
Date personale
Născut	20 martie 1976 (43 de ani) Cluj, România
Părinți	Marian Papahagi
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Religie	Ortodox
Ocupație	conferențiar dr. la Universitatea „Babeș-Bolyai”
Activitate
Partid politic	Alternativa Dreaptă (9 iulie 2015–6 iunie 2016) PMP (23 iulie 2013–8 iulie 2014) PDL (noiembrie 2012–5 iulie 2013)
Alma mater	Universitatea „Babeș-Bolyai” École Normale Supérieure Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne
Profesie	Filolog, Profesor, Eseist

* 1977: Caprice Coleman (n. 20 martie 1977) este un wrestler american. A evoluat în numeroase promoții de wrestling : Ring of Honor, Christian Wrestling Federation, WWE Heat, WWE Velocity și altele.

* 1979: Daniel Cormier (n. 20 martie 1979, Lafayette[*], SUA) este un luptător de arte marțiale mixte american care evoluează în UFC la categoria semigrea și grea, unde este campion a ambelor divizii după ce l-a învins pe campionul greilor Stipe Miocic.

* 1979: Alexandru Melenciuc (n. 20 martie 1979, Bender) este un fotbalist internațional moldovean care joacă pe postul de portar la clubul uzbec Navbahor Namangan.

* 1979: Silvia Navarro Giménez (n. 20 martie 1979, în Valencia, Spania)^[2] este un portar spaniol de handbal. Actualmente, ea joacă pentru clubul BM Remudasși echipa națională a Spaniei.

* 1981: Stanislav Ghencev (bulgară: Станислав Генчев, n. 20 martie 1981) este un fotbalist bulgar care joacă pentru clubul de fotbal Litex Loveci.

* 1981: Márcio Miranda Freitas Rocha da Silva (n. 20 martie 1981) este un fotbalist brazilian.

* 1981: Marcos Roberto Nascimento da Silva, cunoscut ca Marcos Tamandaré (n. 20 martie 1981) este un jucător brazilian de fotbal, în prezent legitimat la echipa Salgueiro A.C.. Evoluează pe postul de fundaș dreapta

* 1981: Martin Živný (n. 20 martie 1981, Brno, Cehoslovacia) este un fotbalist ceh, liber de contract.

* 1982:  Tomasz Kuszczak (pronunție AFI: [ˈtɔmaʃ ˈkuʃtʃak]; n. 25 martie 1982, Krosno Odrzańskie, Polonia) este un fotbalistpolonez, care în prezent este portar la clubul Birmingham Citydin Championship.

* 1982: George-Cătălin Stângă (n. 20 martie 1982) este un senator român, ales în 2016.

* 1983: Eiji Kawashima (川島 永嗣 Kawashima Eiji^?, n. 20 martie 1983 în Yono, Saitama) este un fotbalist japonez care joacă pentru clubul Dundee United

* 1984: Robert Almer (n. 20 martie 1984, Bruck an der Mur, Austria) este un fotbalist austriac, care în prezent joacă la Austria Viena în Bundesliga Austriacă pe postul de portar

* 1985: .Wilfried Benjamin Balima (n. 20 martie 1985, Bobo-Dioulasso, Burkina Faso) este un fotbalist originar din Burkina Faso, care evoluează la clubul Sheriff Tiraspol pe postul de fundaș sau mijlocaș defensiv

* 1985: Ovidiu Vezan (n. 20 martie 1985, Arad) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv la clubul din Liga a II-a, Farul Constanța.

* 1987: João Alves de Assis Silva, scurt Jô (n. 20 martie 1987, São Paulo), este un fotbalist brazilian. În prezent evoluează pe poziția de atacant.

* 1989: Xavier Dolan (n. 20 martie 1989,^[1] Montréal, Provincia Québec, Canada^[2]) este un actor, regizor, scenarist și producător originar din Montréal.

Xavier Dolan s-a născut în Montréal, Québec, Canada. Este fiul lui Geneviève Dolan și al lui Manuel Tadros. Mama lui Xavier este o profesoară canadiană cu origini irlandeze (numele de familie "Dolan" este irlandez). Tatăl său, născut în Cairo, este un cunoscut actor și cântăreț canadian cu legături strânse în industria de divertisment din Québec.^[3]

Dolan este gay,^[4] descriindu-și filmul de debut, J'ai tué ma mère, ca o semi-autobiografie.^[5] Potrivit declarațiilor sale, filmul Titanic a fost o influență timpurie asupra deciziei de a intra în industria filmului.

În 2013, videoclipul lui Dolan pentru piesa "College Boy" a celor de la Indochine a stârnit controverse pentru imaginile sale violente, care includ bătaia, împușcarea și crucificarea unui adolescent gay (jucat de Antoine Olivier Pilon din Mommy).^[15]Videoclipul a fost interzis de canalul din Québec MusiquePlus^[16] și cenzurat pe YouTube și în Franța.^[17] Dolan a lansat o scrisoare deschisă pentru The Huffinton Post în apărarea videoclipului, în care spunea: "Mi se pare absurd că acest videoclip este cenzurat. Este într-adevăr mai violent decât toate filmele care apar pe ecranele noastre în fiecare zi?".

Xavier Dolan
Xavier Dolan la ediția din 2014 a Festivalului de Film de la Cannes
Date personale
Născut	20 martie 1989 (30 de ani)  Montréal, Québec, Canada
Părinți	Manuel Tadros Geneviève Dolan
Cetățenie	Canada
Ocupație	regizor de film actor scenarist producător de film editor de film[*] actor de dublaj[*] actor de film[*] music video director[*] creator de costume[*] actor de televiziune[*]
Activitate
Înălțime	1,69 m
Cunoscut pentru	J'ai tué ma mère (2009) Tom à la ferme (2013) Mommy (2014)
Premii	Marele Premiu al Juriului Festivalului Internațional de Film de la Cannes (2016) Premiul César (2015) Premiul Lumière (2010, 2013) Premiul FIPRESCI (2013) Actorii din J'ai tué ma mère, la Festivalul Internațional de Film de la Toronto (2009). De la stânga la dreapta: Anne Dorval, François Arnaud și Xavier Dolan.

* 1990: Marcos Rojo (n. 20 martie 1990,^[3] La Plata, Argentina) este un fotbalist argentinian care evoluează în prezent pe poziția de fundașcentral la clubul Manchester United.

* 1994: Silje Katrine Waade (născută 20 martie 1994, în Stjørdal)^[3] este o handbalistă din Norvegia care joacă pentru clubul Byåsen HE^[4] și pentru echipa națională a Norvegiei