2. /15 MARTIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 44 i.Hr.: Gaius Iulius Caesar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr., în română cunoscut și ca Iulius Cezar) a fost un lider politic și militar roman și una dintre cele mai influente și mai controversate personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de cucerire fără acceptul senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.
Cezar a ieșit învingător într-un război civil, devenind dictator al lumii romane, și a inițiat o vastă acțiune de reformare a societății romane și a guvernării acesteia. El s-a proclamat dictator pe viață și a centralizat puternic guvernarea statului slăbit din cauza războiului civil pornit tot de Cezar. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranța de a salva republica. Dramatica asasinare din Idele lui Marte a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) și republicani (între alții, Brutus, Cassius și Cicero). Conflictul s-a încheiat cu victoria cezarilor în Bătălia de la Philippi și stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu și Lepidus au preluat împreună controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian și Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian a ajuns liderul absolut al lumii romane.
Perioada de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în același timp și fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat.
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu prin prisma propriilor sale consemnări: Commentarii de Bello Gallico. Multe detalii ale vieții sale au fost relatate mai târziu de istorici, precum Suetonius, Plutarh și Cassius Dio.
Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv descinsă din Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puțin probabil, deoarece în acea epocă o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-o locuință modestă dintr-o construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deși cu descendență patricienă, deci aristocrată, nu era înstărită, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciun membru al familiei nu s-a făcut remarcat în societate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în generația tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogați locuitori ai Romei, influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar.
Spre sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, și Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O serie de dispute între cele două partide a dus la un război civil, deschizând în final calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie, Cezar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și inamicul declarat al lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a murit. Cezar a devenit moștenitorul majorității proprietăților și averilor deținute de tatăl său și de Marius.
Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și și-a început programul de proscriere, Cezar, în vârstă de 20 de ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat pericolul de a-l fi lăsat în viață pe Cezar. Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, dictatorul ar fi spus: „El, a cărui viață o dorești atât de mult, va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susții alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulți precum Marius“.
În ciuda grațierii, Cezar nu a rămas în Roma și a plecat în Asia și Cilicia pentru satisfacerea serviciului militar. Aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operațiuni militare. În 80 î.Hr., încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asedierea Miletului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea vieților legionarilor, încât a fost decorat ulterior cu distincția corona civica (coroana de ghindă), unul dintre cele mai înalte onoruri acordate unui militar fără rang de comandant și purtată în public chiar și în prezența senatorilor Romei; toată lumea era obligată să se oprească și să aplaude prezența purtătorului acestei coroane civice.
La Roma, în 78 î.Hr., după moartea lui Sulla, Cezar își face debutul politic în Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea de orator și pentru atitudinea neînduplecată în procesele împotriva foștilor guvernatori deferiți justiției pentru înșelăciune și corupție. Marele orator Cicero comenta: „Există cineva care are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Țintind către perfecțiune în retorică, Cezar a plecat în 75 î.Hr. pentru studii de filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut dascăl pe celebrul Apollonius Molo.
În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni. Când aceștia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceștia au acceptat și Cezar și-a trimis discipolii în diverse orașe pentru a strânge banii de răscumpărare. În total, a fost reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost răscumpărat și pus în libertate, Cezar a organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să cucerească fortăreața din insula acestora. Cezar a dispus omorârea piraților prin răstignire, ca avertisment dat tuturor piraților. Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul supliciului.
După întoarcerea la Roma în 73 î.Hr., Cezar a fost ales membru al Colegiului Pontifilor. Revenirea lui Cezar la Roma a avut loc în toiul răscoalei sclavilor conduși de fostul gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru înfrângerea revoltei, dar forțele lui Spartacus au ieșit învingătoare de fiecare dată. În 72 î.Hr., Adunările romane l-au ales pe Cezar în funcția de tribun militar, aceasta fiind primul său pas în viața politică. În anul 71 î.Hr., Marcus Crassus a devenit coordonatorul acțiunilor întreprinse pentru zdrobirea răsculaților conduși de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puținii susținători ai lui Crassus în încercarea de a restabili ordinea în stat. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această cauză, iar Crassus a format șase legiuni noi, recrutându-l și pe tânărul Cezar pentru a servi ca tribun cu atribuții de avocatură. După câteva înfrângeri, forța lui Crassus l-a învins pe Spartacus în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar și Crassus s-au împrietenit, ceea ce a contribuit ulterior la carierele amândurora. Însă triumful lui Cezar avea să se transforme curând în dezastru.
În 69 î.Hr., Cezar a rămas văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort și el. În același an o pierde și pe mătușa sa, Iulia, de care era foarte atașat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în postura de a crește singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiția ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar s-a abătut de la tradiție în această privință. În timpul funeraliilor, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătușei Iulia au fost încărcate de conotații politice, Cezar insistând ca masca mortuară să aibă fizionomia lui Marius. Deși Cezar era foarte apropiat de ambele femei (potrivit scrierilor lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenții săi politici ca propagandă vizând alegerea sa în postul de chestor.
Adunarea Poporului l-a ales în 69 î.Hr. pe Cezar, la vârsta de treizeci de ani, în funcția de chestor, conform celor prevăzute în cursus honorum. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, provincie romană situată în Portugalia de astăzi și sudul Spaniei. Stagiul său de demnitar administrativ și financiar în Hispania Ulterior a fost în general lipsit de evenimente; în acea perioadă avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a lui Alexandru cel Mare. Se spune că s-ar fi oprit și ar fi plâns la templul lui Hercule din Gades. Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reacție, a răspuns simplu: „Crezi că sunt lipsit de motive pentru a plânge, când cred că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe națiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?“.
Cezar a fost eliberat curând din funcția de chestor și i s-a permis reîntoarcerea la Roma. În ciuda durerii de a-și fi pierdut soția, despre care toate relatările sugerează că ar fi iubit-o foarte mult, Cezar s-a recăsătorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însă, de această dată, a ales o unire ciudată. Noua lui soție, Pompeia, era nepoata lui Sulla și fiica lui Quintus Pompei. Deși părea a se fi alăturat senatorilor optimați, celelalte acțiuni ale lui Cezar aveau puțin de-a face cu politica conservatoare și și-a continuat drumul spre sprijinirea politicii grupului numit populares. Caesar a sprijinit Lex Gabinia, care îi oferea lui Pompei puteri nelimitate în soluționarea problemelor cu pirații cilicieni. Mai târziu, în fața asprei rezistențe a optimaților, Caesar a sprijinit Lex Manilia, care îi oferea lui Pompei comanda militară unică a forțelor romane din est în războaiele împotriva lui Mithridate al VI-lea Eupator. Buna relație întreținută cu marele general Pompei i-a fost de folos lui Caesar în privința carierei sale politice. Rivalitatea dintre Pompei și Crassus, mentorul lui Caesar, părea a nu fi avut efect asupra lui Caesar. Crassus a continuat să preia și în anii următori plata marilor datorii făcute de Caesar. Pe lângă sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei Caesar servit drept curator al Drumului Appian (Via Appia). Întreținerea acestui drum, ce se întindea de la Roma la Cumae și trecea dincolo de călcâiul "cizmei" peninsulei Italia, avea importanță majoră, iar postul de curator era o demnitate înaltă. Deși pe plan personal necesita costuri enorme, poziția oferea mare prestigiu unui senator tânăr. Sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga sarcină realizabilă pentru Caesar În acest timp, Caesar și-a continuat cariera judiciară până în clipa alegerii sale, în 65 î.Hr., ca edil (curule aedile), alături de Bibulus, un tânăr rival, membru al facțiunii optimaților.
Poziția de magistrat a fost următorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o mare oportunitate pentru maestrul publicului roman. Edilii curule erau responsabili de astfel de îndatoriri publice precum construirea și îngrijirea templelor, clădirilor publice, traficului și alte aspecte ale vieții cotidiene din Roma; poate că mai presus de toate, edilii se îngrijeau de organizarea jocurilor publice cu ocazia sărbătorilor statului și de administrarea Circului Maximus. Caesar s-a tot împrumutat, în acea perioadă, până în prag de faliment, însă și-a mărit ireversibil popularitatea printre oamenii de rând. Jocurile organizate de el erau spectaculoase și proiectele de construcție propuse de el ambițioase. Într-un spectacol organizat în onoarea tatălui său, Caesar a înfățișat 320 de perechi de gladiatori în armuri de argint, ceea ce a costat enorm de mult.
Caesar și-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a simțit ultragiat, dar popularitatea lui Caesar îl făcea aproape intangibil. Senatorii puteau încerca să-i blocheze traseul politic prin alte mijloace. Caesar ar fi putut fi nominalizat să preia conducerea pentru reprimarea unei răscoale în Egipt, dar nu a putut să aibă destul sprijin pentru a obține acel post. Caesar și-a încheiat anul ca edil în glorie, însă dând faliment. Datoriile sale atingeau mai multe sute de talanți de aur (sumă echivalentă cu câteva milioane de euro la cursul valutar actual), amenințându-i viitorul carierei. Coedilul său, Bibulus, a fost atât de lipsit de spectaculozitate, în comparație, încât avea să-și declare mai târziu frustrarea că, în întreaga perioada ca edil, meritele i-au fost atribuite exclusiv lui Cezar, în loc de a fi împărțit elogiile cu Bibulus.
Succesul în demnitatea de edil i-a fost lui Cezar de mare folos la alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare preot) în 63 î.Hr., ca urmare a morții predecesorului său, Quintus Caecilius Metellus Pius. Poziția însemna ocuparea unei noi case — Domus Publica (casa publică) — în For, și implica răspunderea pentru toate atribuțiile religioase romane și patronatul preoteselor virgine ale zeiței Vesta. Pentru Caesar, numirea însemna și ușurarea datoriilor sale; totodată îi conferea o putere considerabilă. Deși în termeni tehnici pontificiatul nu reprezenta o poziție politică, oferea și avantaje considerabile în relația cu Senatul și la modificările legislative.
Debutul ca pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În urma morții soției sale, Cornelia, Caesar s-a căsătorit în 67 î.Hr.cu Pompeia Sulla, o nepoată a lui Sulla. Ca soție de pontifex și matroană (în latină "femeie măritată") importantă, Pompeia era responsabilă cu organizarea festivalului Bona Dea, din luna decembrie, un ritual destinat exclusiv femeilor și considerat sacru. Însă Publius Clodius Pulcher a reușit să pătrundă în casa în care se desfășura acesta, deghizat în femeie. Acest fapt a fost considerat sacrilegiu absolut, din care cauză Pompeia a primit o scrisoare de divorț. Însuși Caesar a recunoscut că Pompeia ar fi putut fi inocentă, dar a afirmat: „Soția lui Caesar, ca și întreaga familie a lui Caesar, trebuie să fie deasupra suspiciunilor.“
63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Caesar, ci și pentru Republica Romană. Caesar a candidat și a câștigat alegerile pentru postul de pretor urban, în anul 62 î.Hr.. Înainte să se fi instalat în noul său post, s-a declanșat Conspirația lui Catilina, care l-a pus pe Caesar din nou în conflict direct cu optimații. Lucius Sergius Catilina, de două ori candidat la postul de consul, se confrunta cu acuzații de planificare a răsturnării republicii prin rebeliune armată. Vina lui Catilina era însă controversată. La alegerile de al finele anului 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina în cursa electorală consulară.
La puțin timp după aceasta, Crassus a primit scrisori anonime care îl informau că diverși senatori trebuiau să plece din Roma pentru a evita masacrarea liderilor guvernamentali. Crassus i-a dus scrisorile lui Cicero, care a prezentat conspirația Senatului. Mulți dintre membrii acestuia nu i-au dat crezare, fiind convinși că Cicero a fabricat întreaga poveste pentru câștig politic. Elocvența oratorică a lui Cicero, însă, a convins Senatul că acest complot necesita măsuri extreme. Senatus consultum ultimum i-a acordat lui Cicero autoritatea de a se ocupa de conspiratori. Catilina, printre alții, a devenit prima țintă. Ca răspuns, acesta a decis să fugă din Roma, dar nu înainte de a se fi implicat într-un complot pentru asasinarea lui Cicero. Complotul a eșuat, iar Catalina a plecat pentru a se alătura rebeliunii din provincia Etruria. Au fost condamnați la moarte și executați, fără proces, cinci romani notabili, aliații lui Catilina. Alternativa ar fi fost exilul, încarcerarea înainte de proces nemaifiind folosită; însă, dacă ar fi fost exilați, cei condamnați s-ar fi pus în fruntea armatelor lui Catilina, în Etruria. Senatul a dezbătut această temă, iar Caesar s-a numărat printre puținii care s-au pronunțat împotriva pedepsei capitale.
Implicarea în afacerea lui Catilina nu i-a cauzat lui Cezar nici un dezavantaj de durată. În anii următori, Caesar a început un mandat ca pretor urban. Din această poziție de elită și-a promovat încă o dată politica populares. A cerut un cont destinat restaurării capitalei, pe care optimații i l-au refuzat. Fără succes în această încercare, Caesar i-a întărit coaliția cu Pompei, care urma să se întoarcă curând la Roma din campaniile sale în est. Întoarcerea lui Pompei i-a neliniștit pe optimați, care se temeau de un marș în stilul lui Sulla asupra Romei și de instaurarea dictaturii. Aveau nevoie să prezinte orașul și împrejurimile sale ca mediu stabil, lipsit de nevoia „ordinii restauratoare“ a lui Pompei. Aliatul lui Pompei, Caecilius Metellus Nepos, însă, a adus problema în fața Senatului, cerând ca lui Pompei să-i fie permisă venirea în Italia și restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos și Pompei, dar Cato a zădărnicit moțiunea. Nepos a fugit din Roma pentru a i se alătura lui Pompei, iar Caesar a fost înlăturat din funcția de pretor. Când mulțimea venită în sprijinul lui Caesar a amenințat violent, el a fost repus în funcție. Caesar a potolit mulțimea înainte de a se recurge la violență.
Spre finalul mandatului de pretor, s-a constatat că Cezar a delapidat și urma să fie dat în judecată pentru deturnarea fondurilor administrate. Crassus i-a sărit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20 milioane de dinari. În cele din urmă, până în 61 î.Hr., Caesar a fost desemnat ca guvernator propretor al Lusitaniei, provincia unde fusese anterior chestor. Odată cu această numire, creditorii săi s-au retras, permițându-i un statut chiar profitabil. Părăsirea Romei înainte de a o fi preluat în mod oficial a dovedit că Cezar nu voia să-și asume niciun risc.
Caesar și personalul său au călărit în forță, ajungând la Rhone în doar opt zile, iar el a întrevăzut viitoarea sa abilitate de a organiza deplasarea la viteze mari a unor unități de armată. În drumul lor, mai mulți membri din anturajului au notat barbaricul și, în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Caesar, demonstrându-și ambiția, a replicat: „Din partea mea, aș prefera să fiu primul om între acești inși, decât al doilea în Roma”. În timpul mandatului de guvernator, Caesar și-a întărit relația cu popoarele celtice, ceea ce s-a dovedit a fi fost un factor important în planurile sale de mai târziu.
Odată sosit în Hispania, Caesar și-a făcut o reputație deosebită în postura de comandant militar. Între 61 î.Hr. și 60 î.Hr., a câștigat bătălii importante împotriva triburilor galiciene și lusitane. În timpul uneia dintre victorii, oamenii săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul de luptă, ceea ce reprezenta aprecierea de maximă importanță pentru a fi un triumf roman eligibil. Caesar se afla în fața unei dileme. Dorea să candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. și pentru aceasta trebuia să fie prezent în Roma, dar voia să primească totodată onorul pentru un triumf. Optimații au folosit această dilemă împotriva sa, forțându-l să aștepte la porțile orașului, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea avea să îl coste pe Caesar ocazia de a candida în alegerile pentru postul de consul și l-a pus în fața unei decizii fatale. În vara anului 60 î.Hr., Caesar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcție din Republica Romană.
În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a își abține candidatura pentru un posibil triumf (datorat realizărilor sale în Hispania) l-a pus în poziția de a candida pentru consul. Deși Cezar dispunea de o popularitate copleșitoare printre membrii adunărilor cetățenești, a fost nevoit să manipuleze alianțe formidabile în Senatul roman pentru a-și putea asigura alegerea. Având deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Marcus Licinius Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliție. Pompei era deja frustrat din cauza incapacității sale de a obține reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.
Alianța (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr., și a rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei și Crassus au căzut de acord să își folosească averile și puterea pentru a ajuta candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb, Cezar avea să influențeze agendele politice ale celor doi. Cezar și Crassus, care erau deja buni prieteni de un deceniu încoace, și-au consolidat alianța cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia Cezaris. Alianța combina enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor și reputația sa, cu averea și influența asupra plutocrației marilor comiși de care dispunea Crassus, alături de reputația militară, averea și influența senatorială ale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câșigat cu ușurință poziția de consul, însă Optimații au reușit alegerea fostului co-edil a lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziția de consul junior.
Odată instalat în funcție, în 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a reprezentat crearea unei legi care stipula ca toate dezbaterile și procedurile din cadrul Senatului să fie făcute publice. După aceasta, și-a respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri din părți nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite și oferite veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu ameliora doar problema mulțimii șomere din Roma, ci satisfăcea și doleanțele legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facțiunea Optimaților, s-a opus conceptului, din simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat Senatul și a dus problema direct în fața poporului.
În timp ce vorbea în fața unei Adunări cetățenești, Cezar și-a întrebat co-consulul, Bibulus, despre sentimentele sale privind o astfel de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost unul simplu: legea nu putea fi acceptată, chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest lucru. În acest moment, așa-numitul prim triumvirat a fost făcut public, iar Pompei și Crassus au aprobat cu ardoare măsura de urgență. Legea a fost sprijinită de copleșitoarea reacție a publicului, și Bibulus s-a retras către casa sa, în dizgrație. Bibulus și-a petrecut restul timpului din anul său consular încercând a folosi semne religioase pentru a dovedi că legile lui Cezar erau nule și lipsite de valoare, într-o încercare de a împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a acordat involuntar autonomie completă lui Cezar pentru a face posibil aproape orice își propunea. După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit, în glumă: anul lui „Iulius și Cezar”.
Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine și al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a își egala victoriile politice cu gloriile militare. Acest post, cu o durată de cinci ani, fără precedent într-un domeniu relativ sigur, era un semn evident al ambiției lui Cezar pentru cuceriri externe. Viitoarele campanii conduse de Cezar erau, din acest moment, la propria sa discreție. Ca un plus de noroc, guvernatorul Galiei Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de asemenea, încredințată lui Cezar.
Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma (cu excepția sa), și de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de patruzeci de ani, deși deținea cel mai înalt post din Roma și continua să își înfrângă adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu. Mărșăluind cu rapiditate prin siguranța relativă a provinciilor aflate în subordinea sa, pentru a își invoca imperiumul și a evita judecata, Cezar avea să modifice platforma geopolitică a lumii antice.
Cezar se întoarce în Italia în luna septembrie a anului 45 î.Hr.. Își completează testamentul printre primele sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor. Senatul deja începuse să-i ofere onoruri chiar și în absența sa. Deși Cezar nu și-a proscris inamicii, ci iertându-i aproape pe fiecare dintre aceștia, părea a fi o rezistență deschisă extrem de redusă.
Mari jocuri și festivități s-au ținut pe 21 aprilie pentru a onora marea victorie a lui Cezar. Odată cu jocurile, Cezar a fost onorat cu dreptul de a purta îmbrăcăminte triumfală, inclusiv o robă de culoare roșu închis (evocatoare a regilor Romei) și coroana de lauri la toate ocaziile publice. O mare moșie era construită pe seama Romei pentru uzul exclusiv al lui Cezar. Titlul de imperator a devenit unul legal, pe care avea să-l folosească tot restul vieții sale. O statuie de fildeș asemănându-l avea să fie cărată la toate procesiunile religioase publice.
O altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu inscripția Zeului Invincibil. Cum Quirinus era asemănarea deificată a orașului și fondatorului acestuia și prim rege, Romulus, acest act l-a identificat pe Cezar nu doar pe aceeași scară cu zeii, dar și cu regii antici. O a treia statuie a fost ridicată pe capitoliul de lângă cele ale celor șapte regi romani și a aceea a lui Lucius Junius Brutus, omul care a condus revolta ce a dus la eliminarea regilor. Însă în alte comportamente scandaloase, Cezar a bătut monezi cu asemănarea sa. Pentru prima dată în istoria Romei un roman în viață figura pe o monedă.
Când Cezar s-a întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., a cedat al patrulea consulat (pe care îl condusese fără partener) și i-a plasat pe Quintus Fabius Maximus și Gaius Trebonius în locul său. Acest lucru a iritat Senatul pentru că Cezar nu a ținut seama deloc de sistemul republican de alegere și a acționat astfel dupǎ propriul său capriciu. Sărbătorește un al patrulea triumf, de data aceasta pentru onorarea victoriei din Spania. Senatul a continuat să-i acorde alte onoruri. Un templu lui Libertas avea să fie construit în onoarea sa, iar el a primit titlul de Liberator. Este ales consul pe viață și îi este permis să ocupe orice oficiu dorește, inclusiv cele în general rezervate plebeilor. Roma părea dispusă să-i acorde lui Cezar dreptul neprecedat de a fi singurul roman care deține imperium. Cu aceasta, doar Cezar ar fi imun de la judecata legală și ar dispune tehnic de comanda suprema asupra tuturor legiunilor romane.
Cezar a cerut și alte onoruri, care eliminau definitiv democrația și instaurau dictatura. A cerut inclusiv dreptul de a desemna jumătate dintre toți magistrații, poziții care până atunci se completau prin vot. De asemenea, el a numit magistrați pentru toate îndatoririle provinciale, un proces până atunci făcut prin alegerea aleatorie sau prin acordul Senatului. Luna nașterii sale, Quintilis, a fost numită iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa și ziua în care s-a născut, 13 iulie, a fost recunoscută ca sărbătoare națională. Chiar și un clan din adunarea poporului avea să-i poarte numele. Un templu și clasa religioasă a acestuia, Flamen maior, avea să fie ridicat și dedicat în onoarea familiei sale.
Cezar, însă, a avut și o așa zisă agendă reformatoare, privind totodată și variate probleme pe teme sociale. A aprobat o lege ce stipula că cetățenilor romani cu vârste între 20 și 40 de ani le era interzisă părăsirea Italiei pentru mai mult de 3 ani, exceptându-i pe cei aflați în serviciu militar. Teoretic, aceasta ar fi ajutat la conservarea continuei operații a fermelor locale și afacerilor și ar fi prevenit corupția peste hotare. Dacă un membru al elitei sociale ar fi făcut rău sau ar fi omorât un membru al clasei inferioare, atunci întreaga sa avere avea să fie confiscată. Cezar a demonstrat că încă avea cel mai bun interes al statului în suflet, deși considera că era unica persoană capabilă de a-l conduce. O anulare generală a unei pătrimi din toate datoriile a ușurat foarte tare publicul și a ajutat la chiar o mai mare îndrăgire a sa în rândurile populației de rând.
Cezar a regulat foarte strâns achiziționarea grânelor subvenționate de către stat, prostituatelor și a interzis celor ce își permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A făcut planuri pentru distribuirea pământurilor pentru veteranii săi și pentru așezămintele coloniilor veterane în întreaga lume romană. Una dintre cele mai importante reforme a venit după alegerea sa pe viață ca Pontifex Maximus. Cezar a ordonat o revizie completă a calendarului roman, stabilind unul de 365 de zile cu un salt la fiecare patru ani (acest calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa Grigore al XIII-lea în 1582, devenind astăzi calendarul modern). Ca un rezultat al acestei reforme, anul 46 î.Hr. era de fapt cu 445 de zile mai lung pentru a-l aduce în ordine.
Adițional, s-au desfășurat mari lucrări publice. Roma era im oraș de mare întindere urbană și arhitectură de cărămidă neimpresionantă și avea nevoie disperată de o renovare. O nouă Rostra de marmură, terenuri pentru cai și noi piețe au fost construite. O librărie publică sub tutela marelui învățat Varro era, de asemenea, sub construcție. Casa Senatului, Curia Hostilia, ce fusese reparată de curând, a fost abandonată pentru un nou proiect de marmură care avea să fie numit Curia Iulia. Granița sacră -- Pomerium—a orașului a fost extinsă permițând creșterea adițională.
Plutarh relatează că la un anumit moment, Cezar a informat Senatul că era un homosexual și că onorurile sale au fost acordate mai mult din nevoia de reducere, decât de augmentare, dar și-a retras această poziție pentru a nu părea nerecunoscător. I-a fost acordat titlul de Pater Patriae („Părintele Patriei”). A fost numit dictator pentru a treia oară și apoi nominalizat pentru nouă termene consecutive de un an ca dictator, făcându-l dictator efectiv pentru zece ani. De asemenea, a primit și autoritate cenzorială ca prefect al moralei (praefectus morum) timp de trei ani.
La începutul anului 44 î.Hr., onorurile cerute de Cezar au continuat și prăpastia dintre el și aristrocrații adepți ai democrației s-a adâncit. Fusese numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pentru întreaga sa viață. Acest titlu începuse să apară până și pe monedele care purtau asemănarea lui Cezar, plasându-l deasupra tuturor celorlalți cetățeni din Roma. Unii au început chiar să facă referire la persoana sa ca „Rex” (latinul pentru rege), dar Cezar a refuzat din prudență acceptarea acestui titlu deși dorea aceată poziție. La noul templu al lui Cezar pentru Venus, o delegație senatorială a mers să-l consulte, dar Cezar a refuzat să se oprească și să discute cu aceștia. Deși evenimentul este umbrit de către câteva alte versiuni diferite ale poveștii, este evident faptul că senatorii prezenți acolo s-au simțit adânc insultați. În încercarea de a rectifica situația, ceva mai târziu Cezar și-a expus teatral gâtul prietenilor săi, spunând că este pregătit să i-l ofere oricui care ar aduce asupra lui o lovitură de sabie. Pare-se aceasta a calmat cel puțin situația, dar răul fusese deja produs. Semințele conspirației începuseră să crească.
Asasinarea împăratului roman Iuliu Cezar - foto: ro.wikipedia.org
· 1190: Isabelle de Hainaut (n. 5 aprilie 1170, Valenciennes,[1] – d. 15 martie 1190, Paris) a fost regină a Franței, ca soție a regelui Filip al II-lea August.
Elisabeta s-a născut la Valenciennes[2], fiind fiica contelui Balduin al V-lea de Hainaut cu contesa Margareta I de Flandra. Încă de când avea vârsta de un an, tatăl ei a promis-o spre căsătorie lui Henric, viitorul conte de Champagne[3]. Henric era nepotul Adelei de Champagne, care era regina Franței. În anul 1179, cei tați au depus jurământ că vor proceda la căsătoria copiilor, însă în cele din urmă Balduin a fost de acord mai târziu să o căsătorească pe Elisabeta cu regele Filip al II-lea al Franței.
Căsătoria cu regele Filip August a avut loc în data de 28 aprilie 1180, la Bapaume și a adus ca dotă comitatul Artois. Căsătoria a fost aranjată de către unchiul său pe linie maternă Filip I de Flandra, care era la acea vreme consilier al regelui.[4]
Elisabeta a fost încoronată ca regină a Franței la Saint-Denis în ziua de 28 mai 1180. Dat fiind că Balduin al V-lea se revendica pe bună dreptate ca fiind descendent din Carol cel Mare, cronicarii vremii au văzut în această căsătorie o uniune între Dinastia Carolingiană și Dinastia Capețienilor.
Mariajul nu a fost pe placul reginei-mamă Adela de Champagne, dat fiind că el însemna totodată respingerea mâinii nepotului ei Henric de Champagne și slăbirea influenței ei asupra celorlalte rude.
Deși Elisabeta a fost lăudată de către contemporani pentru virtuțile sale, ea nu a reușit să câștige afecțiunea regelui Filip al II-lea, din cauză că nu a reușit să îi ofere un moștenitor.[5] Între timp, Filip August a început în 1184 un război împotriva Flandrei și, înfuriat că Balduin al V-lea îi sprijinea pe dușmanii săi, a convocat un conciliu la Sens cu scopul de a o repudia pe Elisabeta de Hainaut. Potrivit cronicii lui Gislebert de Mons, Elisabeta a apărut atunci desculță, ca un penitent, în bisericile orașului, câștigând astfel simpatia publicului.[6]
Unchiul regelui, Robert I de Dreux, s-a interpus cu succes acestei situații, astfel încât Elisabeta nu a mai fost repudiată, mai ales că acest lucru ar fi însemnat pierderea provinciei Artois de către coroana Franței.[7]
În cele din urmă, la 5 septembrie 1187, ea dat naștere mult doritului moștenitor, viitorul rege Ludovic al VIII-lea.
Cea de a doua sarcină a a Elisabetei de Hainaut a fost extrem de dificilă. Pe 14 martie 1190, ea a născut doi gemeni, numiți Robert și Filip. Datorită complicațiilor din timpul nașterii, Elisabeta a murit a doua zi și a fost înmormântată în catedrala Notre-Dame de Paris. Încă nu âmplinise 20 de ani și a multă lume a fost îndoliată pe străzile Parisului, dat fiind că fusese o regină populară[8].
Cei doi gemeni nu au trăit mai mult de patru zile, amândoi stingându-se pe 18 martie 1190.[9] Fiul ei, Ludovic i-a succedat în poziția de conte de Artois. În cele din urmă, dota Elisabetei (provincia Artois) a revenit coroanei franceze după moartea lui Filip al II-lea, când Ludovic a urcat pe tron ca Ludovic al VIII-lea.
| Isabelle de Hainaut | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 5 aprilie 1170 Lille, Franța  |
| Decedată | (19 ani) Paris |
| Înmormântată | Notre-Dame de Paris |
| Cauza decesului | sindrom puerperal[*] |
| Părinți | Balduin al V-lea de Hainaut Margareta I de Flandra |
| Frați și surori | Yolanda de Flandra Henric I de Hainaut Balduin I de Constantinopol Filip I de Namur |
| Căsătorită cu | Filip al II-lea al Franței |
| Copii | Ludovic al VIII-lea al Franței |
| Religie | creștinism |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Conte regină consoartă[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Capet |
| Domnie | |
| Domnie | 28 aprilie 1180–15 martie 1190 |
| Încoronare | 28 mai 1180 |
* 1721: Louise de Mecklenburg-Güstrow (28 august 1667 – 15 martie 1721) a fost regină consort a Danemarcei și Norvegiei ca prima soție a regelui Frederic al IV-lea al Danemarcei.
S-a născut la Güstrow în familia Ducelui Gustav Adolph de Mecklenburg-Güstrow și Magdalene Sibylle de Holstein-Gottorp. Bunicii materni au fost Ducele Frederic III de Holstein-Gottorp și Maria Elisabeta de Saxonia.
| Louise of Mecklenburg-Güstrow | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 28 august 1667 Güstrow |
| Decedată | (53 de ani) Copenhaga, Danemarca[1] |
| Înmormântată | Roskilde Cathedral[*] |
| Părinți | Gustav Adolph, Duke of Mecklenburg-Güstrow[*] Magdalene Sibylle de Holstein-Gottorp |
| Frați și surori | Charles of Mecklenburg-Güstrow[*] Marie of Mecklenburg-Güstrow[*] Christine of Mecklenburg-Güstrow[*] Auguste of Mecklenburg-Güstrow[*] Elisabeth of Mecklenburg-Güstrow[*] Hedwig of Mecklenburg-Güstrow[*] |
| Căsătorită cu | Frederic al IV-lea al Danemarcei |
| Copii | Christian al VI-lea al Danemarcei Charlotte Amalie a Danemarcei |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | consort[*] |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | regină consoartă[*] |
| Familie nobiliară | House of Mecklenburg[*] |
| Regină a Danemarcei și Norvegiei | |
* 1724: Marie Jeanne de Savoia (Marie Jeanne Baptiste; 11 aprilie 1644 – 15 martie 1724) s-a născut prințesă de Savoia[1] și mai târziu a devenit Ducesă de Savoia. Căsătorită prin procură cu Carol de Lorena în 1662, curând Lorena a refuzat să recunoască căsătoria.
Marie Jeanne s-a căsătorit în 1665 cu Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia care îi era verișor de gradul doi. A fost regentă a Savoiei din 1675 în numele fiului ei Victor Amadeus al II-lea.[2] Oficial regența s-a terminat în 1680 însă ea și-a menținut puterea timp de patru ani până când fiul ei i-a interzis influența în stat.[3] În momentul morții, ea era mama regelui Sardiniei și străbunica regelui Spaniei și a regelui Franței.
| Marie Jeanne de Savoia | |
 Marie Jeanne de Robert Nanteuil, 1678 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Marie Jeanne Baptiste |
| Născută | 11 aprilie 1644 Hôtel de Nemours, Paris, Franța |
| Decedată | (79 de ani) Palazzo Madama, Torino |
| Înmormântată | Sacra di San Michele |
| Părinți | Charles Amadeus, Duce de Nemours Élisabeth de Bourbon |
| Frați și surori | Maria Francisca de Savoia |
| Căsătorită cu | Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia |
| Copii | Victor Amadeus II, Duce de Savoia |
| Cetățenie |  Franța |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | colecționar de artă[*] patron of the arts[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce ducesă[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Savoia |
| Regentă de Savoia | |
| Domnie | 20 mai 1665 – 12 iunie 1675 |
| Ducesă de Savoia | |
| Domnie | 12 iunie 1675 – 14 martie 1684 |
* 1729: Elisabeta Eleonore de Brunswick-Wolfenbüttel (30 septembrie 1658 – 15 martie 1729) a fost fiica cea mare a Ducelui Anthon Ulrich de Brunswick-Wolfenbüttel și a soției acestuia, Juliane de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Norburg.
Elisabeta Eleanor s-a căsătorit de două ori. La 2 februarie 1675 la Wolfenbüttel, ea s-a căsătorit cu prințul Johann Georg de Mecklenburg, însă mirele a murit cinci luni mai tărziu. La 25 ianuarie 1681 la Schöningen, ea s-a recăsătorit cu Ducele Bernhard I de Saxa-Meiningen. Mariajul lor a fost descris ca fiind unul fericit deși ea nu a împărtășit interesul lui pentru alchimie și în domeniul militar. Eșisabeta Eleonore iubea muzica. Ea i-a insuflat și soțului ei interes asupra muzicii și literaturii.
După decesul soțului ei, ea s-a situat de partea fiului ei vitreg Ernst Ludwig și a ministrului acestuia von Wolzogen în scopul acestuia spre o domnie de unul singur, ignorând dorința din testament a lui Bernard I ca fiii săi să împartă puterea. Acest lucru a dus la 30 de ani de ceartă frățească, în timpul căreia Elisabeta Eleanor și-a sprijinit fiul vitreg propriului ei fiu, Anton Ulrich. Anton Ulrich s-a căsătorit morganatic cu Philippine Elisabeth Cäsar, care nu era de origine nobilă; Elisabeta Eleanor a tratat-o cu multă răceală pe nora sa.
În timpul domniei lui Ernst Ludwig I, Meiningen s-a dezvoltat într-un centru al culturii muzicale; acest lucru se datorează în mare parte Elisabetei Eleonore. Cearta familiei a făcut-o să se retragă din viața publică și să se concentreze asupra religiei. Ea a scris mai multe imnuri.
Din căsătoria cu Bernhard I, ea a avut cinci copii:
- Elisabeta Ernestine (3 decembrie 1681 – 24 decembrie 1766), stareță de Gandersheim (1713–1766).
- Eleonore Frederika (2 martie 1683 – 13 mai 1739), călugăriță la Gandersheim.
- Anton August (20 iunie 1684 – 7 decembrie 1684).
- Wilhelmine Luise (19 ianuarie 1686 – 5 octombrie 1753), s-a căsătorit la 20 decembrie 1703 cu Karl, Duce de Württemberg-Bernstadt.
- Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen (22 octombrie 1687 – 27 ianuarie 1763).
| Elisabeta Eleonore de Brünswick-Wolfenbüttel | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 30 septembrie 1658 Wolfenbüttel |
| Decedată | (70 de ani) Meiningen |
| Părinți | Anthon Ulrich Elizabeth Juliana of Schleswig-Holstein-Sønderburg-Nordborg[*] |
| Frați și surori | Augusta Dorothea of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Ana Sofia de Brunswick-Wolfenbüttel[*] Henriette Christine von Braunschweig-Wolfenbüttel[*] Augustus William, Duke of Brunswick-Lüneburg[*] Ludwig Rudolf |
| Căsătorită cu | Johann Georg de Mecklenburg Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen |
| Copii | Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen Elisabeth von Sachsen-Meiningen[*] Wilhelmine Luise von Sachsen-Meiningen[*] Eleanoer Friederike von Sachsen-Meiningen[*][1] Anton August von Sachsen-Meiningen[*][1] |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce ducesă[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Welf |
· 1842 - A murit compozitorul italian Luigi Cherubini; (n.8 sau 14 septembrie 1760).
Luigi Cherubini (1760 – 1842) – foto: ro.wikipedia.org
Luigi Cherubini (n. 1760, Florența – d. 1842, Paris), a fost un compozitor francez, de origine italiană. A compus operele: Lodoïska (1791), Eliza (1794), Acagiul (1800), Medeea (1797), Anacreon (1803). A mai scris cantate, simfonii, cvartete de coarde, sonate pentru pian. Este autorul unui curs de contrapunct și de fugă și al unei metode de canto.
· 1891: Théodore de Banville, scriitor francez (n. 1823)
* 1912: Cesare Arzelà (n. 6 martie 1847 – d. 15 martie 1912) a fost un matematician italian. A predat la Universitatea din Bologna și este cunoscut mai ales pentru contribuțiile din teoria funcțiilor, în special pentru o caracterizare a șirurilor de funcții continue, unde a generalizat o propoziție a lui Giulio Ascoli, obținând ceea ce ulterior se va numi teorema Arzelà-Ascoli.
Lucrările sale au fost studiate de către Lilly-Jeanne Nicolescu, extinzând teorema lui Arzelà la clasa funcțiilor hiperbolice și de către E. V. Dobrescu.
· 1919 - A murit Oprea Demetrescu, compozitor şi dirijor. A editat prima revistă muzicală în limba română (“Musicul Român”, 1861).
· 1937 - A murit H. P. Lovecraft, scriitor american (n. 1890)
Howard Phillips Lovecraft în 1915 – foto: ro.wikipedia.org
Howard Phillips Lovecraft (n. 20 august 1890 în Providence, Rhode Island – d. 15 martie 1937, în Providence, Rhode Island) scriitor american, considerat unul dintre părinții literaturii fantastice a începutului secolului XX.
· 1938: Nabrut, Vladimir, poet rus (n. 1888)
* 1939: Cleopatra Hrșanovschi (n. 1861, Chișinău, Imperiul Rus – d. , Chișinău, Regatul României) a fost o cântăreață de lied (soprană), compozitoare și profesoară din Basarabia.
A studiat la Conservatorul din Moscova(d) în anii 1882–1886, având-o ca profesoară de canto pe Natalia Irețkaia(d).
Era membră a Societății Compozitorilor Români. În 1902, a organizat și condus Școala Particulară de Muzică „Clasa cântului individual” din Chișinău. A compus creații scenice, păstrate la Conservatorul „Unirea” din Chișinău, care au fost distrise în urma bombardamentului din 15 iulie 1941. A fost prima femeie compozitor din Basarabia și una din primele profesoare din învățământul privat, educând talente precum Elena Măcărescu-Șeidenvald, Petre Nică, Iosif Binder, Ana wexler, Ida Cornfeld ș.a.
· 1940 - A murit filosoful şi publicistul Nae Ionescu. Profesor al Universităţii bucureştene, Nae Ionescu, prin prelegerile şi cursurile susţinute, a avut o mare influenţă asupra tinerei generaţii, determinînd mulţi intelectuali ai vremii să se îndrepte, vremelnic, spre extrema dreaptă (n.16.06.1890). Nicolae C. Ionescu (mai cunoscut ca Nae Ionescu, n. 16 iunie 1890, Brăila – d. 15 martie 1940, București) a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară.
* 1941: Alexej von Jawlensky (Alexei Gheorghievici Jawlenski; în rusă Алексей Георгиевич Явленский, transliterare: Aleksei Gheorghievici Iavlenski; n. 13 martie / 25 martie 1865 sau 1864, în apropiere de Torjok, Imperiul Rus – d. 15 martie 1941, Wiesbaden) a fost un pictor ruso-german. În 1930 a solicitat cetățenia germană, pe care o va primi în 1934.
Jawlensky se numără printre pictorii expresionismului, iar alături de Wassily Kandinsky și Franz Marc este inițiatorul grupului Der Blaue Reiter.
| Alexej von Jawlensky | |
.jpeg) Alexej von Jawlensky | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Алексей Георгиевич Явленский |
| Născut | [1] Torjok[*], Imperiul Rus |
| Decedat | (77 de ani)[2][1][3][4][5][6][7][8] Wiesbaden, Germania Nazistă[9] |
| Înmormântat | Wiesbaden |
| Cetățenie |  Imperiul Rus.svg){kind=small} Republica de la Weimar |
| Religie | Biserica Ortodoxă |
| Ocupație | pictor desenator[*] |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | pictură |
| Mișcare artistică | expresionism |
| Opere importante | Abstract Head[*] |
· 1942 - A murit Vasile Demetrius, poet, prozator şi traducător (n.01.10.1878).
· 1949 - A murit Gheorghe Brăescu, prozator, membru al cercului Sburătorul (n.29.01.1871).
· 1962: Arthur Holly Compton, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1892)
· 1964: Moare Al.O.Teodoreanu (Pastorel), poet, prozator,epigramist roman; (n.30 iulie 1894, Dorohoi,jud.Botosani). Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu, n. 30 iulie 1894, Dorohoi – d. 17 martie 1964) a fost un avocat și scriitor român, cunoscut epigramist, gurmand și iubitor de vinuri, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene. A rămas în literatura română prin epigramele sale. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul măscăriciului Vălătuc, pe care criticul literar George Călinescu îl compară cu Gargantua și Pantagruel. A fost fiul cel mai mare al lui Osvald Teodoreanu, avocat ieşean de renume şi al Sofiei Teodoreanu, fiică a compozitorului Gavriil Muzicescu, profesoară la Conservatorul din Iaşi si fratele scriitorului Ionel Teodoreanu.
* 1964: Paul Cavanagh (8 decembrie 1888 – 15 martie 1964) a fost un actor englez de film. A apărut în peste 100 de filme artistice în perioada 1928 - 1959. S-a născut în Chislehurst, Kent și a decedat la Londra din cauza unui infarct miocardic.
Cavanagh a studiat Dreptul la Cambridge. A mers în Canada unde s-a alăturat forțelor de poliție călare. După ce a luptat în Primul Război Mondial, s-a întors în Canada, apoi s-a reîntors în Anglia pentru a lucra în justiție.
A decedat în 1964, la 75 de ani.
Paul Cavanagh a debutat în teatru și în cinema în patria sa, jucând în trei filmele mute britanice în 1928 și 1929. Se mută în SUA unde joacă un rol pe Broadway (New York). În anul următor (în 1930), apare în primele sale filme americane. În total, a jucat în peste 100, ultimul în 1959.
Paul Cavanagh apare în douăzeci de seriale TV între 1950 și 1960.
· 1968 - A murit Mihail Cosma, poet, prozator, jurnalist. Stabilit în Franţa, a colaborat la mişcarea suprarealistă. A semnat sub pseudonimul Claude Sernet (n.24.05.1902).
· 1970: Arthur Adamov, dramaturg francez (n. 1908)
· 1975 - Moare armatorul grec Aristotel Onassis, celebru in epoca datorita casatoriei sale cu vaduva fostului presedinte american John Kennedy, Jaqueline Bouvier ; (n.20 ianuarie 1906).
Aristotel Onassis (1906 – 1975) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
· 1977: Tudor Măinescu, poet, prozator satiric, epigramist (n. 1892)
· 1981 - A murit regizorul francez René Clair ; (n. 1898).
* 1983: Coloman Braun-Bogdan (n. , Arad, Austro-Ungaria – d. , Arad, România) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938. Este primul antrenor din istoria cluburilor Steaua București și Dinamo București. A fost un mare colecționar de fanioane și insigne de fotbal.
Primul său club a fost A.M.E.F.A., o formație din Arad, orașul său natal. A evoluat la acest club de la vârsta de 10 ani și până la vârsta de 27 de ani, după care, în anul 1932, a plecat în Franța, evoluând doi ani la Racing Club de Calais. S-a întors în România, la Juventus București, actuala echipă-fanion a orașului Ploiești, Petrolul Ploiești. A evoluat pentru această echipă timp de șase ani, mai exact până în 1940, când s-a retras din fotbal. A fost selecționat la Campionatul Mondial din 1938, deoarece era unul din cei mai talentați mijlocași ai vremii, dar nu a fost folosit deloc la Turneul Final.
Coloman Braun-Bogdan a luat în serios meseria antrenoratului. În anul 1933, când evolua pentru RC Calais (Calais este orașul francez care se află cel mai aproape de Anglia) a plecat în Albion, pentru a studia tainele meseriei pe care o dorea în urma retragerii din fotbal la Academia din Folkstone. În anul 1936, când a ajuns la Juventus București, a fost numit și antrenorul echipei. Până în 1936, a antrenat echipa bucureșteană, iar apoi, continuând să evolueze la aceasta, a antrenat în paralel formația Sportul Studențesc. În 1938 a devenit din nou antrenor la Juventus București, urmând ca, după retragerea sa din activitatea fotbalistică, să renunțe și la a mai antrena formația sa, devenind antrenorul formației Jiul Petroșani. În prealabil, Coloman Braun-Bogdan a urmat și cursurile Școlii de Fotbal ONEF. Pe timpul războiului, a rămas antrenorul Jiului, însă în 1945, odată cu finalizarea acestuia, a ajuns la Rapid București. A antrenat doi ani formația de sub Podul Grant, iar după acest moment din cariera sa de antrenor a devenit primul antrenor din istoria Stelei. A fost înlăturat de la cârma echipei deoarece ASA București s-a salvat cu greu de la retrogradare, dar și-a găsit repede o altă echipă, Dinamo București, echipă abia fondată. Nici la Dinamo nu a rezistat mai mult de un sezon, așa că a renunțat la antrenorat. Avea să revină asupra deciziei peste patru ani. A antrenat în trei etape UTA Arad, echipă cu care a reușit să câștige Liga 1 și Cupa României. A mai antrenat și Politehnica Timișoara, dar ultima echipă antrenată de el a fost UTA, în anul 1965 el retrăgându-se definitiv din antrenorat. A mai ocupat funcții în Federația Română de Fotbal. A decedat în anul 1983, la vârsta de 78 de ani. Este primul antrenor din istoria Stelei și a unei alte echipe bucureștene de prim-plan, Dinamo.
A antrenat consecutiv câțiva dintre granzii capitalei : Rapid, apoi Steaua și Dinamo.
A câștigat două trofee importante : Campionatul României și Cupa României.
· 1986: A murit marele actor roman Alexandru Giugaru; (n. 1897). Alexandru Giugaru (n. 23 iunie 1897, Huși; d. 15 martie 1986) a fost un actor român de comedie. Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Alexandru Giugaru i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. Ulterior (după anul 1960, dar înainte de 1966) a primit și titlul de Artist al Poporului. Pentru activitatea sa, în anul 1964 a obținut Premiul de Stat. A fost distins cu Ordinul Muncii clasa II (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”. Astăzi, Casa de cultură din municipiul Huși îi poartă numele.
· 1988 - A murit compozitorul Gheorghe Carp (n.08.09.1924).
* 1997: Victor Dumitrescu (n. 25 septembrie 1924 în Orăștie, Hunedoara - d. 15 martie 1997) a fost un fotbalist și antrenor secund român care a jucat pe postul de fundaș. El a început fotbalul la 10 ani în orașul vecin Deva, jucând zece ani pentru Corvinul Deva. În 1946, s-a mutat la Sebeș, jucând pentru Surianul. După doi ani semnează cu Flacăra Mediaș. În 1951 este transferat la Steaua București. A jucat opt ani pentru club. Este inclus în echipa de aur a clubului de fotbal Steaua București. Este singurul jucător din echipa de aur a Stelei care nu a jucat pentru echipa națională de fotbal a României.
· 2001 - A murit Ioan Ladea, specialist în acupunctură şi om de litere (n.17.02.1935).
· 2004: Philippe Lemaire, actor francez (n. 1927)
· 2004: John Pople, chimist englez, laureat al Premiului Nobel (n. 1925)
* 2014: Reşat Amet (cunoscut mai ales sub numele său oficial, slavizat: ReşatAmetov Medatoviç, transcris și sub forma: Решат Аметов Медатович, sau în varianta din limba engleză: Reshat Ametov) (n. 24 ianuarie 1975 – d. 15 martie 2014) este un erou-martir care a militat pentru cauza etnicilor tătari crimeeni
Pe 3 martie 2014 Reşat a inițiat un protest pașnic și solitar împotriva ocupației ruse din Crimeea. În timpul protestului desfășurat în fața clădirii Consiliului de Miniștri din Piața Lenin din Simferopol, a fost luat de trei persoane rămase neidentificate purtând uniforma militară a detașamentelor crimeene de autoapărare care l-au condus spre o destinație necunoscută.[1]
Pe 15 martie 2014 poliția a găsit corpul său neînsuflețit abandonat în pădurea de lângă satul Zemlyaniçne Belogorskogo aflat la circa 60 km est de capitala republicii. Corpul purta urme de violență și tortură, avea capul înfășurat cu bandă și picioarele legate. Lângă el se găsea o pereche de cătușe.[1] Conform declarației fratelui său Refat Amet (Ametov) cauza morții ar fi fost plaga produsă prin străpungerea ochiului cu un cuțit sau un obiect ascuțit.[4] Cazul asasinării lui Reşat Amet a rămas nerezolvat.[2][5]
Reşat a fost înmormântat pe 18 martie 2014 în Cimitirul Musulman Abdali din Simferopol. Era tatăl a trei copii cu vârste cuprinse între cinci ani și patru lun
· 2015: A decedat actorul român de teatru și film Eusebiu Ștefănescu (n. 2 mai 1944, Ploiești). Îl puteți revedea în Colierul de turcoaze, Liceeni rock and roll. Eusebiu Ștefănescu (n. 3 mai 1944, Câmpina – d. 15 martie 2015, București) a fost un actor de teatru și film, cunoscut recitator și autor român . A făcut un an de Filologie, dar a absolvit „Actoria” la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” (IATC) din București, în 1967, la clasa profesorului Alexandru Finți. A debutat la Teatrul de Stat din Timișoara cu rolul Marga, din „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, în regia Mariettei Sadova. A jucat apoi la Teatrul Municipal Ploiești, la Teatrul Mic și la Teatrul Național din București. Două roluri principale au fost „Despot Vodă” din piesa lui Vasile Alecsandri și „Ivanov” din piesa omonimă de Anton Cehov. În filme a jucat, din cauza aspectului fizic, mai mult roluri de nemți. Eusebiu Ștefănescu a fost căsătorit de două ori, are un fiu din prima căsătorie, flautistul Ion Bogdan Ștefănescu. A fost prieten cu poetul Nichita Stănescu, poezia lui preferată fiind „Strigǎt de ferire” a acestuia, precum și „Glossă” de Mihai Eminescu și „Vino deseară, doamna mea” de George Stanca. Eusebiu Ștefănescu a fost el însuși poet.
Eusebiu Ștefănescu în 2010 - foto: ro.wikipedia.org
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sf Mc Agapie, Plisie și Timolau.
Sf. Mc. Agapie, Plisie şi Timolau (sec. III – IV) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Sf. Mc. Agapie, Plisie, Timolau († 303-305) – Aceşti sfinţi mucenici au pătimit în vremea împăratului Diocleţian (284-305) în Cezareea Palestinei, din porunca guvernatorului Urban. Agapie era din cetatea Gaza, Timolau din Pont, Plisie (Puplie) era din Egipt.
* Ziua Mondială a Drepturilor Consumatorilor
Ziua mondială a drepturilor consumatorilor (“World Consumer Rights Day”) este marcată în fiecare an, la 15 martie, ca mijloc de sensibilizare la nivel mondial cu privire la drepturile şi nevoile consumatorilor. Sărbătorirea acestei zile reprezintă o şansă de a cere factorilor de decizie respectarea şi protejarea drepturilor tuturor consumatorilor şi de a protesta faţă de abuzurile şi nedreptăţile sociale care subminează aceste drepturi, menţionează site-ul www.consumersinternational.org.
* Ziua Internațională Împotriva Violenței Poliției
* Ungaria: Ziua națională
Ziua Maghiarilor de Pretutindeni
* Hōnen Matsuri, festival japonez al fertilității
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu