Date personale
Johannes Brahms
Johannes Brahms
Născut	7 mai 1833^[1]^[2]^[3]^[4] Hamburg, Confederația Germană
Decedat	3 aprilie 1897 (63 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4] Viena, Austro-Ungaria
Înmormântat	Cimitirul Central din Viena
Cauza decesului	cauze naturale ( cancer de ficat[*])
Părinți	Johann Jakob Brahms[] Johanna Henrica Christiane Nissen[]
Cetățenie	Confederația Germană
Religie	agnosticism
Ocupație	compozitor dirijor pianist
Activitate
Alte nume	G.W. Marks
Studii	Universitatea de Muzică și Artă Dramatică din Viena
Gen muzical	muzică clasică simfonie muzică de cameră muzică cultă[*]
Instrument(e)	pian
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[] Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[] Royal Philharmonic Society Gold Medal[] honorary doctor of the University of Wrocław[] Pour le Mérite
Semnătură

Prezență online
site web oficial Identificator titlu IMDb VGMdb
Modifică date / text

Johannes Brahms (n. 7 mai 1833, Hamburg, Confederația Germană – d. 3 aprilie 1897, Viena, Austro-Ungaria) a fost un compozitor romantic german, care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Austria, la Viena.

Brahms a fost considerat de către mulți „succesorul” lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven (supranume folosit și astăzi).

VIAȚA

Brahms s-a născut la Hamburg. Tatăl său, care i-a dat primele lecții de muzică, era contrabasist. Brahms s-a remarcat la pian și ajuta la suplimentarea venitului relativ scăzut al familiei, prin interpretări în restaurante și teatre, precum și prin oferirea de lecții de pian. Deși povestea larg-cunoscută este că Brahms a trebuit să cânte la pian prin baruri și bordeluri, studii recente, precum cele ale lui Kurt Hoffman^[5], sugerează că acest fapt este probabil incorect. Într-o perioadă, el a învățat și violoncelul, deși progresul său a fost întrerupt odată cu sustragerea instrumentului chiar de către profesorul său.

Tânărul Brahms a interpretat câteva concerte publice, dar nu a devenit foarte cunoscut drept pianist (deși mai târziu avea să interpreteze ambele prime-audiții ale lucrărilor sale Concertul pentru pian Nr. 1 în 1859 și Concertul pentru pian Nr. 2 în 1881).

A început să și compună, însă eforturile sale n-au primit atenția cuvenită până în 1853, când a mers într-un turneu de concerte alături de Eduard Reményi. În acest turneu, a făcut cunoștință cu Joseph Joachim, Franz Liszt și mai târziu a fost prezentat lui Robert Schumann. Reményi s-a simțit, însă, ofensat de eșecul lui Brahms în a aprecia cu toată inima Sonata în B minor a lui Liszt într-o vizită la Curtea de la Weimar, unde Liszt era muzicianul curții, iar Brahms a adormit la una dintre operele recent compuse ale acestuia. Mulți dintre prietenii lui Brahms au afirmat că Reményi, fiind un curtezan șlefuit, se aștepta ca tânărul Brahms să se conformeze practicii obișnuite a aplauzelor politicoase acordate piesei unei celebrități, însă acesta a afișat simple complimente amabile. I-a spus lui Brahms că prietenia lor trebuie să se sfârșească, deși nu era clar dacă Liszt se simțise sau nu ofensat. Joachim, însă, avea să devină unul dintre cei mai apropiați prieteni, iar Schumann, prin articole elogioase despre Brahms, a jucat un rol important în atragerea atenției publicului asupra compozițiilor tânărului. Lui Brahms i-a fost prezentată și soția lui Schumann, compozitoarea și pianista Clara, cu 14 ani mai în vârstă, față de care a avut o prietenie afectivă pasională, însă întotdeauna platonică. Brahms nu s-a căsătorit niciodată.

Mormântul lui Johannes Brahms în Cimitirul central (Zentralfriedhof) din Viena.

În 1862 s-a stabilit permanent la Viena și a început să se dedice cu totul compoziției. Cu lucrări precum Un Recviem german, Brahms a dobândit în cele din urmă o solidă reputație și a devenit recunoscut încă din timpul vieții sale drept unul dintre marii compozitori. Poate că aceasta i-a oferit în sfârșit încrederea necesară pentru a termina prima sa simfonie; ea a apărut în 1876, după aproape zece ani de trudă. Celelalte trei simfonii au urmat apoi într-o succesiune îndestul de rapidă (1877, 1883, 1885).

Brahms călătorea adesea, atât pentru afaceri (concerte în turnee), cât și din plăcere. Vizita deseori Italia în timpul primăverii și de obicei se stabilea într-o așezare rurală plăcută în care putea compune în timpul verii. Îi plăcea în mod deosebit să petreacă timpul afară, unde simțea că putea gândi mai limpede.

În 1890, la vârsta de 57 de ani, Brahms a decis să renunțe la activitatea de compoziție. S-a dovedit mai târziu, însă, că nu și-a putut respecta decizia și în anii premergători morții sale a scris un număr de capodopere recunoscute, inclusiv cele două sonate pentru clarinet Op. 120 (1894) și cele Patru Melodii Serioase (Vier ernste Gesänge) Op. 121 (1896).

În timpul terminării melodiilor din cadrul Op. 121 Brahms a căzut lovit de cancer (sursele sunt incerte asupra localizării bolii, dacă era vorba de ficat sau pancreas). Starea i s-a înrăutățit treptat și la 3 aprilie 1897 s-a stins din viață. A fost înmormântat la Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

LUCRĂRI

Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră, inclusiv patru simfonii, două concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu concert pentru vioară și violoncel și ampla lucrare vocal-simfonică Un recviem german (Ein deutsches Requiem). Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un recviem tradițional, liturgic (Missa pro defunctis), ci un ansamblu de texte pe care Brahms le-a ales din Biblia lui Luther. De asemenea, Brahms a fost un compozitor prolific în forma temă cu variațiuni, compunând remarcabilele Variațiuni și Fugă după o temă de Haendel, Variațiunile Paganini și Variațiuni după o temă de Joseph Haydn, alături de cicluri mai puțin cunoscute de alte variațiuni.

De asemenea, Brahms a compus și un mare număr de lucrări pentru ansambluri mici. Multele lucrări de muzică de cameră formează o parte din nucleul acestui repertoriu, aidoma muzicii sale pentru pian solo. Brahms este considerat drept fiind printre cei mai mari compozitori de lieduri, aparținându-i un număr de aproape 200. A compus și un ciclu de preludii corale pentru orgă cu puțin timp înainte de moartea sa, care au devenit astăzi o parte importantă din repertoriul standard al orgii.

Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de poem simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverșunat al muzicii absolute – muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în cazul unui poem simfonic.

INFLUENȚE ASUPRA LUI BRAHMS

Brahms îl venera pe Beethoven, poate chiar mai mult decât ceilalți compozitori romantici. În casa compozitorului, un bust de marmură a lui Beethoven privea în jos spre locul unde compunea. Lucrările sale conțin un număr de aparente imitații ale lui Beethoven. Astfel, începutul lui Brahms Prima sonată pentru pian este foarte aproape cu începutul lui Beethoven Hammerklavier sonata; iar tema principală a finalului lui Brahms din Prima simfonie este evocatoare la finalul lui Beethoven in Simfonia a noua, iar când această ultimă asemănare i-a fost subliniată lui Brahms, acesta a replicat: „Orice măgar poate vedea asta”.

Brahms iubea și compozitorii clasici de dinainte - Mozart și Haydn. Colecționa primele ediții și autografe ale operelor lor și edita edițiile care se interpretau pe scenă.

Afecțiunea lui Brahms pentru perioada clasică se reflectă și în alegerea genurilor sale: el prefera formele clasice ale sonatei, simfoniei și concertului și compunea frecvent mișcări în forma de sonată. Deși Brahms este adesea categorisit drept cel mai „clasic” compozitor romantic, această etichetă nu se reflectă în lucrările sale. Împărțirea sa publică între școala muzicală a lui Richard Wagner și cea proprie i-a câștigat această etichetă, cum deseori critica lipsa lui Wagner de contrapuncte în compozițiile sale. Dacă analizăm atent opera lui Brahms, observăm că este complet romantic în stil, răvășind forma liniilor de compoziție aidoma oricărui alt compozitor din acele timpuri. Rivalitatea între Brahms și Wagner, însă, a marcat o mare diviziune în comunitatea muzicală, cei care erau de partea lui Brahms și cei care preferau muzica lui Wagner. Deși Wagner reprezenta un rival feroce, spre bătrânețe Brahms a recunoscut cât de mult aprecia compozițiile acestuia.

O influență diferită asupra lui Brahms a avut-o muzica folclorică. Brahms a compus lucrări pentru pian și voce însumând 144 de melodii folclorice germane, iar multe dintre liedurile sale reflectă teme folclorice sau descriu scene din viața rurală. Dansurile ungare se aflau printre cele mai profitabile compoziții ale sale și variantele orchestrate rămân arhicunoscute până în zilele noastre.

Brahms a fost cu siguranță influențat și de dezvoltarea tehnologică a pianului, care a atins în esență forma modernă în timpul vieții sale. O mare parte a muzicii de pian a lui Brahms și multe dintre liedurile sale folosesc notele joase și pedala pentru a obține un sunet bogat și puternic.

PERSONALITATEA LUI BRAHMS

Ca și Beethoven, Brahms era un iubitor al naturii și mergea adesea la plimbare prin pădurile din jurul Vienei. Adesea aducea dulciuri pentru a le oferi copiilor. Adulților,Brahms le părea deseori brusc și sarcastic, iar uneori îndepărta alte persoane în afara celor cu care se simțea comod. Elevul său, Gustav Jenner a scris: „Brahms a câștigat, pe bună dreptate, reputația de a fi un morăcănos, deși puțini ar putea fi la fel de adorabili precum el”^[6]. Avea și tabieturi care erau dezvăluite de către presa vieneză, precum vizita sa zilnică la taverna Ariciul Roșu, favorita sa în Viena, iar presa remarca îndeosebi stilul său de a merge cu mâinile strânse la spate, pe care îl imortaliza în caricaturi reprezentând și un arici roșu mergând alături de el. Cei care i-au rămas prieteni i-au fost foarte loiali, iar în schimb, el oferea loialitate și generozitate egală. A fost prieten de-o viață cu Johann Strauss - fiul deși se diferențiau foarte mult în compoziție. Brahms chiar s-a zbătut pentru a ajunge la Theater an der Wien din Viena pentru premiera operetei lui Strauss, Die Göttin der Vernunft, în 1897 înainte de moartea sa. Poate cel mai mare tribut pe care Brahms i l-a putut plăti lui Strauss a fost remarca sa că ar fi renunțat la orice dacă i-ar fi fost dat să compună valsul Dunărea albastră. O anectodă datând din vremea când Brahms a făcut cunoștință cu Strauss este că fără rușine, ultimul dintre ei a notat cuvintele „vai, nu de Brahms!” pe autograful faimosului vals.

Începând cu anii 1860, când lucrările sale se vindeau în număr mare, Brahms chiar reușise financiar. Prefera însă un stil de viață modest, trăind într-un simplu apartament de trei camere, având o servitoare. Dădea de pomană majoritatea banilor rudelor sale și sprijinea în anonimat un număr de tineri muzicieni.

Brahms era un perfecționist extrem. De exemplu, este discutabil faptul că simfonia numită Prima este chiar prima sa simfonie, din moment ce Brahms adesea distrugea lucrări complete care nu se ridicau la standardele sale de calitate. Un alt factor care a contribuit la perfecționismul lui Brahms a fost acela că Schumann anunțase cu mult înainte că Brahms avea să devină următorul mare compozitor după Beethoven, o prevestire pe care Brahms era hotărît să o împlinească. Aceasta abia adăuga încrederea de sine a compozitorului și este posibil să fi amânat crearea Primei Simfonii. Însă Clara Schumann a notat că Prima Simfonie a lui Brahms era un produs care nu reflecta natura reală a compozitorului, considerând exuberanta mișcare finală drept „prea briliantă”, ea fiind inspirată de întuneric și de mișcarea furtunoasă cu care se deschidea simfonia. Ea a refuzat, însă, în a accepta senina Simfonie Secundă și a fost un fan pe viață a acelei celebre lucrări în Re major, una dintre rarele combinații compoziționale folosite de Brahms.

Cât despre locul compozitorului în istoria muzicală, care îl îngrijora atât de mult, el s-ar simți astăzi neîndoielnic satisfăcut știind că posteritatea l-a plasat între cei trei mari „B” ai compozitorilor germani — Bach, Beethoven și Brahms.

REPRODUCERI ÎN FILME ȘI CULTURA POPULARĂ

Fiind unul dintre compozitorii cei mai de seamă ai tradiției muzicale clasice, Brahms și muzica sa au apărut în mare măsură în filme și alte opere ale culturii populare. Pentru exemple, vezi Johannes Brahms în film și cultură populară.

VEZI ȘI

Categorie:Compoziții de Johannes Brahms
Intrând Brahms (caracteristică geografică a Antarcticii)

CĂRȚI

Ioana Ștefănescu (1982). Johannes Brahms, București: Editura Muzicală
Johannes Brahms: Viață și Scrisori, ISBN 0-19-816234-0 de însuși Brahms, editată de Styra Avins, tradusă de Josef Eisinger (1998). O biografie cu note de subsol cuprinzătoare la o colecție cuprinzătoare a scrisorilor lui Brahms (unele traduse în engleză pentru prima oară).
Brahms, Viața și Opera sa, de Karl Geiringer, fotografii de Irene Geiringer (1987, ISBN 0-306-80223-6). O biografie și discuție despre produsul său muzical, suplementat și trimis spre fererire în corpul corespondenței trimise către Brahms.
Charles Rosen discută un număr de imitații de Brahms ale lui Beethoven în Capitolul 9 al lucrării Distracții Critice: Muzică Veche și Nouă (2000; Cambridge, MA: Harvard University Press, ISBN 0-674-17730-4).
Johannes Brahms: O biografie, de Jan Swafford. O cuprinzătoare (752 pagini) privire asupra vieții și lucrărilor lui Brahms (1999; Vintage, ISBN 0-679-74582-3)

The Best of Brahms (FULL ALBUM)

5 Hours The Best of Brahms Greatest Works, Classical Music Playlist

KURT WEILL

Kurt Julian Weill (2 martie 1900 - 3 aprilie 1950) a fost un compozitor german (mai târziu american), ^[a] activ din anii 1920 în țara sa natală și în ultimii ani în Statele Unite. ^[1] A fost un compozitor de renume pentru scenă, cel mai bine cunoscut pentru colaborările sale fructuoase cu Bertolt Brecht . Cu Brecht, a dezvoltat producții precum cea mai cunoscută lucrare a sa, The Threepenny Opera , care a inclus balada „ Mack the Knife ”. Weill deținea idealul de a scrie muzică care servea unui scop util social, ^[2]Gebrauchsmusik . ^[3] De asemenea, a scris mai multe lucrări pentru sala de concerte. A devenit cetățean al Statelor Unite la 27 august 1943.

Weill în 1932

COPILĂRIEEDITAȚI | ×

Weill s-a născut la 2 martie 1900, ^[4] al treilea din cei patru copii ai lui Albert Weill (1867–1950) și Emma Weill (născută Ackermann; 1872–1955). A crescut într-o familie evreiască religioasă din „Sandvorstadt”, cartierul evreiesc din Dessau, în Saxonia , unde tatăl său era cantor . ^[5] La vârsta de doisprezece ani, Weill a început să ia lecții de pian și a făcut primele sale încercări de a scrie muzică; cea mai veche compoziție păstrată a fost scrisă în 1913 și este intitulată Mi Addir: Jewish Wedding Song . ^[6]

În 1915, Weill a început să ia lecții private cu Albert Bing, Kapellmeister la „Herzogliches Hoftheater zu Dessau”, care l-a învățat pian, compoziție, teoria muzicii și dirijat. Weill a cântat public la pian pentru prima dată în 1915, atât ca acompaniator, cât și ca solist. În anii următori a compus numeroase Lieder la versurile unor poeți precum Joseph von Eichendorff , Arno Holz și Anna Ritter , precum și un ciclu de cinci cântece intitulat Ofrahs Lieder la o traducere germană a unui text de Yehuda Halevi . ^[7]

Weill a absolvit un Abitur la Oberrealschule din Dessau în 1918 și s-a înscris la Berliner Hochschule für Musik la vârsta de 18 ani, unde a studiat compoziția cu Engelbert Humperdinck , ^[5] dirijat cu Rudolf Krasselt și contrapunct cu Friedrich E. Koch. , și a participat, de asemenea, la prelegeri de filozofie de Max Dessoir și Ernst Cassirer . În același an, a scris primul său cvartet de coarde (în b minor). ^[8]

LUCRĂRI TIMPURII ȘI COMPOZIȚIIEDITAȚI | ×

Familia lui Weill a suferit dificultăți financiare după primul război mondial, iar în iulie 1919, Weill și-a abandonat studiile și s-a întors la Dessau, unde a fost angajat ca répétiteur la Friedrich-Theatre sub conducerea noului Kapellmeister , Hans Knappertsbusch . În acest timp, el a compus o suită orchestrală în E-bemol major, un poem simfonic pe Rainer Maria Rilke lui Lay a Iubirii si Moartea Cornet Christopher Rilke , și Schilflieder ( «Reed Songs»), un ciclu de cinci piese la poezii de Nikolaus Lenau. În decembrie 1919, cu ajutorul lui Humperdinck, Weill a fost numit în funcția de Kapellmeister la nou-înființatul Stadttheater din Lüdenscheid , unde a regizat operă, operetă și cântec pentru cinci luni. Ulterior a compus o sonată pentru violoncel și Ninon de Lenclos , o adaptare operică într-un act, pierdută acum, a unei piese din 1905 a lui Ernst Hardt . Din mai până în septembrie 1920, Weill a petrecut câteva luni la Leipzig , unde tatăl său devenise directorul unui orfelinat evreiesc. Înainte de a se întoarce la Berlin, în septembrie 1920, a compus Sulamith , o fantezie corală pentru soprană, cor feminin și orchestră.

STUDII CU BUSONIEDITAȚI | ×

Placă memorială Berlin , Berlin- Hansaviertel , Germania

Înapoi la Berlin, Weill a avut un interviu cu Ferruccio Busoni în decembrie 1920. După ce a examinat unele dintre compozițiile lui Weill, Busoni l-a acceptat ca unul dintre cei cinci masteranzi în compoziție la Preussische Akademie der Künste din Berlin. ^[9]

Din ianuarie 1921 până în decembrie 1923, Weill a studiat compoziția muzicală cu el și, de asemenea, contrapunct cu Philipp Jarnach la Berlin. În primul său an a compus prima sa simfonie , Sinfonie in einem Satz , precum și liederul Die Bekehrte ( Goethe ) și două Rilkelieder pentru voce și pian. ^[10] Busoni, care se apropia atunci de sfârșitul vieții sale, a avut o influență majoră asupra lui Weill. În cazul în care compozițiile timpurii ale lui Weill reflectă romantismul și expresionismul post- wagnerian obișnuit în muzica clasică germană din acea epocă, Busoni a fost un neoclasicist.. Influența lui Busoni poate fi văzută mai ales în lucrările vocale și scenice ale lui Weill, care s-au îndepărtat constant de a face ca muzica să reflecte emoțiile personajelor pentru ca aceasta să funcționeze ca un comentariu (adesea ironic). Acesta a fost drumul lui Weill către unele dintre aceleași noțiuni de teatru epic și Verfremdungseffekt ( efect de distanțare ) susținut de viitorul său colaborator Brecht. ^[11]

Pentru a-și întreține familia la Leipzig, Weill a lucrat și ca pianist într-o tavernă Bierkeller. În 1922, Weill s-a alăturat fracțiunii muzicale a Grupului din noiembrie . În acel an a compus un psalm, un divertimento pentru orchestră și Sinfonia Sacra: Fantasia, Passacaglia și Hymnus pentru orchestră . La 18 noiembrie 1922, pantomima copiilor săi Die Zaubernacht ( Noaptea magică ) a avut premiera la Teatrul am Kurfürstendamm; a fost prima reprezentație publică a oricăreia dintre lucrările lui Weill în domeniul teatrului muzical. ^[10]

Din nevoi financiare, Weill a predat teoria muzicii și compoziția studenților privați din 1923 până în 1925. Printre studenții săi s-au numărat Claudio Arrau , Maurice Abravanel , Heinz Jolles (cunoscut mai târziu ca Henry Jolles) , ^[12] și Nikos Skalkottas . Arrau, Abravanel și Jolles au rămas membri ai cercului de prieteni al lui Weill după aceea ^[13], iar singura compoziție a lui Jolles care a supraviețuit anterior apariției regimului nazist în 1933 este un fragment al unei opere pentru patru piane pe care el și Weill au scris-o împreună. ^[12]

Compozițiile lui Weill din ultimul său an de studii au inclus Quodlibet , o versiune suită orchestrală a Die Zaubernacht ; Frauentanz , șapte poezii medievale pentru soprană, flaut, viola, clarinet, corn francez și fagot; și Recordare pentru cor și cor de copii la cuvinte din Cartea Plângerilor . Alte premii din acel an au inclus o interpretare a Divertimentului său pentru orchestră de Filarmonica din Berlin sub îndrumarea lui Heinz Unger la 10 aprilie 1923 și interpretarea de către Quartet Hindemith-Amar a Cvartetului de coarde al lui Weill ., Op. 8, pe 24 iunie 1923. În decembrie 1923, Weill și-a terminat studiile cu Busoni. ^[14]

SUCCES ÎN ANII 1920 ȘI ÎNCEPUTUL ANILOR 1930EDITAȚI | ×

În 1922 s-a alăturat grupului Novembergruppe , un grup de artiști de stânga berlinezi, printre care Hanns Eisler și Stefan Wolpe . ^[15] În februarie 1924, dirijorul Fritz Busch l-a prezentat dramaturgului Georg Kaiser , cu care Weill va avea un parteneriat creativ de lungă durată, care va avea ca rezultat mai multe opere dintr-un act. La casa lui Kaiser din Grünheide , Weill s-a întâlnit prima dată cu cântăreața și actrița Lotte Lenya în vara anului 1924. ^[16]Cuplul s-a căsătorit de două ori: în 1926 și din nou în 1937 (după divorț în 1933). Ea a avut mare grijă să susțină munca lui Weill și, după moartea sa, și-a asumat creșterea gradului de conștientizare a muzicii sale, formând Fundația Kurt Weill . Din noiembrie 1924 până în mai 1929, Weill a scris sute de recenzii pentru influentul și cuprinzătorul ghid de programe radio Der deutsche Rundfunk ; Hans Siebert von Heister lucrase deja cu Weill în grupul din noiembrie și i-a oferit lui Weill slujba la scurt timp după ce a devenit redactor-șef. ^[17]

Deși a avut un oarecare succes cu primele sale lucrări mature non-scenice (precum Cvartetul de coarde, Op. 8 sau Concertul pentru vioară și orchestră de vânt, Op. 12), care au fost influențate de Gustav Mahler , Arnold Schoenberg și Igor Stravinsky , Weill s-a orientat tot mai mult către muzica vocală și teatrul muzical. Opera sa de teatru muzical și cântecele sale au fost extrem de populare în Germania la sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930. Muzica lui Weill a fost admirată de compozitori precum Alban Berg , Alexander von Zemlinsky , Darius Milhaud și Stravinsky, dar a fost criticată și de alții: Schoenberg , care ulterior și-a revizuit opinia, și Anton Webern .

Lucrarea sa cea mai cunoscută este Opera de trei parale (1928), o prelucrare a lui John Gay „s Opera cerșetorului , scrisă în colaborare cu Bertolt Brecht . Engel a regizat producția originală a Operei Threepenny în 1928. Conține cea mai faimoasă piesă a lui Weill, „ Mack the Knife ” („ Die Moritat von Mackie Messer ”). ^[18] Textual Threepenny Opera - ca și Beggar's Opera dinainte - este satiră și comentariu social; ^[19]dar pentru Weill, venind dintr-o perspectivă muzicală, a fost și altceva: „Ne oferă posibilitatea de a face opera subiectul pentru o seară în teatru”, ^[20] parte din ceea ce Weill a văzut ca un proces de-a lungul vieții. opera de „reformă” pentru scena modernă. ^[21]

Succesul scenic a fost filmat de GW Pabst în două versiuni lingvistice: Die 3-Groschen-Oper și L'opéra de quat 'sous . Weill și Brecht au încercat să oprească adaptarea filmului printr-un proces bine mediatizat - pe care Weill l-a câștigat și Brecht l-a pierdut. Asociația de lucru a lui Weill cu Brecht, deși a reușit, a ajuns la sfârșitul politicii în 1930. Deși Weill s-a asociat cu socialismul, ^[18] după ce Brecht a încercat să împingă piesa și mai departe într-o direcție de stânga, Weill a comentat, potrivit soției sale Lotte Lenya, că nu era în stare să „pună la cale Manifestul Comunist” . ^[22]

PARIS ȘI NEW YORKEDITAȚI | ×

Weill a fugit din Germania nazistă în martie 1933. ^[23] Compozitor evreu proeminent și popular, Weill a fost denunțat oficial pentru opiniile sale politice și simpatiile sale ^[24] și a devenit o țintă a autorităților naziste, care au criticat și interferat cu spectacolele sale opere de scenă, precum Rise and Fall of the City of Mahagonny ( Aufstieg und Fall der Stadt Mahagonny , 1930), Die Bürgschaft (1932) și Der Silbersee (1933). Fără altă opțiune decât să părăsească Germania, a mers mai întâi la Paris, unde a mai lucrat o dată cu Brecht (după ce un proiect cu Jean Cocteau a eșuat) la baletul The Seven Deadly Sin .

La 13 aprilie 1933, musicalul său The Threepenny Opera a primit premiera pe Broadway, dar s-a închis după 13 spectacole la recenzii mixte. ^[4] În 1934 și-a finalizat Simfonia nr. 2, ultima sa lucrare pur orchestrală, dirijată la Amsterdam și New York de Bruno Walter , precum și muzica piesei lui Jacques Deval Marie Galante [ fr ] . ^[23] O producție a operetei sale Der Kuhhandel ( Un regat pentru o vacă ) l-a dus la Londra în 1935, iar mai târziu în acel an a plecat în Statele Unite în legătură cu The Eternal Road , ^[5] o „Dramă biblică” deFranz Werfel, care fusese comandat de membri ai comunității evreiești din New York și care a avut premiera în 1937 la Opera din Manhattan , desfășurând 153 de spectacole.

Weill și Lenya acasă în 1942

El și Lotte s-au mutat în New York la 10 septembrie 1935, locuind mai întâi la hotelul St. Moritz înainte de a se muta într-un apartament de pe 231 East 62nd Street, între Third and Second Avenue. ^[4] Au închiriat o casă veche cu Paul Green în vara anului 1936 lângă Pine Brook Country Club din Nichols, Connecticut , casa de vară a Teatrului de grup , în timp ce îl terminau pe Johnny Johnson . Unii dintre ceilalți artiști care au verinat acolo în 1936 au fost; Elia Kazan , Harry Morgan , John Garfield , Lee J. Cobb , Will Geer , Clifford Odets ,Howard Da Silva și Irwin Shaw . ^[25]^[26]^[27]

În loc să continue să scrie în același stil care îi caracterizase compozițiile europene, Weill a făcut un studiu al muzicii populare și de scenă americane. Producția sa americană conține piese individuale și spectacole întregi care nu numai că au devenit foarte respectate și admirate, dar au fost văzute ca lucrări fundamentale în dezvoltarea muzicalului american . În 1939 a scris muzica pentru Railroads on Parade, un spectacol muzical pus la expoziția mondială din New York din 1939 pentru a sărbători industria feroviară americană (carte de Edward Hungerford). Unic printre compozitorii de pe Broadway ai vremii, Weill a insistat să scrie propriile sale orchestrații (cu câteva foarte puține excepții, cum ar fi muzica de dans din Street Scene ). ^[28]A lucrat cu scriitori precum Maxwell Anderson și Ira Gershwin și a scris o piesă pentru Fritz Lang ( You and Me , 1938). Weill însuși s-a străduit să găsească un nou mod de a crea o operă americană care să aibă succes atât din punct de vedere comercial, cât și artistic. Cea mai interesantă încercare în această direcție este Street Scene , bazată pe o piesă de teatru de Elmer Rice , cu versuri de Langston Hughes . Pentru munca pe Street Scene, Weill a primit premiul Tony inaugural pentru cel mai bun scor original . ^[29]

În anii 1940, Weill a trăit în zona de jos a statului New York, lângă granița cu New Jersey și a făcut frecvente călătorii atât în New York, cât și la Hollywood, pentru munca sa de teatru și film. Weill a fost activ în mișcările politice care încurajează intrarea americanilor în al doilea război mondial și, după ce America s-a alăturat războiului în 1941, Weill a colaborat cu entuziasm în numeroase proiecte artistice care susțineau efortul de război atât în străinătate, cât și pe frontul de origine . El și Maxwell Anderson s-au alăturat, de asemenea, serviciului public voluntar, lucrând ca gardieni de raid aerian pe Muntele High Tor, între casele lor din New City, New York și Haverstraw, New York, în județul Rockland . Weill a devenit uncetățean naturalizat al Statelor Unite în 1943. ^[5]

Weill avea idealuri de a scrie muzică care serveau unui scop util social. În SUA, el a scris Down in the Valley , o operă care include melodia cu același nume și alte melodii populare americane. De asemenea, a scris o serie de cântece în sprijinul efortului de război american, inclusiv satiricul „Schickelgruber” (cu versuri de Howard Dietz ), „Buddy on the Nightshift” (cu Oscar Hammerstein) și - cu Brecht din nou ca în cariera sa anterioară - „Balada soției soldatului nazist” („Und was bekam des Soldaten Weib?”). Destinată difuzării în Germania, piesa a relatat progresul mașinii de război naziste prin darurile trimise mândrei soții acasă de bărbatul ei de pe front: blănuri de la Oslo, o rochie de mătase din Paris etc. , ea primește vălul văduvei. ^[2]

În afară de „ Mack the Knife ” și „ Pirate Jenny ” de la The Threepenny Opera , cele mai faimoase melodii ale sale includ „ Alabama Song ” (de la Mahagonny ), „Surabaya Johnny” (de la Happy End ), „ Speak Low ” (de la One Touch of Venus ), „Lost in the Stars” (din musicalul cu acel nume), „ My Ship ” (de la Lady in the Dark ) și „ September Song ” (de la Knickerbocker Holiday ).

MOARTEEDITAȚI | ×

Weill a suferit un atac de cord la scurt timp după împlinirea a 50 de ani și a murit la 3 aprilie 1950, în New York. ^[23] A fost înmormântat în cimitirul Mount Repose din Haverstraw, New York . Textul și muzica de pe piatra de mormânt a acestuia provin din piesa „O pasăre de trecere” din Lost in the Stars , ea însăși adaptată dintr-un citat din Venerabilul Bede : ^[30]

Aceasta este viața oamenilor de pe pământ:

din întuneric venim la naștere

într-o cameră cu lumină și apoi -

Du - te din nou în întuneric.

(vers: Maxwell Anderson )

Un extras din elogiul lui Maxwell Anderson pentru Weill a citit:

Mi-aș dori, desigur, să fi avut norocul să fi avut puțin mai mult timp pentru munca sa. Mi-aș putea dori ca vremurile în care a trăit să fi fost mai puțin tulburate. Dar aceste lucruri erau așa cum erau - și Kurt a reușit să facă mii de lucruri frumoase în timpul scurt și tulburător pe care l-a avut ... ^[2]

INFLUENȚĂEDITAȚI | ×

Ștampilă germană care comemorează Weill

Vedetă pe Musik Meile Viena

Muzica Weill continuă să fie efectuate atât în populare și clasice contexte. În viața lui Weill, munca sa a fost cea mai asociată cu vocea soției sale, Lotte Lenya , dar la scurt timp după moartea sa „ Mack the Knife ” a fost stabilită de Louis Armstrong și Bobby Darin ca standard de jazz. Muzica sa a fost înregistrată de mai mulți interpreți, variind de la Nina Simone , Judy Garland , Frank Sinatra , The Doors , Ella Fitzgerald , David Bowie , Robbie Williams , Judy Collins ,John Zorn , Dagmar Krause , Steeleye Span , The Young Gods și PJ Harvey la Metropolitan Opera din New York și Orchestra Simfonică Radio din Viena . Cântăreți la fel de variați precum Teresa Stratas , Ute Lemper , Gisela May , Anne Sofie von Otter , Max Raabe , Heinz Karl Gruber , Dee Dee Bridgewater și Marianne Faithfull au înregistrat albume întregi din muzica sa.

În 1985, Hal Willner a produs Lost in the Stars: The Music of Kurt Weill , un album tribut în care piesele lui Weill au fost interpretate de o varietate de artiști, printre care Todd Rundgren , Tom Waits , Lou Reed , Charlie Haden și Sting . ^[31]

Amanda Palmer , cântăreața-pianistă a duetului „Brechtian Punk Cabaret” The Dresden Dolls , are numele lui Kurt Weill pe partea din față a tastaturii sale (un joc de cuvinte pe numele producătorului de instrumente Kurzweil ) ca un omagiu adus compozitorului. În 1991, trupa industrială elvețiană The Young Gods și-a lansat albumul cu piesele lui Kurt Weill, The Young Gods Play Kurt Weill . Weill a fost, de asemenea, adesea citat ca o influență asupra Felt Mountain a lui Goldfrapp . În 2008, melodiile lui Weill au fost interpretate de muzicieni canadieni (inclusiv Sarah Slean și Mary Margaret O'Hara) într-un concert tribut ca parte a primului festival anual Canwest Cabaret din Toronto. În 2009, Duke Special a lansat un EP, Huckleberry Finn , cu cinci piese dintr-un musical neterminat de Kurt Weill bazat pe romanul lui Mark Twain .

Kurt Weill este membru al American Theatre Hall of Fame ^[32]

CENTRUL KURT WEILLEDITAȚI | ×

Centrul Kurt Weil (în germană: Kurt-Weill-Zentrum ) din Dessau a fost fondat în 1993. Oferă un muzeu, bibliotecă, arhivă și centru media și organizează un festival anual care sărbătorește opera compozitorului. Este găzduit în casa Feininger, o casă proiectată de arhitectul Walter Gropius, care a fost locuită inițial de artistul Lyonel Feininger . Proprietatea face parte din situl Patrimoniului Mondial Bauhaus și siturile sale din Weimar, Dessau și Bernau . Centrul, cu colecția sa de materiale despre Weill, este listat ca memorial cultural de importanță națională. ^[33] Centrul este unul dintre „Balizele de lumină” ale Konferenz Nationaler Kultureinrichtungen(Conferința instituțiilor culturale naționale), o uniune a instituțiilor culturale din noile state din Germania, adică zona care a fost fosta Germanie de Est . ^[34]

FUNDAȚIA KURT WEILL PENTRU MUZICĂEDITAȚI | ×

Fondată de Lotte Lenya în 1962, fundația privată non-profit este dedicată promovării înțelegerii vieții și operelor lui Weill și păstrării moștenirilor lui Weill și Lenya. Fundația administrează Lenya Concursul recunoscut la nivel internațional Lotte, un program de granturi, sponsorizări și diverse burse, Centrul de Cercetare Weill-Lenya, iar Premiul Kurt Weill, și publică Kurt Weill Edition și Kurt Weill Newsletter . Administratorii organizației din New York au inclus Harold Prince , Victoria Clark , Jeanine Tesori , Tazewell Thompson și Teresa Stratas . ^[35]^[36]^[37]

RUDEEDITAȚI | ×

Bunica lui Kurt Weill era Jeanette Hochstetter din Liedolsheim din Baden-Württemberg . ^[38] Weill a fost unul dintre cei patru membri ai aceleiași familii Hochstetter care a condus cariere distinse în domeniile muzicii și literaturii. Vărul său primar îndepărtat odată a fost Caesar Hochstetter (născut la 12 ianuarie 1863 în Ladenburg , o suburbie a orașului Mannheim - nu se cunoaște data și locul morții sale, dar acest lucru a fost probabil în timpul Holocaustului ), un compozitor și aranjator care a colaborat cu Max Reger și care dedicat Aquarelles , Op. 25, pentru el. ^[39]

Fratele mai mic al lui Caesar a fost Gustav Hochstetter [ de ] (născut la 12 mai 1873, Mannheim - mort 1942, lagărul de concentrare Theresienstadt ), profesor de literatură la Universitatea din Bruxelles, scriitor și poet și prieten al lui Wilhelm Busch . Vărul său secund a fost pianistul minune al copilăriei, Lisy Fischer (născută la 22 august 1900, Zürich, Elveția - decedată la 6 iunie 1999, Newcastle upon Tyne , Anglia). ^{[ este necesară citarea ]}

COMPOZIȚIIEDITAȚI | ×

Lucrări de concertEditați | ×

CantateEditați | ×

1920: Sulamith , fantezie corală pentru soprană, cor feminin și orchestră (pierdut)
1927: Der neue Orpheus , cantată pentru soprană, vioară solo și orchestră, Op. 16 (text: Yvan Goll )
1927: Der Tod im Wald , cantată pentru bas și trupă (aparținea inițial Das Berliner Requiem )
1928: Requiem Das Berliner , cantată pentru tenor, bariton, cor masculin (sau trei voci masculine) și orchestră de suflat (text: Bertolt Brecht )
1929: Der Lindberghflug , cantată pentru soliști pentru tenor, bariton și bas, refren și orchestră (text: Bertolt Brecht, prima versiune cu muzică de Paul Hindemith și Weill, a doua versiune, tot 1929, cu muzică exclusiv de Weill)
1940: Balada Magnei Carta , cantată pentru soliști de tenor și bas, refren și orchestră (text: Maxwell Anderson )
1946: „Kiddush”, comandat de cantorul David Putterman, a avut premiera la Kiddush la 10 mai 1946, la sinagoga Park Avenue ^[40]^[41]

Muzică de camerăEditați | ×

1918: Cvartet de coarde în B minor (fără număr de opus)
1923: Cvartet de coarde, Op. 8
1919–1921: Sonata pentru violoncel și pian

Muzica pentru pianEditați | ×

1917: Intermezzo
1937: Albumblatt pentru Erika (transcrierea pastoralei din Der Weg der Verheissung )

Lucrări orchestraleEditați | ×

1919: Suită pentru orchestră
1919: Die Weise von Liebe und Tod , poem simfonic pentru orchestră după Rainer Maria Rilke (pierdut)
1921: Simfonia nr. 1 într-o singură mișcare pentru orchestră
1922: Divertimento pentru orchestră, Op. 5 (neterminat, reconstituit de David Drew )
1922: Sinfonia Sacra, Fantasia, Passacaglia și Hymnus pentru orchestră, Op. 6 (neterminat)
1923: Quodlibet , suită pentru orchestră din pantomima Zaubernacht , Op. 9
1925: Concert pentru vioară și orchestră de suflat, Op. 12
1927: Bastille Musik , suită pentru orchestră de vânt (aranjată de David Drew, 1975) de la muzica de scenă la Gustav III , de August Strindberg
1929: Kleine Dreigroschenmusik , suită de la Die Dreigroschenoper pentru orchestră de suflat, pian și percuție, (premieră dirijată de Otto Klemperer )
1934: Suite panaméenne pentru orchestră de cameră , (de la Marie Galante [ fr ] )
1934: Simfonia nr. 2 în trei mișcări pentru orchestră (premieră a orchestrei Royal Concertgebouw sub conducerea lui Bruno Walter )
1947: Hatikvah , aranjament pentru imnul național israelian pentru orchestră

Lieder , Lieder cicluri, cântece și cînteceEditați | ×

1919: „Die stille Stadt”, pentru voce și pian, text: Richard Dehmel
1923: Frauentanz , Op. 10, ciclu de melodie pentru soprană, flaut, viola, clarinet, corn și fagot (după poezii medievale)
1923: Stundenbuch , ciclu de cântece pentru bariton și orchestră, text: Rainer Maria Rilke
1925: „Klopslied”, pentru voce înaltă, două piccolos și fagot („Ick sitze da un 'esse Klops” - Berliner Lied)
1927: Vom Tod im Wald ( Moartea în pădure ), Op. 23, baladă pentru bas solo și zece instrumente de suflat, text: Bertolt Brecht
1928: „Berlin im Licht-Song”, slow-fox, text: Kurt Weill; compus pentru expoziția Berlin im Licht , prima reprezentație în Wittenbergplatz (cu orchestră) pe 13 octombrie și pe 16 octombrie în Opera Kroll (cu voce și pian)
1928: "Die Muschel von Margate: Petroleum Song", slow-fox, text: Felix Gasbarra pentru piesa de Leo Lania, Konjunktur
1928: „Zu Potsdam unter den Eichen” („La Potsdam sub stejarii”), cântec pentru voce și pian, alternativ cor masculin a cappella, text: Bertolt Brecht
1928: „Das Lied von den braunen Inseln”, text: Lion Feuchtwanger , din piesa aceluiași autor, Petroleum Inseln
1930 ?: "Lied vom weißen Käse" ("Cântecul brânzei albe") - nepublicat, descoperit la Berlin la Universitatea Liberă din Berlin în 2017 ^[42]
1933: „Der Abschiedsbrief”, text: Erich Kästner , destinat Marlene Dietrich
1933: „La complainte de Fantômas”, text: Robert Desnos ; pentru o emisiune de Fantômas în noiembrie 1933 (muzica s-a pierdut, iar ulterior a fost reconstruită de Jacques Loussier pentru Catherine Sauvage)
1933: „Es regnet” („Plouă”), text: Jean Cocteau (direct în germană)
1934: „Je ne t'aime pas”, text: Maurice Magre pentru soprana Lys Gauty
1934: „Les Filles de Bordeaux”, text: Jacques Deval , de la Marie Galante [ fr ]
1934: „ J'attends un navire ”, text: Jacques Deval, de la Marie Galante ; ca cântec independent pentru Lys Gauty; folosit pentru „Hymne der Resistance” în timpul celui de-al doilea război mondial
1934: „Youkali” (inițial „Tango habanera”, mișcare instrumentală în Marie Galante ), Text: Roger Fernay [ fr ]
1934: „Complainte de la Seine”, text: Maurice Magre
1939: „Oprirea de Woods într-o seară cu zăpadă”, cântec pentru voce și pian, text: Robert Frost (neterminat)
1939: „Nanna's Lied”, text: Bertolt Brecht (care citează și cel mai faimos poem al lui François Villon), cântecul unei prostituate, dintr-o piesă care satirizează partidul nazist, scrisă ca cadou de Crăciun pentru soția sa Lotte Lenya
1942–47: Three Walt Whitman Songs , ulterior Four Walt Whitman Songs pentru voce și pian (sau orchestră), text: Walt Whitman ^[43]

O căpitane! Capitanul meu! (Crăciun 1941)
Dirge for Two Veterans (ianuarie 1942)
Bate! Bate! Tobe! (Primăvara anului 1942)
Vino din câmp, tată (1947)

1942: Mine Eyes Have Seen the Glory , aranjamente de cântece patriotice pentru narator, cor masculin și orchestră, ale „ Imnului de luptă al Republicii ” (text: Julia Ward Howe ), „ The Star-Spangled Banner ” (text: Francis Scott Key ), „ America ” (text: Samuel Francis Smith ) și „Beat! Beat! Drums!” (text: Walt Whitman )
1942–44: Cântece de propagandă , pentru voce și pian; scris pentru Lunch Hours Follies pentru lucrătorii unui atelier de construcții navale din New York, apoi a difuzat:
- 1942: „Buddy on the Nightshift”, text: Oscar Hammerstein
- 1942: „Schickelgruber”, text: Howard Dietz
1942: "Und was bekam des Soldaten Weib?" („Și ce i-a fost trimis soției soldatului?”), Baladă pentru voce și pian, text: Bertolt Brecht
1944: „Wie lange noch?”, Text: Walter Mehring ; premiera: Lotte Lenya

CoralEditați | ×

1923: Recordare , Op. 11

Muzică de filmEditați | ×

1931: The Threepenny Opera , regizor GW Pabst , două versiuni: în germană și franceză
1938: Tu și cu mine , regizorul Fritz Lang
1945: Unde mergem de aici? , text: Ira Gershwin
1948: One Touch of Venus , cu Robert Walker , Ava Gardner și Dick Haymes

SELECTAȚI DISCOGRAFIAEDITAȚI | ×

Lucrări orchestrale, de cameră, corale și alte lucrăriEditați | ×

Berliner Requiem / Concert pentru vioară, op. 12 / Vom Tod im Walde . Ensemble Musique Oblique / Philippe Herreweghe (Harmonia Mundi, 1997)
Kleine Dreigroschenmusik / Mahagonny Songspiel / Happy End / Berliner Requiem / Violin Concerto, Op. 12 / Ballade vom Tod im Walde , Op. 23 / Pantomima I (din Der Protagonist , Op. 14) London Sinfonietta , David Atherton , Nona Liddell (vioară), Meriel Dickinson (mezzosoprana), Mary Thomas (mezzosoprana), Philip Langridge (tenor), Ian Partridge ( tenor), Benjamin Luxon (bariton), Michael Rippon (bas), (Deutsche Grammophon 4594422, 1999)
Kurt Weill à Paris, Marie Galante și alte lucrări . Loes Luca, Ansamblul Dreigroschen, regia Giorgio Bernasconi, assai, 2000
Melodie Kurta Weill'a i coś ponadto Kazik Staszewski (SP Records, 2001)
Cvartete de coarde complete . Leipziger Streichquartett (ODM 307 1071-2)
Symphonies 1 & 2. BBC Symphony Orchestra , Gary Bertini (EMI, 1968)

Colecții de cânteceEditați | ×

Lotte Lenya cântă The Seven Deadly Sins & Berlin Theatre Kurt Weill (Sony 1997)
Speak Low - Cântece de Kurt Weill - Anne Sofie von Otter , dirijată de John Eliot Gardiner ( Deutsche Grammophon 1995)
Youkali: Cântece de artă de Satie, Poulenc și Weill . Patricia O'Callaghan (marchiz, 2003)
The Unknown Kurt Weill (Nonesuch LP D-79019, 1981) - Teresa Stratas , soprană, Richard Woitach , pian. Lista melodiei: „Nanna's Lied” (1939), „Complainte de la Seine” (1934), „Klops-Lied” (1925), „Berlin im Licht-song” (1928), „Und was bekam des Soldaten Weib?” (1943), „Die Muschel von Margate: Petroleum Song” (1928), „Wie Lange Noch?” (1944), "Youkali: Tango Habanera" (1935?), "Der Abschiedsbrief" (1933?), "Es Regnet" (1933), "Buddy on the Nightshift" (1942), "Schickelgruber" (1942), " Je ne t'aime pas "(1934)," Das Lied von den Braunen Inseln "(1928)
Georgia Brown : Cântec de septembrie - Muzica lui Kurt Weill , Decca LP SKL 4509 (1962), dirijată de Ian Fraser
Dee Dee Bridgewater : This is New (2002)

OmagiiEditați | ×

Lost in the Stars: The Music of Kurt Weill - Produs de Hal Wilner , cu spectacole de Tom Waits , Lou Reed , Sting , Marianne Faithfull , Carla Bley , Charlie Haden , John Zorn și alții. (A&M Records, 1985)
Cântece din septembrie - Muzica lui Kurt Weill - produsă de asemenea de Wilner, cu interpretări de Elvis Costello , PJ Harvey , Nick Cave , William S. Burroughs și alții (Sony Music, 1997)
Gianluigi Trovesi / Gianni Coscia : Round About Weill (ECM, 2005)
The Young Gods Play Kurt Weill (Pias, aprilie 1991), înregistrarea în studio a pieselor interpretate live în 1989.
Ben Bagley lui Kurt Weill Revisited și Kurt Weill Revisited, Voi. 2 , cu spectacole de Chita Rivera , Ann Miller , Estelle Parsons , John Reardon , Tammy Grimes , Nell Carter , Arthur Siegel și Jo Sullivan , printre alții. (Zâmbete pictate)
O seară a lui Kurt Weill , cu Bebe Neuwirth , Roger Rees și Larry Marshall în rolurile principale , a fost interpretată în New York City la Alice Tully Hall ; Rees a regizat producția.

Kurt Weill - Symphony No 2 1933 Full

NELU PLOIEȘTEANU

Date personale
Nelu Ploieșteanu
Născut	16 decembrie 1950 Ciorani, Prahova, România
Decedat	2 aprilie 2021 (70 de ani)^[1]^[2] București, România
Cauza decesului	cauze naturale ( COVID-19)
Cetățenie	România
Ocupație	acordeonist[*] pianist
Activitate
Gen muzical	muzică lăutărească[*]
Modifică date / text

Nelu Ploieșteanu (numele de scenă al lui Ion Dumitrache; n. 16 decembrie 1950, Ciorani, Prahova, România – d. 2 aprilie 2021,^[1]^[2] București, România) a fost unul dintre cei mai cunoscuți interpreți de muzică lăutărească din România.

A muncit chiar de la 18 ani, când a început să cânte în satul natal și când i-a murit tatăl. Cu timpul a învățat să cânte la pian și la acordeon.

A făcut armata un an și patru luni la Brașov, și la Timișoara. După armată, în 1970 s-a mutat în București la o rudă. A cântat 6 luni la acordeon la Teatrul de revistă Ion Vasilescu avându-l ca dirijor pe Ion Albeșteanu.

A cântat apoi la restaurantele Caraiman, Bulevard, Doina, Crama Domnească, Caru' cu Bere.

În 1979 pleacă pentru prima oară într-un turneu în afară, cu Ansamblul Mugurelul (Franța, Italia, Belgia și Olanda).

Au urmat după aceea alte turnee în Italia, Spania și Germania. Pleacă câte 6 luni, după care alte șase luni rămânea în țară. Ultima plecare a fost în 1996 în Germania.

După 1990 a reușit să lanseze 18 albume. Nici nu-și mai amintea câte spectacole și turnee a avut.

A cântat între 1990 și 1998 la "Șarpele roșu" și la restaurantul "Perla" , la cel din urmă continuând să cânte până în 2021.

A avut de multe ori ocazia să rămână în străinătate dar a refuzat pentru că a dorit „să readucă în actualitate muzica veche românească”. Îi lipsea mult de tot familia dar trebuia să plece pentru că, tot de dragul familiei pleaca de fiecare dată - să o poată întreține.

A avut cinci copii (patru fiice, un fiu) și doi nepoți. Fiul său, Mihai, a decedat în luna aprilie a anului 2018.

Cele mai importante colaborări pe care le-a avut au fost acelea cu actorii Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache. Pentru el a însemnat atât o satisfacție profesională cât și una sentimentală.

Nelu Ploieșteanu a decedat în dimineața zilei de 2 aprilie 2021, la Spitalul Floreasca, unde era internat în stare gravă ca urmare a complicațiilor provocate de virusul SARS-CoV-2.^[3]

Nelu Ploieșteanu, colaj cu muzică lăutărească veche de petrecere

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[a]

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]

[10]

[11]

[12]

[13],

[14]

[15]

[16]

[17]

[18]

[19]

[20]

[21]

[22]

[23]

[24]

[25]

[26]

[27]

[28]

[29]

[30]

[31]

[32]

[33]

[34]

[35]

[36]

[37]

[38]

[39]

[40]

[41]

[42]

[43]

[1]

[2]

[3]

Date personale
Grigoraș Dinicu
Grigoraș Dinicu
Născut	3 aprilie 1889^[1] București, România
Decedat	28 martie 1949 (59 de ani)^[1] București, România
Cauza decesului	cauze naturale ( cancer de laringe[*])
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor lăutar[*] violonist
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București
Instrument(e)	vioară fiddle[*]
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Date personale
Luigi Ionescu
Luigi Ionescu
Născut	3 aprilie 1927
Decedat	4 octombrie 1994 (67 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	muzician
Activitate
Tipul de voce	Bariton
Modifică date / text

sâmbătă, 2 aprilie 2022

BIOGRAFIE

Primele lecții de vioară

La Conservator

La localurile din București

Consacrarea mondială

Ultimii ani

DECESUL

Grigoras Dinicu - Hora Staccato REMASTERED

ACTIVITATEA PROFESIONALĂ

PIESE DIN REPERTORIU