4. /10 MAI 2022 - POEZIE

ION HOREA

Biografie Ion Horea
Ion Horea s-a nascut la 10 mai 1929, in comuna Petea de Campie, judetul Mures; parintii, Ioan si Ana, tarani. A debutat in Almanahul literar din Cluj, nr. 1, decembrie 1949, cu Balada insamintarii griului de toamna. 


„Scrisa cu patima amanuntului si aproape cu superstitia de a nu lasa neinregistrata in sentiment nici o ipostaza vegetala sau nici un obiect vegetal, poezia lui Ion Horea izbuteste in finalitatea ei sa inalte un ansamblu echilibrat si armonios, de natura apolinica, iar nu dionisiaca, asa cum ar parea la prima vedere. Patima amanuntului, cum spuneam, se structureaza lent, prin acumulari succesive de obiecte, si ea contine intr-adevar ceva din gustul ritualurilor si din feeriile dionisiace, dar tonalitatea poemelor are acea verticalitate a scoartelor oltenesti menite prin forta culorii si stilizarea riguroasa a desenului sa impodobeasca deopotriva si zidul odaii de musafiri, dar si altarul unei biserici…” (Nichita Stanescu)

„Pentru Ion Horea, satul este adevarata sa Roma. Toate drumurile duc de aceea spre el. Oricat de departe ar rataci cu gindul, de oriunde poetul se intoarce – poezia sa fiind prin definitie o continua intoarcere in timp si spatiu – acolo, la locul stiut. Chiar si din cosmos… Tirania satului care il urmareste pina si in marele oras si provoaca intoarcerile: „doream aceste-ntoarceri”, spune poetul. E limpede ca fara ele el n-ar putea trai, n-ar putea scrie…” (Valeriu Cristea)

„Ion Horea continua firul poeziei ardelene ce si-a decantat specificul la un moment dat in generatia lui Emil Giurgiuca, poezie in care puternicul sentiment al peisajului local s-a turnat in forme ce profitau de evolutia generala a lirismului romanesc modern. Forme care parasisera traditia eminesciana spre a-l urma pe Macedonski…” (I. Negoitescu) 

POEZII:

Inima mea

Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,

Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inim mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamnamai târzie şi umbra mai pe ducă,

Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.

         

De tine

Un cântec spus de ochii tăi, lăstunii,

Deschişi iubirii, soarelui şi lunii,

Un cântec mut al părului ce-l strângi

În coc, ţinut cu arcul mâinii stângi.

Fetiţa noastră vrea să se deştepte,

Du-i şoapta legănată-a mâinii drepte –

Bătrânii noştri-s obosiţi, adu-le

Un cântec din hotare şi pătule.

Ne însoţim în tot ce-şi poate spune

O bucurie, pân` la soare-apune,

În zile lungi şi-n nopţi cu stele dese,

Cu mângâieri şi şoapte înţelese.

Ieşim la lucru ori ne-ntoarcem iară,

Mă uit la tine seară după seară,

Şi te găsesc în toate şi te laud,

Te strig, te-ascult, te-ascund ca să te caut,

Noi amândoi, ai cărţilor şi-ai pâinii,

Supuşii casei noastre şi stăpânii.

Chemaţi-mă

Nu v-am uitat, îmi sunteţi mai aproape

ca niciodată. Iată cum coboară

amurgul peste toate. Parcă văd

cum vă-aşezaţi tăcuţi în faţa casei,

şi aşteptaţi să iasă printre stele

luceafărul cel nou ce taie-n două

deasupra voastră lumea nesfârşită.

Chemaţi-mă, oricând, la orice oră,

şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea,

din lumea înstelată-a poeziei,

ori poate din furtunile iubirii,

ori din vârtejurile-atâtor griji

în care-s prins cu-ntreaga omenire.

Bătrânii mei, când voi rămâne singur

şi obosit voi aştepta şi eu

în faţa casei noastre înserarea

ca sputnicii ieşiţi de după deal

să-şi împletească firele de aur

în pânzele luminilor stelare,

chemarea voastră voi mai auzi-o

ca un ecou întors din astru-n astru, -

ca să-mi aduc aminte cum veneam

acasă noaptea când eram copil

în carul plin cu fân culcat pe spate

şi tata-mi arăta deasupra Cupa

şi Rariţele strălucind şi Toaca

şi locul unde-avea mai către ziuă

să pâlpâie cu puii Găinuşa.

Era o lume-ntoarsă din poveste,

erau miresmele îmbătătoare,

şi vorba tatii ce ştia să lege

şi să dezlege pentru mine totul,

şi eram prins atunci în nesfârşitul

ecou ce leagă suflete şi stele,

şi-acel ecou mereu mă urmăreşte

de-atunci în toate drumurile mele.