6. /1 IULIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP
GEORGES SAND
.svg){kind=small}
Amantine (sau "Amandine") Lucile Aurore Dupin (franceză amɑ̃tin lysil oʁɔʁ dypɛ̃), mai târziu Baroană (franceză baronne) Dudevant (1 iulie 1804 – 8 iunie 1876), cel mai bine cunoscută sub pseudonimul său literar George Sand (franceză ʒɔʁʒ sɑ̃d), a fost o scriitoare și feministă franceză.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
- 1804 - S-a născut la Paris, pe numele adevărat Amandine Lucille Aurore Dupin de Francneil - viitoarea baroană Dudevant, George Sand
- 1808 - Fetița rămâne orfană de tată (Maurice- locotenent în armata lui Bonaparte), decedat într-un accident stupid, aruncat de un cal greu de strunit. Este crescută de bunică, fiica naturală a mareșalului de Saxa. Își petrece copilaria la Nohant.
- 1817 - Este trimisă la o mănăstire englezească din Paris, pentru a primi o educație aleasă. Sta acolo 3 ani. Are pentru un timp scurt, nedefinite aspirații spre viața monahală. Este retrasa de la manastire de bunica sa (care ii este si tutore), declarând ulterior în scrierile sale ca "am ieșit de acolo mai proasta decat am intrat".
- 1821 - Îi moare bunica (25 decembrie), pentru care pastreaza o dragoste aproape materna . Din cauza unor certuri cu mama, se mărită cu primul venit baronul Casimir Dudevant. Din această căsătorie rezultă doi copii: Maurice și Solange.
- 1831 – Divorțează și părăsește Nohant-ul instalându-se împreună cu copiii la Paris. După ce încearcă mai multe mijloace de a se întreține, se angajează la "Figaro". Debutul publicistic este urmat în scurt timp de debutul literar, ambele fără ecouri răsunătoare. Duce o existență boemă și scandalizează "lumea bună" prin îndrăzneala cu care își acceptă condiția de "declasată", apucăturile masculine, modul de a fuma pipă sau țigara și mai ales prin aventurile sale. Întreține o relație cu Jules Sandeau, după numele căruia se inspiră în alegerea pseudonimului, Sand, și care o ajută să scrie primul roman, „Rose et Blanche, ou la Comedienne et la Religieuse”, semnat J.Sand.
- 1832 - Pseudonimul care o va consacra, George Sand, apare pentru prima oară pe coperta romanului „Indiana”, ce se bucură de un mare succes; însuși Balzac îi arată prețuirea. Îi cunoaște pe Sainte Beuve, Merimée și Vigny. Delacroix îi face portretul pentru „Revue de deux mondes”. Pictorul prețuiește conversațiile cu această femeie. Între ei se naște o prietenie lungă, adesea întrepătrunsă de iubire.
- 1833 - În același an, scriitoarea îl cunoaște pe Alfred de Musset. Legatura lor, care avea să devină celebră, îi aduce neplăceri, din cauza atacurilor din partea familiei poetului. Din fericire este și o benefică sursă de inspirație, mărturie elocventă fiind romanul „Elle et Lui”.
- 1834 - Aurore pleacă împreună cu Alfred în Italia, , dar îl părăsește la Veneția, pentru medicul Pagello.
- 1836 - Un capitol important în existența ei îl reprezintă relația cu celebrul compozitor și pianist polonez, Frederic Chopin, pe care îl cunoaște în octombrie datorită muzicianului Franz Liszt. Curând, îl introduce pe Chopin în cercul artiștilor romantici. Povestea lor de iubire debutează în vara anului 1838. Iarna următoare o petrec împreună Mallorca, unde el încearcă să-și vindece boala. Se lupta de câțiva ani cu primele simptome ale tuberculozei. Deși nu-i plac scriitoarele, Aurore îl fascinează. O situează "deasupra tuturor femeilor". Discret, rezervat și misterios, este atras de forța, expresivitatea și exuberanța sa. Romanciera îi prețuiește talentul, însușirile de artist cu capul în nori. În timp ce sănătatea lui Chopin se înrăutățește, relația se deteriorează. Pe măsură ce copiii cresc, certurile lor devin tot mai dure. Aurore scrie un roman a cărui eroină se distruge din cauza scenelor de gelozie pe care i le face iubitul grav bolnav. Concubinajul ia sfârșit după opt ani, în urma unui scandal furtunos. Adevărul l-au știut numai cei doi protagoniști și a fost înmormântat o dată cu trupurile lor pământești. Sub al doilea Imperiu, scandaloasa romantică George Sand devine "La bonne dame de Nohant" ("Doamna cea bună din Nohant"), castelana generoasă și prietena ospitalieră a scriitorilor Sainte-Beuve, Michelet, Theophile Gautier. Îi sfătuiește și îi sprijină pe cei mai buni reprezentanți ai noii generații: Fromentin, Dumas fiul, Flaubert. Își cultivă grădina, își distrează nepoții cu teatrul său de marionete, se amestecă în viața angajaților și le învață odraslele să citească, organizează serbări, fără să înceteze să scrie.
- 1848 - Devine colaboratoare a Guvernului Provizoriu. Fondează săptămânalul „La cause du Peuple”
- 1854 -Publică autobiografia „Historie de ma vie”. Până în anul 1876, aproape în fiecare an predă editorilor un roman sau o piesă, mai puțin cunoscute decât cele din anii de mari succese.
- 1876 - Încetează din viață la Nohant (Indre), lasând în urmă o operă strălucitoare. Au condus-o pe ultimul drum Flaubert și Dumas fiul
Opera[modificare | modificare sursă]
ROMANE
- Roșu și Alb (Rose et Blanche) (1831, cu Jules Sandeau)
- Comisionarul (1831, cu Jules Sandeau)
- Indiana (1832)
- Valentine (1832)
- Lélia (1833)
- Andréa (1833)
- Mattéa (1833)
- Jaques (1833)
- Kouroglou / Épopée Persane (1833)
- Leone Leoni (1834)
- André (1834)
- Marchiza (La Marquise) (1834)
- Scrisorile unui voiajor (1834)
- Simon (1835)
- Mauprat (1837)
- „Cadio”
- „Spiridon” (1838)
- „Cosima”
- „Horace” (1841)
- „Isadora”
- Jeanne (1844)
- „Cele șapte corzi ale lirei”
- „Lucrezzia Floriani” (1846)
- „Călătoria calfei în Franța” (1840)
- „Consuelo” (1842)
- „Contesa de Rudolstandt” (1843)
- „Le Pressoir”
- „Narcis” (1859)
- „Morarul din Angibault” (1845)
- „Orașul negru” (1861)
- „Molière”
- „Balta diavolului” (1846)
- Francois cel orfan (1847)
- „Florian și Piccinino”
- „Păcatul domnului Antoine” (1846)
- „Valvèdre” (1861)
- Mica Fadette (1848)
- Diavolul în câmp (1851)
- Meșterii clopotari (1853)
- Cimpoierii (1853)
- Povestea vieții mele (1854)
- Daniella (1857)
- Frumoșii domni de la Bois-Dore (1857)
- „Scrisoare către popor”
- „Ultima iubire” (1866)
- „Scrisoare către bogătași”
- „Scrisoare către clasa de mijloc”
- „Istoria Franței povestită poporului”
- „Marchizul de Villemer” (1860)
- „A doua scrisoare către popor”
- „Sora mea Jeanne" (1874)
- „Castelul pustnicilor”
- „Căsătoria Victorinei”
- „Domnul Sylvestre” (1865)
- „Meșterul Favilla”(1855)
- „Marguerite de Sainte-Gemme” (1859)
- Jean de la Roche (1859)
- „Omul de zăpadă” (1858)
- „Legende rustice” (1858)
- „Ea și el” (1859)
- Tamaris (1862)
- Domnișoara Quintinie (1863)
- „Familia de Germandre”
- „Confesiunile unei tinere” (1864)
- „Istoria vieții mele” (1855)
- Cadio (1867)
- Piatra care se rostogolește (1869)
- „Doi frați și Flamanand”
- Nanon (1872)
- Povestirile unei bunici (1872)
- „Impresii și amintiri” (1873)
- Flamarande (1875)
- Turnul din Percemont (1875)
- „Frumosul Laurence”
- „Jurnalul unui călător în timpul războiului”
Georges Sand - Citate:
1. Of, viaţă! of, chin! Să doreşti totul şi să nu obţii nimic, să cuprinzi totul şi să nu ai nimic! Să ajungi la scepticismul inimii ca Faust la scepticismul spiritului! Soartă mai nefericită decât soarta lui Faust, căci el păstrează în sânul său comoara pasiunilor tinereţii înflăcărate, care au clocit în tăcere, sub colb, nişte cărţi şi au dormit, în vreme ce mintea a vegheat; iar când Faust, obosit să mai caute perfecţiunea fără s-o găsească, se opreşte, gata să îl hulească şi să îl renege pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu, ca să-l pedepsească, îi trimite îngerul pasiunilor sumbre şi funeste. Acest înger i se dedică lui, îl reîncălzeşte, îl întinereşte, îl arde, îl rătăceşte, îl devorează — iar bătrânul Faust intră în viaţă, tânăr şi vioi, vinovat damnat, dar atotputernic! Îngerul venise pentru ca Faust să nu-l mai iubească pe Dumnezeu, dar iată că o iubeşte pe Margareta! Dumnezeul meu, dă-mi blestemul lui Faust!
2. Viaţa noastră înseamnă dragoste şi a nu mai iubi înseamnă a nu mai trăi.
3. Sensibilitatea lui Chopin e prea fină, delicateţea lui e mult prea rafinată, e mult prea perfectă ca să reziste mult.
4. Orice perioadă istorică are două feţe: una săracă şi cam ridicolă, sau cam nefericită, întoarsă spre calendarul epocii; cealaltă măreaţă, eficace, serioasă, privind spre cel al eternităţii.
5. Patimile sunt spiritul şi inima noastră, carnea şi oasele noastre, tăria şi slăbiciunea noastră, intensitatea vieţii noastre ascunse manifestată prin viaţa vizibilă. Lipseşte-l de patimi, şi omul va înceta să trăiască.
6. Singuraticul este doar umbra unui om.
7. Iubirea fără intimităţi e doar o simplă prietenie.
8. Capacitatea pasiunii este atât crudă cât şi divină.
9. Sufletul meu e frate cu al tău, şi îl mâhneşti, îl sperii scormonindu-l astfel. Ia-l drept ceea ce este, un suflet care suferă şi care aşteaptă. Dacă îl interoghezi atât de nemilos, se va închide în sine şi nu va mai îndrăzni să se deschidă în faţa ta.
10. Era una din acele femei care au traversat epoci atât de diferite, încât spiritul lor a dobândit întreaga supleţe a destinului lor, care s-au îmbogăţit sufleteşte din experienţa nenorocirii, care au scăpat de eşafodul din '93, de viciile Directoratului, de vanităţile Imperiului, de ranchiunele Restauraţiei; femei rare, a căror stirpe se pierde.
11. Fii liniştit, Dumnezeu te va ierta că n-ai putut să iubeşti! Te pedepsise la o neostoită aspiraţie, astfel ca tinereţea să nu-ţi fie absorbită de o femeie. Femeile viitorului, cele care îţi vor contempla opera peste secole, acelea vor fi surorile şi iubitele tale.
12. Ştii tu ce este nefericirea, tinere? Abia ai păşit în viaţă, acum îi simţi primele zbuciume, pasiunile tale abia acum se ridică în picioare, îţi accelerează fluxul sângelui, îţi strică pacea somnului, trezind în tine senzaţii noi, nelinişti convulsive, tulburări nervoase, iar tu numeşti aceasta a suferi! Crezi că ai primit marele, cumplitul, solemnul botez al nefericirii! Suferi, este adevărat, dar care altă suferinţă este mai nobilă şi mai preţioasă decât aceea a iubirii? Ce nesecat izvor de poezie este aceasta! Cât este de caldă, cât este de fertilă suferinţa care se poate spune şi pentru care poţi fi compătimit!
13. Unde se duc, unde se duc iubirile noastre apuse? Cine să-mi spună asta? Devin fantome, umbre, larve, zic poeţii. Dar cum, asta ca şi cum n-ar fi fost niciodată nimic? Lumea care se spulberă din faţa ochilor noştri n-a existat niciodată? Patimile sunt oare visuri zadarnice ca vedeniile plăsmuite de somn? Nu, e cu neputinţă. Visurile somnului sunt acţiunea unui eu inconştient şi necomplet. Patimile noastre sunt nu numai o acţiune fatală, ci opera voită a întregii noastre fiinţe. Însufleţirea le trezeşte, dar voinţa le urmăreşte, le cunoaşte, le desluşeşte, numindu-le şi mulţumindu-le. Patimile noastre sunt spiritul şi inima noastră, carnea şi oasele noastre, tăria noastră, intensitatea vieţii noastre intime manifestată prin viaţa noastră fizică; vor fi trunchiate, se trunchiază, se frământă, rodesc şi creează! Creează opere, fate de neînchipuit, istorii – lucruri frumoase, ca arta, de pildă, şi bune – gânduri, principii, mijloace de a cunoaşte adevărul. Creează făpturi, copii ce se nasc din nou în chip firesc ori intelectualiceşte. Prin urmare, nu sunt nici umbre, nici visuri. Lipseşte-l de patimi şi omul nu mai poate trăi.
14. Dragostea faţă de mamă e dragostea ideală şi nu ţine decât un moment în viaţa bărbatului. Nu va mai cunoaşte niciodată această dragoste angelică, care este un balsam pentru sufletul bărbatului, în sânul oazei fermecate dintre copilărie şi pubertate.
15. Am trăit în admiraţia stăruitoare a firilor superioare şi am simţit fremătând înăuntrul meu nevoia imperioasă de a le imita şi de a le urma. Dar rătăcind fără răgaz, din dorinţă în dorinţă, meditaţiile mele singuratice, rugăciunile mele arzătoare n-au obţinut niciodată de la Dumnezeu care m-a creat forţa de a duce la îndeplinire ceea ce râvnisem, ceea ce încălzisem sub aripa viselor mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu