1. /2 IULIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente; Nașteri

Astăzi se împlinesc 518 ani de la moartea voievodului ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT, iar candela de la cripta sa nu s-a stins niciodată în acest răstimp, indiferent de urgiile care s-au abătut asupra noastră! Dumnezeu să-l odihnească în pace și să împlinească rugăciunile sale despre țară!

Evenimente

·         133   - Prima menţiune a Daciei Porolissensis, într-o diplomă militară a împăratului Hadrian, descoperită în ruinele castrului roman de la Gherla.

·         310 - Miltiades este ales Papa.

·         437: Împăratul Valentinian al III-lea isi începe domnia  in Imperiul Roman de Apus. Mama lui   Galla Placidia  sfarseste regenta, dar continuă să exercite o influență la curtea imperiala.

·         626:  Li Shimin, viitorul împărat Tang  al Chinei, isi ucide fratii rivali  Yuanji Li şi Li Jiancheng.

·         963: Armata  il  proclamă  pe Nichifor Focas  împărat al  Imperiului roman de rasarit (Bizant).

·         1214 - Bătălia de La Roche-aux-Moines (Angers), regele englez Ioan incepe asediul Lille (Franta).

·         1298 - Bătălia de la Hasenbuhl (Gollheim), între regii germani Adolf si Albrecht I.

·         1431: Prima mentiune documentara a Vrancei: ”Varancha”. Numele Vrancea este atestat printr-un document scris în latinã, datat 2 iulie 1431, în transcrierea VARANCHA. Referindu-se la acest toponim, VARANCHA, B.P. Hasdeu a emis opinia cã termenul apartine fondului lexical de origine traco-dacicã (Vran ar însemna pãdure, munte).  În Vrancea, la Soveja,  a fost culeasã balada “Miorita”. Pe aceste locuri se aflã cateva dintre cele mai reprezentative monumente ale rãzboiului de reîntregire nationalã si teritorialã (1916-1918), mausoleele eroilor români de la Mãrãsesti, Mãrãsti, Soveja si Focsani.

·         1494: Spania a ratificat Tratatul de la Tordesillas, prin care si impartit impreuna cu Portugalia teritoriile nou descoperite din afara Europei, de-a lungul unei linii de demarcație trasata aproximativ la jumătatea distanței dintre insulele Capului Verde (deja portugheze) și insulele descoperite de Cristofor Columb în prima sa călătorie, numite în tratat ca Cipangu si Antilia ( Cuba si Hispanola de mai tarziu). Tratatul de la Tordesillas a fost încheiat intre cele doua tari la 7 iunie 1494 si se baza pe o hotărâre a papei Alexandru al VI-lea din anul 1493, mai exact prin bula numită Inter caetera care stabilea o frontieră maritimă de 480 de kilometri Vest de Insulele Capului Verde, atribuind teritoriile de la Vest de aceasta linie Spaniei . Teritoriile aflate la est apartineau Portugaliei, iar cele de e la vest Spaniei. Tratatul a fost ratificat de Portugalia la data de 5 septembrie 1494.

*    1504: Urca pe tron Bogdan al III-lea (cel “orb”), fiul lui Stefan cel Mare  și al Doamnei Maria Voichița, fiind asociat la domnie încă din 1497. Lui Bogdan al III-lea i s-a atribuit cea mai cunoscută poreclă a sa “Orbu”,  datorită cronicarului Grigore Ureche  (tarziu, în secolul al XVII-lea). Acesta, în letopisețul său, îl numește Bogdan vodă cel Orb și Grozav (în sensul  de groaznic la înfățișare sau grozav, extraordinar în timpul luptelor). Ramasese  orb la un ochi, posibil în urma bătălia de la Codrul Cosminului din 1497. La moartea tatălui său avea  25 de ani.

·         1504: S-a incheiat redactarea lucrarii ”Letopisetul de cand cu voia lui Dumnezeu s-a inceput Tara Moldovei”, prima creatie laica a culturii romane scrisa la curtea lui Stefan cel Mare. Ultima referire fiind despre moartea domnitorului, s-a tras concluzia ca insemnarile s-au incheiat la 2.07.1504.

* 1504.  Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare, devine domn al Moldovei. Va domni până în 1517 și va fi succedat de fiul său, Ștefăniță Vodă.

·      1644 - Bătălia de la Marston Moor - forțele Parlamentului englez au obținut o victorie decisivă împotriva regaliștilor, în cadrul Războiului civil englez (1642-1646).

Bătălia de la Marston Moor (2 iulie 1644) Parte din Războiului Civil Englez -de J. Barker – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Marston Moor s-a dat la 2 iulie 1644, în timpul Primului Război Civil Englez din 1642–1646. Forţele combinate ale covenantiştilor scoţieni în frunte cu earlul de Leven şi parlamentariştii englezi conduşi de Lord Fairfax şi de earlul de Manchester i-au învins pe regaliştii conduşi de Prinţul Rupert al Rinului şi de marchizul de Newcastle.

Pe parcursul verii lui 1644, covenantiştii şi parlamentariştii asediaseră Yorkul, care era apărat de marchizul de Newcastle. Prinţul Rupert strânsese o armată cu care a traversat nord-vestul Angliei pentru a rupe asediul, adunând pe drum recruţi proaspeţi. Joncţiunea acestor forţe a făcut ca această bătălie să fie cea mai mare din Războiul Civil Englez.

La 1 iulie, Rupert a efectuat manevre pentru a îndepărta asediul parlamentarist-scoţian al oraşului. A doua zi, a căutat să se lupte cu ei deşi era în inferioritate numerică. A fost convins să renunţe la un atac imediat şi pe parcursul zilei ambele părţi şi-au adunat forţele la Marston Moor, o porţiune de pajişte sălbatică de la vest de York. Către seară, scoţienii şi parlamentariştii au lansat un atac surpriză. După o luptă confuză ce a durat două ore, cavaleria parlamentaristă condusă de Oliver Cromwell a pus-o pe fugă pe cea regalistă şi a anihilat restul infanteriei regaliste.

După înfrângere, regaliştii au abandonat nordul Angliei. Au pierdut mare parte din resursele omeneşti din comitatele nordice ale Angliei, care simpatizau cu ei, precum şi accesul la Europa continentală prin porturile de pe coasta Mării Nordului. Deşi şi-au revenit parţial, obţinând câteva victorii în acel an în sudul Angliei, pierderea nordului s-a dovedit a fi un handicap fatal în anul următor, când au încercat să facă joncţiunea cu regaliştii scoţieni conduşi de Montrose.

·         1798: Napoleon Bonaparte a ocupat orașul Alexandria.

·         1838: A apărut, la Braşov, sub conducerea lui George Bariţiu, revista culturală romaneasca “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, supliment literar al “Gazetei de Transilvania”. Foaie pentru minte, inimă și literatură a fost o revistă românească cu caracter cultural, supliment al Gazetei de Transilvania, apărută la Brașov între 2 iulie 1835 și 24 februarie 1865 (cu unele întreruperi). La 1 ianuarie 1838 a apărut sub denumirea Foaie literară, ca la 2 iulie să revină la denumirea completă. A fost condusă de George Bariț, iar începând cu 1850 de Iacob Mureșanu. Publicația a avut un mare rol în dezvoltarea culturii românești progresiste. În paginile ei au fost dezbătute, dintr-un unghi de vedere în general iluminist, chestiuni ca: emanciparea culturală și politică a poporului român, ridicarea lui economică, rolul educativ și cetățenesc al teatrului, necesitatea unei bune organizări a învățământului, lupta pentru unitatea și cultivarea limbii și pentru propășirea literaturii originale, stimularea culegerilor folclorice, etc. Revista a dus o îndrăzneață campanie împotriva despotismului, în numele ideilor generoase, și a salutat cu entuziasm revoluția de la 1848. Au colaborat la ea personalități din toate provinciile locuite de români: Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Ionescu de la Brad, Andrei Mureșanu, iar difuzarea ei peste munți s-a realizat de librarul Iosif Romanov din București .

·         1849: A fost semnat la Seghedin (Szeged) ”Proiectul de pacificare” de catre Lajos Kossuth, liderul revolutiei maghiare, si de catre Nicolae Balcescu si Cezar Bolliac, reprezentantii emigratiei romane. Pentru prima data intr-un document oficial, Principatele Romane sunt mentionate sub numele de Romania, iar guvernul revolutionar maghiar recunostea romanilor dreptul de a folosi limba romana in administratie, justitie si invatamant, independenta Bisericii Ortodoxe, prezenta romanilor in administratia de stat.

·    1853 - Armata rusă trece Dunarea si invadează Imperiul Otoman, la începutul razboiului Crimeei.

Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ, și care, în același timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent (‘free-lance’); în aceeași notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total, care a afectat în mod tragic populația civilă expusă la curățire etnică și abuzuri gen viol; în același timp, se incearcă oprirea expansiunii Rusiei în zona Mării Negre .

Este, de asemenea, războiul care a pus în evidență prăpastia care se căsca deja de pe atunci, în termeni de mentalități și valori pe continentul nostru, între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat și marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Estul ortodox, adâncit în forme de religiozitate pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte: occidentalii percepeau manifestările de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu “barbare”, considerându-le “superstiții degradante” sau “ceremonii ipocrite mai rele decât cele mai joase fetișisme de pe malurile vreunui rîu din Africa”. Acest clivaj cultural durabil va influența politica occidentală în disputa pe tema Locurilor Sfinte, și va conduce într-un final, împreună cu alți factori, la Războiul Crimeii.

Războiul a început în iulie 1853 prin ocuparea de către Imperiul Rus a Principatelor Române, sfârșind în martie 1856 când Rusia cere oprirea ostilităților . Prin Tratatul dela Paris (1856) Principatele Române au obținut cu ajutorul marilor puteri (Marea Britanie și Franța) independența (de facto) față de Rusia și Imperiul Otoman , trei ani mai târziu fondarea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești a reprezentat piatra de temelie la crearea statului modern român .

Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.

·         1860 - A fost fondat orasul Vladivostok.

·         1880 - Stabilirea de relatii diplomatice intre Romania si Elvetia.

·        1881 - Președintele SUA James A. Garfield a fost rănit prin împușcare și a murit în urma rănirii în data de 19 septembrie.

Garfield, shot by Charles J. Guiteau, collapses as Secretary of State Blaine gestures for help. Engraving from Frank Leslie’s Illustrated Newspaper – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

James Abram Garfield (n. 19 noiembrie 1831 — d. 19 septembrie 1881) a fost cel de-al douăzecilea președinte al Statelor Unite ale Americii și cel de-al doilea președinte american care a fost asasinat. Termenul său al fost cel de-al doilea ca scurtime, după cel al lui William Henry Harrison, al nouălea președinte american, fiind în funcție în perioada 4 martie 1881 – 19 septembrie 1881. Garfield a servit în cea mai înaltă funcție a statului american un total de doar șase luni și cincisprezece zile. Președintele Garfield a fost asasinat prin împușcare: în iulie 1881 un avocat dement – Charles Julius Guiteau (1841 – 1882) – a tras în el cu arma. Rănile cauzate de asasin au cauzat infecția fatală care a dus la decesul său.

·         1888: Ion Luca Caragiale este numit director al Teatrului Național din București.

·         1897: Omul  de ştiinţă italian Guglielmo Marconi  obţine la Londra un brevet pentru inventarea radioului.

·         1900: S-a produs prima ascensiune a unui dirijabil cu schelet rigid; constructia îi apartinea inginerului german Fridrich von Zeppelin; a folosit motorul cu combustie interna pentru propulsarea dirijabilelor.

·         1904 – se dă startul în a doua ediție a Turului Franței la ciclism

·         1908 - A fost inaugurata Universitatea populara de la Valenii de Munte, condusa si organizata de Nicolae Iorga.

·         1916 – se dispută primul meci din istoria Copei America, la Buenos Aires, Uruguay-ul învinge cu 4-0 naționala statului Chile

·         1919 - A fost infiintata de catre Constantin Tanase, la Bucuresti, compania “Carabus”. S-a jucat in deschidere piesa de revista “Pisica de orez”, scrisa de Constantin Solomonescu si Mircea Radulescu.

·         1921 – se încheie turneul de la Wimbledon, cu victoria lui Bill Tilden, la masculin, și Suzanne Lenglen. Randolph Lycett și Max Woosman au câștigat proba de dublu masculin și Suzanne Lenglen și Elizabeth Ryan pe cea de dublu feminin, în timp ce la dublu mixt s-au impus Elizabeth Ryan și Randolph Lycett

·         1923: Accidentul feroviar de la Vintileanca, soldat cu zeci de morți și răniți. Accidentul feroviar de la Vintileanca a avut loc pe data de 2 iulie 1923, când un tren accelerat care venea de la București și se îndrepta spre Iași s-a ciocnit, în stația Vintileanca, în jurul orelor 11:00, cu un tren de marfă, provocând moartea a 66 de oameni și rănirea a 105 persoane, conform rapoartelor finale ale autorităților. La data accidentului, presa dădea cifre și mai mari.

·         1924    - A luat fiinţă, la Paris, Asociaţia Internaţională a Presei Sportive – AIPS.

·         1927 – se încheie turneul de la Wimbledon, cu victoriile lui Henry Cochet și Helen Wills. Wills a fost prima reprezentantă a SUA care a câștigat la Wimbledon

·         1930 – se dă startul în Turul Franței la ciclism

·         1932 – se joacă finalele turneului de la Wimbledon. La masculin. În proba de simplu se impune Ellsworth Vines, iar competiția fetelor e câștigată de Helen Wills Moody. Competiția de dublu masculin le revine francezilor Jean Borotra și Jacques Brugnon, cea de dublu feminin, cuplului Dorin Metaxa și Josane Sigart, iar cea de dublu mixt lui Elisabeth Ryan și Enrique Maier

·   1934 - Noaptea cuțitelor lungi se termină cu moartea lui Ernst Röhm.

Ernst Röhm Julius (n. 28 noiembrie 1887, München – d. 2 iulie 1934) a fost un ofițer imperial al Armatei Germane în Primul Război Mondial, iar mai târziu un lider nazist. El a fost fondatorul armatei Camasile Brune in Partidului Nazist, apoi comandantul Sturmabteilung (SA). Ernst Röhm fusese inițial unul dintre cei mai devotați sprijinitori ai lui Adolf Hitler. În momentul în care Hitler a devenit cancelar, Röhm a cerut de îndată recompensa puterii, dar crezurile sale revoluționare l-au îndepărtat de naziști. La 30 iunie 1934, în Noaptea cuțitelor lungi, Ernst Röhm a fost arestat și, după două zile, ucis în celula sa din închisoarea Stadelheim.

·         1937 – se încheie turneul de la Wimbledon cu victoriile lui Don Budge și Helen Wills

·         1939 – se joacă a doua semifinală a Cupei României, în care Rapid învinge cu 2-0 Venus București

* 1940 - Incidentul armat de la Giurgiulești din 1940, parte a Retragerii Armatei României din Basarabia și Bucovina în 1940.

Intrarea unei coloane blindate sovietice în Basarabia, în anul 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Incidentul armat de la Giurgiuleşti a fost o acţiune militară, desfăşurată la data de 2 iulie 1940, care a implicat Compania a V-a din Regimentul V Care de Luptă din Galaţi, comandată de căpitanul Napoleon Alexandru Popescu, şi o coloană de blindate sovietice.  Incidentul a avut loc în capul de pod de peste râul Prut situat în faţa punctului de trecere al râului de la Galaţi – Giurgiuleşti, cu şase ore înainte de evacuarea şi cedarea oficială a Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa.

Compania de tancuri română ocupa un dispozitiv de luptă cu subunităţile dispuse la intrările dinspre nord şi est ale satului Giurgiuleşti, precum şi la capătul podului rutier şi feroviar de peste Prut, având misiunea de a asigura siguranţa evacuării trupelor române din capul de pod. Compania a angajat lupta cu o coloană blindată sovietică, ce nu a nerespectat graficul de deplasare a unităţilor militare ruse şi nici limita de minim patru kilometri între trupele Armatei Roşii – aflate în curs de înaintare şi cele româneşti – aflate în curs de retragere, continuând să înainteze agresiv. Incidentul a constat într-un schimb de focuri de artilerie, care s-a soldat cu distrugerea a patru maşini de luptă ruseşti şi a fost urmat de retragerea organizată a subunităţilor române din capul de pod şi de distrugerea ulterioară a podului.

·         1941 - Armata a 4-a romana a facut trei capete de pod la Costuleni, la est de Husi si la Falciu, si apoi a urmat flancul drept al armatei a 11-a germana, curatind fortele ruse din sudul Basarabiei.

* 1941 - Operațiunea München, Parte a luptelor de pe Frontul de răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial.

Operațiunea München (2 – 26 iulie 1941) Parte a luptelor de pe Frontul de răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial (Trupele germano-române traversează Prutul) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Operațiunea „München” este numele de cod al ofensivei armatelor română și germană în timpul celui de-Al doilea război mondial pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei de sub ocupație sovietică. Operațiunea a început la data de 2 iulie 1941 și s-a încheiat victorios la 26 iulie, același an. În timpul operațiunii armata română a suferit pierderi semnificative: 22.765 de oameni (4.271 morți, 12.326 răniți și 6.168 dispăruți) și 58 de avioane. Pierderile sovietice s-au ridicat la 17.893 (8.519 morți și dispăruți și 9.374 răniți).

·         1950 – se joacă 16-imile de finală ale Cupei României, și se califică mai departe CSU Cluj, Flamura Roșie Arad, Locomotiva Arad, Partizanul Petroșani, Dinamo București, Partizanul București, Spartac București, Locomotiva Sibiu, Progresul Oradea, CSU Iași, CCA București, Dinamo Brașov, Locomotiva București, Locomotiva Turnu-Severin, Locomotiva București

·         1950 – se dispută Marele Premiu al Franței, care este câștigat de Juan Manuel Fangio, urmat de Luigi Fagioli și Peter Whitehead

·         1961 – se desfășoară Marele Premiu al Belgiei la formula 1, care este câștigat de Giancarlo Baghetti, urmat de Dan Gurney și Jim Clark

·         1961 – se dispută finala Cupei Spaniei, în care Atletico Madrid o învinge cu 3-2 pe Real Madrid

·         1961 – se dispută Marele Premiu al Belgiei la motociclism pe circuitul de la Spa Franchorchamps. Cursele le revin lui Luigi Taveri la clasa 125, Jim Redman la 250, și Gary Hocking la clasa 500

·         1964 - Președintele american Lyndon B. Johnson a promulgat Legea Drepturilor Civile, prin care se interzicea segregarea în școli, locuri publice și la angajare.

Lyndon B. Johnson promulgă legea drepturilor civile din 1964. Printre invitații aflați în spatele său se numără și Martin Luther King, Jr. – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

[The] Civil Rights Act of 1964, în limba română, Legea drepturilor civile din 1964, a fost un act legislativ de o importanță deosebită în istoria modernă a Statelor Unite ale Americii, care a eliminat majoritatea formelor de discriminare împotriva afro-americanilor și femeilor, incluzând segregarea rasială. Legea a stopat, de asemenea, și aplicarea inegală a cerințelor de calificare pentru drepturile de a vota și a fi votat. Segregarea rasială, care fusese aplicată anterior în locurile de muncă, în școli și în general în locurile publice (numite cvasi-eufimistic, „public accommodations„) a fost îndepărtată.

·         1964 – la Hunedoara s-a jucat ultimul sfert de finală din Cupa României, Dinamo București a învins cu 2-1 pe Știința Timișoara

·         1966:  Primul test nuclear  francez  în  atolul Mururoa din Pacific.

·         1967 – Steaua București câștigă Cupa României, după ce o învinge cu 6-0 pe Foresta Fălticeni

·         1967 – FC Valencia câștigă cu 2-0 finala Cupei Spaniei, împotriva lui Atletic Bilbao

·         1967 – se desfășoară Marele Premiu al Franței la formula 1, câștigat de Jack Brabham, urmat de Denny Hulme și Jackie Stewart

·         1972 – Rapid București câștigă Cupei României, după ce învinge cu 2-0 pe Jiul Petroșani

·         1972 – se dispută Marele Premiu de formula 1 al Franței, câștigat de Jackie Stewart, iar podiumul a fost completat de Emerson Fittipaldi și Chris Amon

·         1976 – naționala României încheie la egalitate, 1-1, meciul amical jucat împotriva naționalei Iranului

·         1976:  Vietnamul de Nord comunist  proclama dupa ocuparea Vietnamului de Sud,  unirea si formarea  Republicii Socialiste Vietnam.

·         1978 – se dispută Marele Premiu al Franței, care este câștigat de Mario Andreti, iar podiumul e completat de Ronnie Peterson și James Hunt

·         1982 – se dispută partide în faza a doua a grupelor Campionatului Mondial din Spania. În grupa B, Germania de Vest 2-1 Spania, iar în grupa C, Argentina 1-3 Brazilia

·         1983 – Martina Navratilova câștigă ediția a 90-a a turneului feminin de tenis de la Wimbledon

·         1985: Mihail Gorbaciov este ales presedinte al Sovietului Suprem al URSS .

·         1989 – la Osnabruck, se joacă finala Campionatului European de fotbal feminin din Germania de Vest, în care echipa țării gazdă câștigă titlul continental, după 4-1 cu Norvegia

·         1992    - A avut loc, la Putna, canonizarea voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt.

·         1992 - Modelul Corvette cu numărul 1 milion era un roadster LT1 de culoare albă şi interior roşu, special fabricat pentru a avea aceleaşi specificaţii ca şi primul Chevrolet Corvette apărut în 1953. Astfel în aproape 50 de ani americani au fabricat 1 milion de unităţi Corvette, o performanţă admirabilă pentru un model cu valenţe de supercar. Ceremonia de celebrare a 100 de ani l-a avut în prim plan pe rusul Zora Arkus-Duntov, cel care este creditat cu transformarea lui Corvette într-un model clasic. Acesta lucra în 1953 pentru o echipă de curse britanică dar a fost atât de impresionat de apariţia primei generaţii încât a aplicat pentru o slujbă la constructorul american. Ulterior a fost angajat şi eforturile sale s-au văzut imediat.

·         1994 – se joacă două dintre optimile de finală ale Campionatului Mondial din Statele Unite: Germania 3-2 Belgia și Spania 3-0 Elveția. În aceeași zi este ucis fotbalistul columbian Andres Escobar, după ce acesta și-a trimis în propria poartă mingea în partida cu Statele Unite ale Americii din grupele Mondialului

·         1995 – se dispută Marele Premiu al Franței câștigat de Michael Schumacher , urmat de Damon Hill și David Coulthard

·         1997 – se joacă două partide în cadrul grupei A a Campionatului European de fotbal feminin, ediția din Norvegia și Suedia. A doua echipă gazdă trece cu 1-0 de Spania, în timp ce Franța învinge cu 3-1 Rusia

·         2000 – se joacă finala Campionatului European din Belgia și Olanda. Franța a trecut cu 2-1 în prelungiri de Italia, cu golurile lui Wiltord și Trezeguet, iar pentru italieni a punctat Marco Delvecchio

·         2000 – se dispută Marele Premiul al Franței la formula 1. Pe primul loc încheie David Coulthard, urmat de Mika Hakkinen și Rubens Barrichello

·        2000 - S-a deschis pentru trafic Podul Øresund, cel mai lung pod rutier şi feroviar din Europa, care conecteaza Suedia şi Danemarca.

Podul Øresund – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Acesta are o lungime de 7845 metri si o latime de 23,5 metri. Construcția podului Øresund a început în 1995 și a fost finalizat 14 august 1999. Deschiderea oficială a avut loc la data de 1 iulie 2000, in prezenta reginei Margarethe a II-a a Danemarcei si a regelui Carl Gustaf al XVI-lea ca gazde ale ceremoniei. Podul-tunel a fost deschis circulației rutiere putin mai târziu în acea zi.

·         2002: Bancherul american Steve Fossett a devenit primul om care a călătorit singur, nonstop, în jurul lumii într-un balon.

·         2005: La Londra și în alte orașe au avut loc concertele maraton Live 8, destinate să aducă în prim-plan problema sărăciei din Africa, cu doar 3 zile înainte de debutul summit-ului G8 de la Edinburgh.

·         2006 – se dispută pe circuitul de la Magny Cours, Marele Premiu al Franței la formula 1. Pe primul loc se clasează Michael Schumacher, urmat de Felipe Massa și Giancarlo Fisichella

·         2008: Ostatica Ingrid Betancourt a fost eliberată de gherilele Forţele Armate Revoluţionare din Columbia. A fost răpită în timpul campaniei sale electorale şi ţinută ostatică timp de şase ani de Forţele Armate Revoluţionare din Columbia. Íngrid Betancourt Pulecio, este o tanara politiciana franco-colombiana , fosta senatoare columbiana .A fost rapita de “Fortele armate revolutionare din Columbia (FARC) pe 23 februarie 2002. Guvernul francez a incercat fara succes sa obtina eliberarea sa negociind cu FARC cu ajutorul presedintelui venezuelan Hugo Chávez. Alături de Ingrid Betancourt, alţi trei americani şi 11 militari columbieni , au fost eliberaţi în urma unei operaţiuni de infiltrare minuţios pregătită de armata columbiană.

·         2010 – se dispută două dintre sferturile de finală ale Campionatului Mondial din Africa de Sud: Uruguay 1-1 Ghana, și 4-2 după penalty-ur. În al doilea meci, Olanda 2-1 Brazilia

·         2011 – se joacă două meciuri în grupa C a Campionatului Mondial de fotbal feminin: Coreea de Nord 0-1 Suedia și Statele Unite ale Americii 3-0 Columbia

Nașteri

·         419: S-a nascut imparatul roman Valentinian al III-lea; (d. 16.03.455).

·         1489: Thomas Cranmer, arhiepiscop de Canterbury (d. 1556)

·         1492 - Elizabeth Tudor, prinţesă engleză (m. 1495).

·         1644: Abraham a Sancta Clara (pe numele laic Johann Ulrich Megerle, n. 2 iulie 1644,^[1][2] Kreenheinstetten[*], Germania – d. 1 decembrie1709,^[1][2] Viena, Imperiul Habsburgic) a fost un scriitor și predicator austriac, precursor al romantismului baroc și unul dintre primii fabuliști de limbă germană. A lăsat o operă satirico-parodică de o remarcabilă expresivitate plastică, influențată de literatura populară și limbajul oral. Predicile sale au caracter educativ-moralizator, inspirate fiind de flagelul ciumei („Luați aminte, vienezi”) sau de amenințarea invaziei otomane („Sculați, creștini”). E considerat precursor al romantismului baroc prin legenda satirică Judas der Ertzschelm, în care înmănunchează, într-o țesătură eterogenă, farse, snoave și proverbe. Cele 150 de fabule îl situează printre primii fabuliști germani.

Opera: 

• 1680: Luați aminte, vienezi ("Mercks Wien")
• 1683: Sculați, creștini ("Auff, auff ihr Christen")
• 1686 - 1695: Iuda arhiticălosul ("Judas der Ertzschelm") -4 volume

Abraham a Sancta Clara

Johann Ulrich Megerle Date personale Nume la naștere Johann Ulrich Megerle  Născut 2 iulie 1644[1][2][3][4]  Kreenheinstetten[*], Germania  Decedat 1 decembrie 1709 (65 de ani)[1][2][3][4]  Viena, Imperiul Habsburgic[4]  Naționalitate austriacă  Cetățenie  Germania  Austria  Religie catolicism  Ocupație scriitor, predicator Pseudonim Abraham a Sancta Clara Limbi limba germană   Activitatea literară Mișcare/curent literar Romantismul baroc Specie literară roman, fabulă Note Premii Abraham-a-Sancta-Clara-Gasse[

·         1698: Francesco al III-lea d'Este, Duce de Modena (d. 1780)

·         1714: Christoph Willibald Ritter von Gluck (n. 2 iulie 1714 la Erasbach lângă Berching (Germania) - d. 15 noiembrie 1787 la Viena) a fost un compozitor german.

Este unul dintre compozitorii importanți de operă din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și primul reformator al perioadei muzicale clasice. Este cunoscut în special pentru opera Orfeu și Euridice. A fost profesorul de muzică al Mariei Antoaneta, regina Franței. Unii îl consideră părintele perioadei muzicale clasice și rococo - cel puțin în domeniul operei.

Opera muzicală:

• Artaserse, 1741
• Demofoonte, 1742
• Cleonice (Demetrio), 1742
• Il Re Poro, 1743
• Ipermnestra, 1744
• Ezio, 1750
• La clemenza di Tito, 1752
• Le Cinesi, 1754
• L'ivrogne corrigé, 1760
• Le cadi dupé, 1761
• Orfeo ed Euridice, 1762
• Alceste, 1767
• Paride ed Elena, 1770
• Iphigénie en Aulide, 1774
• L'arbre enchanté, ou Le tuteur dupè, 1775
• Ippolito, Milano 1775
• Armide, 1777
• Iphigénie en Tauride, 1778/79
• Écho et Narcisse, 1779

Christoph Willibald Gluck

Date personale Născut 2 iulie 1714[4][5][6][7][8][9][9][10][11][12]  Erasbach[*], Germania  Decedat 15 noiembrie 1787 (73 de ani)[4][5][6][7][8][9][9][10][11][12][13]  Viena, Imperiul Habsburgic[14][15][16][17][13]  Înmormântat Cimitirul Central din Viena  Cauza decesului cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)  Cetățenie  Regatul Boemiei  Arhiducatul Austriei  Etnie german  Ocupație compozitor  Activitate Studii Universitatea Carolină   Gen muzical operă[1] muzică clasică[2] Balet[3]   Premii Order of the Golden Spur[

·         1724: S–a născut Friedrich Gottlieb Klopstock, poet german (d. 1803). Friedrich Gottlieb Klopstock (n. la 2 iulie 1724, la Quedlinburg – d. la 14 martie 1803, la Hamburg) a fost un poet german. A inițiat genul poeziei trăirilor interioare, ce ulterior avea să aibă o influență covârșitoare asupra liricii germane moderne al cărei creator a fost considerat. A îmbogățit posibilitățile de expresie lirică, prin introducerea hexametrului antic și crearea ritmurilor libere, în concordanță cu mișcarea sentimentului și a ideii poetice. Opera sa are o puternică coloratură emoțională, având ca teme: iubirea, prietenia, patria, eroismul, credința, moartea, eternitatea, măreția creației.

Opera:

• 1748 / 1773: Der Messias (Mesiada), epopee de 22.000 de versuri
• 1757: Adams Tod (Moartea lui Adam)
• 1758: Geistliche Lieder (Poezii spirituale), întâlnite încă, în zilele noastre, în unele cântări bisericești, ca de exemplu:
  • Die ihr Christi Jünger seid (Sunteți discipolii lui Hristos)
  • Herr, du wollst uns vorbereiten (Doamne, Tu vrei să ne pregătești)
• 1764: Salomo (Solomon)
• 1771: Oden und Elegien (Ode și elegii)
• 1772: David
• Studii lingvistice (tentativă a unei reforme de scriere):
• 1778: Ueber di deütsche Rechtschreibung
• 1779: Von der Schreibung des Ungehörten
• 1779: Ueber Sprache und Dichtkunst^[14] (Despre limbă și arta poeziei)
• 1794: Grammatische Gespräche (Dialoguri gramaticale)  

  Friedrich Gottlieb Klopstock
  Friedrich Gottlieb Klopstock Portret de Johann Caspar Füssli (1750).
  Date personale
  Născut	2 iulie 1724 Quedlinburg
  Decedat	14 martie 1803, la 78 de ani Hamburg
  Înmormântat	Hamburg
  Căsătorit cu	Margareta Klopstock[*]
  Naționalitate	german
  Cetățenie	Germania
  Etnie	german
  Religie	luteranism
  Ocupație	poet
  Limbi	limba germană[1]
  Studii	Teologie
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	1745 - 1803
  Subiecte	religie, dragoste
  Specie literară	poezie
  Operă de debut	Messias
  Opere semnificative	Messias, Geistliche Dichtung
  A influențat pe[ascunde] Sturm und Drang

• 

  Friedrich Gottlieb Klopstock, (Portret de Jens Juel)
     
• 

  Portretul lui Klopstock de M. E. Vogel
     
• 

  Gravură (pe la 1760)
     
• 

  Bustul lui Klopstock în Walhalla^[15]
   
• 

  Marcă poştală (BRD)^[16], 1974
     
• 

  Mormântul lui Klopstock, în cimitirul Christianskirche, din Hamburg
   
• * 1790: 
  Prințul Leopoldo Giovanni Giuseppe Michele de Bourbon-Două Sicilii, Prinț de Salerno^[1] (2 iulie 1790^[1] – 10 martie 1851^[1]) a fost membru al Casei de Bourbon-Două Sicilii și Prinț de Salerno.

Născut Leopoldo al Neapole și Sicilia, el a fost al șaselea fiu al lui Ferdinand al IV-lea al Neapole^[2] și a Mariei Carolina de Austria, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei
La 28 iulie 1816, la Palatul Schönbrunn din Viena, Leopold s-a căsătorit cu nepoata sa, Arhiducesa Clementina de Austria, a treia fiică în viață a împăratului Francisc al II-lea (mai târziu Francisc I al Austriei) și a surorii sale, Maria Teresa de Neapole și Sicilia.^[1] Leopold și Clementina au avut patru copii însă numai o fiică, Prințesa Carolina, a supraviețuit copilăriei. Prințul Louis și două infante au murit în primul lor an de viață.
• o fiică (16 septembrie 1819).
• Prințesa Maria Carolina (26 aprilie 1822 - 6 decembrie 1869); s-a căsătorit la 25 noiembrie 1844 cu Prințul Henri, Duce de Aumale; au avut copii.
• Prințul Lodovico Carlos (19 iulie - 7 august 1824).
• o fiică (5 februarie 1829).
Leopold a avut o relație extraconjugală cu dansatoarea vieneză Fanny Elssler, din care s-a născut un fiu nelegitim, Franz, născut în 1827 și care s-a sinucis în 1873.

Leopold

Prinț de Salerno

Date personale Nume la naștere Leopoldo Giovanni Guiseppe Michele Născut 2 iulie 1790 Neapole, Regatul Neapole Decedat 10 martie 1851 (60 de ani) Neapole, Regatul celor Două Sicilii Înmormântat Santa Chiara[*]  Părinți Ferdinand I al celor Două Sicilii[1] Maria Carolina a Austriei[1]  Frați și surori Maria Teresa a celor Două Sicilii[1] Maria Amalia a celor Două Sicilii[1] Prințesa Maria Antonia de Neapole și Sicilia[1] Prințesa Luisa a celor Două Sicilii[1] Maria Christina a celor Două Sicilii[1] Maria Anna of Naples and Sicily[*] Maria Clotilde of Naples and Sicily[*] Maria Henrietta of Naples and Sicily[*] Maria Isabelle of Naples and Sicily[*] Francisc I al celor Două Sicilii Carlo, Duke of Calabria[*] Prince Gennaro of Naples and Sicily[*] Prince Giuseppe of Naples and Sicily[*] Prince Alberto of Naples and Sicily[*][1]  Căsătorit cu Arhiducesa Clementina de Austria Copii Prințesa Maria Carolina, Ducesă de Aumale Cetățenie  Regatul celor Două Sicilii  Ocupație politician  Apartenență nobiliară Titluri Prince of Salerno[*] Prince of Naples[*] Familie nobiliară Casa de Bourbon

* 1841: Aleksandr Mihailovici Zaițev (în rusă Алекса́ндр Миха́йлович За́йцев; n. 2 iulie 1841 - d. 1 septembrie 1910, Kazan, Rusia) a fost un chimistrus din Kazan. A lucrat cu compuși organici și a propus regula lui Zaițev, care prezice compoziția produsului unei reacții de eliminare.

Alexander Mihailovici Zaițev

Date personale Născut 20 iunie/2 iulie 1841  Kazan, Imperiul Rus[2]  Decedat 19 august/1 septembrie 1910 (69 de ani)  Kazan, Imperiul Rus[2]  Cetățenie  Imperiul Rus  Ocupație chimist profesor universitar[*]  Activitate Domiciliu Q29849612[*] Q56257631[*][1]   Alma mater Q28473583[*] Universitatea de stat din Kazan   Organizație Kazan Imperial University[

·         1849: Maria Theresa Henriette Dorothee de Austria-Este (2 iulie 1849 – 3 februarie 1919) a fost regină a Bavariei și pretendent iacobit la tronul Angliei. A fost fiica și singurul copil al Arhiducelui Ferdinand de Austria-Este și a soției lui, Arhiducesa Elisabeth Franziska de Austria.

Maria Theresa s-a născut la Brünn în Moravia, astăzi Brno în Cehia. La 15 decembrie 1849, când avea numai cinci luni, tatăl ei Arhiducele Ferdinand a murit de febră tifoidă. Maria Theresa a fost crescută de mama ei, Arhiducesa Elisabeta.

Maria Theresa s-a născut la Brünn în Moravia, astăzi Brno în Cehia. La 15 decembrie 1849, când avea numai cinci luni, tatăl ei Arhiducele Ferdinand a murit de febră tifoidă. Maria Theresa a fost crescută de mama ei, Arhiducesa Elisabeta.

Căsătorie și copii

La 20 februarie 1868, la biserica Sf. Augustine din Viena, Maria Theresa s-a căsătorit cu Prințul Ludwig, fiul cel mare al Prințului Regent al Bvariei, Luitpold. Deși au menținut ca reședință Palatul Leuchtenberg din München, Ludwig și Maria Theresa au trăit în cea mai mare parte la Leutstetten. Au fost foarte fericiți și devotați iar din căsnicie au rezultat 13 copii:

• Rupprecht, Prinț Moștenitor al Bavariei (1869–1955)
• Adelgunde Marie Auguste Therese, Prințesă de Bavaria (1870–1958). Căsătorită cu Prințul Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen(1864–1927).
• Maria Ludwiga Theresia, Prințesă de Bavaria (1872–1954). Căsătorită cu Ferdinando, Duce de Calabria (1869–1960); au avut copii.
• Karl Maria Luitpold, Prinț de Bavaria (1874–1927).
• Franz Maria Luitpold, Prinț de Bavaria (1875–1957). Căsătorit cu Isabella Prințesă von Croÿ (1890–1982); au avut copii.
• Mathilde Marie Theresia Henriette Christine Luitpolda, Prințesă de Bavaria (1877–1906). Căsătorită cu Prințul Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary.
• Wolfgang Maria Leopold, Prinț de Bavaria (1879–1895)
• Hildegarde Maria Christina Therese, Prințesă de Bavaria (1881–1948)
• Notburga Karolina Maria Theresia, Prințesă de Bavaria (1883, a trăit doar câteva zile)
• Wiltrud Marie Alix, Prințesă de Bavaria (1884–1975). Căsătorită cu Wilhelm, Duce de Urach (1864–1928).
• Helmtrud Marie Amalie, Prințesă de Bavaria (1886–1977).
• Dietlinde Maria Theresia, Josepha Adelgunde Prințesă de Bavaria (1888–1889)
• Gundelinde Maria Josepha, Prințesă de Bavaria (1891–1983). Căsătorită cu Johann Georg Conte von Preysing-Lichtenegg-Moos (1887–1924); au avut copii

Maria Theresa de Austria-Este

După căsătorie, Maria Theresa și-a petrecut cea mai mare parte a timpului crescându=și copiii. Ea a devenit regină consort a Bavariei în 1913, când soțul ei a fost proclamat regele Ludwig ak III-le al Bavariei în locul vărului său nebun, regele Otto. Ea a devenit prima regină catolică a Bavariei, de când Bavaria a fost întemeiată ca regat, din 1806. Vorbea germană, maghiară, cehă, franceză și italiană. În 1914, ea a fost gazda unor mari festivități în jurul jubileului regal bavarez și a apărut împreună cu soțul ei pentru a anunța intarea în război. În timpul Primului Război Mondial, ea a fost o mare patrioată și a sprijinit, de asemenea, monarhia habsburgică. A încurajat femeile din Bavaria să sprijine soldații prin furnizarea de alimente și haine.

La 7 noiembrie 1918, Ludwig al III-lea a trebuit să abdice de pe tronul Bavariei și Maria Theresa împreună cu familia a plecat la Castelul Wildenwart în apropiere de Wildenwart, pentru a scăpa de bolșevici. Sănătatea reginei s-a deteriorat și a murit la 3 februarie 1919. La 5 octombrie 1921, rămășițele ei au fost transferate la catedrala din Munchen împreună cu cele ale soțului ei, care a murit cu mai puțin de o lună înaintea ei.

Maria Theresa a fost nepoata și moștenitoarea lui Francisc al V-lea, Duce de Modena, care a murit fără copii. La momentul decesului lui, el era moștenitor general iacobit al tronului Angliei, Scoției și Irlandei. După decesul ei, în 1919, fiul ei Rupprecht a moștenit pretenția iacobită însă, la fel ca mama lui, el și urmașii lui s-au abținut de la presiuni asupra pretențiilor la tronul britanic.

Maria Theresa de Austria-Este

Date personale Născută 2 iulie 1849 Brno Decedată 3 februarie 1919 (69 de ani) Castelul Wildenwart Înmormântată Catedrala din München  Părinți Arhiducele Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria  Frați și surori Maria Cristina de Austria Arhiducele Eugen de Austria Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Arhiducele Karl Stephan de Austria  Căsătorită cu Ludwig al III-lea al Bavariei Copii Rupprecht, Prinț Moștenitor al Bavariei Adelgunde, Prințesă de Hohenzollern Maria, Ducesă de Calabria Prințul Karl de Bavaria Prințul Franz de Bavaria Mathilde, Prințesă de Saxa-Coburg-Kohary Prințul Wolfgang de Bavaria Prințesa Hildegarde de Bavaria Prințesa Notburga de Bavaria Wiltrud, Ducesă de Urach Prințesa Helmtrud de Bavaria Prințesa Dietlinde de Bavaria Gundelinde, Contesă von Preysing-Lichtenegg-Moos Cetățenie  Germania  Religie Biserica Catolică  Ocupație consort[*]  Apartenență nobiliară Titluri regină consoartă[*] Familie nobiliară Casa de Wittelsbach Casa de Austria-Este Regină a Bavariei Domnie 5 noiembrie 1913 – 7 noiembrie 1918 Pretendent iacobit Domnie 20 noiembrie 1875 - 3 februarie 1919 Predecesor Francisc I Succesor Robert I și IV

* 1854: Narcisse Théophile Patouillard (n. 2 iulie 1854, Macornay – d. 30 martie 1926, Paris) a fost un farmacist, botanist, micolog și acuarelistrenumit francez, membru fondator al Société mycologique de France. El a fost unul dintre pionierii în crearea și folosirea de genuri mai mici și astfel mai utile pentru ciuperci. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Pat..

Narcisse s-a născut într-o familie de țărani. Deja la vârsta de zece ani, a dezvoltat o pasiune pentru științele naturale și a început cu o colecție de insecte, plante și pietre. El a urmărit studiile secundare la liceul din Lons-le-Saunier, dar a fost forțat să renunțe cauzat situației precare a familiei. De acea a intrat la vârsta de cincisprezece ani în serviciile telegrafice, mai întâi în departamentul Jura apoi la Paris. In 1872 a reușit să devină practicant la Bletterans (Jura), situație care i-a permis să lucreze în Laboratorul de Studii Avansate al Muzeului Național de Istorie Naturală. Acolo a cunoscut pe cei mai mari botaniști ai epocii, ce a pricinuit decizia lui de a se consacra studiul ciupercilor.^[1]

În 1879, Patouillard a obținut titlul de clasa a 2-a în farmacologie, și după ce a luat bacalaureatul, s-a înmatriculat la Facultatea de Farmacie din Paris pentru gradul de clasa 1 și a promovat în martie 1884 cu teza Des Hyménomycètes au point de vue de leur structure et de leur classification (Ciupercile himenocite din punctul de vedere al structurii și clasificării lor). ^[2]

În 1884, Narcisse Théophile Patouillard a fost membru fondator al Société mycologique de France (președinte 1891–1892, președinte de onoare 1902) împreună cu medicii Lucien Quélet, Jean-Baptiste Mougeot, farmacistul Émile Boudier și un grup de alți naturaliști, al căror jurnal Bulletin Trimestriel de la Société Mycologique de France a fost publicat pentru prima dată la 1 mai 1885^[3] și în 1885 a fost premiat cu Prix Montagne al Academiei Franceze de Științe pentru lucrarea sa Tabulae analyticae fungorum: Descriptions et analyses microscopiques des champignons nouveaux, rares ou critiques fascicules (editate 1883-1889). Din 1893-1900, el a servit ca preparator al catedrei de criptogamie^⁠(fr) la Școala Superioară de Farmacie din Paris, mai târziu numit asistent al catedrei. În 1920 a devenit membru de onoare al British Mycological Society. În anul 1922, a renunțat la toate funcțiile pentru a se dedica în întregime cercetărilor sale.^[4]

Pentru ași asigura traiul de viață, a lucrat peste 40 de ani în diferite farmacii, în: Poligny (1881-1884), Fontenay-sous-Bois(1884-1885), Paris (1885-1898) și Neuilly (1898-1922). ^[5]

Savantul a fost, împreună cu Petter Adolf Karsten, Lucien Quélet și Samuel Frederick Gray, unul dintre pionierii în crearea și folosirea de genuri mai mici și astfel mai utile pentru ciuperci.^[5] Mai departe, a fost considerat expert lider în taxonomia ciupercilor și a descris multe specii și genuri noi, cele mai multe denumiri fiind valabile până în prezent. Cunoștințele sale excelente ale florei tropicale, din care el a fost unul dintre primii și cei mai buni specialiști, este atestată de mai mult de o sută de lucrări dedicate ciupercilor din Brazilia, Patagonia, China, Congo, Costa Rica, Cuba, Ecuador, Insulele Gambier, Guadelupa, Guyana, India, Japonia, Java, Louisiana, Martinica, Mexic, Noua Caledonie, Filipine, Tibet, Tonkin, Tunisia și Venezuela. Toate rezultatele cercetărilor sale le-a documentat în mai mult de 260 de publicații cu mai mult de 3000 desene și acuarele de înaltă precizie (moștenite de fiica lui și dăruite muzeului de criptogamie în 1968). De menționat este de asemenea marele lui ierbar, achiziționat deja în 1905 de Universitatea Harvard. Colecțiile mai târzii se pot vedea tot în muzeul de criptogamie.^[4][6]

Piața Narcisse Patouillard din Marconay a fost denumită după el^[7] și o placă comemorativă a fost plasată în fruntea casei lui de naștere.

Narcisse Théophile Patouillard

Date personale Născut 2 iulie 1854 Macornay Decedat 30 martie 1926 (71 de ani) Paris Naționalitate  franceză Cetățenie  franceză Ocupație farmacist, botanist, micolog și acuarelist Activitate Rezidență Franța   Societăți * Société botanique de France Académie de médecine Société mycologique de France British Mycological Society

·         1862: Sir William Henry Bragg (n. 2 iulie 1862 Westward, Cumbria[*], Allerdale, Regatul Unit – d. 12 martie 1942^]Londra, Regatul Unit) a fost un fizician și chimist englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1915.

William Henry Bragg, primul dintre cei trei copii ai familiei Bragg, a fost un copil singuratic și timid, dar cu o pasiune surprinzătoare pentru matematică. După moartea mamei sale, când el avea numai 7 ani, a locuit cu unchiul său, chimist, care a avut o influență majoră asupra tânărului William. După ce a urmat cursurile Colegiului King William, din Mann, a fost admis la Facultatea de Matematică a Universității din Cambridge, în anul 1881, unde a studiat sub îndrumarea profesorului dr E.J. Routh. Mai târziu a studiat fizica la Laboratorul Cavendish, departamentul de fizică, din cadrul aceleiași universități.

Din anul 1885 și-a început cariera în domeniul pedagogiei. S-a străduit să devină un lector apreciat și s-a specializat în conceperea dispozitivelor și echipamentelor necesare pentru cursurile practice. Din 1904 și-a început cariera în domeniul cercetării științifice, care a acoperit mai multe domenii din fizică, având un mod straniu de a progresa: Bragg alegea un subiect pe care îl studia, aducea contribuții importante, apoi renunța la acesta. Studiul efectuat asupra radiațiilor alfa, beta și gammași descoperirea faptului că, atât radiațiile gamma, cât și radiațiile X se comportă ca niște particule i-au adus titlul de membru al Royal Society.

Interesul pentru știință nutrit de William Bragg, împreună cu pasiunea fiului său, Lawrence, pentru acest domeniu au dus la punerea bazei unei noi ramuri științifice: analiza difracției radiațiilor X pe rețele cristaline, urmând observația lui Max von Laue, care arăta că lungimea de undă a radiațiilor X este de același ordin de mărime cu distanța dintre atomii vecini dintr-o rețea cristalină. Ei au evidențiat și faptul că acestea sunt un instrument bun pentru a studia structura cristalelor. Metoda difracției radiațiilor X pe cristale a permis determinarea experimentală a lungimii lor de undă și a spectrului acestora, aceste cercetări aducându-le Premiul Nobel pentru fizică în anul 1915. William Bragg a conceput un dispozitiv pentru observarea difracției de raze X, numit spectograf cu cristal, cu ajutorul căruia, variindu-se unghiul și măsurând unghiurile corespunzătoare maximelor de difracție, se poate deduce spectrul lungimilor de undă ale fasciculului de raze X.

Bragg a predat la Universitatea din Adelaide în Australia (1886 - 1908), apoi la Universitatea din Leeds (1909 - 1915) și la Colegiul Universitar din Londra (1915 - 1923). Începând cu 1923, a fost profesor de chimie Fullerian la Royal Institution și director al Davy Faraday Research Laboratory. Premiul Nobel pentru Fizică, primit în 1915, a fost "împărțit" cu fiul său, William Lawrence Bragg pentru cercetările lor asupra spectrului razelor X, difracției razelor X și a structurii cristalelor, utilizând un spectrograf de raze X. A devenit membru (Fellow) al Royal Society în 1906, respectiv președinte al acesteia între 1935 și 1940.

Ernest Rutherford a împărțit cu Bragg teoriile sale despre proton și nucleu, deși între cei doi au existat multe divergențe de opinii profesionale.

William Bragg a fost decorat cu ordinul CBE (Commandor of the British Empire), în anul 1917, și, trei ani mai târziu, numit cavaler, și a fost ales director al Royal Society în 1935. Bragg a scris “Christmas Lectures” pentru copii, care a devenit cea mai vândută carte după momentul apariției. Sala de conferințe a Colegiului King William este numită în onoarea sa.

Bragg este, de asemenea, lectorul seriilor numite Romanes Lecture, oferite la Universitatea din Oxford în anul 1925, numite Starea cristalină (The Crystalline State).

Începând cu 1992, Institutul australian de fizică a instituit un premiu numit Bragg Gold Medal for Excellence in Physicscare se acordă celei mai bune teze de doctorat realizată de un student la o universitate australiană. Acest premiu este numit pentru a onora atât fiul, Sir William Lawrence Bragg (a cărui efigie este prezentă pe medalie), cât și tatăl, Sir William Henry Bragg.

William Henry Bragg

William Henry Bragg Date personale Nume la naștere William Henry Bragg  Născut 2 iulie 1862[5][6][7][8][9][10][11]  Westward[*], Allerdale, Regatul Unit  Decedat 12 martie 1942 (79 de ani)[5][6][12][7][8][9][11]  Londra, Regatul Unit  Căsătorit cu Gwendoline Todd[*][13]  Copii William Lawrence Bragg[14][13] 2nd Lieut. Robert Charles Bragg[*][13]  Cetățenie  Regatul Unit  Etnie englez  Ocupație fizician chimist lacrosse player[*] profesor universitar[*] matematician cristalograf[*]  Activitate Rezidență Australia   Domeniu fizică   Număr Erdős 7   Instituție University of Leeds University College London Universitatea din Adelaide[*]   Alma Mater Universitatea Cambridge Trinity College   Organizații Societatea Regală din Londra Academia de Științe din Ungaria Academia de Științe din Berlin Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]   Conducător de doctorat Edward Routh[*]   Doctoranzi Kathleen Lonsdale[*] John Desmond Bernal[*] William Lawrence Bragg Gordon Cox[*][1]   Cunoscut pentru X-ray diffraction[*]   Premii Membru al Societății Regale[*] Knight Commander of the Order of the British Empire[*] Medalia Copley (1930)[2] Premiul Nobel pentru Fizică (1915)[3][4] Medalia Faraday[*] (1936) Medalia Rumford (1916) medalia Matteucci[*] (1915) John J. Carty Award for the Advancement of Science[*] (1939) Franklin Medal[*] (1930) Bakerian Lecture[*] (1915)

·         1868 : S-a nascut generalul si omul politic roman  Traian Mosoiu; (d.15.08.1935).

·         1869 - scriitorul suedez Hijalmar Soderberg (m. 1941).

* 1869: Liane de Pougy (2 iulie 1869 – 26 decembrie 1950), a fost vedetă și dansatoare de cabaret și renumită ca una dintre cele mai frumoase și celebre curtezane din Paris.

Anne Marie Chassaigne s-a născut la La Flèche, Sarthe, Franța. A fost fiica lui Pierre Blaise Eugène Chassaigne, un ofițer de cavalerie,^[1] și a soției acestuia, Aimée Marie Gabrielle Lopez, dintr-o familie spaniolă cu tradiție militară.^[2][3] A fost cea mai mică și singura fată din cei patru copii. A fost educată la mănăstirea Sainte-Anne d'Auray, în Morbihan, unde a intrat în 1878, la vârsta de nouă ani, și a rămas până în 1885.^[4]

La vârsta de 16 ani a fugit cu Armand Pourpe, un ofițer de marină, în cele din urmă căsătorindu-se deoarece ea rămăsese însărcinată.^[5]Copilul a fost numit Marc Pourpe iar mama sa a fost, conform părerii lui, "o mamă groaznică". "Fiul meu era ca o păpușă vie dată unei fetițe". Ea ar fi preferat ca bebelușul să fi fost o fată "din cauza rochiilor și a buclelor". Marc s-a oferit voluntar ca pilot în Primul Război Mondial și a fost ucis la 2 decembrie 1914 în apropiere de Villers-Brettoneux. ^[6]

Mariajul nu a fost unul fericit. Mai târziu Anne-Marie a scris în memoriile sale că soțul ei a devenit violent în noaptea nunții. Se spune că mirele a fost brutal și a abuzat-o - ea a purtat urma bătăilor sale pe piept pentru tot restul vieții. Cînd cariera lui Armand Pourpe l-a dus la un post în Toulon, Anne-Marie și-a luat drept amant pe Charles-Marie de Mac-Mahon (1856-1894), al 5-lea marchiz de Éguilly. Informat de nenorocirea sa, Armand Pourpe "trage un foc de armă pe care Anne-Marie îl primește în josul fundului".^[7]

Decisă să-și părăsească soțul, Anne Marie și-a vândut pianul din lemn de trandafir unui tânăr care a plătit 400 de franci pentru instrument. În decurs de o oră, Anne Marie se îndrepta spre Paris, lăsându-și copilul cu tatăl său. Odată cu eșecul căsniciei sale, Anne Marie a început să se prostitueze și acum se știe că era mare consumatoare de cocaină și opiu.

La Paris, Anne-Marie ia lecții de dans sub îndrumarea Mme Mariquita.^[8] Sub pseudonimul Liane de Pougy, ea începe o carieră de dansatoare de cabaret și rapid devine una din curtezanele în vogă din capitală.

Ea devine prietenă cu Sarah Bernhardt, care îi oferă câteva lecții în arta dramatică, dar o face să înțeleagă că nu are talent în acest domeniu, sfătuindu-o să "deschidă gura doar pentru a zâmbi".^[9] Îl întâlnește pe Henri Meilhac, un autor dramatic de succes, septuagenar dar amator de femei frumoase, care cedează farmecelor ei și o aruncă în lumea teatrală prin angajarea ei la Folies Bergère. Debutează în aprilie 1894 în timpul unei "seri care produce vâlvă".^[10] În 1896 joacă la sala Olympia în pantonima Rêve de Noël puis triomphe, la Folies Bergère în rolul Oriane din Araignée d'or care va fi "marele eveniment al sezonului parizian". Edmond de Goncourt o va descrie ca fiind "cea mai frumoasă femeie a secolului".^[11]

Printre adoratorii ei se numără Charles de Mac-Mahon (1856-1894)^[12] Roman Potocki (1851-1915) sau tânărul Maurice de Rothschild (1881-1957) care o acoperă cu bijuterii, îi oferă trăsuri și luxul "necesare" pentru viața unei curtezane.^[13]Rivalitatea ei cu Belle Otero contribuie la celebritatea celor două. Ghidul Paris-Parisien o consideră o "notorietate a vieții pariziene". Ediția din 1896 o descrie ca o "demi-mondenă cunoscută pentru frumoasele ei bijuterii".^[14]; cel din 1899, ca o "demi-mondenă cunoscută pentru vânzările ei, suicidul ei, eseurile sale literare și dramatice".^[15]

Antonio de La Gandara, cu care a avut o aventură, era un obișnuit al imobilului unde locuia Liane de Pougy. Aici el va realiza în 1903 un tablou de mari dimensiuni reprezentând-o pe Liane așezată pe o canapea Louis XV. De asemenea, el a realizat mai multe desene și pasteluri care sunt reproduse în biografia artistului.^[16] Compozitorul Reynaldo Hahn notează în jurnalul său: "Observări, diverse reflecții, ieri, după două ore petrecute împreună cu Liane de Pougy, în timp ce pozează pentru La Gandara. Frumusețea supranaturală a acestei femei, poezia celestă care tulbura pacea mea sceptică"

La începutul secolului XX, la vârsta de 30 de ani, Liane este, conform biografului ei Jean Chalon, "una dintre reginele demi-monde". Bisexuală deschisă, ea are iubiți de ambele sexe și are relații de dragoste cu Valtesse de La Bigne^[18] sau cu Émilienne d'Alençon^[19] În 1899 o întâlnește pe "Nathalie, un dar din cer, (...) o rază luminoasă și subtilă care aurește totul în calea ei", dar și "Nathalie inconstantă, care știe să fie atât de fidelă în ciuda infidelităților ei",^[20] o tânără americană de 23 de ani, Natalie Clifford Barney, care devine poetesă și romancieră. Aceasta se prezintă Lianei deghizată ca paj florentin,^[21]iar Liane, atinsă de atât de multă prospețime și spontaneitate, are o adevărată afecțiune pentru tânăra femeie.^[22]

Natalie, fascinată de "zveltețea angelică" și oarecum "androgină"^[23] a Lianei își dorește să o întâlnească pe Liane în Lesbos: "Să-mi petrec viața la picioarele tale ca în ultimele zile (...) Ne vom întâlni din nou în Lesbos (...) Vreau să ne imaginăm pe această insulă încântătoare a nemuritorilor. O văd atât de frumoasă. Vino, îți voi descrie aceste cupluri delicate de îndrăgostiți și vom uita, departe de oraș și de vacarm, tot ceea ce nu este Morale de la Beauté".^[24] Aventura lor a durat un an iar Natalie devine repede infidelă^[25] începând o relație cu poeta Renée Vivien cu care va rămâne în Lesbos.^[26]

Liane a pus în scenă legătura ei cu Natalie (personajul Flossie) într-o carte intitulată Idylle saphique care a apărut în 1901 și a fost un mare succes de librărie.

În 1898, Liane de Pougy "a făcut din nou senzație prin publicarea primului său roman intitulat L'insaisissable". Cartea a apărut pentru prima dată în serial în cotidianul Gil Blas în iulie.^[27] În roman ea descrie viața unei curtezane, Josiane Valneige, și oferă o reflecție asupra imaginii în societate a acestor demi-mondene al căror singur păcat ar fi că iubesc și vor să fie iubite.^[28] Romanul urmărește, de asemenea, ceea ce ar putea fi o cale de răscumpărare socială și spirituală în căutarea iubirii adevărate.^[29]

Între anii 1899 și 1908, în plus față de Idylle saphique, Liane de Pougy va publica comedia L'Enlizement^[30] și cinci romane care "repetă în mod uniform slăbiciunea, plictiseala și dezgustul curtezanei de a face această meserie, suferința ei, însă o suferință necesară în ochii ei, care îi va permite să-și răscumpere păcatele și să cunoască fericirea".^[31].

În iulie 1904 a apărut o revistă ilustrată pentru femei, L'Art d’être Jolie, de care era responsabilă Liane Pougy.^[32] Editorialul primului număr, pe a cărui copertă apărea un portret al Lianei Pougy, dezvăluia scopul acestei publicații săptămânale: să ghideze femeile în "această artă instinctivă pentru ele, arta de a fi frumoasă (...) prin aducerea în fiecare săptămână, în forma ei elegantă și parfumată, cu adevărat vrednică de cele care o vor frunzări, esența a ceea ce face farmecul feminin".^[33] Douăzeci și cinci de numere din L'Art d’être Jolie vor fi publicate până în ianuarie 1905.

Cu încurajarea mai multor prieteni, mai ales a lui Salomon Reinach, Liane a început să țină un jurnal. Va acoperi perioada 1919-1941 și va fi publicat postum, în 1977, sub titlul Mes cahiers bleus.

Liane de Pougy, fotografie de Félix Nadar.

În 1908, la apogeul carierei sale, Liane Pougy, la aproape patruzeci de ani, s-a întâlnit cu prințul român Georges Ghika, nepotul reginei Natalia a Serbiei, cu cincisprezece ani mai tânăr decât ea, nobil dar fără nici un ban. Ei se căsătoresc la 8 iunie 1910 la biserica Saint-Philippe-du-Roule. A doua zi, nunta se află pe prima pagină din New York Times^[34] "Dat fiind că averea Lianei este infinit superioară, Georges Ghika, marele seigneur, a cerut separarea bunurilor".^[35]

În 1914, totuși, moartea singurului ei fiu o va afecta foarte mult, după cum scrie mai târziu în jurnalul ei: "Durerea mea cea mai mare, cea care aproape că m-a ucis, m-a făcut să-mi pierd mințile (am stat cincisprezece luni într-un casă de sănătate), a fost moartea fiului meu, singurul meu copil, aviatorul Marc Pourpe, voluntar care a căzut în luptă la 2 decembrie 1914, aproape de Villers-Bretonneux".^[36]

Din 1920 ea se împrietenește cu Max Jacob pe care îl primește împreună cu soțul ei, în casa lor din Roscoff. O corespondență va fi schimbată între ei până la moartea scriitorului.^[37] La Roscoff vine adesea și Jean Cocteau "aducând prieteni cu el".^[38] Liane scrie în jurnalul ei (7 decembrie 1919): "Cocteau este un vorbitor strălucit, ardent, ironic, plin de îndemânare, elegant și copios. Este delicios, puțin ... dezgustător și foarte anxios. El ar putea ucide cu un cuvânt (...)".^[39]

Mariajul lor este perfect fericit tip de șaisprezece ani, până când Georges Ghika a plecat brusc în iulie 1926, pentru o tânără artistă de 23 de ani, "minionă și delicată",^[40] Manon Thiébaut, pe care el o duce în România.^[41]. Pentru a se consola, prințesa o găsește pe Natalie Barney la Paris și formează cu ea și cu prietena ei Mimy Franchetti - "care reunește toate darurile cerului" - un fel de ménage à trois.^[42] Natalie va fi subiectul unei povești autobiografice publicate postum: Amants féminins ou la troisième^[43] Amenințat cu divorțul, prințul sfârșește prin a se întoarcerea la ea, dar relația lor devine dificilă și haotică.

În 1928, prințesa Ghika s-a împrietenit cu sora Marie-Xavier, maică-superioară a azilului Sainte-Agnès din Saint-Martin-le-Vinoux, în apropiere de Grenoble.^[44] Ea obține de la prietenii ei parizieni fonduri pentru întreținerea locuitorilor acestui azil: " Gabrielle Chanel a fost spontană și magnific de generoasă", își amintește în Mes cahiers bleus^[45] Anne-Marie rămâne foarte atașată de această operă de binefacere: "Am grijă de Sainte-Agnès, mă ocup cât de mult pot", putem citi în jurnalul ei.^[46] Și și-a exprimat dorința de a fi îngropată acolo.

În anii care au urmat, sora Marie-Xavier a ghidat metamorfoza spirituală lentă a prințesei Ghika. La 14 august 1943, fosta stea de la Folies Bergère, a pronunțat jurământul și a luat numele de sora Anne-Marie de la Pénitence. Ea va trăi de acum încolo conform regulii dominicane.^[47].

După moartea lui Georges Ghika, la 19 aprilie 1945, Anne-Marie s-a instalat la Lausanne unde a transformat o cameră de la hotelul Carlton în celulă. Aici a murit la 26 decembrie 1950, la vârsta de 81 de ani.

Liane de Pougy
Liane de Pougy de Paul Nadar
Date personale
Nume la naștere	Anne-Marie Chassaigne
Născută	2 iulie 1869 La Flèche, Sarthe, Franța
Decedată	26 decembrie 1950 (81 de ani) Lausanne, Elveția
Căsătorită cu	Armand Pourpe
Copii	Marc Pourpe[*]
Cetățenie	Franța  România
Ocupație	dansatoare, curtezană
Activitate
Alte nume	Liane de Pougy Princesse Ghika Sœur Anne-Marie de la Pénitence
Pseudonim	Prințesa Ghika

Liane de Pougy de Paul Nadar

   
• 
     
• 

  1900
     
• 
     
• 
   

·        1877 - S–a născut poetul şi romancierul Hermann Hesse, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1946; (m. 9 aug 1962).

Hermann Hesse – foto – ro.wikipedia.org

Hermann Hesse (n. 2 iulie 1877, Calw, Germania – d. 9 august 1962, Montagnola, Elveția) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946. Este faimos pentru romanele sale Der Steppenwolf (Lupul de stepă), Das Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă) și Siddhartha.
Motivația Juriului Nobel:
“pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale stilului”

·         1882: Prințesa Marie Bonaparte (2 iulie 1882 – 21 septembrie 1962) a fost autor și psihanalist francez, foarte apropiată de Sigmund Freud. Averea ei a contribuit la popularitatea psihanalizei și a permis evadarea lui Freud din Germania nazistă.

Marie Bonaparte

A fost fiica Prințului Roland Bonaparte (1858-1924) și a Mariei Félix Blanc (1859–1882). Bunicul patern a fost Pierre Napoleon Bonaparte, fiu al lui Lucien Bonaparte, care era unul dintre frații mai mici ai lui Napoleon I. Bunicul matern a fost François Blanc, principalul dezvoltator imobiliar din Monte Carlo. De la această parte a familiei ei, Marie a moștenit marea ei avere.

S-a născut la Saint-Cloud, un oraș în Hauts-de-Seine, Île-de-France. Mama ei a murit la patru săptămâni după ce a născut-o pe Marie. Pentru "Mimi" începe un destin de orfelină. Își petrece copilăria la conacul familiei de la Saint-Cloud, în singurătate. La 16 ani face o pasiune pentru secretarul tatălui ei, un corsican cu ochi albaștri pe nume Antoine Leandri. Acesta se va dovedi un șantajist iar această întâmplare o va răni toată viața.

La 22 noiembrie 1907 se căsătorește cu Prințul George al Greciei și Danemarcei, al doilea fiu al regelui George I al Greciei. Cuplul a avut doi copii:

• Petru al Greciei (1908–1980), care s-a căsătorit morganatic cu o femeie divorțată de origine rusă Irina Alexandrovna Ovtchinnikova (1900-1990). Nu a avut moștenitori.
• Eugénie a Greciei (1910–1989) care s-a căsătorit cu prințul Dominique Radziwill (1911-1976); cuplul a divorțat în 1948 iar Eugénie s-a recăsătorit anul următor cu Raymond von Thurn und Taxis (1907-1986) de care a divorțat în 1965. Eugénie a avut doi copii cu primul soț și un copil cu al doilea soț.

Toată viața, Marie va avea nevoie de asigurări cu privire la fizicul ei și la puterea de seducție. Își va face mai multe operații estetice la nas și la sâni. În preajma Primului Război Mondial invită la ea acasă atriști, scriitori și oameni politici. Are pe asuns legături efemere. Are o legătură cu șambelanul soțului ei, apoi în timpul războiului din Balcani, ea acordă primul ajutor răniților greci și devine amanta unui tânăr chirurg elvețian, Albert Reverdin.

Cel mai celebru amant al prințesei a fost Aristide Briand. După ce îl cunoaște, prințesa devine republicană, se declară atee, merge la întruniri socialiste, îl citește pe Lenin. La 22 decembrie 1922 începe o îndelungată legătură cu un medic, soțul celei mai bune prietene.

A fost model pentru sculptorul român Constantin Brâncuși. Sculptura care e reprezintă, "Prințesa X" ^[1] a creat un scandal în 1919, când el a reprezentat-o sau caricaturizat-o ca un mare falus din bronz strălucitor. Acest falus simbolizează obsesia modelului pentru penis și căutarea ei pe tot parcursul vieții pentru a atinge orgasmul vaginal. Sigmund Freud, tatăl psihanalizei, a condamnat orgasmul prin stimularea clitorisului și a lăudat orgasm vaginal cu un penis ca fiind superior. Condamnarea sa a avut ecou în moravurile sociale ale epocii sale, care a condamnat masturbarea fiind nocivă atât din punct de vedere moral cât și cauză de tulburări mintale.

Marie încearcă să-și vindece fridigitatea supunându-se la două operații ginecologice efecuate la Viena care constau în apropierea clitorisului de meatul uretal în scopul de a favoriza plăcerea. În aprilie 1924, prințesa, sub pseudonimul A.-E. Narjani, scrie în revista Bruxelles médicale un articol în care cere drptul femeilor la satisfacție sexuală.

Prin intermediul doctorului René Laforgue, unul dintre primii discipoli din Franța ai medicului vienez Sigmund Freud, va lua legătura cu "părintele psihanalizei". În 1926 părăsește Austria și la 4 noiembrie 1926 devine cofondatoarea Societății de Psihanaliză din Paris căreia îi oferă un sediu pe bulevardul Saiunt-Jacques. A înființat publicația Revue francaise de psychanalyse pe care a finanțat-o din resurse proprii.

În 1938 îl ajută pe Freud să emigreze împreună cu familia în Anglia.

A murit de leucemie la o clinică din Saint-Tropez la vârsta de 80 de ani; a fost arsă la crematoriu la Marsilia iar cenușa a fost îngropată în mormântul Prințului George, la Tatoï.

Prințesa Marie Bonaparte

Prințesă a Greciei și Danemarcei

Marie Bonaparte și fiul ei Petru al Greciei în costum tradițional cretan Date personale Născută 2 iulie 1882 Saint-Cloud, Franța Decedată 21 septembrie 1962 (80 de ani) Saint-Tropez, Franța Înmormântată Tatoi Palace[*]  Cauza decesului cauze naturale[*] (leucemie)  Părinți Roland Bonaparte Marie-Félix Blanc[*]  Căsătorită cu Prințul George al Greciei și Danemarcei Copii Prințul Petru Prințesa Eugénie Cetățenie  Franța  Ocupație psiholog traducătoare scriitoare psihanalistă[*]  Apartenență nobiliară Titluri prințesă Familie nobiliară Casa de Bonaparte Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

·         1893: Luca Ion Caragiale, poet român, fiul lui I.L.Caragiale și fratele lui Mateiu Caragiale (d. 1921)

* 1894: André Kertész (franceză: [kɛʁtɛs]; n. 2 iulie 1894 la Budapesta - d. 28 septembrie 1985 la New York City), născut Kertész Andor, a fost un fotograf de origine maghiară, cunoscut pentru contribuțiile sale inovatoare la compoziția fotografică și eseul foto.

În primii ani ai carierei sale, unghiurile camerei și stilul, atunci-neortodoxe au împiedicat activitatea sa să obțină o recunoaștere mai largă. Kertész nu a simțit că a câștigat recunoașterea la nivel mondial pe care ar fi meritat-o. Astăzi, el este considerat una dintre figurile marcante ale fotojurnalismului.

Așteptat de familia sa pentru a lucra ca broker, Kertész urmărit fotografiile independent ca un autodidact, iar munca sa timpurie a fost publicată în primul rând în reviste, o piață importantă în acei ani. Acest lucru a continuat până mult mai târziu în viața lui, când Kertész încetat acceptarea comisioane. El a servit pentru scurt timp în Primul Război Mondial și s-a mutat la Paris în 1925, pe atunci capitala artistică a lumii, împotriva voinței familiei sale. La Paris, a lucrat în Franța primul ilustrat revista numita UV. Implicat cu mulți artiști tineri imigranți și mișcarea Dada, el a avut un succes critic și comercial.

Din cauza persecuțiilor germane împotriva evreilor și amenințarea de-al Doilea Război Mondial, Kertész a decis să emigreze în Statele Unite în 1936, unde a trebuit să reconstruiască reputația sa prin muncă comandat. În anii 1940 și 1950, el a oprit de lucru pentru reviste și a început să se realizeze o mai mare succes internațional. Cariera sa este în general împărțit în patru perioade, pe baza unde lucra și munca sa a fost cel mai proeminent cunoscut. Ele sunt numite perioada maghiară, perioada franceză, perioada americană și, spre sfârșitul vieții sale, perioada internațională.

André Kertész

Date personale Născut 2 iulie 1894[1][2]  Budapesta, Austro-Ungaria[3]  Decedat 28 septembrie 1985 (91 de ani)[1][2][4]  New York, New York, SUA  Cetățenie  Ungaria  SUA  Religie iudaism  Ocupație fotograf scriitor fotoreporter[*] jurnalist  Activitate Premii Bursă Guggenheim[*] Legiunea de onoare

·         1903: Alec Douglas-Home, al 66-lea prim-ministru al Regatului Unit (d. 1995)

·         1903: Olav al V-lea (n. 2 iulie 1903, d. 17 ianuarie 1991) a fost rege al Norvegiei din 1957 până la moartea sa. Olav s-a născut în Regatul Unit al Marii Britanii ca fiu al Prințului Carl al Danemarcei și al Prințesei Maud de Wales și la naștere a primit numele de Alexander Edward Christian Frederik.

A devenit Prinț Moștenitor al tronului Norvegiei și a primit numele Olav, când tatăl său a fost ales rege în 1905. A absolvit Academia Militară Norvegiană în 1924 și a făcut studii economice și de jurisprudență la Balliol College, Oxford. În 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam a obținut medalia de aur la navigație. La 21 martie 1929 la Oslo s-a căsătorit cu verișoara sa primară Prințesa Märtha a Suediei cu care a avut un fiu, Harald, și două fiice, Ragnhild și Astrid.

În exilul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Prințesa Märtha împreună cu copiii a locuit la Washington, unde a dezvoltat o prietenie cu Franklin D. Roosevelt. Prințesa Märtha a murit în 1954, înainte ca soțul ei să devină rege.

În timpul războiului, când guvernul norvegian a decis să plece în exil, Olav a plecat împreună cu tatăl său în Marea Britanie. În 1957, după decesul regelui Haakon al VII-lea, Olav a urcat pe tronul Norvegiei.

Olav al V-lea

Rege al Norvegiei

Date personale Nume la naștere Alexander Edward Christian Frederik  Născut 2 iulie 1903 Casa Sandringham, Norfolk, Anglia Decedat 17 ianuarie 1991 (87 de ani) Holmenkollen, Oslo, Norvegia Înmormântat 30 ianuarie 1991 Castelul Akershus, Oslo Cauza decesului cauze naturale[*] (infarct miocardic)  Părinți Haakon al VII-lea al Norvegiei Maud de Wales  Căsătorit cu Prințesa Märtha a Suediei Copii Prințesa Ragnhild Prințesa Astrid Harald al V-lea Cetățenie  Norvegia  Danemarca  Religie Biserica Norvegiei  Ocupație monarh  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa de Glücksburg Rege al Norvegiei Domnie 21 septembrie 1957 – 17 ianuarie 1991 (33 de ani) Încoronare 22 iunie 1958 Predecesor Haakon al VII-lea Succesor Harald al V-lea

·         1906: Hans Albrecht Bethe (n. 2 iulie 1906,^{[7][8][9][10][11][12]} Strasbourg, Imperiul German^[13] – d. 6 martie 2005,^{[7][8][9][10][11][12]} Ithaca, New York, SUA) a fost un fizician american de origine germană, participant important la Proiectul Manhattan precum și la dezvoltarea proiectului bombei cu hidrogen, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1967 pentru elaborarea teoriei nucleosintezei stelare.  

Hans Albrecht Bethe
Hans Albrecht Bethe
Date personale
Născut	2 iulie 1906[7][8][9][10][11][12]  Strasbourg, Imperiul German[13]
Decedat	6 martie 2005 (98 de ani)[7][8][9][10][11][12]  Ithaca, New York, SUA
Părinți	Albrecht Bethe[*]
Cetățenie	Imperiul German[*]  SUA
Religie	ateism apostazia în catolicism[*]
Ocupație	fizician profesor universitar[*]
Activitate
Domeniu	astrofizică
Număr Erdős	3
Instituție	Universitatea din Tübingen Universitatea din Manchester Universitatea Cornell Proiectul Manhattan Universitatea Johann Wolfgang Goethe Frankfurt
Alma Mater	Universitatea Ludwig Maximilian din München Universitatea Johann Wolfgang Goethe Frankfurt Massachusetts Institute of Technology
Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Leopoldină Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*] Academia Rusă de Științe[1] American Philosophical Society[*][2] American Astronomical Society[2] American Physical Society[2]
Conducător de doctorat	Arnold Sommerfeld
Doctoranzi	Robert Marshak[*] Jeffrey Goldstone[*] J. J. Sakurai[*] Francis E. Low[*] John Negele[*] Michel Baranger[*] Roman Jackiw[*] David J. Thouless
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Medalia Internațională Niels Bohr[*] (1976) Premiul Nobel pentru Fizică (1967)[3][4] Medalia Max Planck[*] (1955) Medalia Lomonosov[*] (1989)[5] Premiul Rumford[*] (1963) Henry Draper Medal[*] (1947) Franklin Medal[*] (1959) Medalia Bruce (2001) Oersted Medal[*] (1993) Oskar Klein Medal[*] (1990)[6] Eddington Medal[*] (1961) Medalia Națională pentru Știință a Statelor Unite[*] (1975) Leo Szilard Lectureship Award[*] (1981) Albert Einstein Peace Prize[*] (1992) Fellow of the American Physical Society[*] Bakerian Lecture[*] (1993) Enrico Fermi Award[*] (1961) Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*] membru străin al Royal Society[*] Member of the National Academy of Sciences of the United States[*] (1944)

* 1907: Jean Charles Snoy et d'Oppuers (2 iulie 1907, Braine-l'Alleud, Brabantul Valon - 17 mai 1991), fiul baronului Thierry Snoy, a fost un funcționar belgian civil, diplomat și om politic romano-catolic pentru PSC-CVP. A fost căsătorit cu contesa Nathalie d'Alcantara și au locuit la moșia familiei Snoy, castelul Bois-Seigneur-Isaac. A absolvit dreptul și filosofia tomistă la Universitatea Catolică din Leuven. El a fost secretar general al Ministerului belgian al Economiei și șef al delegației belgiene la Conferința interguvernamentală privind piața comună și Euratom, la Château Val-Duchesse în 1956 și au semnat Tratatele de la Roma pentru Belgia, împreună cu Paul- Henri Spaak și Robert Rothschild în 1957. Din 1982 până în 1984, a fost președinte al Ligii Europene pentru cooperare economică. A fost membru al Comitetului director al Grupului Bilderberg.* 1919: Nicușor Predescu (n. 2 iulie 1919, Drobeta Turnu Severin - d. 12 aprilie1986, București) a fost un cunoscut dirijor și violonist român de café-concert și muzică populară. Este fratele mai mic al violonistului Victor Predescu.

S-a născut la data de 12 aprilie 1919 într-o familie de lăutari vestiți în zonă, tatăl său Nicolae Predescu fiind violonist și șef de orchestră.^[1]Primește de timpuriu îndrumarea în studiul viorii din partea tatălui, fiind apoi preluat și de fratele mai mare, Victor Predescu.

Studiile muzicale le face la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București sub îndrumarea violonistului George Enacovici.^[2]

În 1935, fiind atras de compoziție, debutează cu două piese de muzică ușoară: „Dragoste, ce ai cu mine?” și „Ai distrus inima mea”.^[3]

În perioada 1935-1945, după cântă în diverse restaurante din București, precum „Neptun”, își alătură o serie de cântăreți în cunoscuți, între care Gică Petrescu și Rodica Bujor, și lansează câteva șlagăre de mare succes ca tangoul „Ne despărțim” și cântecul în stil popular „Niculae, iar te-ai îmbătat”.^[3]

După cel de-Al Doilea Război Mondial revine la muzica clasică, ocupând postul de concert-maestru al Orchestrei de Studio Radio. Urmează în perioada interbelică o etapă de peregrinări prin nenumărate localități, cum ar fi: Corabia, Craiova sau Ploiești, precum și prin diferite restaurante din București („Athénée Palace”, „Lido”, „Boulevard” și „Cercul Militar”) sau din Craiova („Minerva”).^[3]

La 18 aprilie 1947 cântă la debutul a noii Filarmonici „Oltenia” din Craiova.^[4] Urmează api să cânte în orchestrei noului Ansamblu de Cântece și Dansuri al Sindicatelor (CCS) ce a luat ființă în București. După doar două stagiuni (1948-1950) trece la formațiile Radiodifuziunii Române, profitând de prezența fratelui său, la conducerea Orchestrei de Muzică Populară Radio.^[5]

În anii '50-'60 colaborează și înregistrează des cu artistele Maria Tănase și Ioana Radu.

Fără a renunța la pasiunea pentru muzica ușoară, Predescu îndeplinește mai multe angajamente pasagere la marile restaurante între care „Cina”. Agenția Română de Impresariat Artistic (ARIA) îl trimite la Berlin (1961-1964) și apoi la Stuttgart (1969-1970). Datorită solicitărilor la turnee peste hotare cu „Ciocârlia” și „Rapsodia română”, ia decizia de întrerupere, la cerere, a colaborării cu Radiodifuziunea Română.^[5]

În 1967 participă la spectacolul de revistă din Israel cu N. Stroe și un grup de soliști de frunte din România, între care: Marica Munteanu, Angela Moldovan, Vasile Tomazian, Bimbo Mărculescu, Gică Petrescu sau Dan Spătaru.^[6] În cadrul revistei „Allo, aici e Stroe”, încheie prima parte a spectacolului cu momentul „Pe strune de vioară”, interpretând „Koll Nidrei”, „Mein Steitola Beltz” și „Ciocârlia”

Moare în București la data de 12 aprilie 1986, fiind înmormântat în cimitirul „Izvorul Nou”

Nicușor Predescu

Date personale Născut  2 iulie 1919, Drobeta Turnu Severin, Regatul României Decedat  12 aprilie 1986, București, RS România Cetățenie  România  Ocupație violonist, dirijor, compozitor Activitate Gen muzical clasică, café-concert, populară Instrument(e) vioară

·         1919: Ștefan Fay, scriitor și genealogist român (d. 2009)

·         1920 - regizorul Fernando Ayala (“Tulpini amare”, “Sambata seara e cinematograf”, “Abisul”).

* 1921: Iosif Petschowski^[3] (n. 2 iulie 1921, Timișoara, d. 6 octombrie 1968) a fost un fotbalist din România, care a jucat la Echipa națională de fotbal a României.

Când a jucat în Campionatul ungar în perioada 1941-1944 a folosit numele József Perényi.^[4]

A jucat pe postul de mijlocaș central ofensiv. Primul meci în Divizia A: 2 iunie 1940: CAM Timișoara – Rapid București 4 - 1. Un fotbalist versatil, a fost folosit pe orice post, chiar și pe cel de portar, el apărând buturile într-o partidă oficială împotriva celor de la Gaz Metan Mediaș.^[5]

A fost primul fotbalist care a fost numit „Maestru Emerit al Sportului” și căruia i s-a conferit „Ordinul Muncii cl. II”, în 1952.^[6]

În anul 1946, la un an după ce Petschowski părăsise clubul CA Oradea, un fotbalist maghiar a ajuns în probe la formația RC Strasbourg, declarând că este József Perényi (numele sub care era cunoscut Petschowski în Ungaria). Până la urmă, s-a demonstrat că acel Perényi era doar un impostor, însă fotbalistul maghiar a reușit să stea o vreme la Strasbourg

* 1923: Constantin Dăscălescu (n. 2 iulie 1923, Breaza, județul Prahova, România – d. 15 mai 2003, București, România) a fost un lider comunist român, care a îndeplinit funcția de prim-ministru al României în perioada din 1982 și până la căderea regimului în 1989.

Constantin Dăscălescu s-a născut la data de 2 iulie 1923, în orașul Breaza (județul Prahova). A studiat la Școala de Partid de la Ploiești, la Academia de Studii Economice din București și apoi la Școala Superioară de Partid de pe lângă CC al PCUS de la Moscova (1962).

El a fost director al Școlii de Partid de la Ploiești și membru supleant al Comitetului Central al PMR (1952-1956). A îndeplinit apoi funcțiile de secretar cu probleme organizatorice în regiunea Ploiești (1956-1959) și apoi în regiunea Galați (1962-1965). În anul 1965 este promovat ca prim-secretar al Organizației județene Galați a Partidului Comunist Român (1965-1974), fiind ales în același an deputat în Marea Adunare Națională.

Ales în anul 1965 și ca membru în Comitetul Central al PCR, Dăscălescu a fost remarcat de către Ceaușescu în anul 1969 când Dăscălescu a rostit un atac personal la adresa lui Gheorghe Apostol, unul dintre politicienii veterani pe care Ceaușescu dorea să-i înlăture din conducere.^[2] În anii '70 a fost promovat în cadrul Partidului Comunist Român, ca șef al Direcției Organizatorice al PCR (1974-1976) și apoi ca secretar al CC al PCR (iunie 1976 - mai 1978). În paralel, în perioada 1972-1975 a îndeplinit și funcția de membru al Consiliului de Stat al R.S.România.

Ca urmare a bunelor relații cu Nicolae Ceaușescu, a fost ales ca membru al Comitetului Politic Executiv al PCR în martie 1978, apoi ca membru în Biroul Permanent al CPEx în noiembrie 1979.

A îndeplinit funcțiile de președinte al Uniunii Cooperativelor Agricole de Producție (1976-1978), președinte al Consiliului Organizării economico-sociale (1978-1982) și prim-vicepreședinte al Consiliului Suprem pentru Dezvoltarea Economică și Socială (1982-1989).

La data de 21 mai 1982 a fost numit în funcția de prim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste România, succedându-i lui Ilie Verdeț, care nu reușise reformarea economiei. Ca prim-ministru, Dăscălescu nu a avut o putere reală. El a sprijinit metodele controversate ale lui Ceaușescu de reorganizare a datoriei naționale.

În data de 20 decembrie 1989 a fost trimis, împreună cu Emil Bobu, de către Elena Ceaușescu la Timișoara pentru a dialoga cu revoluționarii. Neacceptând cererile revoluționarilor, a revenit la București, stând timp de trei zile în clădirea Comitetului Central, unde a fost găsit de revoluționari.

A demisionat în 22 decembrie 1989, la cererea revoluționarilor care ocupaseră sediul Comitetului Central al PCR în urma fugii din acea clădire a președintelui Nicolae Ceaușescu. Ultimul său act în calitate de șef de guvern a fost semnarea decretului de eliberare a tuturor prizonierilor politici și a celor arestați în urma demonstrațiilor anticomuniste.^[2]

Dăscălescu a fost trimis în judecată în anul 1990, fiind inculpat în procesul "Lotul CPEx". Inițial, Dăscălescu și ceilalți inculpați au fost acuzați de genocid, dar, pentru că nu se întruneau elementele constitutive ale acestei infracțiuni, încadrarea juridică a fost schimbată ulterior, pentru toți, în omor deosebit de grav. În anul 1991 a fost condamnat la închisoare pe viață, dar după 5 ani, a fost pus în libertate, deoarece era grav bolnav, suferind de stenoză aortică strânsă. A trăit ultimii ani în obscuritate.

El a fost internat la 11 mai 2003 la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca din București, fiind cunoscut de către medici ca vechi cardiac. A încetat din viață în ziua de joi, 15 mai 2003, la vârsta de 80 ani.

Constantin Dăscălescu

Date personale Născut 2 iulie 1923 Breaza, România Decedat 15 mai 2003 (79 de ani) București, România Părinți Nicolae Dăscălescu Frați și surori Ion Căsătorit cu Elena Copii Luminița Naționalitate Român Cetățenie  România  Ocupație politician  Prim-ministru al României În funcție 21 mai 1982 – 22 decembrie 1989 Precedat de Ilie Verdeț Succedat de Petre Roman Partid politic PCR Alma mater Academia de Studii Economice din București, Școala Superioară de Partid de pe lângă CC al PCUS de la Moscova[1] Profesie strungar

·      1923 - S-a născut Wisława Szymborska, poetă poloneză, laureată a Premiului Nobel

Wisława Szymborska-Włodek (n. 2 iulie 1923 – d. 1 februarie 2012) a fost o scriitoare poloneză. În anul 1996 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. S-a născut in Prowent, care de atunci a devenit o parte a orașului Kórnik, iar mai târziu s-a mutat in Cracovia unde a locuit până la sfârșitul vieții. Ea a fost numită „Mozart al Poeziei”. In Polonia, vânzările cărților autoarei rivalizează cu cele ale celor mai cunoscuți prozatori, chiar dacă a remarcat într-unul din poemele sale, „Unii iubesc poezia” („Niektórzy lubią poezję”), că nu mai mult de doua persoane dintr-o mie sunt atinși de arta sa.

Szymborska a primit Premiul Nobel pentru Literatură „pentru un fel de poezie care permite, cu precizie ironică, contextelor istoric si biologic să se arate in fragmente de realitate umană”. Ea a devenit mai bine cunoscută pe plan internațional datorită acestei caracteristici. Opera sa a fost tradusă atât in engleză, cât si in alte limbi europene și arabă, ebraică, japoneză, chineză.

·         1925 - S-a născut Marvin (Percy) Rainwater, cântăreţ şi compozitor american.

·         1925 - S-a născut omul politic Patrice Lumumba din Republica Democratică Congo, asasinat la data de 16.01.1961.

·         1926: Octavian Paler (n. 2 iulie 1926, Lisa, județul Făgăraș, actualmente în județul Brașov – d. 7 mai 2007, București) a fost un scriitor, jurnalist, editorialist și om politic român.

Fiul lui Alexandru și al Anei, Paler a urmat școala primară în satul natal, în anul 1937, după care a fost admis bursier la Colegiul Spiru Haret din București. În vara anului 1944, cu o saptămână înaintea încheierii cursurilor clasei a VII-a de liceu, a avut o altercație cu George Șerban, directorul școlii, care era chiar unchiul său (fratele mamei), și a fost obligat să părăsească școala, mutându-se la Liceul Radu Negru din Făgăraș pentru a urma, în anul școlar 1944-1945, ultima clasă de liceu, clasa a VIII-a, secția literară. Aici s-a remarcat, mai ales la obiectele filosofie, latină, elină.

În anul 1945, la terminarea ultimei clase de liceu, o clasă cu 44 elevi, a fost declarat Promovat cu laudă.^[2] În același an, a susținut examenul de bacalaureat la Sibiu. În continuare, urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie și simultan și pe cele ale Facultății de Drept din București.

Între 1949 și 1961 a fost redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română. În 1964 a fost timp de trei luni corespondent Agerpres la Roma.

Căsătorit în anul 1951, are un fiu, care a absolvit cursurile universitare (ASE- Facultatea de Comerț Exterior) în anul 1979.^{[necesită citare]}

A încetat din viață la vârsta de 80 de ani, în urma unui stop cardio-respirator. A fost înmormântat, cu onoruri militare, în Cimitirul Sfânta Vineri.

Activitatea literară:

• Umbra cuvintelor, 1970
• Drumuri prin memorie I (Egipt, Grecia), 1972
• Drumuri prin memorie II (Italia), 1974
• Mitologii subiective, 1975, (ed. II, 1976)
• Apărarea lui Galilei, 1978, (versiune noua, 1997)
• Scrisori imaginare, 1979, (ed. II, 1992; ed. III, 1998)
• Caminante, 1980
• Viața pe un peron, 1981, (ed. II, 1991)
• Polemici cordiale, 1983
• Un om norocos, 1984 ^[4]
• Un muzeu în labirint. Istorie subiectiva a autoportretului, 1986, ed. Cartea Romaneasca
• Viața ca o coridă, 1987
• Don Quijote în est, 1993
• Rugați-vă să nu vă crească aripi, 1994
• Vremea intrebărilor, 1995
• Aventuri solitare, 1996
• Deșertul pentru totdeauna, 2001
• Autoportret într-o oglindă spartă, 2004
• Eul detestabil: o istorie subiectivă a autoportretului, (intitulat initial Un muzeu in labirint), 2005, editura Albatros
• Caminante. Jurnal și contrajurnal mexican, 2005, ediția a doua, adăugită, editura Albatros
• Calomnii mitologice, 2007, editura Historia^[5]
• Convorbiri cu Octavian Paler (conlocutor fiind Daniel Cristea-Enache), 2007, editura Corint^[6]
• Poeme, 2008, ed. Semne-Artemis
• Rugați-vă să nu vă crească aripi, 2010

Traduceri:

• Leben auf einem Bahnsteig. Versiunea germană de Ewalt Zweyer a romanului Viața pe un peron, Editura Kriterion, București, 1994
• Život na nástupišti. Versiunea cehă de Jindřich Vacek a romanului Viața pe un peron, Editura Mladá fronta, Praga, 2009
• Polémiques cordiales – traducerea franceză (traducător Alain Paruit), Editura Kriterion, București, 1991  

  Octavian Paler
  Date personale
  Născut	2 iulie 1926 Lisa, jud. Făgăraș
  Decedat	7 mai 2007 (80 de ani) București
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
  Naționalitate	român
  Cetățenie	România
  Ocupație	poet, jurnalist, eseist
  Partid politic	Partidul Comunist Român
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Universitatea din București
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	1958-2007
  Specie literară	poezie, eseu
  Operă de debut	Umbra cuvintelor
  Note
  Premii	Ordinul național „Steaua României”

·         1926 - S-a născut Lee Allen, saxofonist tenor american (Fats Domino Band).

·        1929:  Imelda Marcos (Imelda Remedios Visitación Trinidad Romuáldez; n. 2 iulie 1929, Manila, Filipine) a fost căsătorită cu Ferdinand Marcos^⁠(en), cel de-al zecelea președinte al Filipinelor (între anii 1965 și 1986).

Imelda Marcos
Imelda Marcos
Date personale
Nume la naștere	Imelda Remedios Visitación Romuáldez
Născută	2 iulie 1929 (90 de ani)[1][2]  Manila, Filipine
Părinți	Vicente Orestes Romualdez[*] Remedios T. Romualdez[*]
Căsătorită cu	Ferdinand Marcos
Copii	Bongbong Marcos[*] Imee Marcos[*] Irene Marcos-Araneta[*]
Cetățenie	Filipine
Religie	catolicism
Ocupație	model cântăreață diplomat politiciană antreprenoare socialite[*] creator de modă[*]
Activitate
Domiciliu	Makati[*]
Partid politic	Nacionalista Party[*]
Premii	Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Anniversary Medal at the occasion of the 25th anniversary of the founding of the Iranian Empire[

·         1930 - Carlos Saul Menem, presedintele Argentinei in perioada 1989-1999. 

Carlos Menem
Carlos Menem
Date personale
Născut	2 iulie 1930 (89 de ani)[1][2][3]  Anillaco[*], Argentina
Frați și surori	Eduardo Menem[*]
Căsătorit cu	Cecilia Bolocco (26 mai 2001–mai 2011) Zulema Yoma[*] (1966–1999)
Copii	Carlos Nair Menem Meza[*] Zulema María Eva Menem[*] Carlos Saúl Facundo Menem[*] Máximo Menem Bolocco[*]
Cetățenie	Argentina
Religie	islam catolicism[4]
Ocupație	politician avocat om de afaceri
Senator al Argentinei
Deținător actual
Funcție asumată 10 decembrie 2017
Circumscripția	Provincia La Rioja
În funcție 10 decembrie 2011 – 9 decembrie 2017
Circumscripția	Provincia La Rioja
În funcție 10 decembrie 2005 – 9 decembrie 2011
Circumscripția	Provincia La Rioja
Președintele Argentinei[*]
În funcție 8 iulie 1989 – 10 decembrie 1999
Precedat de	Raúl Alfonsín[*]
Succedat de	Fernando de la Rúa
Premii	Marele Ordin al regelui Tomislav[*] Ordinul Isabelei Catolica cu Colan[*] (1994) Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Cavaler Mare Cruce cu Colan[*] Order of the Nile[*] Order of Jamaica[*] Grand Cross with Collar of the Order of the White Rose of Finland[*] Ordinul Sfântul Mihail și Sfântul Gheorghe în grad de Mare Cruce[*] Grand Cross of the Order of Merit of the Republic of Poland[*] Grand Cross of the Order of Vytautas the Great[*] ...mai multe...
Partid politic	Partidul Justicialist[*]
Alma mater	National University of Córdoba[*

·         1930 - S-a născut Randy Starr (Warren Nadel), vocalist, chitarist şi compozitor american (The Islanders).

* 1939: Paul Williams (n. 2 iulie 1939 - d. 17 august 1973) a fost un cântăreț bariton și coreograf american. Williams este cunoscut ca fiind unul din membrii fondatori și solistul vocal original al trupei The Temptations. Alături de David Ruffin, Otis Williams, Eddie Kendricks și Melvin Franklin, Williams a fost membru al formației în cea mai de succes perioadă a grupului (anii '60), cunoscută mai târziu ca "The Classic Five". Probleme personale dar și de sănătate l-au forțat pe Williams să se retragă în 1971. Doi ani mai târziu s-a sinucis.

Paul Williams

Williams la The Ed Sullivan Show Date personale Născut 2 iulie 1939 Ensley, Alabama, SUA Decedat 17 august 1973 (34 de ani) Detroit, Michigan, SUA Cauza decesului sinucidere  Cetățenie  SUA  Etnie afro-american  Ocupație Cântăreț, coregraf Activitate Origine Birmingham, Alabama, SUA Gen muzical R&B, soul, pop Tipul de voce tenor Bariton   Instrument(e) Voce, chitară Ani de activitate 1955–1973 Case de discuri Motown Colaborare cu The Primes, The Temptations

·         1941: S-a nascut  pilotul roman  George Valentin Bibescu; (n. 03.04.1880).

·         1942 - Vicente Fox Quesada, presedintele Mexicului (din 2000).

·         1942 - S-a născut Leapy Lee (Lee Graham), cântăreţ şi compozitor britanic.

* 1942: Lutz D. Schmadel (n. 2 iulie 1942, Berlin, Germania Nazistă – d. 21 octombrie 2016) a fost un astronom german care lucra la Astronomisches Rechen-Institut (ARI) de la Universitatea din Heidelberg.

A fost un prolific descoperitor de asteroizi. Câmpul de interes era calculul orbitelor asteroizilor. El a făcut descoperiri numeroase de asteroizi, cum ar fi 8661 Ratzinger, 10114 Greifswald și 11508 Stolte.

A fost autorul unui dicționar de nume de planete minore (Dictionary of minor planet names), o carte de referință care conține informații despre descoperirea și numirea a 12.804 asteroizi (martie 2006). Asteroidul 2234 Schmadel, descoperit în 1977, a fost numit în onoarea sa.

Lutz D. Schmadel
Date personale
Născut	2 iulie 1942  Berlin, Germania Nazistă
Decedat	21 octombrie 2016 (74 de ani)
Căsătorit cu	Anna Theresia Schmadel[*]
Cetățenie	Germania
Ocupație	astronom
Activitate
Organizație	Karl Schwarzschild Observatory[

·         1945 - S-a născut Peter Cruickshank, basist britanic (Groundhogs).

·         1946 - Richard Axel, laureat al Premiului Nobel pentru Medicina pe anul 2004, pentru studiile asupra sistemului olfactiv (alaturi de Linda Buck).

* 1948: Vasile Zgardan (n. 2 iulie 1948, Redi-Cereșnovăț, raionul Soroca) este un inginer mecanic și om politic din Republica Moldova, fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova în anii 1990-1994, fost ministru al transporturilor și telecomunicațiilor (5 decembrie 2002^[1] - 19 aprilie2005) și fost candidat la postul de primar orașului Chișinău. Vasile Zgardan este unul din cei 278 de delegați ai primului parlament al fostei R.S.S. Moldovenească (devenită apoi Republica Moldova), care au votat în unanimitate Declarația de Independență a Republicii Moldova, la 27 august 1991.  Vasile Zgardan s-a născut la 2 iulie 1948, în satul Redi-Cereșnovăț din raionul Soroca, RSS Moldovenească. A absolvit Institutul Politehnic din Chișinău în 1982, cu specialitatea inginer-mecanic. A activat în calitatea de mecanic în cadrul Direcției de construcție a drumurilor (1969–1970). Ulterior, a lucrat în cadrul Comitetul raional al comsomolului din Florești (1971–1976). A fost șef al Direcției locativ-comunale nr.18 din Chișinău (1976–1983); șef al Biroului inventariere tehnică din Chișinău (1983–1987); director general al Combinatului “Protex” din Chișinău (1987–1998). În perioada 1998–2002 a fost viceministru al Transporturilor și Comunicațiilor, iar în decembrie 2002, a fost numit în funcția de ministru al Transporturilor și Comunicațiilor.  

Vasile Zgardan
Date personale
Născut	2 iulie 1948 (71 de ani)  Redi-Cereșnovăț, Soroca, Moldova
Cetățenie	Moldova
Ocupație	politician
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
Premii	Ordinul Republicii (2012) Medalia „Meritul Civic” (1996) Ordinul Gloria Muncii

·         1950: S-a nascut  Liviu Vasilica, cantaret de muzica populara romanesca (n.comuna Plosca, Jud. Teleroman; (d.19.10.2004).

* 1950: Ilie Luceac (n. 2 iulie 1950, comuna Sinăuții de Jos, raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, Ucraina, d. 5 iunie 2017^[1]) a fost un critic și istoric literar român din Bucovina de Nord.

S-a născut la 2 iulie 1950, în comuna Sinăuții de Jos. Localitatea a făcut parte înainte de al doilea război mondial din fostul județ Dorohoi al României, fiind ocupată de către URSS în 1940, împreună cu întreg ținutul Herța. În anul 1950, comuna era inclusă în raionul Adâncata din regiunea Cernăuți a RSS Ucrainene.

A absolvit studii universitare la Facultatea de Filologie (specialitatea: limba și literatura română) (1974) și Facultatea de Istorie (1992), ambele din cadrul Universității din Cernăuți. A obținut în iulie 2000 titlul științific de doctor în istorie la Universitatea din București, cu tema: „Cultura în Bucovina în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O analiză de caz: Familia Hurmuzaki”.

Ilie Luceac lucrează ca redactor-șef adjunct la revista trimestrială de istorie și cultură „Glasul Bucovinei”, Cernăuți – București, care apare din 1994 sub egida Fundației Culturale Române (astăzi Institutul Cultural Român). De asemenea, el face parte din echipa redacțională a revistei „Glasul Bucovinei” de la întemeierea ei și până în prezent. Colaborează la reviste și periodice din țară și din străinătate, publicând studii de critică și istorie literară, precum și articole despre istoria și cultura românească din Bucovina.

Luceac este membru fondator al Editurii Alexandru cel Bun din Cernăuți, membru activ al Institutului Român de Genealogie și Heraldică «Sever Zotta» din Iași. A fost ales ca membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Societății Scriitorilor Români din Cernăuți. De asemenea, este cercetător științific asociat la «Centrul Pentru Studierea Problemelor Bucovinei», astăzi Institutul «Bucovina» (Filiala Iași a Academiei Române) cu sediul la Rădăuți.

A publicat:

• Familia Hurmuzaki: între ideal și realizare (O istorie a culturii românești din Bucovina în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea), Editura Alexandru cel Bun–Cernăuți, Editura Augusta–Timișoara, 2000, 364 p. Lucrarea a obținut Premiul „Eudoxiu Hurmuzaki” al Academiei Române (2000) și Premiul „Lecțiile istoriei” al Salonului Internațional de Carte de la Iași, ediția 2001.
• Discursurile lui Eudoxiu Hurmuzaki în Dieta Bucovinei – Din viața parlamentară a Bucovinei în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ediție bilingvă, cu stabilire de text, prefață, note și comentarii de Ilie Luceac. Traducerea textului german de Catrinel Pleșu, Institutul Cultural Român, București, 2007, 367 p.
• Cernăuți / Chernovtsy 1408-2008 (album) - în colaborare cu Alexandrina Cernov. Institutul Cultural Român, București, 2008, 158 p.  

* 1950: Ilie Micolov (n. 2 iulie 1950, Suceava, România – d. 21 iulie 2018, Oglinzi, Răucești, Neamț, România)^[1] a fost un cântăreț român de muzică ușoară. Este cunoscut pentru șlagărul „Dragoste la prima vedere”, albumul omonim vânzându-se în peste 600.000 de exemplare.

De profesie economist, a fost consilier pe teme muzicale al Radio România Actualități, a apărut în cadrul spectacolelor Teatrului „Constantin Tănase” din București și a susținut turnee alături de formația Romanticii.

Albume de studio

• „Dragoste la prima vedere” (1986), Electrecord
• „Cine te iubește” (1992), Electrecord
• „Muzică ușoară de la țară” (2005)

Ilie Micolov

Date personale Născut 2 iulie 1950  Suceava, România  Decedat 21 iulie 2018 (68 de ani)  Oglinzi, Răucești, Neamț, România  Cetățenie Română Etnie Română Ocupație Cântăreț de muzică ușoară Activitate Origine Română Instrument(e) voce[*]   Case de discuri Electrecord

·         1950 - S-a născut Hans Bathelt, baterist german (Triumvirat).

·         1951: Mariea Crâșmaru, globetrotter român

·         1951: Gheorghe Visu s-a născut la data 02.07.1951 în București, unde a și copilărit studiind la Liceul nr. 25. Încă din adolescență a avut mai multe pasiuni, precum desenul și chitara, la maturitate a ales să studieze Arta actorului, la Institutul de Arta Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale“.

Datorită fizionomiei masculine și a farmecului incredibil pe care îl degaja, Gheorghe Visu a fost descoperit de producătorii din cinematografie și distribuit alături de nume celebre precum Radu Beligan, Valeria Seciu, Draga Olteanu, Matei Alexandru, Răzvan Vasilescu, Victor Rebengiuc, Gheorghe Dinică, Marin Moraru. Maestrul Visu a fost admirat în cinematografe și aplaudat în sălile de teatru...

În 2016 și 2017 a fost recompensat cu șapte premii de interpretare ( film și teatru ).

În teatru a debutat de foarte tânăr, ca elev și apoi ca student al I.A.T.C., la Teatrul Național din București, iar după absolvirea facultății 1974) devine angajatul Teatrului Național din București.

Filmografie:

Filme cinematografice

Un zâmbet pentru mai târziu, regia Alexandru Boiangiu, 1974

Tată de duminică, regia Mihai Constantinescu, 1974

Singurătatea florilor, regia Mihai Constantinescu, 1975,soferul Gigi

Comoara din deal, regia Ion Cojar, 1976, inginerul

E atât de aproape fericirea, regia Andrei Cătălin Băleanu, 1977

Profetul, aurul și ardelenii, regia Dan Pița, 1978, Joshuah Waltrope

Gustul si culoarea fericirii, regia Felicia Cernaianu, 1978

Un om în Loden, regia Nicolae Mărgineanu, 1979 – Nelu Mata

Mihail, caine de circ, regia Sergiu Nicolaescu, 1979

Mireasa din tren, regia Lucian Bratu, 1980 -  Mihu (mirele

Bietul Ioanide, regia Dan Pița, 1980 – actorul Ciorec

Punga cu libelule, regia Manole Mărcuș, 1980

Un echipaj pentru Singapore, regia Nicu Stan, 1981- Vasile Georgescu

Faleze de nisip, regia Dan Pița, 1982

Sfârșitul nopții, regia Mircea Veroiu, 1982

Să mori rănit din dragoste de viață, regia Mircea Veroiu, 1983

Neamul Arjoca,(film TV) regia Anca Ovanez, 1984

Acasă, regia Constantin Vaeni, 1984

Domnișoara Aurica, regia Serban Marinescu, 1985

Baltagul,( film TV ) regia Anca Ovanez Dorosenco,(film TV ) 1985, Gheorghiță

Anotimpul iubirii, regia Iulian Mihu, 1986

Km-ilometrul 36, regia Anghel Mora, 1989

Cei care plătesc cu viața, regia Șerban Marinescu, 1991

Unde la soare e frig, regia Bogdan Dumitrescu, 1991

Îl osândesc jurații ?,(film TV ), regia Cornel Todea, 1992

Înnebunesc și-mi pare rău, regia Ion Gostin, 1992

Balanța, regia Lucian Pintilie, 1992

Nostradamus, regia Roger Christian, 1994, Ruggerio

A részleg (The Outpost), regia Péter Gothár, 1995

Terminus paradis, regia Lucian Pintilie, 1998, Vătășescu

Faimosul Paparazzo, regia Nicolae Mărgineanu, 1999

Ultima gară, regia Bogdan Dumitrescu, 1999

Golem, regia Anatol Reghintovschi, 2001, Vladimir

Turnul din Pisa, regia Șerban Marinescu, 2002 - Banditul Ștefan

Curat Caragiale! Parol!, regia Cornel Mihalache, 2002

Istoria literaturii, regia Cornel Mihalache, 2003

Examen, regia Titus Muntean, 2003 - Mihai Stanciu

Dulcea saună a morții, regia Andrei Blaier, 2003 – Agafon

Bolondok éneke, regia Csaba Bereczky, 2003 – The professor

Visul lui Liviu, regia Corneliu Porumboiu, 2004 – Tatal lui Liviu

Totul pentru copiii mei, regia Luigi Perelli, 2004

Hacker, regia Stere Gulea și Alexandra Gulea, 2004 – Dl. Lixandroiu

Camera ascunsă, regia Bogdan Dumitrescu, 2004 – Horia

Still Center (Buricul pământului), regia Carina Tăutu, 2005 – Mr. Crow

Brand,regia Ilinca Stihi, 2005,(teatru tv ), Brand

Lacrimi de iubire (serial TV), regia Bogdan Tiberiu Dumitrescu, Iura Luncașu, 2005 – Anghel Popa,

Challenge Day, regia Nap Toader, 2005 – Marin Matache

Iubire cu pumnul, regia Ana Mărgineanu, 2006 – Costi

State de România – Student la Sorbona, regia Laurențiu Maronese și Iura Luncașu, 2009 – State Potcovaru

State și Flacăra – Vacanță la Nisa, regia Iura Luncașu și Laurențiu Maronese, 2010 – State Potcovaru

Ho Ho Ho 2: O loterie de familie, regia Jesús del Cerro, 2012 – Gabi

Condamnat la viață, regia Bogdan Dreyer, 2013 – Notarul

Jocul de-a vacanta ( film TV ), regia Anca Colteanu, 2016 – Bogoiu

Câini, regia Bogdan Mirică, 2016 – Hogaș

GHINIONISTUL, regia Iura Luncașu, 2016

Moromeții 2, regia Stere Gulea, 2018 - Matei Dimir

Filme documentare:

Mitul lui Mitica, regia Mihnea Columbeanu, 1982

Insula Lemurilor, Madagascar, 2014

Reconstituirea, regia Cornel Mihalache, 2015

Roluri in seriale TV:

Toate pânzele sus – Secretul epavei, regia Mircea Muresan, 1986 – Pedro

Toate pânzele sus – Misterele marilor, regia Mircea Muresan, 1987 – Pedro

Toate pânzele sus – Întâlnire in Antlantic, regia Mircea Muresan, 1987 – Pedro,

Poveste imorala , regia Constantin Dicu, 2000

Lacrimi de iubire , regia Bogdan Tiberiu Dumitrescu, Iura Luncașu, 2005 – Anghel Popa

Iubire ca în filme, regia Iura Luncașu, 2006 – Nicolae Stoian

Inimă de țigan , regia Alexandru Fotea, Iura Luncașu, 2007 – State Potcovaru

Regina, regia Iura Luncașu, Alex Fotea, Laurențiu Maronese, 2008 – State Potcovaru

State de România, regia Iura Luncașu, 2009 – State Potcovaru

Moștenirea , regia Laurențiu Maronese, Mihai Bratila, Iura Luncasu, 2010 – State Potcovaru

Pariu cu viata , regia Iura Luncașu, Alex Fotea, Alexandru Borundel, 2012

Filme dublate in limba româna:

Cartea Junglei, voce, 2003, Baghera

Cartea junglei 2, voce, 2003, Baghera

Voce:

Pusca de vânătoare, de Yasushi Inoue, audio book

Tatal nostru, rugăciune – Radio România Actualitați

Teatru radiofonic:

Cursa de șoareci, regia Leonard Popoviciu, 1991

Brand, regia Ilinca Stihi,

Poveste de iarna I, regia Cezarina Udrescu, 2004

Poveste de iarna II, regia Cezarina Udrescu, 2004

Anna Brâncoveanu, Conteasa de Noailles, regia Cristian Munteanu, 2006

Când ei, ce morți, vor învia. O biografie poetica a lui Henrik ibsen, regia Ilinca Stihi, 2006

Așteptându-l pe Godot, regia Gavril Pinte, 2006

Năpasta, regia Gavril Pinte, 2006

Amadeus, regia Ilinca Stihi, 2007

Jacque Brel:Visând un imposibil vis, regia Leonard Popovici, 2007

Finale – o călătorie imaginară cu Eugene Ionesco, regia Ilinca Stihi, 2008

Meserii și fundături, regia Claudiu Goga, 2008

Mama, regia Ilinca Stihi, 2014

Roluri în teatru:

Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, regia Mihai Berechet, 1971 - Jeff  Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București – rol principal

Dulcea pasăre a tinereții de Tennessee Williams, regia Mihai Berechet, 1972 –

Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București

Într-o singură seară de Iosif Naghiu, regia Sanda Manu, 1974 - Petre Onofrei Teatrul Bulandra București

Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare, regia Mihai Berechet, 1975 Josef Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București

Capul de Mihnea Gheorghiu, regia Letiția Popa, 1975 Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București

Căsătoria de N.V. Gogol, regia Sanda Manu, 1976 - Stepan Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București

Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand, regia N.Al. Toscani, 1977 - Champagne, Santinela, Cadet  Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București

Câștigătorul trebuie ajutat de Iosif Naghiu, regia Ion Cojar, 1977 - Geo Teatrul

Național ”I.L. Caragiale” București

Romulus cel Mare de Friedrich Durrenmatt, regia Sanda Manu, 1977 Teatrul National Bucuresti

Fata din Andros de Terentiu, regia Grigore Gonța, 1978 - Pamphilus Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București

A treia țeapă de Marin Sorescu, regia Sanda Manu, 1979 - Ologul Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București

Monolog cu fața la perete de Paul Georgescu, regia Sanda Manu, 1979 - Tânărul Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București

Platonov de A.P. Cehov, regia Ivan Helmer, 1994 - Nikolai Ivanovici Trilețki, fiul colonelului Trilețki Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București

Labirintul de Fernando Arrabal, regia Gavril Pinte, 1995 - Etienne Teatrul ”Toma Caragiu” Ploiești

Tamerlan cel Mare de Christopher Marlowe, regia Victor Ioan Frunză, 1996,Baiazid Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București

Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov, regia Cătălina Buzoianu, 1980 - Ivan Bezdomnii, Levi Matei, Teatrul Mic Bucuresti

Mârâiala de Paul Cornel Chitic, regia Cristian Hadji-Culea, 1981 - Caina Teatrul Mic Bucuresti

Niște Țărani de Dinu Săraru, regia Cătălina Buzoianu, 1981 - Alexandru Teatrul Mic Bucuresti

Ca frunza dudului... de Dumitru Radu Popescu, regia Cătălina Buzoianu, 1982 Mitru Turbatu Teatrul Mic Bucuresti

Richard al III-lea de William Shakespeare, regia Silviu Purcărete, 1983 - Ducele de Buckingham Teatrul Mic Bucuresti

Mitică Popescu de Camil Petrescu, regia Cristian Hadji-Culea, 1984 - Secretarul ministerial  Teatrul Mic Bucuresti

Cu tot ce am aparțin acestui pământ, dramatizare de Nicolae Dragoș, regia Silviu Purcărete, 1984 - Recitator Teatrul Mic Bucuresti

Doamna cu Camelii de Alexandre Dumas, regia Cătălina Buzoianu, 1985 - Armand Duval Teatrul Mic Bucuresti

Mielul turbat de Aurel Baranga, regia Silviu Purcărete, 1985 - Tache Imireanu Teatrul Mic Bucuresti

Amurgul Burghez de Romulus Guga, regia Dan Pița, 1986 - Georges  Teatrul Mic Bucuresti

Coriolan de William Shakespeare, regia Dinu Cernescu, 1987 - Titus Lartius Teatrul Mic Bucuresti

O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, regia Silviu Purcărete, 1988 Cetățeanul turmentat  Teatrul Mic Bucuresti  

Maidanul cu dragoste de George Mihail Zamfirescu, regia Grigore Gonța, 1989 Vulpașin Teatrul Mic Bucuresti

Mlaștina de Caryl Churchill, regia Andreea Vulpe, 1991 - Frank  Teatrul Mic Bucuresti

Elisabeta din întâmplare o femeie de Dario Fo, regia Mihai Lungeanu, 1991 - Thomas Teatrul Mic Bucuresti

Pescărușul de A. P. Cehov, regia Cătălina Buzoianu, 1993  - Boris Alexeevici Trigorin Teatrul Mic Bucuresti

Sfârșitul Troiei de Walter Jens, regia Vlad Mugur, 1994 - Talthybios  Teatrul Mic Bucuresti

Cum vă place de William Shakespeare, regia Nona Ciobanu, 1996 -  Jacques Teatrul Mic Bucuresti

Bine, mamă, da’ăștia povestesc în actu’ doi ce se întâmplă în actu’întâi de Matei Vișniec, regia Nona Ciobanu, 1998 - Grubi Teatrul Mic Bucuresti

Sonata fantomelor de August Strindberg, regia Cătălina Buzoianu, 1999,Bengtsson Teatrul Mic Bucuresti

Spirit de Margaret Edson, regia Cătălina Buzoianu, 2001  - Harvey Kelekian, Doctor în medicină, Șeful departamentului de oncologie de la Spitalul Universitar Teatrul Mic Bucuresti

Viitorul e macultură de Vlad Zografi, regia Nona Ciobanu, 2002  - Alexandru David, informatician Teatrul Mic Bucuresti

Baal de Bertolt Brecht, regia Dragoș Galgoțiu, 2002 - Vagabondul, Watzman, Teatrul Mic Bucuresti

89..89...fierbinte după ’89, regia Ana Margineanu,2004, Teatrul Mic București

Brand de Henrik Ibsen, regia Ilinca Stihi, 2005, Brand, Biserica Lutherana București

Barrymore de William Luce, regia Sabin Popescu, 2007 Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Timișoara

Hamelin de Juan Mayorga, regia Claudiu Goga, 2008 – Montero, Teatrul Mic Bucuresti

Closer, regia Ilinca Stihi, 2010- Larry, Teatrul Mic București

Stăpânii rulotei de Gerald Murphy, regia Dan Tudor, 2012 – Eddie, Teatrul de Comedie București

Bădăranii de Carlo Goldoni, regia Dan Tudor – Canciano, 2013, Teatrul Metropolis Bucuresti

Volpone de Ben Jonson, regia Vlad Cristache, 2013 - Volpone Teatrul Mic Bucuresti

Numele de Jon Fosse, regia Vlad Cristache, 2014 - Tatăl Teatrul Mic Bucuresti

Vania și Sonia și Mașa și Spike de Christopher Durang, regia Horia Suru, 2015 Vania Teatrul Mic Bucuresti – rol principal

Anul dispărut.1989 de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu, 2015 Teatrul Mic Bucuresti

Nina sau despre fragilitatea pescarușilor îmoaiați de Matei Vișniec, regia Alexandru Maftei,2016 – Trigorin, Teatrul de Comedie București

Suflete moarte, dramatizare de Mihail Bulgacov dupa N.V.Gogol, regia Vlad Cristache, 2016 – Nozdriov, Teatrul de Comedie București

Deșteptarea primăverii, de Frank Wedekind, regia Vlad Cristache 

Rectorul/Omul cu mască, 2017 – Teatrul Mic București

Umbre de Marilia Samper, regia Vlad Cristache, Tatăl – 2017

ANUL DISPĂRUT 2007, de Ștefan Peca, regia Ana Mărgineanu, Tatăl - 2017

Gheorghe Visu
Date personale
Născut	2 iulie 1951 (68 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Activitate
Ani de activitate	(1975 - prezent)
Roluri importante	Black Pedro, State Potcovaru