1. /3 IULIE 2022 - POEZIE

Edward Young

Poet englez preromantic.(1683 – 1765) 

Lucrarea sa Ipoteze asupra compoziției originale este o operă de principii estetice preromantice, în care Young face elogiul originalității, opunând tipul de creator genial artistului călăuzit de reguli.

JELUIREA SAU CUGETĂRI NOCTURNE 
        DESPRE VIAȚĂ, MOARTE ȘI
                      NEMURIRE

(The Complaint, or Nights Thoughts on 
Life, Death and Immortality)
         (1742 - 1745)

Este un poem amplu, opera sa de căpetenie, cunoscută sub titlul Nopțile lui Young .

Poemul cuprinde meditații cu accente lirice pe tema neantului și a spaimei de moarte.

Într-o structură de poezie clasică, Young manifestă și exprimă, cu o sensibilitate excesiv subiectivă, descătușarea vieții interioare a eului poetic.

Cadrul apt unei astfel de stări este noaptea, când meditația asupra destinului și morții amplifică izbucnirea eului poetic, cu rezonanțe spre absolut.

Versul este alb, amintind de Milton și Shakespeare.

Motivul nopții, cultivat de romantici, are un precursor de seamă în Young.

ÎNTÂIA  NOAPTE

Gânduri de noapte

Cartea I

Întremător al firii, somn - balsam !
Ca luna, el se-abate doar spre locul
Unde zâmbește soarta, ocolind
Nefericiții, grabnic se azvârle
Pe perina de puf și se oprește
Pe ochii ce nu-s umeziți de plâns.
         Mă scol din somnul scurt și zbuciumat.

- - - - - - - - - - -  - - - - - - - - - - - - - - - - 

Tăcere ! Beznă ! Gemene surori !
Solemne fiice-ale străvechii nopți !
Voi ce-alăptați firavul gând și-l creșteți
Și-l faceți rațiune și pe-această
Coloană-a maiestății omenești
Durați ce-ați hotărât, mă sprijiniți !
Eu vă voi mulțumi-n mormânt; mormântul
E-mpărăția voastră; e altarul
Pe care trupul meu vi-l voi jertfi
Dar cine sunteți voi ?



         O, tu cel care
Ai izgonit tăcerile dintâi
Când stelele-aurorei preamăreau
Nou răsăritul astru: glasul  căruia
În bezna grea a scăpărat scânteia
Ce este soare, scapără-mi în suflet
Înțelepciunea ! Sufletul meu zboară
Spre Tine, oaza lui, precum avarul
Către lăcrița sa, când alții dorm.



         Prin zidu-acest de îndoită beznă, 
A firii și a inimii, trimite
O singură mult milostivă rază
Spre-a lumina și-mbărbăta. Îndrumă
Un cuget doborât de ispitiri
Prin multe-a vieții și a morții scene;
Insufkă-mi adevărurile mari
Ce-au să-mi adape gândul și cântarea;
Strunește-mi rațiunea avântată;
Călăuzește-mi cea mai sacră vrere
Și dârza hotărâre mi-o cunună
Cu-nțelepciunea. Nu îngădui
Că vasul răzbunării Tale-n darn
Să potopească fruntea mea plecată.




        Se bate ceasul unu. Doar pierzându-l
Băgăm în seamă timpul. Și atunci
E înțelept ca omul să-i dea grai.
Aud solemnul sunet-glas de înger;
Prohodul ceasurilor irosite.
Plecate sunt, ca anii, peste hău.
E un îndemn. Cât se mai poate face ?
Speranțele și temerile mele
Tresar spăimate și privesc în jos
Peste îngustul vieții prag. Spre ce ?
Spre o genune fără fund, grozavă
Ca veșnicia. E a mea, firește !
Să-mi aparțină veșnicia mie,
Întreținut al milei unui ceas ?



       Cât de sărac, bogat, infam, august,
Neînțeles și minunat e omul !
Cât de-nțelept Acel ce l-a zidit,
Unind în el asemenea extreme !
Amestec straniu de ciocniri, pivot
Al unor lumi răzlețe și verigă
În lanțul nesfârșit al ființării !
La jumătate cale-ntre nimic...
Și Dumnezeu ! O rază de eter
Mânjită, suptă, pângârită, totuși
Divină ! Palidă miniatură
A absolutei măreții ! Moștenitor
Al gloriei ! Firav copil de lut !
Nemuritor bicisnic ! Gâză vastă !
Un vierme ! Un zeu ! Ființa mea mă face
Să tremur; și printr-însa sunt pierdut.
Străin în propria sa casă, gândul
Cutreieră în sus și-n jos, uimit
Din ce-i al său; și mintea se smintește
O, ce minune-i omul pentru om !
Zbor și cădere ! Groază și triumf !
Extaziat și-nfricoșat ! (.....)



      Suntem ai firii muguri doar,
Amurg și zori ai zilei noastre prag;
Închis e teatrul vieții; numai moartea
E-n stare să urnească stăvilarul
De lut greoi, ca germenii să plece.
Un embrion de mâine, azi ascuns,
În tatăl său privirilor luminii,
Nu e decât mai depărtat de viață.
Și suntem embrioane până când
Vom sparge coaja, răzbătând spre viață,
Spre viața ce-o trăiește-un Zeu și-un Om.
Ci, iată, omul nebunește
Își înmormântă gândurile-aici !
O dată cu speranțele cerești;
Întemnițat în lutul sublunar,
Aici dorințele își ancorează,
Când are aripi ce-ar putea să-l poarte
Spre infinit.