2. /30 IULIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători

Decese

·      579 - A murit Papa Benedict I , al carui pontificat a durat din 2 iunie 575, pana la moartea sa.

Papa Benedict I – foto – ro.wikipedia.org

Papa Benedict I a fost Papă al Romei îde la 2 Iunie 575 -pana la moartea sa (30 Iulie 579). În timpul pontificatului său, longobarzii care cuceriseră nordul și centrul Italiei, au atacat sudul, iar în anul 579 au asediat Roma. Împăratul răsăritean Tiberiu I, a trimis o armată pentru salvarea orasului, care însă nu a făcut față invadatorilor.

Roma a fost cuprinsă de foamete ca în timpul primului asediu longobard din timpul Papei Ioan al III-lea, iar Papa Benedict I a murit în toiul nenorocirii.

·         1652: Charles-Amédée de Savoia sau Charles Amadeus de Savoia(franceză Charles-Amédée de Savoie; 12 aprilie 1624 – 30 iulie 1652) a fost lider militar francez și Duce de Nemours. A fost tatăl penultimei Ducese de Savoia și a reginei Portugaliei

Charles Amadeus

Duce de Nemours

·         1683: Maria Tereza a Austriei, Infantă a Spaniei, infantă a Portugaliei, Arhiducese de Austria (spaniolă María Teresa de Austria; franceză Marie-Thérèse d'Autriche; n. 10 septembrie 1638 – d. 30 iulie 1683) a fost fiica regelui Filip al IV-lea al Spaniei și a reginei Elisabeta a Franței. Prin căsătoria cu Ludovic al XIV-lea al Franței a fost regină a Franței. A fost mama Marelui Delfin.

Maria Tereza

Născută ca María Teresa a Austriei, infanta a Spaniei la El Escorial, ea a fost fiica regelui Filip al IV-lea al Spaniei și a soției lui, Elisabeta a Franței. Fiind stră-strănepoată a unui arhiduce austriac, Maria Tereza a deținut titlul de arhiducesă de Austria. O altă infantă spaniolă, mătușa paternă și mai târziu soacra ei, Ana de Austria regină a Franței, de asemenea, a utilizat titlul de arhiducesă de Austria. Maria Tereza a combinat sângele regelui Filip al III-lea al Spaniei și al Margaretei de Austria de partea tatălui său și sângele regelui Henric al IV-lea al Franței și a Mariei de Medici de partea mamei sale. Ca mulți habsburgi, Maria Tereza a fost produsul a generaților întregi de căsătorii între veri primari.

Când fratele ei mai mare, Baltasar Carlos, moștenitor al tronului Spaniei, a murit, Maria Tereza ar fi putut moșteni vastul imperiu spaniol. S-ar putea spune că Maria Tereza a avut oarecum parte de o copilărie dificilă. Mama ei, o prințesă frumoasă franceză, a murit când ea avea doar șase ani; totuși tatăl ei a iubit-o foarte mult. Tatăl ei s-a recăsătorit cu nepoata lui, Mariana de Austria (mama ei era sora lui Filip al IV-lea). Mariana a născut-o pe Infanta Margarita Teresa, care a fost pictată de către Velázquez în numeroase portrete, și a fost figura centrală în Las Meninas. Margarita Teresa a devenit împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman, dar a murit la vârsta de douăzeci și doi de ani.

În 1658 cum începuse războiul cu Franța, s-a propus ca mijloc de a asigura pacea o uniune între cele două familii regale. Maria Tereza și regele francez erau verișori primari de două ori. Tatăl lui era Ludovic al XIII-lea al Franței care era fratele mamei ei în timp ce tatăl ei era fratele Anei de Austria, mama regelui.

O astfel de perspectivă a fost intens ispititoare pentru Ana de Austria, mama lui Ludovic al XIV-lea și mătușa Mariei Tereza, care își dorea să se sfârșească ostilitățile dintre țara ei natală Spania și țara adoptivă Franța.^[1] Ezitarea spaniolă și amânarea l-au condus pe cardinalul Mazarin, primul ministru al Franței, să pretindă o căsătorie pentru stăpânul său cu Margaret Yolande de Savoia, a doua fiică a Christinei Marie a Franței, care a fost sora lui Ludovic al XIII-lea. Când Filip al IV-lea al Spaniei a auzit de întâlnirea de la Lyon între Casele de Franța și Savoia în noiembrie 1658, el a exclamat despre uniunea franco-Savoia că "nu poate fi și nu va fi". Filip a trimis apoi un trimis special la Curtea franceză pentru a deschide negocierile de pace și o căsătorie regală.

Marie Therese cu fiul său.

Negocierile de căsătorie au fost intense. Dornici de a preveni o uniune a celor două țări sau coroane, mai ales una în care Spania ar fi subordonată Franței, diplomații au încercat să includă o clauză de renunțare care ar priva-o pe María Teresa și pe copii ei de orice drepturi la succesiunea spaniolă. Acest lucru a fost făcut, dar în cele din urmă, prin abilitățile lui Mazarin și a diplomaților francezi, valabilitatea clauzei s-a condiționat de o zestre mai mare. Spania, sărăcită și în stare de faliment, după decenii de război, a fost în imposibilitatea de a plăti o astfel de zestre și Franța nu a primit suma convenită de 500.000 de écu.^[2]

După căsătoria prin procură cu regele francez la Fuenterrabia, Maria Tereza a devenit cunoscută ca Marie-Thérèse. Tatăl ei, Filip al IV-lea și întreaga curte spaniolă au însoțit mireasa până la Insula Fazanilor situată pe râul Bidassoa, unde Ludovic și curtea sa a întâlnit-o. La 7 iunie 1660 ea a părăsit țara natală Spania. Ca și tatăl ei, noua mireasă știa că era foarte puțin probabil să se mai vadă vreodată; nu era obiceiul pentru prințesele străine să-și viziteze țara natală: legăturile emoționale urmau să fie secționate. Ar fi fost nevoie de un eveniment extraordinar ca ea să se întoarcă în Spania. Două zile mai târziu, pe 9 iunie, a avut loc căsătoria religioasă la Saint-Jean-de-Luz.

La 26 august 1660 tinerii căsătoriți și-au făcut intrarea în Paris. Ludovic i-a fost credincios soției în primul an de căsătorie și s-a bucurat de pasiunea legitimă pe care soția sa o simțea pentru el. Cu toate acestea, mai târziu au apărut dificultăți din cauza personalităților lor. În timp ce întreg Parisul glorifica cât de bine arată regele, Marie-Thérèse a continuat să se îngrașe cu plăcerea ei pentru ciocolata caldă și să se retragă în cercul ei. Părea că Marie-Thérèse este ultima care află că soțul ei are o nouă metresă. În ciuda acestei neglijări se spune că regele își îndeplinea atribuțiile conjugale în fiecare noapte.

Atunci când Ludovic a declarat-o pe Louise de La Vallière ca amanta lui oficială, a provocat multă durere reginei. Înainte de retragerea în mănăstire, Louise își va cere scuze public pentru greșelile ei împotriva reginei.

Într-un sens, Marie-Thérèse a fost foarte norocoasă să fi găsit o așa prietenă în soacra ei, așa cum nu s-a întâmplat cu multe prințese în țări străine. Marie-Thérèse a continuat să petreacă mult din timpul ei liber jucând cărți și jocuri de noroc; nu avea nici un interes în politică sau literatură. La începutul anului 1661 a rămas însărcinată iar fiul mult așteptat s-a născut la 1 noiembrie 1661. În Spania, la cinci zile după nașterea Delfinului, mama vitregă a Mariei-Thérèse, regina Mariana, a dat naștere viitorului rege Carol al II-lea al Spaniei, care s-a născut cu multe defecte din cauza legăturilor cosangvine de mai multe generații. Din cauza faptului că moștenitorul Spaniei avea handicap fizic și mental, s-a pus problema pentru succesiunea spaniolă.

Mama regelui Ludovic al XIV-lea, Ana de Austria (stânga) și soția regelui Ludovic al XIV-lea, Marie Thérèse (dreapta); portret de André Simon Renard de Saint, 1664.

Prima dată când Marie-Thérèse a văzut Palatul Versailles a fost la 25 octombrie 1660. Atunci, era doar o mică reședință regală ridicată de Ludovic al XIII-lea pentru vânătoare, situat nu departe de Paris. Mai târziu a început prima campanie de construire (1664-1668) odată cu sărbătoarea care a avut loc între 7 și 13 mai 1664 aparent în onoarea celebrării celor două regine ale Franței - Ana, regina mamă și Marie-Thérèse soția lui Ludovic al XIV-lea însă în realitate în onoarea metresei regelui, Louise de La Vallière.

Pe măsură ce timpul a trecut, Marie-Thérèse a devenit și mai docilă iar regele a continuat aventurile sale romantice. Ea a tolerat-o pe Madame de Montespan iar el s-a asigurat ca întotdeuna ea să fie tratată cu respect potrivit rangului ei de regină și de soție a lui, mustrând-o pe Madame de Montespan atunci când aceasta a întrecut linia. Ultima metresă a soțului ei, Madame de Maintenon a avut o mare influență asupra lui.

Marie-Thérèse a jucat un rol mic în politica externă cu excepția anilor 1667, 1672 și 1678 când a fost regentă în perioada absenței soțului ei aflat în campanii sau peste graniță.

Marie-Thérèse, infantă a Spaniei și regină a Franței a murit la 30 iulie 1683 la Versailles. Din cei șase copii pe care i-a născut, numai unul a supraviețuit, Ludovic, Marele Delfin care a murit în 1711 la 49 de ani, cu 4 ani înaintea tatălui său. În cele din urmă nepotul Mariei-Thérèse a moștenit drepturile sale la tronul spaniol și a devenit rege al Spaniei în 1700 sub numele Filip al V-lea.

DESCENDENȚI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Nume	Naștere	Deces	Note
Ludovic, Delfin al Franței	1 noiembrie 1661	14 aprilie 1711	Delfin al Franței în prioada 1661–1711. Tatăl lui: Ludovic, Delfin al Franței (1682-1712), Filip al V-lea al Spaniei și Charles, Duce de Berry (1686-1714)
Anne-Élisabeth a Franței	18 noiembrie 1662	30 decembrie 1662	Fille de France. Moarte infantilă.
Marie-Anne a Franței	16 noiembrie 1664	26 decembrie 1664	Fille de France. Moarte infantilă.
Marie-Thérèse a Franței	2 ianuarie 1667	1 martie 1672	Fille de France. A murit în copilărie la vârsta de cinci ani.
Philippe-Charles al Franței, Duce de Anjou	5 august 1668	10 iulie 1671	Fils de France. A murit în copilărie la vârsta de trei ani.
Louis-François al Franței, Duce de Anjou	14 iunie 1672	4 noiembrie 1672	Fils de France. Moarte infantilă.

MARIA TEREZA A AUSTRIEI
DATE PERSONALE
NĂSCUTĂ	10 SEPTEMBRIE 1638 EL ESCORIAL, SPANIA
DECEDATĂ	30 IULIE 1683 (44 DE ANI) PALATUL VERSAILLES, FRANȚA
ÎNMORMÂNTATĂ	BISERICA SAINT DENIS, FRANȚA
CAUZA DECESULUI	SEPTICEMIE
PĂRINȚI	FILIP AL IV-LEA AL SPANIEI ELISABETA A FRANȚEI
FRAȚI ȘI SURORI	MARGARITA TERESA DE SPANIA CAROL AL II-LEA AL SPANIEI JOHN OF AUSTRIA THE YOUNGER[*] BALTASAR CARLOS, PRINȚ DE ASTURIA FILIP PROSPERO, PRINȚ DE ASTURIA
CĂSĂTORITĂ CU	LUDOVIC AL XIV-LEA AL FRANȚEI
COPII	LUDOVIC AL FRANȚEI, DELFINUL MARIE-ANNE A FRANȚEI MARIE-THÉRÈSE A FRANȚEI PHILIPPE-CHARLES AL FRANȚEI LOUIS-FRANÇOIS AL FRANȚEI
CETĂȚENIE	FRANȚA  SPANIA
RELIGIE	BISERICA CATOLICĂ
OCUPAȚIE	REGENT
APARTENENȚĂ NOBILIARĂ
TITLURI	INFANTE[*] QUEEN CONSORT OF FRANCE REGINĂ CONSOARTĂ[*]
FAMILIE NOBILIARĂ	CASA DE HABSBURG CASA DE BOURBON
REGINĂ A FRANȚEI
DOMNIE	9 IUNIE 1660 – 30 IULIE 1683

* 1700: Prințul William, Duce de Gloucester (24 iulie 1689 – 30 iulie 1700) a fost fiul Prințesei Anne, care a accedat la tronul Marii Britanii în 1702, și a soțului acesteia, Prințul George al Danemarcei. Numit Duce de Gloucester el a fost singurul copil din cei 17 ai părinților săi care a supraviețuit copilăriei.

Prințesa Anne îmbrățișându-și singurul copil, Ducele de Gloucester; pictură de Sir Godfrey Kneller, c. 1694.

La sfârșitul anului 1688, în ceea ce a devenit cunoscut ca "Revoluția glorioasă", regele romano-catolic Iacob al II-lea al Angliei, Scoției și Irlandei a fost detronat de nepotul și ginerele său, protestantul William Henry de Orania. William și soția sa - fiica cea mare a lui Iacob-, Maria, au fost recunoscuți de parlamentul englez și scoțian ca rege și regină.

Cum ei nu au avut copii, sora mai mică a Mariei, Anna, a fost desemnată moștenitoare prezumptivă.^[1]

Anne era căsătorită cu Prințul George al Danemarcei și Norvegiei, și în cei șase ani de căsătorie Anne fusese însărcinată de șase ori însă nici unul dintre copii nu a supraviețuit. La 24 iulie 1689, la 5 a.m., Anna a născut un fiu. Potrivit obiceiului în cazul nașterii potențialilor moștenitori la tron, la naștere au participat mai mulți martori, regele și regina și "mare parte dintre persoanele de calitate de la curte" au fost prezente.^[2] Trei zile mai târziu, nou-născutul a fost botezat William Henry după unchiul său, regele William. Regele, care a fost și unul dintre nașii, l-a declarat Duce de Gloucester.^[3]

Gloucester era al doilea în linia de succesiune la tron, după mama sa și, pentru că asigura succesiunea protestantă, el a reprezentat speranța susținătorilor revoluției.^[4] Oda The Noise of Foreign Wars, atribuită lui Henry Purcell, a fost scrisă pentru a-i celebra nașterea.^[5] Susținătorii lui Iacob vorbrau de Gloucester ca de "un uzurpator bolnăvicios și condamnat".^[4]

În ciuda faptului că a fost descris drept un "vioi băiat curajos",^[6] Gloucester s-a îmbolnăvit de convulsii la vârsta de trei ani, așa că mama lui l-a mutat la Casa Craven din Kensington, în speranța ca aerul din jur să aibe un efect benefic asupra sănătății sale.^[7] Convulsiile lui erau probabil simptome pentru meningită, probabil contractată la naștere și care au dus la hidrocefalie.^[8] Potrivit obiceiului în cazul aristocraților, Gloucester a fost plasat în grija unei guvernante, Lady Fitzhardinge,^[9] și a fost alăptat de o doică mai degrabă decât de mama lui.

Ca parte a tratamentului, Gloucester era condus afară în fiecare zi într-o mică caleașcă deschisă, trasă de ponei Shetland, pentru a maximiza expunerea sa la aerul carierelor de pietriș.^[10] Eficacitatea tratamentului a depășit așteptările și Prințesa Anne și Prințul George au cumpărat în 1690 o reședință permanentă în zonă, Casa Campden, un conac iacobin.^[11] La Casa Campden el s-a împrietenit cu asistentul Jenkin Lewis, ale cărui memorii în legătură cu Ducele este o sursă importantă pentru istorici.

De-a lungul vieții sale, Gloucester a suferit de o "friguri" recurente, care au fost tratat de către medicul său, John Radcliffe, cu doze regulate de o forma timpurie de [chinină]]. Tratamentul nu era agreat de Prinț și de obicei era vomitat.^[12] Probabil ca urmare a hidrocefaliei, el a avut un cap extins, pe care chirurgii îl străpungeau intermitent pentru a extrage lichid.^[13] El nu putea să meargă în mod corespunzător și se poticnea.^[14] La aproape de cinci ani, Gloucester a refuzat să urce scările fără doi însoțitori care să-l țină, Lewis dând vina pe asistentele indulgent care-l răsfățau pe băiat. Tatăl său l-a bătut cu vergeaua până când a fost de acord să meargă singur.^[15] Pedeapsa corporală era ceva obișnuit în acele timpuri și un astfel de tratament nu ar fi fost considerat dur.

·     1718 - A murit William Penn, om de afaceri englez și filozof, fondator al provinciei americane Pennsylvania; (n. 1644)

William Penn (14 October 1644 – 30 July 1718)  - foto – en.wikipedia.org

·     1771 - A murit Thomas Gray, carturar si poet englez preromantic; (n.26.12.1716).

Thomas Gray (n. 26 decembrie 1716 – d. 30 iulie 1771)  - foto – ro.wikipedia.org

Thomas Gray (n. 26 decembrie 1716 – d. 30 iulie 1771) a fost un poet englez. A activat ca profesor la Universitatea Cambridge. Prin exprimarea sensibilități față de natură, înclinația spre melancolie și interesul pentru miturile vechi, lirica sa aparține tranziției de la clasicismul târziu la romantism. Proza sa vădește un real simț al umorului.

·     1811 - A fost executat preotul Miguel Hidalgo y Costilla, conducatorului unei rascoale a taranilor indieni din Mexic impotriva colonialistilor spanioli.

Don Miguel Gregorio Antonio Ignacio Hidalgo-Costilla y Gallaga Mandarte Villaseñor (8 May 1753 – 30 July 1811) – foto: en.wikipedia.org

·         1832: Jean Antoine Claude Chaptal, chimist francez (n. 1756)

* 1889: Miles Joseph Berkeley (n. 1 aprilie 1803, Biggin Hall, Northamptonshire – d. 30 iulie 1889, Sibbertoft pe lângă Market Harborough) a fost un teolog și preot anglican englez care și-a făcut un renume ca botanist și zoolog, în primul rând însă ca criptogamist și micolog (în care calitate a introdus termenul fungology), fiind recunoscut ca unul din fondatorii fitopatologiei. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Berk..Berkeley s-a dedicat de la o vârstă fragedă studiului naturii, acordând o atenție deosebită structurii și obiceiurilor animalelor. De asemenea, a făcut o colecție concologică și macologică extinsă. El a fost educat la școala din Rugby și a studiat la Christ's College, instituție alăturată Universității din Cambridge, filozofie și teologie, unde a luat titlul de bacalaureat universitar (bachelor) în 1825. După ce a fost sfințit cu ordurile sacre (1826) a fost numit vicar, mai întâi în Apethorpe, din 1833 în Wood Newton, și din 1868 în Sibbertoft în apropiere de Market Harborough. Mai departe a fost numit în iunie 1854 decan rural pentru o parte a districtului Northampton

Miles Joseph Berkeley

·         1898: Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) - (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale. Ca prim-ministru (în germană: Ministerpräsident) al Prusiei între 1862 și 1890, el a supervizat unificarea Germaniei de la 1871. În 1867 devenise cancelar al Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871, devenind primul său cancelar („Cancelar al Imperiului”) și dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomația lui, numită „politică realistă” (Realpolitik), și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”).

Fiind un mare latifundiar aristocrat („Junker”), avea profunde convingeri conservatoare, monarhiste și aristocratice. Principalul său obiectiv politic a fost ridicarea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al Confederației Germane. Profitând de iscusința sa în diplomație, Bismarck a purtat două războaie pentru a-și atinge scopul. Mai mult, a reușit să impună Prusia ca mare putere europeană după învingerea Franței în războiul Franco-Prusac din 1870, aceasta încetând a mai deține supremația continentală.

După moartea lui, naționaliștii germani l-au ridicat pe Bismarck la rangul de erou, construind sute de monumente pentru a glorifica trăsăturile sale de lider puternic. Istoricii l-au lăudat ca fiind un om de stat moderat și echilibrat, care a fost în primul rând responsabil pentru unificarea statelor germane într-un singur stat național. El a folosit balanța puterii în diplomație pentru a menține Europa pașnică în anii 1870 și 1880. A creat o nouă națiune cu o politică socială progresistă, un rezultat care a mers dincolo de obiectivele sale inițiale în calitate de practicant al politicii de forță în Prusia.

Bismarck s-a născut în Schönhausen, în vechea provincie numită „Marca Brandenburg” (Mark Brandenburg), la vest de Berlin. Tatăl său, Ferdinand von Bismarck, era ofițer militar, iar mama sa Wilhelmine Menken provenea dintr-o familie burgheză. Otto von Bismarck a avut mai multi frați, dintre care au supraviețuit până la maturitate doar doi, un frate mai mare și sora mai mică. Educația școlară și-a început-o în școala gimnazială "Friedrich-Wilhelm" și apoi la liceul umanist Graues Kloster ("Mănăstirea Albastră"). La vârsta de șaptesprezece ani devine student la Universitatea "Georg-August" din Göttingen, iar apoi la Universitatea "Friedrich-Wilhelm" din Berlin. Deși dorea să devină diplomat, a reușit să obțină doar poziții administrative minore în Aachen și Potsdam. Munca depusă în cadrul acestor servicii îi părea plictisitoare și monotonă, drept pentru care deseori neglija îndatoririle sale oficiale, preferând în schimb să se amestece în înalta societate. După moartea mamei sale în 1839, Bismarck preia proprietățile familiei din Pomerania. Circa opt ani mai târziu se întoarce în Schönhausen, unde se implică în politica locală. Se însoară cu aristocrata Johanna von Puttkamer în 1847, cu care a avut o fiică (Marie) și doi fii (Herbert și Wilhelm).

Bismarck și-a petrecut primii ani ai copilăriei la țară. Otto își va aminti cu emoție toată viața moșia de la Kniephof. La 44 ani, tatăl său era deja ofițer în retragere. Mamei lui, burgheză înnobilată, nu-i plăcea deloc viața la țară și îi lipsea viața culturală din saloanele berlineze.

De la 7 la 14 ani, Otto este la Berlin în școli frecventate de copii aristocrați. Mama sa, apoi tatăl său l-au urmat în capitală. „Un copil vesel!” spunea profesorul care l-a ajutat să învețe destul de bine latina, greaca, franceza și engleza. Între 14 și 21 de ani își finalizează studiile: mai întâi bacalaureatul la 17 ani, apoi studiile universitare. Îl găsim la Göttingen, apoi la Berlin, urmând cursurile Facultății de Drept. Se spunea, pe bună dreptate, că era un student turbulent, care își dedica mult timp chefurilor, „corporației Hannovera”, și că într-un interval 18 luni s-a duelat de 26 de ori cu sabia.

La Göttingen, un bătrân paznic a arătat râul în care tânărului nobil îi plăcea să se scalde în zorii zilei când ieșea din cârciumile afumate. Când s-a instalat la Berlin într-un apartament confortabil pe Friedrichstrasse nr. 161, la câțiva pași de bulevardul Unter den Linden, l-au însoțit doi prieteni, Motley și Keyserling. Otto, deși frecventa saloanele de operă mai mult ca universitatea, a reușit să-și ia examenele. Mama sa ar fi dorit ca el să lucreze în diplomație, dar concurența era mare în această profesie și tânărul s-a mulțumit cu o funcție de grefier adjunct, pe care o va exercita la Aachen (Aix-la-Chapelle).

De la 21 la 28 de ani se adaptează destul de greu acestei activități. Pentru a se distra, face lungi plimbări călare, mănâncă pantagruelic, se arată de fapt puțin perseverent în muncă. În primăvara anului 1838 se îndrăgostește de fiica unui pastor și-și părăsește slujba pentru a o urma la Wiesbaden, apoi în Elveția. Căsătoria nu a avut loc. Otto se întoarce la Berlin fără să-și fi achitat ultima chirie în Aachen. Mama sa îi obține mutarea la tribunalul din Potsdam. Otto suportă greu disciplina administrativă prusacă și se hotărăște să-și facă serviciul militar în trupele de gardă. Intră în conflict cu șefii săi, se transferă la vânători și părăsește armata după 12 luni de serviciu. În 1839, revine în viața civilă.

Se reîntoarce la Kniephof. Mama lui moare în acest an. Familia este practic ruinată: tatăl își ipotecase domeniile cu 12% dobândă pentru a plăti studiile fiilor săi și pentru a putea face față vieții luxoase pretinse de soția sa. La moartea acesteia, el conduce proprietatea lor de la Shönhausen; cei doi fii se vor ocupa de Kniephof. Din 1839 până în 1847 Otto va duce, pe acest domeniu de 500 de hectare o viață de iuncher.

Se descurcă foarte bine în administrarea domeniului și reface an de an averea pierdută. Pentru a-și ocupa timpul liber, vânează, bea și mănâncă; călătorește, de asemenea, din când în când, la Paris, Londra sau Zürich.

Portret de Otto von Bismarck. N.Repik

După moartea lui William I, regent a devenit fratele său Wilhelm în anul 1861. Noul monarh a fost adesea în conflict cu dieta prusacă care devenea din ce în ce mai liberală. O criză care a apărut în 1862, atunci când dieta a refuzat să autorizeze o propunere de finanțare pentru reorganizarea armatei,astfel miniștri regelui nu au putut convinge legislatorii să treacă bugetul iar regele nu era dispus să facă unele concesii. Wilhelm a fost astfel amenințat să abdice (deși fiul său s-a opus la abdicarea lui), crezând că Bismarck a fost singurul politician capabil de manipularea crizei. Wilhelm a fost ambivalent în privința desemnării unei persoane care a cerut controlul fără restricții asupra afacerilor externe. Cu toate acestea în septembrie 1862, Camera Deputaților a respins cu o majoritate covârșitoare bugetul propus. La 23 septembrie 1862,Wilhelm îl numește pe Bismarck prim ministru și ministru de externe. Schimbarea lui Bismarck,a apărut într-un moment de neliniște atunci când relațiile între Marile Puteri: Regatul Unit, Franța, Austria și Rusia, a fost distrusă de războiul din Crimeea din 1854-1855 și războiul italian din 1859. În mijlocul acestei dezordini, echilibrul european de putere a fost restructurat prin crearea Imperiului German ca putere dominantă în Europa. Acest lucru a fost realizat cu diplomația specifică lui Bismarck, prin reorganizarea armatei și a strategiei militare. În ciuda neîncrederii inițiale a regelui și a prințului moștenitor, precum și animozitatea din partea reginei Augusta, Bismarck a reușit într-un timp destul de scurt să dețină puterea asupra regelui. Bismarck a intenționat să mențină supremația regală și să pună capăt impasului din buget în favoarea regelui, chiar dacă el a trebuit să utilizeze mijloace extrajudiciare pentru a reuși acest lucru. El a susținut că, din moment ce Constituția nu prevede cazurile în care legislatorii nu au reușit să aprobe un buget, acesta ar putea aplica numai bugetul anului precedent. Astfel, pe baza bugetului din 1861, de colectarea taxelor a continuat timp de patru ani. Conflictul lui Bismarck cu legislatorii a fost escaladat din ce în ce mai mult în următorii ani. În urma convenției din 1863, Camera Deputaților a adoptat o rezoluție care declară că nu mai poate să se împace cu Bismarck, iar ca răspuns, regele a dizolvat Dieta, acuzând-o că a încercat să obțină controlul asupra ministerului într-un mod necredincios. Bismarck a emis apoi un edict care a restricționat libertatea presei. În ciuda criticilor, Bismarck a rămas un politician în mare măsură nepopular (puțină lume știe despre el). Suporterii lui s-au descurcat prost la alegerile din octombrie 1863, în care coaliția liberală al cărui primar a fost membru al Partidului Progress, a câștigat peste două treimi din locurile în Cameră. Camera a făcut apeluri repetate la rege să respingă aceste alegeri însă regele l-a susținut pentru că se temea că, dacă el l-ar fi demis pe Bismarck, ar urma un prim ministru liberal.

Bismarck era îndrăgostit de Marie von Thadden, dar aceasta l-a preferat pe unul din prietenii săi. La căsătoria Mariei, a întâlnit-o pe Johanna von Puttkamer, și s-a hotărât să se căsătorească cu ea. Johanna nu era nici elegantă, nici frumoasă, nici foarte inteligentă, nici mondenă. Dar el a apreciat-o pe asceastă provincială entuziastă, care s-a vădit o excelentă interpretă a lui Beethoven, la pian. Scrisoarea de cerere în căsătorie, pe care am văzut-o la Friedrichsruh, este o mică capodoperă de abilitate diplomatică, dar Bismarck nu a așteptat deloc răspunsul: s-a dus să o sărute pe Johanna și s-a căsătorit cu ea șase luni mai târziu (1847). A rămas fidel toată viața soției și celor 3 copii ai lor. Totuși la 47 de ani, se va îndrăgosti și o va iubit puternic dar platonic pe soția ministrului Rusiei la Bruxelles, prințesa Katerina Orloff, născuta Trubețkoi, în vârstă de 22 ani, pe care o cunoaște la Biarrtz în 1862. Dar această prietenie amoroasă de câteva săptămâni s-a limitat, mai târziu, la o nouă întâlnire la Biarritz în 1864, apoi la o corespondență care a durat până la moartea prințesei, survenită la Saint-Moritz, la 4 august 1875, când ea avea 35 de ani.

Otto von Bismarck se plângea de numeroase boli. În realitate suferea de nevralgii datorită unei răni la picior, survenită în cursul unei vânători la Sankt Petersburg, în special de tulburări digestive, hepatice și gastrice cauzate de un regim alimentar aberant. Începând din 1862, Bismarck părea dominat în întregime de instinctul său de conservare. Mânca și bea. Un invitat privea cu surprindere „porțiile” înfulecate de Bismarck și copiii lui: „un veritabil leu cu puii săi”. Ajunsese la 128 de kg. A sfârșit prin a fi atins de gută, de insomnii și de nevralgii faciale. A fost îngrijit pe vremea aceea de Dr. Schweninger, un specialist in obezitate, care, în urma unui tratament susținut, a reușit să-l facă să slăbească 35 de kg. A murit de bronhopneumonie.

Bismarck moare după 4 ani, departe de orice activitate politică. Și-a petrecut ultimii ani scriindu-și „Amintirile”. Înainte de a muri, a fost cuprins oarecum de remușcări: „Am adus fericire unei mari națiuni, da, dar și nefericire pentru mulți! Fără mine n-ar fi avut loc trei mari războaie. Nu ar fi pierit 80000 de oameni, n-ar fi îndoliați tați, mame, surori. Acum o să dau socoteala lui Dumnezeu”.

Otto von Bismarck

·         1900: Alfred Ernest Albert, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (n. 6 august1844 - d. 30 iulie 1900) a fost al treilea duce de Saxa-Coburg și Gotha, domnind din 1893 până în 1900. Era și membru al familiei regale a Regatului Unit, fiind cel de al doilea fiu al reginei Victoria și al principelui Albert de Saxa-Coburg și Gotha. În Regatul Unit, la 24 mai 1866 i s-au acordat titlurile de Duce de Edinburgh, Conte de Kent și Conte de Ulster. A urmat unchiului său Ernst de Saxa-Coburg și Gotha în cadrul imperiului German la 23 August 1893.

În 1856 în conformitate cu propriile dorințe, Alfred intră în Marina Regală. A susținut cu succes examenul pentru elev ofițer (midshipman) în august 1858 și a fost numit la HMS Euryalus. La abdicarea regelui Otto I al Greciei, în 1862, Prințul Alfred a fost ales să-i succeadă, însă guvernul britanic i-a blocat planurile de ascensiune la tronul Greciei. Prințul Alfred a rămas în marină și a fost promovat locotenent la 24 februarie 1863 servind sub contele Gleichen pe HMS Racoon, apoi căpitan la 23 februarie 1866 când primește conducerea fregatei HMS Galatea.

Alfred a rămas al doilea în linie la succesiunea tronului britanic de la naștere până la 8 ianuarie 1864 când fratele său mai mare Eduard și soția acestuia Alexandra a Danemarcei au avut primul lor băiat Prințul Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale. Toți copiii legitimi ai fratelui său mai mare aveau prioritate la succesiunea tronului.

La 24 mai 1866 în onoarea aniversării reginei Victoria^[1] prințul a fost numit Duce de Edinburgh, Conte de Ulster și de Kent cu un venit de 15.000 £ garantat de Parlament. Și-a luat în primire locul la Camera Lorzilor la 8 iunie.

Din ianuarie 1867 până în iunie 1868 Ducele de Edinburgh efectuează un tur al lumii la comanda navei sale Galatea. La 12 martie 1868 la Sydney este victima unui atentat dar supraviețuiește. În cursul călătoriilor sale, este primul membru al familiei regale britanice care vizitează Australia (în 1868), Noua Zeelandă (în 1869), India Britanică (în decembrie 1869) și Hong Kong.

Ducele şi ducesa de Edinburgh împreună cu fiul lor prinţul Alfred.

La 23 ianuarie 1874, Ducele de Edinburgh s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, a doua fiică (însă singura care a supraviețuit copilăriei) a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a soției sale Maria de Hesse la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg. Ducele și Ducesa de Edinburgh și-au făcut prima apariție publică la Londra la 12 martie. Mariajul nu a fost unul fericit.

Alfred și Maria Alexandrovna au avut cinci copii:

• Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha
• Maria, regină a României
• Victoria, Mare Ducesă a Rusiei
• Alexandra, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg
• Prințesa Beatrice, Ducesă de Galliera

La moartea unchiului lui Alfred, Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha la 22 august 1893 Ducatul a revenit Ducelui de Edinburgh, deoarece fratele său mai mare, viitorul rege Eduard al VII-lea al Regatului Unit renunțase la drepturile asupra succesiunii Ducatului. La început ducele era privit ca un "străin" însă treptat și-a câștigat popularitatea. Ducele căruia îi plăcea muzica și era un excelent violonist a fondat Colegiul Regal de Muzică. De asemenea ducele era colecționar de obiecte din sticlă și ceramică, iar colecția sa evaluată la o jumătate de milion de mărci a fost prezentată de văduva lui la Coburg.

Când a devenit Duce de Saxa-Coburg și Gotha a renunțat la venitul de 15.000 £ pe an alocate de Parlament și la locul său în Camera Lorzilor.

Alfred

Duce de Saxa-Coburg și Gotha

·     1912 - Împăratul Meiji moare şi este succedat de fiul său, Yoshihito, care este cunoscut ca Împăratul Taishō.

Împăratul Meiji - foto – ro.wikipedia.org

Împăratul Meiji (n. 3 noiembrie 1852, d. 30 iulie 1912) a fost al 122-lea Împărat al Japoniei, care a domnit între 3 februarie 1867- 30 iulie 1912. Odată cu moartea sa, s-a instaurat o nouă tradiție de a da fostului împărat numele postum al erei în care a domnit, deci în cazul lui, Împăratul Meiji.

Împăratul Meiji, pe numele său Mutsuhito, a fost fiul Împăratului Kōmei și a unei dintre concubinele oficiale, Yoshiko Nakayama, devenind prinț moștenitor pe data de 11 iulie 1860, când a fost adoptat oficial de Împărăteasa Shōken. Deoarece la încoronare avea doar 14 ani, Nariyuki Nijō a servit drept regent (sesshō). A fost căsătorit cu Masako (după căsătorie, Haruko) Ichijō, viitoarea Împărăteasă Shōken.

·         1916: Albert Ludwig Neisser, medic german (n. 1855)

* 1918: Emil Gottfried Hermann Ritter von Eichhorn (n. 13 februarie 1848,^[1]Breslau, Regatul Prusiei^[2] – d. 30 iulie 1918,^[1] Kiev, Statul Ucrainean^[3], asasinat de un terorist bolșevic) a fost un feldmareșalgerman prusac în Primul Război Mondial.

Friedrich Eichhorn

Familia provine din Franconia. Hermann a fost un fiu al președintelui districtului MindenHermann von Eichhorn (1813-1892) care a fost nobilitat cu titlul Ritter von ((cavaler) la 27 februarie 1856 de către regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei (în onoarea meritelor tatălui său Friedrich) și a soției sale Julie Friederike Wilhelmine, născută von Schelling (1821-1885). El a fost un nepot al ministrului de cultură în Prusia Johann Albert Friedrich Eichhorn (n. 2 martie 1779 - d. 16. ianuarie 1856) și din partea mamei al filozofului și antropologului Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (1775-1854).^[4]

Eichhorn s-a căsătorit la 2 martie 1880 cu Pauline Charlotte Jenny (21 iulie 1857 - d. 22 aprilie 1925), fiica consilierului de legație secret Wilhelm Jordan. Șotii au avut doi fii și o fiică:

1. Friedrich Hermann Lothar (n. 16 mai 1880 - d. 1950), consilier de legație secret, consilier în Ministerul de Externe

2. Delfine Julie Charlotte Sabine(n. 2 mai 1882 - d. 1948)

3) Wolf Albrecht Friedrich (n. 11 septembrie 1883- d. 1969), ofițe

General de infaterie Eichhorn, 1910

Eichhorn a absolvit liceul mai întâi la Breslau, apoi a schimbat la cel din Oppeln, unde a luat bacalaureatul. După acea s-a alăturat, la 1 aprilie 1866, pentru un serviciu de voluntariat de trei ani celui de-al doilea regiment de infanterie al gărzii ca sublocotenent. A luat parte la războiul austro-prusac la luptele de la Trautenau și Sadowa, astfel la Bătălia de la Königgrätz. După semnarea păcii cu Austria, von Eichhorn a fost promovat locotenent la 6 septembrie 1866. În timpul războiului franco-german a devenit locotenent de clasa a 2-a al primului batalion în regimentului 2 al Landwehr-ului. A participat apoi la asediul principal al Strasbourgului și la cel de la Paris. După un asalt asupra fortăreței Mont Valérien în Île-de-France a primit ordinul Crucii de fier de clasa a 2-a la banda albă. ^[6]

Din 1872 până în 1875 a frecventat și absolvit Preußische Kriegsakademie(„Academia Prusacă de Război”), fiind avansat în acest timp la gradul de locotenent de rangul I (Premierleutnant, 1873), iar în 1876 a fost transferat la Staul Major General. Din mai 1877 până în noiembrie 1879 a devenit adjutant al Brigăzii 60 Infanterie din Metz precum căpitan (1878), iar din decembrie 1879 până în ianuarie 1883 șef al companiei de gardă nr. 12 infanterie și după acea transferat încă de două ori (la Statul Major al Diviziei 30, februarie 1883-septembrie 1884 și la Marele Stat Major General al inspecției de armată nr. 5, septembrie 1884-decembrie 1888). În acest timp a fost numit maior (1886). Au urmat mai multe funcții repede schimbătoare în Statul Major General.

După ce a fost avansat la gradul de locotenent-major, a devenit șef de secțiune în Marele Stat Major General (septembrie 1891-mai 1892), apoi șef în Statul Major General al Corpului Armată XIV din Karlsruhe (mai 1892-octombrie 1895).^[4][7]

Devenit colonel în mai 1894, a fost făcut comandor al Leib-Grenadier-Regiment König Friedrich Wilhelm III. Nr. 8(octombrie 1895-februarie 1897), iar, numit Generalmajor (general de brigadă) în iulie 1897, a preluat funcția de șef al Statului Major General al Corpului Armată VI și din octombrie 1899, până la avansarea la gradul de general-locotenent în mai 1901, cea unui comandor al Brigăzii Infanterie nr. 18.

Datorită noului rang în armată, Eichhorn a preluat comanda Diviziei nr. 9 staționată în Glogau (mai/iunie 1901-mai 1904), apoi a devenit general comandor al Corpului Armată XVIII din Frankfurt am Main (mai 1904-octombrie 1907). În acest timp a căpătat rangul general de infanterie (1905). Din octombrie 1907 până în iunie 1908 a fost președinte al comisiei pentru revizuirea reglementărilor privind serviciile de pe câmpurile de bătălie. Apoi a fost à la suite^⁠(de) al Leib-Grenadier-Regiment Nr. 8 (iunie 1908-septembrie 1912). În sfârșit, în septembrie 1912, ofițerul a fost numit general-colonel și inspector general al Inspecției Armată VII din Saarbrücken (până în ianuarie 1915)

General de infaterie Eichhorn, 1910

Mareșalul Eichhorn la Minsk, 1918

Mareșalul Eichhorn în Kiew, 1918

În cazul de mobilizare, generalul a fost prevăzut ca comandant suprem al Armatei V din Metz, dar, cauzat unui accident grav de călărie acompaniat de o pneumonie, nu a fost inapt pentru folosirea pe front. De abia după recuperarea sa, a preluat, pe 26 ianuarie 1915, conducerea supremă a nou-formatei Armate X în Prusiei de Est, care a format aripä de cuprindere, decisivă în a doua bătălie de pe Lacurile Mazurice (februarie 1915). Lui Eichhorn a fost acordat înaltul ordin "Pour le Mérite" pentru capturarea orașului Kaunas în august 1915, iar în octombrie 1915 a condus ofensiva asupra Vilniusului pe frontul de pe ambele maluri ale lacului Naroci în Ofensiva de pe Lacul Naroci, unde armata lui a trebuit să treacă prin lupte grele, dar biruitoare de apărare în primăvara anului 1916.^[4][7]

La 30 iulie 1916, relațiile de comandă în est au fost reorganizate și comanda lui Eichhorn a fost extinsă incluzând Armata VIII, creând așa numitul „Grup de Armată Eichhorn”. Toate forțele armate în Lituania și Curlanda au stat astfel sub comandamentul lui. Armata sa a lansat o ofensivă reușită în octombrie 1917, luând Riga și capturând insulele baltice Ösel, Moon și Dagö. La 18 decembrie 1917, Eichhorn a fost promovat la gradul de Feldmareșal general și în martie 1918 a fost numit în plus comandant al „Grupului de Armată Kiev”, un oraș care a fost ocupat cu puțin timp înainte de semnarea tratatului de pace de la Brest-Litovsk de către trupele germane în Operațiunea Faustschlag.^[4][8][9]

La 4 martie 1918, securitatea militară a Puterilor Centrale în Ucraina, Rusia de Vest, Rusia de Sud și Crimeea, o sferă de influență care o câștigaseră la începutul anului 1918, a fost pusă în mâinile lui. Funcția sa principală a fost aceea de a extrage cât mai multe cereale din Ucraina pentru a sparge blocada navală britanică. El a folosit o combinație de dare de mită și violență pentru a atinge acest obiectiv, ajutat de șeful său capabil de personal generalul Wilhelm Gröner. Una dintre „victimele” sale a fost Rada Centrală, dizolvată în curând de Eichhorn, pe care a înlocuit-o cu un nou hatman, generalul Pavlo Skoropadski.^[4][9][10]

La 30 iulie 1918, mareșalul a fost asasinat, împreună cu ofițerul lui de asistentă Walter von Dreßler, printr-un atentat cu o bombă, comis de teroristul bolșevic Boris Donskoi, cu intenția de a provoca ruperea relațiilor dintre conducătorii bolșevici din Rusia și guvernul german. Infractorului s-a făcut un proces militar scurt, fiind condamnat la moarte și spânzurat scurt după acea.^[11]

Trupul neînsuflețit al feldmareșalului a fost repatriat la Berlin și înmormântat după o decerebrare pompoasă în Cimitirul Invalizilor lângă mormântul mareșalulului Alfred von Schlieffen

Hermann von Eichhorn

Feldmareșalul Hermann von Eichhorn, 1918

·         1919: A murit in  comuna Broşteni, judeţul Neamţ, Vasile G. Morţun, autor dramatic, prozator şi ziarist, om politic socialist, apoi liberal. A fost primul deputat socialist în Parlamentul României în 1888, trecând apoi în anul 1899 la liberali, cu „gruparea socialiştilor generoşi”. De asemenea a fost unul dintre primii iniţiatori ai cercurilor socialiste din ţara noastră; (n. 30 noiembrie 1860, oraşul Roman). A fost unul din fruntaşii vieţii politice româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (deputat, senator şi ministru în mai multe rânduri). A avut funcţii de ministru în guvernele liberale ale lui Dimitrie A. Sturdza şi Ion I.C. Brătianu.

·         1936: Ioan Borcea (n. 13 ianuarie 1879, comuna Buhoci, județul Bacău - d. 30 iulie 1936, comuna Agigea, județul Constanța) a fost un zoolog român, membru corespondent al Academiei Române, specialist în fauna Mării Negre, care și-a dedicat viața cunoașterii ecosistemelor marine, fiind de asemenea, fondatorul oceanografiei românești și a Stațiunii de Cercetări Maritime de la Agigea.

Ioan Borcea a început cursurile liceale la Liceul Național din Iași si le-a terminat în 1897 la Liceul Internat ca șef de promoție.^[1] A urmat apoi cursurile Facultății de Științe, Secția de Științe Naturale, a Universității din Iași. În anul 1900 a fost preparator, conferențiar în 1906, și apoi, începând din anul 1912 și până în 1936, profesor la Universitatea din Iași.

Începând cu anul 1901, ca bursier al Fondului „Vasile Adamachi”, și-a continuat studiile în Franța, la Universitatea Sorbona din Paris, Facultatea de Științe ale Naturii, obținând licența în 1903 și doctoratul în 1905 cu teza Recherches sur le system uro-genital des Elasmobranches.^[2]

Ioan Borcea a fost membru corespondent al Academiei Române în 1919, membru fondator al Academiei de Științe din România în anul 1935 și al unor societăți de științe din țară și străinătate. A fost, de asemenea, Decan al Facultății de Științe a Universității din Iași, director al Muzeului de Istorie Naturală din Iași (1912-1936) și fondator, în 1926, al Stațiunii Zoologice Marine de la Agigea al cărei director a fost între anii 1926-1936. Profesorul Borcea a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în perioada 1919-1920 și ministru ad-interim la Comerț. În 1936 a fost numit Doctor honoris causa al Universității din Montpellier, Franța.^[2]

Ion Borcea a fost de asemenea demnitar al Lojii Dimitrie Cantemir din Iași, pe care a reprezentat-o la ședința solemnă de la Iași a Francmasoneriei Române Unite.^[3]

Casa Memorială „Ion Borcea” este situată în comuna Racova din județul Bacău.

* 1962: Prințul René de Bourbon-Parma (17 octombrie 1894 – 30 iulie 1962) a fost al șaptelea fiu al lui Robert I, Duce de Parma și a celei de-a doua soții, Maria Antónia a Portugaliei.^[1] A fost tatăl Principesei Ana de Burbon-Parma, soția lui Mihai I, fost rege al României.

Prințul René de Bourbon-Parma

·         1965: Jun'ichirō Tanizaki, scriitor japonez (n. 1886)

·         1985: A murit desenatorul  şi caricaturistul român de origine armeană, Cik (Hacik) Damadian; (n. 1919).

·         1996: A murit  Constantin Teasca, antrenor de fotbal si scriitor de carti sportive (n.25.09.1922). Constantin Teașcă (cunoscut și ca Titi Teașcă; n. 25 septembrie 1922, Giurgiu, România – d. 30 iulie 1996) antrenor român de fotbal. A fost în două perioade scurte antrenor al echipei naționale de fotbal a României: septembrie – noiembrie 1962 și octombrie – noiembrie 1967, fiind înlocuit după 0-6 cu Spania și 0-6 cu Ungaria. S-a remarcat ca autor al mai multor cărți de specialitate, dar și de beletristică sportivă. După 1986, a fost observator federal și lector la Școala Națională de Antrenori.

·         1996: Claudette Colbert, actriță americană (n. 1903)

* 1997: Bảo Đại, împărat al Vietnamului, (n. 22 octombrie 1913 - d. 30 iulie1997) a fost al treisprezecelea și totodată ultimul împărat al dinastiei Nguyen, care este ultima dinastie al Vietnamului, a domnit între 8 ianuarie 1926 – 25 august 1945. S-a născut cu numele Vĩnh Thụy la Hue, capitala Vietnamului de atunci. Și-a făcut studiile la Lycée Condorcet din Paris, apoi în Institutul de Științe Politice. Tatăl lui era împăratul Khải Định. După moartea din 1925 al tatălui său a luat numele de Bảo Đại. Vietnamul ca parte a Indochinei Franceze era colonie franceză. La 20 martie 1934 s-a căsătorit cu Nam Phuong cu care a avut cinci copii. În 1940 Indochina a fost ocupată de japonezi. La presiunea Japoniei Bảo Đại a declarat independența Vietnamului. În 1945 trupele japoneze au părăsit țara, iar în Vietnam organizația de partizani Viet Minh, care până atunci lupta împotriva japonezilor a încercat să acapareze puterea. Conducătorul comuniștilor, Ho Și Min l-a convins pe împărat să renunțe la putere în favoarea sa, în schimb va putea păstra titlul de împărat, iar în guvernul nou format va putea să fie "cel mai important consilier". La 2 septembrie 1945 s-a declarat independența Vietnamului. Acest lucru nu a fost bine văzut de francezii care se întorceau și care doreau să-și reconstruiască puterea colonială antebelică. În Vietnam au început luptele, pentru care Bảo Đại trăia în Hong Kong și China.

Împăratul Bao Dai

În 1949 francezii l-au convins să se întoarcă pentru a ocupa funcția de președinte al țării. După ce a ocupat postul de președinte, la scurt timp a părăsit din nou țara și s-a mutat la Paris. Războiul dintre francezi și Viet Minh a continuat, terminându-se prin Lupta de la Dien Bien Phu, când francezii au fost învinși definitiv. În conformitate cu Acordul de la Geneva din 1954 Vietnamul a fost împărțită în două la paralela 17. În partea de Nord puterea a fost preluată de conducătorul comuniștilor, Ho Și Min, iar în sud de Bảo Đại, șeful guvernului fiind numit Ngô Đình Diệm. Prin fraudarea alegerilor din 1955 Ngô Đình Diệm a preluat puterea, a proclamat Republica Vietnam și l-a îndepărtat pe Bảo Đại. Bảo Đại a abdicat din nou și a rămas în exil până la moartea sa.

Bảo Đại 保大

Împărat al Vietnamului

·         2007: Teoctist, pe numele de mirean Toader Arăpașu, (n. 7 februarie1915, Tocileni, județul Botoșani - d. 30 iulie 2007, București) a fost patriarh al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1986-2007.

După moartea Patriarhului Iustin Moisescu la 31 iulie 1986, IPS Mitropolit Teoctist a devenit locțiitor de patriarh. La 9 noiembrie 1986 este ales în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc ca arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la 16 noiembrie 1986 în Catedrala Patriarhală din București de către mitropoliții țării, Antonie al Transilvaniei, Nestor al Olteniei și Nicolae al Banatului, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a patriarhilor Ierusalimului și Bulgariei, a reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante și a reprezentanților forurilor de Stat.

În perioada noiembrie 1986-iunie 1990, PF Teoctist a suplinit postul vacant de mitropolit al Moldovei și Sucevei, ca locțiitor de mitropolit, întrucât nu se obținuse aprobarea de ocupare a scaunului rămas vacant.

În cei 45 de ani de activitate ca ierarh, s-a preocupat nu numai de probleme administrative și economice, ci și de restaurarea unor monumente de artă bisericească din cele patru eparhii pe care le-a condus (îndeosebi Putna, Bistrița, Slatina, Râșca, Gorovei, Vorona, Mitropolia Veche, Bărboi, toate în Arhiepiscopia Iașilor) și de organizarea unor muzee bisericești și a ctitorit o biserică în localitatea Victoria (jud. Botoșani). A îndrumat revistele "Mitropolia Olteniei", "Mitropolia Moldovei și Sucevei" și "Glasul Bisericii" și a încurajat apariția mai multor lucrări teologice.

Reprezentant de seamă al ecumenismului românesc, a făcut parte din mai multe delegații sinodale care au vizitat alte Biserici și a condus delegații în vizitele de peste hotare: Biserica Ortodoxă din Finlanda (1971), Biscrica Ortodoxă Siriană a Răsăritului din Malabar-India (1976), Biserica Ortodoxă Rusă (1978), Biserica Bulgară (1983) Biserica Armeană (1983), Arhiepiscopia misionară din America (1978). Ca patriarh, a condus delegații sinodale române care au vizitat Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Bulgară, Austria, Suedia (toate în 1987), Patriarhia Rusă (1988) etc.

A participat la Conferința mondială a Comisiei "Credință și Constituție" a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Montreal (1963), vizitând atunci o serie de parohii românesti din Canada, la întâlnirea ecumenică de la Chantilly-Franța (1978), a opta Adunare Generală a Conferinței Bisericilor Europene din Chania-Creta (1979), când a fost ales membru în Comitetul consultativ, a doua Conferință panortodoxă presinodală (Chambesy, 1982), la lucrările Prezidiului și Comitetului Consultativ de la Oxford (1993) etc.

Patriarhul Teoctist a murit la data de 30 iulie 2007, după ce a fost operat de adenom de prostată, la Insitututul Clinic Fundeni. Intervenția chirurgicală nu a fost una de urgență, ci una programată. Pe parcursul zilei, veștile venite dinspre spital erau îmbucurătoare. Potrivit medicilor, decesul a survenit în urma unor complicații cardiace, la ora 17.00, pe fondul unor suferințe mai vechi de acest gen. Trupul neînsuflețit al Patriarhului Teoctist a fost depus in Catedrala Patriarhală

Patriarhul Teoctist
Date personale
Născut	7 februarie 1915[1]  Tocileni, Stăuceni, Botoșani, România
Decedat	30 iulie 2007 (92 de ani)[1]  București, România
Înmormântat	Catedrala Patriarhală din București
Cetățenie	România
Etnie	români
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	preot
Funcția episcopală
Sediul	București
Titlul	Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Perioada	1986 - 2007
Predecesor	Iustin Moisescu
Succesor	Daniel Ciobotea
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	5 martie 1950, București
Episcop consacrator	Justinian Marina, patriarh
Titluri precedente	Episcop-vicar patriarhal (1950-1962) Episcop al Aradului (1962-1973) Arhiepiscop, Episcop al SUA și Canada (1963) Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei (1973-1977) Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei (1977-1986)
Alte funcții	Arhiepiscop al Bucureștilor Mitropolit al Munteniei și Dobrogei Locțiitor al Scaunului Cezareii Capadociei
Membru de onoare al Academiei Române
Premii	Ordinul național „Steaua României” în grad de Colan[*] Ordinul Republicii

·         2007: Ernst Ingmar Bergman ('bær:jman în suedeză,  ascultă (ajutor·info), născut în 14 iulie 1918, Uppsala, Suedia - d. 30 iulie 2007, Fårö, Suedia) a fost un regizor suedez de teatru și unul dintre cei mai influenți regizori de film ai celei de-a doua jumătăți a secolului 20.

Bergman s-a născut în Uppsala, Suedia, în familia unui pastor lutherande descendență daneză, Erik Bergman, care a devenit ulterior capelanul regelui Suediei, și Karin, născută Åkerblom. Ingmar Bergman a crescut fiind înconjurat de omniprezența a diferite imagini și discuții pe teme religioase. A fost crescut foarte strict, fiind adesea pedepsit prin încuierea sa în dulapuri complet lipsite de lumină pentru diverse "infracțiuni".

Bergman a urmat Stockholm High School și ulterior două perioade de cinci luni de serviciu militar și cursuri de literatură ale Universității din Stockholm, pe care nu le-a finalizat din cauza atracției sale puternice către film și teatru, devenind, după propriile sale spuse, "un dependent de film natural"^[13] pe la începutul anilor 1930.

Începând cu anul 1943 Bergman a prelucrat scenarii semnate de alți autori pentru Svensk Filmindustri. Pentru prima oară contribuie ca scenarist și asistent de regie pentru "Frământări" ("Hets"), în 1944. Filmul descrie zbuciumul sufletesc al unui student care suferă din cauza unui profesor crud și nedrept. Din 1944 Bergmann este și director al teatrului de stat din Helsingborg.

În 1945 Bergman debutează ca regizor cu filmul "Criză" ("Kris"). Din 1946 până în 1955 toarnă, pe lângă diverse spoturi publicitare, șaisprezece filme prin care își dezvoltă un stil propriu, influențat de expresionismul german și de neorealismul italian. Cu "Amurgul unui clovn" ("Gycklarnas afton") din 1953 își începe colaborarea cu Sven Nykvist, care va deveni cameramanul său preferat.

Primul mare succes internațional îi este datorat peliculei "A șaptea pecete" ("Det Sjunde inseglet") (1956), care va câștiga Premiul Special al Juriului la Cannes. Este prima operă bergmaniană care se concentrează tematic asupra întrebărilor privind existența lui Dumnezeu și a căutării unui sens al vieții. Cu Ursul de Aur este premiat la Berlin, în 1957, filmul "Fragii sălbatici" ("Smultronstallet"), avându-l pe celebrul regizor suedez Victor Sjöström în rolul principal. Bergman folosește aici reprezentări ale halucinantului și oniricului pentru a evidenția zbuciumul interior al personajelor și pentru a pătrunde în subconștientul acestora. Procedeul va fi întâlnit și în opera sa târzie. Atât Jungfrukällan ("Izvorul fecioarei" - 1959), o prelucrare a unei vechi legende suedeze, cât și "Printr-o sticlă întunecată" din 1961 sunt încununate cu premii Oscarpentru cel mai bun film străin. Ambele pelicule au fost turnate împreună cu cameramanul Sven Nykvist. "Lumină de iarnă" (1951/62) și "Tăcerea" (1963) sunt ultimele filme care abordează în mod central o temă religioasă.

Din 1963 până în 1966 Ingmar Bergman este directorul Teatrului Regal de Stat din Stockholm. Opera sa cinematografică se axează acum asupra psihicului personajelor feminine. Filme tipice pentru această perioadă sunt "Persona" (1966) cu Liv Ullmann și Bibi Andresson, "Pasiunea Annei" (1969), "Atingerea" (1970) și "Strigăte și șoapte" (1972), film încununat cu un Oscar pentru cea mai bună imagine (Nykvist) în care sunt reprezentate diverse ipostaze ale naturii feminine, având-o ca model pe mama regizorului. Bergman începe să producă și filme pentru televiziunea suedeză. Două dintre acestea, "Scene dintr-o căsnicie" (1974) și "Față în față" (1976), ajung și pe marele ecran, în versiuni prescurtate.

După o scurtă perioadă de detenție, sub acuzația de evaziune fiscală, Bergman părăsește în 1976 Suedia. Următoarele sale filme, "Oul de șarpe" (1976/77) și "Din viața marionetelor" (1979/80), sunt produse în Germania. "Sonata de toamnă" cu Ingrid Bergman și Liv Ullmann este filmată în Norvegia. În 1978 regizorul se restabilește în Suedia, după clarificarea problemelor cu fiscul. Între 1981 și 1982 este turnat filmul autobiografic "Fanny și Alexander", care câștigă premii Oscar pentru cel mai bun film străin, pentru cea mai bună imagine, pentru decoruri și costume. După acest mare succes Bergman renunță la activitatea de regizor de cinema și se rezumă la cea de scenarist, regizor de teatru și scriitor. Următoarele sale filme sunt produse de televiziune.

Filmele sale tratează întrebări fundamentale existențiale de moralitate, singurătate și credință; tinzând în același timp spre simplitatea și claritatea directă a vieții, opusă stilizării, metaforizării și alambicării altor realizatori de film. Ca un contraexemplu, Persona, unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Bergman, este neobișnuit de sofisticat și complex pentru întreaga operă filmică a regizorului suedez, având conotații multiple, între care cele existențialiste și de avant-gardesunt predominante.

Pentru întreaga sa operă Bergman a fost distins cu un premiu special al Festivalului de la Veneția în 1983, cu Premiul European de Film Felix (1988), o mențiune specială cu ocazia celei de-a 50-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, cu titlul de Doctor honoris causa al Universității din Stockholm și cu Legiunea de onoare a Franței.

Ingmar Bergman s-a retras din carieră în decembrie 2003. A suferit o operație în octombrie 2006 și a avut o perioadă dificilă de recuperare. A murit liniștit în somn, în casa lui din Fårö, la 30 iulie 2007, la vârsta de 89 de ani, în aceeași zi în care un alt regizor renumit a decedat, e vorba de Michelangelo Antonioni. Regizorul suedez a fost înmormântat la 18 august 2007 în cadrul unei ceremonii private.

Ingmar Bergman

·         2007: Michelangelo Antonioni (n. 29 septembrie 1912 în Ferrara, Italia - d. 30 iulie 2007, Roma, Italia) este considerat unul dintre cei mai mari regizori de film ai secolului XX, recompensat cu premiul Oscar pentru întreaga sa carieră.

Antonioni a obținut diploma în economie și, pe lângă faptul că e unul dintre cei mai mari cineaști, este de asemenea, pictor și scriitor, considerând că aceste activități sunt "studii asupra modului în care observăm"Filmografie:

• 1950 Cronica unei iubiri (Cronaca di un Amore)
• 1952 Înfrânții (I Vinti)
• 1953 Dama fără camelii (La Signora Senza Camelie)
• 1955 Prietenele (Le Amiche)
• 1957 Strigătul (Il Grido)
• 1960 Aventura (L'Avventura)
• 1961 Noaptea (La Notte)
• 1962 Eclipsa - L'Eclisee
• 1964 Deșertul roșu - Il Deserto Rosso
• 1966 Blow Up
• 1969 Zabriskie Point
• 1972 Chung Kuo Cina
• 1975 Pasagerul (Professione: Reporter)
• 1980 Il Mistero di Oberwald
• 1982 Identificazione di una Donna
• 1995 Al di la Delle Nuvole
• 2001 Il Filo pericoloso delle cose

Michelangelo Antonioni

·         2008 - Fostul pugilist croat Mate Parlov, campion olimpic sub culorile Iugoslaviei în 1972, a decedat. Dublu campion european la categoria semigrea la amatori, în 1971 şi 1973, iar apoi campion mondial în 1974, Mate Parlov a câştigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Munchen, în 1972. (n. 1949)

·         2009 - Peter Zadek, regizor al scenei teatrale germane, a murit.

* 2017: Marina Scupra (n. 24 decembrie 1967, București - d. 30 iulie 2017, București^[2]) a fost o cântăreață de muzică ușoară din România.

Marina Scupra a urmat cursurile Școlii Populare de Artă din București, clasa Gloria Bordea. A apărut frecvent în emisiunile pentru copii ale Televiziunii Române și a participat la festivalurile județene de muzică.

Între 1980-1983 urmează cursurile Școlii populare de artă din București la clasa profesoarei Gloria Bordea Mihalache. În anul 1973 debutează în emisunea "Prietenii lui Așchiuță". În anul 1981 participă la Festivalul național "Cântarea României" unde obține mențiune în etapa republicană.

În 1984 a obținut Trofeul Festivalului de la Mamaia interpretând melodia „Joc de copii”, compusă de Laurențiu Profeta, după ce, cu un an în urmă primise din partea juriului, la același festival, Premiul Tinereții. După ce a obținut trofeul la festivalul Mamaia, a început colaborarea cu compozitorul Dan Dimitriu, cel care i-a devenit soț.

Din 1993 este angajată la Casă de Cultură a Ministerului de Interne. În 1994, a jucat în comedia "Concurs de seducție", din distribuția căreia au mai făcut parte Horia Brenciu și Tino Furtună de la "Holograf". ^[3]

Marina Scupra a cântat în spectacolele Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din București. În 2001 a absolvit Facultatea de Drept a Universității „Titu Maiorescu”.^[4]

În ultimii ani a fost profesoară de canto - muzică ușoară la Școala Populară de Artă din Pitești, iar copii îndrumați de ea au câștigat numeroase premii la festivalurile pentru copii.

Marina Scupra
Date personale
Născută	24 decembrie 1967
Decedată	30 iulie 2017 (49 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață
Activitate
Instrument(e)	voce[

* 2019: Florina Cercel (alternativ: Florina Cercel Perian; n. 28 ianuarie 1943,^[1] Piatra Neamț, România – d. 30 iulie 2019,^[2] București, România) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1964, la clasa profesorilor Jules Cazaban, Cornel Todea și Victor Moldovan. A jucat ca actriță pe scenele următoarelor instituții: Teatrul Dramatic de Stat din Galați (1964-1965), Teatrul Național din Timișoara (1965-1973) și Teatrul Național din București (din 1972). A fost căsătorită timp de 7 ani cu medicul Ioan Perian Liviu

PREMII ȘI DISTINCȚII

• Premiul UNITER pentru „cea mai bună interpretare feminină” pentru rolul Vassa Jeleznova din piesa „Vassa Jeleznova”, de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1990
• Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler (13 decembrie 2002), alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”. ^[3]
• Premiul Ministerului Culturii și Cultelor pentru cea mai bună actriță a anului 2002 în rolul Annei Andreevna din piesa „Revizorul” de Nikolai Gogol, 2002

FILMOGRAFIE

• Fratii (1970)
• Dincolo de pod (1976) - Marta
• Prin cenușa imperiului (1976) - grecoaica
• Premiera (1976) - ziarista la "Faclia"
• Roșcovanul (1976) - activista P.C.R., Elena Duma
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 8
• Marele singuratic (1977) - Ilinca
• Iarna bobocilor (1977) - Despina
• Eu, tu, și... Ovidiu (1978)
• Brațele Afroditei (1978)
• Ecaterina Teodoroiu (1978) - Gazda
• Iancu Jianu, zapciul / Iancu Jianul, zapciul (1980)
• Dumbrava minunată (1980) - Mia Vasilian
• Burebista (1980)
• Bietul Ioanide (1980) - dublaj voce Ioana "indolenta"
• Femeia din Ursa Mare (1982) - Maria
• Caruta cu mere (1983)
• Bocet vesel (1984)
• Vară sentimentală (1986) - felcerița Paraschiva Dârzu
• Din prea multa dragoste (1986)
• Trenul din zori nu mai opreste aici(TV) / (1994) - Nebuna din Capri
• Crucea de piatră / Crucea de piatră - ultimul bordel (1994) - Matroana bordelului
• Ultima halta in Paradis (TV) / (2002) - Doctorita
• Les percutés / Țăcăniții (2002)
• Ambasadori, căutam Patrie (2003) - Mariana
• The Half Life of Timofey Berezin / Viața lui Timofei Berezin (2006) - Valentina Trailer
• O soacra de cosmar (2006) - Mama lui Nicu
• Niciodata nu e prea tarziu (2006) - Mioara
• Inima de tigan (2007) - Spania Fieraru
• Regina (2008) - Spania
• Aniela (2009) - Aretia Belciugesco
• Poveste imorală

TEATRU

• Dona Diana, regia Victor Moldovan, 1973 ^[4]
• Arde soarele deasupra lui Senecade Kincses Elemér
• Bacantele de Euripide, regia (1997)
• Moartea unui comis voiajor, autor Arthur Miller, regia Horea Popescu(2000)
• Revizorul, autor Nikolai Vasilievici Gogol, regia Serghei Cerkasski(2002)
• Jurământul, autor Dan Tărchilă, regia Vasile Manta (2004)
• Lucrezia Borgia, autor Victor Hugo, regia Cristian Ioan (2004)
• Micii burghezi, autor Maxim Gorki, regia Sorana Coroamă Stanca(2004)
• Inimă de câine, autor Mihail Afanasievici Bulgakov, regia Yuri Kordonsky (2005)
• Monodrame europene, autor Dumitru Radu Popescu, Helmut Peschina, regia Dan Stoica (2007)
• Istoria comunismului, povestită pentru bolnavii mintal, autor Matei Vișniec, regia Florin Fătulescu(2007)
• Camerista de Hermann Broch, regia Dan Stoica (2008)
• Graciosa și Percinet, autor Madame d'Aulnoy, regia Răzvan Popa (2008)
• De vorbă cu Eminescu
• Gaițele, autor Alexandru Kirițescu, regia Dan Tudor (2012)
• Dumnezeu se îmbracă de la second-hand de Iulian Margu, regia Ion Caramitru (2014)
• Noapte bună, mamă!, regia Mircea Cornișteanu (2014)
• Omul de zăpadă, autor Lia Bugnar, regia Leonard Popovici (2014)
• Oreste, regele sunetelor, regia Constantin Dinischiotu (2014)
• Pe strada Mântuleasa, autor Mircea Eliade, regia Titel Constantinescu(2014)
• Quartet, autor Ronald Harwood, regia Dan Tudor (2014)
• Regele moare, autor Eugene Ionesco, regia Victor Ioan Frunză(2014)
• Rusoaica, autor Gib Mihăescu, regia Manuela Popescu (2014)
• Săptămâna luminată, regia Cristian Munteanu (2014)
• Ultima haltă în paradis, autor Valentin Nicolau, regia Alexandru Tocilescu (2014)
• Vassa Jeleznova, autor Maxim Gorki, regia Ion Cojar (2014)

Florina Cercel
Florina Cercel primind o stea pe Aleea Celebrităților
Date personale
Născută	28 ianuarie 1943[1]  Piatra Neamț, România
Decedată	30 iulie 2019 (76 de ani)[2]  București, România
Înmormântată	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	cancer pulmonar
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București

* 2019: Marcian-David (Matty) Bleahu (n. 14 martie 1924,^[1] Brașov, România – d. 30 iulie 2019,^[2] București, România^[3]) a fost un geolog, speolog, geograf, alpinist, explorator, scriitor și politician român, membru de onoare al Academiei Române în cadrul Secției de Științe Geonomice (28 iunie 2018).^[4] [5][6].

Este cunoscut pentru contribuțiile științifice la dezvoltarea teoriilor tectonicii globale (cu aplicații în studiul geologiei Carpaților), pentru pionieratul și dezvoltarea speologiei  dar și pentru popularizarea științei și a ecologiei în România. 

Autor a 41 de cărți și a 126 de lucrări științifice de specialitate, a peste 400 de articole cu diferite subiecte și conferențiar cu peste 500 de apariții publice, inclusiv la radio și televiziune, un pionier al utilizării multimedia în cadrul conferințelor, Marcian Bleahu este una dintre cele mai importante personalități științifice din a doua jumătate a secolului XX din România. 

Cărțile și conferințele sale au inspirat generații întregi de tineri pasionați de natură, munte și explorarea peșterilor din România, Matty Bleahu fiind în același timp un mentor al multor geologi români de după război.

Marcian David Bleahu s-a născut la 14 martie 1924, la Brașov în familia unui notar public, dar cu ascendență, pe linie maternă, până la domnitorul Constantin Brâncoveanu^[7]. A fost înrolat ca militar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

A urmat școala generală și liceul în orașul Brașov. A absolvit, în 1949, Facultatea de Științe  (Secțiile de Științele naturii și Geografie) din cadrul Universității București. În 1974 obține doctoratul cu o teză despre geologia și morfologia carstului și a peșterilor, la Universitatea din Cluj.

Își începe activitatea didactică la Catedra de Geologie din cadrul Universității București, activând ca asistent, șef de lucrări și conferențiar între anii 1949-1961. Este epurat politic din învățământ, reluându-și cariera universitară după 1989, când înființează, alături de prof. Dolphi Drimer, Universitatea Ecologică, fiind numit Decan al Facultății de Științele Naturii (transformată în Facultatea de Ecologie).

Între anii 1949 - 1994 a funcționat ca geolog, cercetător și în diverse poziții de management (inclusiv director) al Institutului Geologic al României.

Este ales senator în legislaturile 1990-1992 și 1996-2000 din partea Mișcării Ecologiste din România, respectiv a Federație Ecologiste din România. Ministru al Mediului,  în perioada 1991-1992.^[8]

A fost premiat și decorat cu numeroase distincții. În anul 2008 este decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler, cea mai importantă distincție românească. În 2018 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, în cadrul Secției de Științe Geonomice.^[4]

După ce s-a retras din activitatea publică, a continuat să scrie articole și cărți din diverse domenii, inclusiv cel muzical (fiind cunoscut ca un meloman rafinat), sau al ecologiei.

A decedat la 30 iulie 2019, în locuința sa din București

După absolvirea facultății, în anul 1949, devine cadru didactic la catedra de Geologie din cadrul Universității București. Predă primele cursuri de Geologie Structurală și de Geologia Cuaternarului. În anul 1961 este îndepărtat de la catedră din motive politice de către administrația comunistă.

La 4 aprilie 1990, împreună cu Dolphi Drimer, Marcian Bleahu înființează Universitatea Ecologică din București, prima instituție particulară de învățământ superior din România și singura universitate cu profil ecologic. Dolphi Drimer devine rectorul acestei universități, iar Marcian Bleahu este numit decan al Facultății de Științele Naturii (ulterior redenumită Facultatea de Ecologie), unde predă cursurile de Geologie dinamică, Geografie fizică a României, Geologia României, Protecția naturii și arii protejate. Își încetează activitatea didactică în anul 2001.

Între anii 1949 - 1994, în paralel cu activitatea de la catedră, Marcian Bleahu a funcționat ca geolog la Institutul Geologic. Aici își desfășoară cea mai mare parte a activității științifice.

Între anii 1952 - 1985 întreprinde o lungă serie de cercetări în Munții Carpați, în special în Apuseni. De-a lungul acestor 33 de ani de activitate de cercetare în teren a sintetizat și a făcut publică stratigrafia și structura Munților Apuseni. Lucrările sale în acest domeniu sunt primele surse științifice în ceea ce privește geologia Munților Maramureș, Munților Bihor, Munților Codru-Moma, Munților Metaliferi, cărora le-a dedicat câte o monografie. Aceste studii au avut un impact important în cadrul unor sinteze de interes național, cum ar fi depozitele carbonifere, formațiunile paleozoice și mezozoice, dar și din punct de vedere tectonic, în lucrările de ansamblu asupra structurii teritoriului, precum și în integrarea acestor cercetări în cadrul mai larg al studiului paleogeografiei triasicului din estul Europei.

De asemenea, Marcian Bleahu a realizat direct sau prin coordonarea unor echipe de geologi peste 50 de hărți (foi) componente ale Hărții Geologice a României, la scara 1:200.000, pentru care a realizat inclusiv standardele de stat în acest domeniu.^[9]

Un capitol special al acestei activități în teren a reprezentat-o studiul carstologiei, respectiv explorarea, cartografierea și cercetarea asupra peșterilor din Munții Apuseni^[10], aproape necunoscute până atunci: Peștera de la Căput, Peștera Buciumul Sucit, Peștera Vântului, Peștera Vadu Crișului, Peștera Șura Mare, Peștera din Peretele Dârnini, Peștera Coliboaia, Avenul de sub Pietruța, Peștera Izvorul Tăușoarelor, Peștera-aven ghețarul de sub Zgurăști, Peștera Cetatea Rădesei, Peștera Pojarul Poliței, Peștera Scărișoara, Peștera Huda lui Papară, Vânătările Ponorului, Izbucul de la Cotețul Dobreștilor, Avenul de sub Colții Grindului, Peștera Gaura cu Muscă, Peștera Bolii, Peștera Neagră, Peștera Ghețarul de la Vârtop, Avenul din Piatra Ceții, Peștera Calului, Peștera Bisericuța, Peștera din Dealul Cornului, Peștera Mică de la Vânătare, Peștera Dâlbina, Peștera Corobana lui Gârtău, Peștera V5, Peștera Poarta lui Ionele, Avenul din Șesuri etc. În 1976 coordonează un colectiv de autori care publică lucrarea de referință “Peșteri din România”, devenit unul dintre primele best-seller-uri științifice din România.

Aceste cercetări, precum și tendințele științifice mondiale din anii ’60 în domeniul tectonicii plăcilor catalizează activitatea de cercetare a lui Marcian Bleahu, care devine astfel un pionier în domeniul studiului tectonicii globale, nu numai în România, dar având contribuții semnificative în cadrul comunității științifice internaționale^[11]. Rezultatele studiilor sale au fost sintetizate în lucrarea Tectonica globală - București, 1983, Editura Științifică, în două volume însumând peste 1000 de pagini.

În ciuda opoziției din mediul științific al vremii, care a trecut repede dincolo de cadrul dezbaterilor de idei, mergând până la politizarea contestării rezultatelor cercetărilor (autoritățile comuniste interzicându-i ieșirea din țară timp de 6 ani, între 1978 și 1984), Marcian Bleahu a reușit să-și impună teoriile, fiind invitat în anii 1974, 1976 și 1978 să predea la Universitatea din Geneva primul curs de Tectonică Globală, susținând conferințe și la Viena, Zurich sau Freiburg, Basel, Potsdam etc.

Între anii 1949 - 1952 a condus serviciul de geologie la lucrările Canalului Dunăre - Marea Neagră.

În 1953 a condus cercetările geologice în vederea proiectării Metroului București.

A făcut parte din comisia interministerială de analiză a Cutremurului din 4 martie 1977.

Între anii 1985 - 1994 a făcut parte din echipa care a înființat și condus Muzeul Național de Geologie din București.

În anii studenției a simpatizat cu Partidul Național Liberal, fără a face parte din nici un partid politic, până în 1965, când devine membru al P.C.R. o condiție sine qua non în epocă pentru a putea deține o funcție de conducere în cadrul Institutului Geologic. Dacă în plan politic, activitatea sa până în 1990 este nulă, în schimb, în plan administrativ a creat Muzeul Național de Geologie, în anul 1985, unde a funcționat ca responsabil științific până în anul 1994.

După Revoluția din Decembrie 1989, Marcian Bleahu, alături de Toma George Maiorescu, înființează Mișcarea Ecologistă din România (M.E.R.), materializând astfel crezul său profesional privind ocrotirea naturii și a mediului. Este ales senator la alegerile din mai 1990 pentru primul Parlament liber postcomunist și devine ministru al Mediului în cabinetul Stolojan. În această poziție a elaborat o întreagă legislație (un alt pionierat) și a încercat să integreze România în convențiile și programele internaționale privind mediul. În legislatura 1990-1992, Marcian Bleahu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Statul Israel și Republica Federală Germania. În legislatura 1992-1996, Marcian Bleahu a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Republica Federală Germania.

În 1992 este desemnat vice-președinte al Conferinței ONU pentru mediu și dezvoltare de la Rio de Janeiro.

În anul 1996 este ales senator, din nou, pe listele electorale ale C.D.R. din partea Federației Ecologiste din România (F.E.R.). A făcut parte din Comisia de politică externă și din grupul parlamentar P.N.L.

În anul 2008 este desemnat președinte de onoare al Partidului Verde, urmașul F.E.R.

LUCRĂRI PUBLICATE

Geologie:

• Tectonica globală, Vol. I,  Editura Științifică, 1983
• Tectonica globală Vol. II,  Editura Științifică, 1989
• Geologia României, Editura UEB, 1994
• Geologie generală – Dinamica externă, EdituraUEB, 2002
• Geologia generală -  Dinamica internă, Editura UEB, 2001
• Pământul se destăinuie, Editura Ion Creangă, 1985
• Formarea continentelor și a oceanelor, Editura Științifică, 1978
• Planeta numită Pământ, 4 broșuri pentru diapozitive, Editura  Animafilm, 1978
• Cristalele României (în colaborare cu I. Miclea), Editura Sport-Turism, 1977

Geografie:

• Pitorescul regiunilor carstice, Editura SRSC, 1956
• Flori de piatră, Editura Științifică, 1966
• Morfologia carstică, Editura Științifică, 1974
• Relieful carstic, Editura Albatros, 1982 
• Geografia fizică a României, Editura UEB, 2001
• Dincolo de peisaj, Editura Paidea, 2007

Speologie:

• Omul și peștera, Editura Sport-Turism, 1978 
• Peștera Topolnița (în colaborare cu C. Lascu), Editura Sport-Turism,1975
• Catalogul peșterilor din România (în colaborare cu I. Povară), Editura CNSFS, 1976
• Cuceritorii întunericului, Editura Sport-Turism, 1976
• Peștera Bulba (în colaborare cu C. Lascu), Editura Sport-Turism, 1985

Ecologie:

• Rezervații naturale geologice din România (în colaborare cu F. Marinescu și V. Brădescu), Editura  Tehnică, 1976   
• Ecologie-Natură-Om, Editura Metropol, 1998
• Privește înapoi cu mânie… privește înainte cu spaimă - Valențele ecologiei politice, Editura Economică, 2001
• Arca lui Noe în Secolul XXI, Editura  Națională, 2004
• Arii naturale protejate din Bucovina (în colaborare cu A. și T. Done), Editura Terra Design, 2007
• Roșia Montană – prefigurarea unei tragedii naționale,  print, 2013

Turism și Alpinism:

• Munții Apuseni (în colaborare cu S. Bordea și Al. Borza), Editura ONT, 1963 
• Munții Bihor-Vlădeasa – ghid turistic (în colaborare cu S. Bordea), Editura Sport-Turism, 1967 
• Himalaya – cucerirea giganților lumii (în colaborare cu M. Bogdan și Gh. Epuran), Editura Științifică, 1966
• Munții Codru-Moma, Editura CNFS, 1978
• Munții Bihor-Vlădeasa – monografie (în colaborare cu S. Bordea), Editura Sport-Turism,1981   

Diverse:

• Spovedania unui neînvins, Editura  Paidea, 2006 
• Note fără portativ, Editura Paidea, 2011
• Viața și opera lui G.M.Murgoci (în colaborare cu B. Iancovici) (în volumul “G.M.Murgoci – Opere alese” editat de M. Bleahu și B. Iancovici), Editura Academiei, 1957
• Curs de limba germană - texte de geologie și geografie (în colaborare cu J. Livescu și A. Savin), 1963
• Curs de limba germană – texte de biologie (în colaborare  cu J. Livescu și A. Savin), 1968
• Probleme fundamentale ale lumii contemporane (în volumul ,,Geografia mediului înconjurător”,  Manual pentru cl a XI-a, Editura Didactică și Pedagogică, 2002)  

Participări la volume de sinteză:

• Evoluția proceselor litogenetice (în volumul ,,Evoluția  geologică a Munților Metaliferi”), Editura Academiei, (în colaborare cu M. Lupu), 1969
• Poziția structurală a Munților Apuseni în cadrul sistemului alpino-carpato-dinaric (în vol. “Munții Apuseni”), Editura  Academiei, 1976
• Rumanian Carpathians – The Apuseni Mountains  (în volumul ,,Tectonics of the Carpathian-Balkan Regions”, Editura  Geolog. Inst. Dionysz Stur, Bratislava,
• Peșterile din Munții Bihor  (bazinele Padiș-Cetățile Ponorului, Vălea  Galbena, Vălea Gârda și din Bazinul văii Topolnița) în volumul Peșteri din România, Editura Științifică,1976
• Grottes  d’Oltenie explorées de 1959 a 1962 (în colaborare cu A. și V. Decou) în volumul ,,Recherche sur les grottes du Banat et d’Oltenie 1959-1962”, Editura CNRS, Paris
• Karst of Romania (în volumul editat de M. Herak și T. V. Stringfield ,,Karst, Important karst of the norther hemisphere” , Editura  Elsevier, Amsterdam, 1972

• Palaeokarst of Romania  (în volumul editat de P. Bosak și D. C. Ford ,,Paleokarst”), Editura Academia, Praga, 1989

Marcian Bleahu
Date personale
Născut	14 martie 1924[1]  Brașov, România
Decedat	30 iulie 2019 (95 de ani)[2]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	geolog geograf scriitor politician
Activitate
Instituție	Universitatea din Geneva[*] Universitatea din București
Alma Mater	Universitatea din București Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Premii	Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler[*] (2009)
Membru de onoare al Academiei Române

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ap Sila, Silvan, Crescent, Epenet și Andronic; Sf Sfințit Mc Valentin, episcopul Umbriei

·        

·         In Franta – Ziua imnului national  Marseilleza

Ziua internaţională a prieteniei (ONU)

Ziua internaţională a prieteniei, marcată în fiecare an la 30 iulie, a fost adoptată oficial de ONU în 2011, notează http://www.un.org. Scopul acestei zile este de a transmite mesajul că prietenia între popoare, ţări, culturi şi indivizi poate inspira eforturile de pace şi poate construi punţi de legătură între comunităţi. Conceptul de prietenie este extins astfel dincolo de relaţiile individuale.

Primul care a avut iniţiativa de a propune o zi a prieteniei a fost afaceristul american Joyce Hall, cel care a lansat pe piaţă, în 1910, cărţile poştale Hallmark. Data aleasă de el pentru această zi a fost 2 august, pentru a coincide cu sezonul vacanţelor, atunci când oamenii îşi trimiteau mai des cărţi poştale. Iniţial primită cu entuziasm, propunerea lui Hall şi-a pierdut considerabil din popularitate în anii ’30, motivul principal fiind acela că gestul de a trimite o carte poştală cu mesaje de prietenie îşi pierduse semnificaţia originală, devenind o obligaţie socială susţinută de promovarea comercială agresivă.

cititi mai mult pe: www.agerpres.ro; en.wikipedia.org

 

Ziua mondială împotriva traficului de persoane (ONU)

Ziua mondială împotriva traficului de persoane se marchează anual la 30 iulie. Această zi a fost instituită de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 68/192, la 18 decembrie 2013, pentru a creşte gradul de conştientizare a situaţiei victimelor traficului de fiinţe umane şi pentru promovarea protecţiei drepturilor lor, potrivit site-ului www.un.org.