2. /8 IULIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători

Decese

·         975: Edgar Pașnicul, rege al Angliei (n. 943)

·         1153: A murit Papa Eugenius  al III-lea; (n.aprox. 1080 in Pisa, Italia).
* 1303: Procopie din Ustiug (în rusă Прокопий Любекский, în germană Prokopius von Ustjug und Lübeck) (?), Lübeck (?) — 8 iulie 1303, Velikii Ustiug) a fost un făcător de minuni (nebun întru Hristos), sfânt al Bisericii Ortodoxe Ruse.

A trecut de la catolicism la ortodoxie. Înainte de aceasta a fost un negustor hanseatic din Lübeck dintr-o familie nobiliară prusacă.  Numele, prenume, data și locul nașterii nu sunt cunoscute exact, el numindu-se potrivit unor surse Jacob Potharst. În povestea vieții sale se spune că ar fi provenit dintr-o familie nobiliară de negustori din Lübeck.^[3]

După moartea tatălui său într-una din luptele prusacilor cu germanii, Procopie a fost nevoit să părăsească Prusia de Est. El și-a încărcat averea pe o corabie și a călătorit la Veliki Novgorod.^[4] În acea vreme calea maritimă Lübeck-Novgorod era traseul obișnuit al comercianților hanseatici. În Novgorod se afla sucursala rusă a companiei hanseatice „Peterhof”.

Ajungând în jurul anului 1243 cu navele de mărfuri la Veliki Novgorod, el a fost uimit de multitudinea și frumusețea bisericilor și mănăstirilor, de sunetul armonios al clopotelor, de evlavia și participarea populației la serviciile bisericii — ceva ce el nu a întâlnit niciodată la credincioșii supuși autorității Sfântului Scaun.

Icoana dreptului Procopie cu scene din viața sa (1669, Veliki Ustiug, Muzeul local de Istorie)

După ce tânărul a vizitat Biserica Sf. Sofia din Veliki Novgorod și alte biserici și mănăstiri ruse, unde a observat frumusețea și solemnitatea ritualurilor Bisericii Ortodoxe, a ascultat corul cântând, el a decis să se convertească la Ortodoxie. Dorind să imite faptelor călugări, el a dăruit săracilor din oraș toate bunurile moștenite de la tatăl său; bunurile sale le-a donat-o mănăstirii Varlaamo-Hutinski (fondată în 1192, cu puțin timp mai înainte).^[5]

Aici mentorul său a fost starețul Varlaam Prokșinici, care îl imita pe fondatorul mănăstirii Varlaam din Hutin (d. 1192 ).

După ce Procopie a început să fie cinstit de novgorodieni pentru viața sa dreaptă, el a început să devină nebun întru Hristos:

„Rătăcea ziua, umbla noaptea fără somn și se ruga fără încetare lui Dumnezeu" (Viața sfântului Procopie, p. 16).”

Mai târziu, el a plecat din Novgorod, unde era lăudat pentru lipsa lui de ambiție, la Veliki Ustiug, unde a locuit în pridvorul bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

A trăit din pomană și umbla îmbrăcat în haine rufoase. Dormea, de obicei, pe un teren umed, pe un morman de gunoi sau chiar pe pietre. Consolarea sa a fost convertirea la ortodoxie a cuplului alcătuit din Ioan Buga (perceptor) și din soția lui, Maria, precum și prietenia Fericitului Ciprian, fondatorul mănăstirii din Ustiug în cinstea Sf. Mihail.  

Rugăciunea Sf. Procopie și Ioan din Ustiug în fața icoanei Bunei Vestiri

În anul 1290, Procopie a prevăzutFormat:Нет АИ un dezastru — o furtună puternică cu tunete, incendii de pădure și tornade cu o mare putere distructivă, rezultatul căderii unui meteorit la 20 de verste (aprox. 20 km) de Veliki Ustiug. Cu o săptămână înainte de căderea meteoritului Procopie a început să meargă prin oraș, îndemnându-i cu lacrimi în ochi pe locuitorii din Veliki Ustiug să se pocăiască și să se roage pentru ca Dumnezeu să salveze orașul de soarta Sodomei și Gomorei. În timpul acelei săptămâni, el i-a avertizat pe locuitori cu privire la iminenta judecată a lui Dumnezeu, dar nimeni nu l-a crezut. Când a izbucnit furtuna, pe 25 iunie 1290, locuitorii s-au refugiat în grabă în cea mai sigură și mai întărită clădire din oraș — biserica, unde l-au găsit pe Procopie rugându-se pentru ei și pentru salvarea orașului.

Tradiția bisericii consideră că Procopie s-a rugat în fața vechii icoane a Bunei Vestiri, mutată în 1567 de la Ustiug la Moscova și așezată în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin, unde a rămas până la închiderea catedralei. În cinstea acestei icoane, numite „Icoana „Buna Vestire” din Ustiug”, Biserica Ortodoxă Rusă a stabilit celebrarea pe 8 iulie (după calendarul iulian) s-a stabilit sărbătoarea Cinstirea Icoanei Bunei Vestiri din Ustiug.^[6] Cu toate acestea, sursele istorice nu confirmă prezența acestei icoane în Ustiug.  Procopie a trăit ca nebun întru Hristos timp de 60 de ani. După moartea lui, el a fost considerat printre sfinții Bisericii Ortodoxe. Această evlavie populară a fost recunoscută de Biserica Ortodoxă Rusă care l-a canonizat în anul 1547, stabilindu-i ca zi de prăznuire data de 8 iulie (după calendarul iulian).

Procopie din Ustiug a devenit din punct de vedere istoric primul sfânt nebun întru Hristos care a fost slăvit de Biserica Ortodoxă Rusă. „Viața Sfântului Procopie” a fost scrisă în secolul al XVI-lea, adică la mult timp după moartea sfântului, de fiul lui Dionisie, egumenul mănăstirii Solvîcegorodsk. Potrivit remarcii istoricului Vasili Kliucevski, lucrarea este, din păcate, „prost scrisă, compusă din povești episodice separate, care au o foarte puține calități literare”.^[8] Potrivit textului „Viața Sfântului Procopie” pot fi identificate sursele din care a fost întocmit:

„Am scris despre viața și minunile sale din legendele bisericești perpetuate timp de mulți ani”.^[8]

În cinstea sfântului a fost numit orașul Prokopievsk.  

Procopie din Ustiug
Procopie din Ustiug
Date personale
Născut	secolul al XIII-lea  Lübeck, Germania[1]
Decedat	8 iulie 1303  Veliki Ustiug[*], Rusia[2]
Cetățenie	Germania
Ocupație	negustor
Venerație
Sărbătoare	8 iulie
Sfinți

·         1623: Papa Grigore al XV-lea (n. 1554)

·         1695: Christiaan Huygens (n. 14 aprilie 1629 – d. 8 iulie 1695) a fost un matematician, astronom și fizician olandez. S-a născut în Haga, fiind fiul lui Constantijn Huygens. A studiat dreptul și matematica la Universitatea din Leyda și la College van Oranje din Breda, iar apoi interesul i s-a orientat către științe. În general, istoricii consideră că a fost savantul cu care a început revoluția științifică.

În 1655 a descoperit satelitul Titan, primul satelit cunoscut al planetei Saturn. În fizică este celebru pentru că a formulat teoria ondulatorie a luminii^[4] și pentru calculul forței centrifuge.

Lucrări:

• 1649 – De iis quae liquido supernatant (About the parts above the water, unpublished)
• 1651 – Cyclometriae
• 1651 – Theoremata de quadratura hyperboles, ellipsis et circuli (theorems concerning the quadrature of the hyperbola, ellipse and circle, Huygens' first publication)
• 1654 – De circuli magnitudine inventa
• 1656 – De Saturni Luna observatio nova (About the new observation of the moon of Saturn – discovery of Titan)
• 1656 – De motu corporum ex percussione, published only in 1703
• 1657 – De ratiociniis in ludo aleae = Van reeckening in spelen van geluck (translated by Frans van Schooten)
• 1659 – Systema saturnium (on the planet Saturn)
• 1659 – De vi centrifuga (Concerning the centrifugal force), published in 1703
• 1673 – Horologium oscillatorium sive de motu pendularium (theory and design of the pendulum clock, dedicated to Louis XIV of France)
• 1684 – Astroscopia Compendiaria tubi optici molimine liberata (compound telescopes without a tube)
• 1685 – Memoriën aengaende het slijpen van glasen tot verrekijckers (How to grind telescope lenses)
• 1686 – Old neerlandeză Kort onderwijs aengaende het gebruijck der horologiën tot het vinden der lenghten van Oost en West (How to use clocks to establish the longitude)
• 1690 – Traité de la lumière
• 1690 – Discours de la cause de la pesanteur (Discourse about gravity, from 1669?)
• 1691 – Lettre touchant le cycle harmonique (Rotterdam, concerning the 31-tone system)
• 1698 – Cosmotheoros (solar system, cosmology, life in the universe)
• 1703 – Opuscula posthuma including
  • De motu corporum ex percussione (Concerning the motions of colliding bodies – contains the first correct laws for collision, dating from 1656).
  • Descriptio automati planetarii (description and design of a planetarium)
• 1724 – Novus cyclus harmonicus (Leiden, after Huygens' death)
• 1728 – Christiani Hugenii Zuilichemii, dum viveret Zelhemii toparchae, opuscula posthuma ... (pub. 1728) Alternate title: Opera reliqua, concerning optics and physics

• 1888–1950 – Huygens, Christiaan. Oeuvres complètes. The Hague Complete work, editors D. Bierens de Haan (tome=deel 1-5), J. Bosscha (6-10), D.J. Korteweg (11-15), A.A. Nijland (15), J.A. Vollgraf (16-22).

Tome I: Correspondance 1638–1656 (1888). Tome II: Correspondance 1657–1659 (1889). Tome III: Correspondance 1660–1661 (1890). Tome IV: Correspondance 1662–1663 (1891). Tome V: Correspondance 1664–1665 (1893). Tome VI: Correspondance 1666–1669 (1895). Tome VII: Correspondance 1670–1675 (1897). Tome VIII: Correspondance 1676–1684 (1899). Tome IX: Correspondance 1685–1690 (1901). Tome X: Correspondance 1691–1695 (1905).

Tome XI: Travaux mathématiques 1645–1651 (1908). Tome XII: Travaux mathématiques pures 1652–1656 (1910).

Tome XIII, Fasc. I: Dioptrique 1653, 1666 (1916). Tome XIII, Fasc. II: Dioptrique 1685–1692 (1916).

Tome XIV: Calcul des probabilités. Travaux de mathématiques pures 1655–1666 (1920).

Tome XV: Observations astronomiques. Système de Saturne. Travaux astronomiques 1658–1666 (1925).

Tome XVI: Mécanique jusqu’à 1666. Percussion. Question de l'existence et de la perceptibilité du mouvement absolu. Force centrifuge (1929). Tome XVII: L’horloge à pendule de 1651 à 1666. Travaux divers de physique, de mécanique et de technique de 1650 à 1666. Traité des couronnes et des parhélies (1662 ou 1663) (1932). Tome XVIII: L'horloge à pendule ou à balancier de 1666 à 1695. Anecdota (1934). Tome XIX: Mécanique théorique et physique de 1666 à 1695. Huygens à l'Académie royale des sciences (1937).

Tome XX: Musique et mathématique. Musique. Mathématiques de 1666 à 1695 (1940).

Tome XXI: Cosmologie (1944).

Tome XXII: Supplément à la correspondance. Varia. Biographie de Chr. Huygens. Catalogue de la vente des livres de Chr. Huygens (1950).  

Christiaan Huygens
Date personale
Născut	14 aprilie 1629 Haga, Olanda
Decedat	8 iulie 1695 Haga, Olanda, la vârsta de 66 de ani
Părinți	Constantijn Huygens Suzanna van Baerle[*]
Frați și surori	Lodewijk Huygens[*] Constantijn Huygens Philips Huygens[*] Susanna Huygens[*]
Naționalitate	Olandez
Cetățenie	Provinciile Unite
Religie	Dutch Reformed Church[*]
Ocupație	astronom matematician fizician muzicolog[*] inventator teoretician al muzicii[*] fizician teoretician[*] entomolog[*] instrument maker[*]
Activitate
Rezidență	Olanda,  Franța
Domeniu	matematică mecanică fizică astronomie
Instituție	Royal Society of London, Academia Franceză de Științe
Alma Mater	Universitatea din Leiden
Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Franceză de Științe
Conducător de doctorat	Frans van Schooten[1] Jan Jansz de Jonge Stampioen[*][2]
Doctoranzi	Gottfried Wilhelm von Leibniz[3]
Cunoscut pentru	Principiul Huygens-Fresnel

* 1766: Maria Vittoria de Savoia (Maria Vittoria Francesca; 9 februarie 1690 – 8 iulie 1766) a fost fiica nelegitimă a lui Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei și a metresei sale Jeanne Baptiste d'Albert de Luynes soția lui Joseph Ignace Scaglia, Conte de Verua. Ea a fost ascendenta lui Victor Emanuel al II-lea al Italiei și descendenta pretendentului la tronul Franței, Prințul Henri, Conte de Paris. Maria Vittoria Francesca di Savoia a fost copilul Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei și a metresei sale Jeanne Baptiste d'Albert de Luynes. Relația părinților ei a început în anul 1689 când mama ei, Jeanne Baptiste, a atras atenția Ducelui de Savoia. Inițial mama ei nu a vrut să fie amanta ducelui însă a fost încurajată de soțul ei, soacra și în cele din urmă de soția ducelui, Anne Marie d'Orléans.^[1] Maria Vittoria s-a născut la Torino la 9 februarie 1690.

Curând părinții ei s-au îndrăgostit și a început la curte domnia mamei sale Jeanne Baptiste. Popularitatea mamei ei a făcut-o nepopulară la curtea savoiardă. Tatăl Mariei Vittoria a devenit obsedat de Jeanne Baptiste, care a decis să fugă din Savoia în 1700 și să se refugieze în Franța condusă de Ludovic al XIV-lea.

Maria Vittoria a avut un frate, Vittorio Francesco, care a murit în 1762, la vârsta de 68 de ani fără moștenitori. Când mama lor a părăsit Savoia, Maria Vittoria și fratele ei au rămas în grija iubitorului lor tată. Tatăl ei a aranjat căsătoria cu Victor Amadeus, Prinț de Carignan. Soțul ei făcea parte din cea mai importantă familie din regat după familia ducală.

Tatăl ei a recunoscut-o și a numit-o marchiză de Susa.  

Maria Vittoria Francesca de Savoia
Prințesă de Carignan Marchiză de Susa
Date personale
Nume la naștere	Maria Vittoria Francesca di Savoia
Născută	9 februarie 1690 Torino, Ducatul de Savoia
Decedată	8 iulie 1766 (76 de ani) Paris, Franța
Înmormântată	Paris
Părinți	Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei Jeanne Baptiste d'Albert de Luynes
Frați și surori	Maria Louisa de Savoia Marie-Adélaïde de Savoia Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei Victor Amadeus, Prince of Piedmont[*]
Căsătorită cu	Victor Amadeus, Prinț de Carignan
Copii	Louis Victor, Prinț de Carignan Anna Teresa, Prințesă de Soubise
Religie	catolicism
Ocupație	Spion
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Casa de Savoia

·         1784: Torbern Olof Bergman (n. 20 martie 1735, Låstads församling[*], Suedia^[3] – d. 8 iulie 1784, Västra Ny församling[*], Suedia^[3]) a fost un chimist și mineralog suedez cunoscut pentru lucrarea sa din 1775 Disertație despre Atracțiile Elective, conținând cele mai cuprinzătoare tabele despre afinitatea chimică publicate vreodată. A fost de asemenea primul chimist care a folosit literele cu majuscule pentru notarea speciilor chimice.

Torbern Olof Bergman

Date personale Născut 20 martie 1735[1][2][3]  Låstads församling[*], Suedia[4]  Decedat 8 iulie 1784 (49 de ani)[5][4][6][7][8][2][3]  Västra Ny församling[*], Suedia[4]  Cauza decesului Accident vascular cerebral  Cetățenie  Suedia  Ocupație chimist profesor universitar[*] entomolog[*]  Activitate Domiciliu Suedia   Alma mater Universitatea Uppsala   Organizație Universitatea Uppsala   Influențat de Carl Linné   Premii Membru al Societății Regale[*] Royal Order of Vasa[*] (1772) Profesor pentru Carl Wilhelm Scheele

* 1822: Percy Bysshe Shelley (se pronunță: pɜrsi bɪʃ ʃɛli)^[5] (n. 4 august 1792, d. 8 iulie 1822) a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai romantismului englez, criticii considerându-l unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii de limbă engleză. Faima i-au adus-o poemele clasice Oyzmandias, Odă vântului de apus (Ode to the West Wind), Odă unei ciocârlii (To a Skylark) și Mascarada anarhiei (The Masque of Anarchy), care sunt printre cele mai populare și cele mai lăudate poeme de limbă engleză. Cu toate acestea, lucrările sale majore sunt poemele vizionare Prometeu descătușat (Prometheus Unbound), Alastor, Adonis (Adonais), Revolta islamului (The revolt of Islam), precum și piesa neterminată Triumful vieții (The Triumph of Life). Familia Cenci (The Cenci) și Prometeu descătușat sunt piese dramatice scrise în cinci, respectiv patru acte. De asemenea, a scris romanele în stil gotic Zastrozzi și St. Irvyne sau Cavalerul de Rozacruce (St. Irvyne, or the Rosicrucian), precum și proză scurtă Asasinii (The Assassins) și Colosseumul (The Coliseum).

Shelley a fost de asemenea celebru pentru prieteniile sale cu John Keats și Lordul Byron. Cea de-a doua soție a lui Shelley a fost romanciera Mary Shelley, autoarea lui Frankenstein.

Shelley nu a trăit suficient să se bucure de succesul operei sale. Unele lucrări ale sale au fost publicate, dar nu puține, au fost mai apoi interzise după tipărire. Se spune că în timpul vieții nu a încasat mai mult de 50 de lire sterline din scrierile sale. Doar 50 de cititori, aproximativ, i-au citit lucrările până la moarte. În 1813, la vârsta de 21 de ani, a tipărit primul său poem Crăiasa Mab (Queen Mab), un poem radical și revoluționar, în 250 de exemplare. Crăiasa Mab a fost scrisă folosind excesiv un limbaj tehnico-științific și imortalizând recomandări morale pentru societatea oropsită din lumea industrializată.  S-a născut la Field Place în Horsham, sudul Angliei, fiind fiul lui Sir Timothy Shelley, (7 septembrie 1753 – 24 aprilie 1844), membru al Parlamentului britanic, din partea Partidului Whig și al soției acestuia Elisabeth Pilfold, proprietară de terenuri în Sussex. A fost cel mai în vârstă dintre frații săi, având cinci surori și un frate. Educația primară a primit-o acasă, avându-l profesor pe reverendul Evan Edwards din Warnham. A avut o copilărie fericită fiind preocupat de pescuit și vânătoare, conform spuselor vărului și prietenului său Thomas Medwin în cartea sa Viața lui Percy Bysshe Shelley (The Life of Percy Bysshe Shelley).^[6]

În anul 1802 intră la Syon House Academy din Isleworth, o școală particulară condusă de un anume doctor Greenlaw, un dascăl scoțian autoritar.

În anul 1804 merge la Eton College, o școală aristocratică unde intră în conflict atât cu conducerea, cât și cu majoritatea colegilor lui. Aici se practica încă biciuirea colectivă a elevilor. Shelley se răzvrătește împotriva acestor metode de învățământ, cât și împotriva tiraniei practicate de elevii din clasele superioare, care-i sileau pe cei din clasele inferioare să-i slugărească. Firea sa nesupusă, ca și preocupările sale deosebite de cele ale colegilor i-au creat o reputație proastă, concretizată în porecle ca Shelley nebunul (Shelley-baits) sau Shelley ateul.^[7] La Eton, Shelley își dezăvârșește studiile clasice (latina era un obiect principal) și se preocupă intens de științele naturii, mai ales de chimie. Influențat de romanele gotice, la modă pe vremea aceea, scrie două povestiri fantastice: Zastrozzi și St. Irvyne sau Cavalerul de Rozacruce. Revista Fraser's Magazine publică, în aceeași perioadă, o altă producție literară a lui Shelley, un poem epic, scris în colaborare cu vărul său Thomas Medwin, intitulat Jidovul rătăcitor (The Wondering Jew).

În 10 aprilie 1810, se înscrie la Universitatea din Oxford - unde învățase și tatăl său. Se împrietenește încă din primele zile, cu studentul Thomas Jefferson Hogg, unul dintre viitorii săi biografi. Legenda spune că a participat doar la un singur curs, preferând în schimb să citească 16 ore pe zi. Lecturile sale din această perioadă opere sunt Istoria naturală a lui Pliniu, Despre natura lucrurilor a lui Lucrețiu, Încercare asupra intelectului uman a lui John Locke, eseurile lui David Hume, scrierile lui Rousseau și ale altor iluminiști francezi. Dar cartea lui de căpătâi, descoperită încă pe când era elev la Eton, rămâne celebra Cercetare privind principiile dreptății politice și influența acesteia asupra virtuții și fericirii obstești (An Enquiry Concerning the Principles of Political Justice, and its Influence on General Virtue and Happiness), opera capitală a lui William Godwin.

În același an (1810) publică primul său roman gotic, Zastrozzi, în care prezintă viziunea sa ateistă asupra lumii prin intermediul maleficului personaj Zastrozzi. Tot în 1810 publică împreună cu sora sa, Elisabeth, volumul de versuri Poezii originale de Victor și Cazire (Original Poetry by Victor and Cazire). De asemenea, la sfârșitul anului publică o colecție de versuri, Fragmente postume de Margaret Nicholson (Posthumous Fragments of Margaret Nicholson), împreună cu Thomas Jefferson Hogg, o culegere de poezii dedicate unei spălătorese care, în 1786, atentase la viața regelui George al III-lea și fusese internată într-un ospiciu.

În 1811 publică al doilea roman gotic St. Irvyne și pamfletul Necesitatea ateismului (The Necessity of Atheism). Pamfletul publicat anonim de librarul J. Munday (asociat cu un anume Slatter) din Oxford a atras atenția administrației universității și Shelley a fost chemat în fața consiliului profesoral al colegiului, pentru a da socoteală. Refuzul său de a nega că pamfletul îi aparține a rezultat în exmatricularea sa la data de 25 martie 1811, împreună cu prietenul său Hogg. Descoperirea lucrării Eseu poetic asupra stării lucrurilor (Poetical Essay on the Existing State of Things), în anul 2006, un lung poem antimonarhic și împotriva războiului publicat în 1811 în Londra de către un gentleman de la Universitatea din Oxford, a dat o nouă lumină în cazul exmatriculării sale de la Oxford.^[8]

Ulterior lui Shelley i s-a oferit șansa de a fi reprimit în cadrul universității, la intervenția tatălui său, cu condiția să afirme public că renunță la viziunile sale. Dar refuzul său conduce către deteriorarea relațiilor cu tatăl său, care îi suspendă orice sprijin financiar.  Surorile poetului, care învață acum la o școală pensionat dintr-o mahala a Londrei, îi trimit în taină bani printr-o colegă de-a lor, Harriet Westbrook, fiica unui fost proprietar de cafenea. Harriet, o fată de 16 ani, naivă și frumoasă, se îndrăgostește de tânărul rebel, care încearcă să o convertească la ateism. Cam în aceeași perioadă, Shelley își găsește un nou prozelit, în persoana învățătoarei Elisabeth Hitchener (cu zece ani mai în vârstă decât el), directoarea unei școli de țară.

În iulie 1811, Shelley pleacă în Țara Galilor, la moșia unui văr al său, unde primește o scrisoare patetică de la Harriet Westbrook, care i se plânge că tatăl ei vrea să o trimită cu de-a sila la școală, unde atmosfera devenise insuportabilă. Shelley e întoarce la Londra, de unde fuge împreună cu Harriet în Scoția. La 28 august se căsătoresc la Edinburgh (legile scoțiene privitoare la căsătorie fiind foarte simple).

În curând, Shelley, pleacă împreună cu Harriet și cu sora ei, Eliza, la Keswick, în ținuturile lacurilor, cântat de Wordsworth, Southey și Coleridge - poeți romantici din generația precedentă, supranumiți și poeții lacului. Aici îl vizitează pe ducele de Norfolk, influentul prieten al familiei sale și grație intervenției acestuia, Timothy Shelley va consimți să-i acorde fiului său rătăcit o rentă anuală de 200 de lire sterline, iar tatăl Harrietei îi va urma exemplul, cu o sumă egală.

În anul 1812, îi scrie din Keswick lui William Godwin, recomandându-i-se ca un discipol. Spre surprinderea lui, va primi de la Godwin niște sfaturi părintești - printre altele, să se împace cu familia și să-și potolească zelul revoluționar. Shelley, însă, își va urma drumul său. Pleacă în Irlanda, unde va desfășura timp de câteva luni o intensă activitate propagandistică. Scrie și difuzează personal la Dublin un Manifest căte poporul irlandez, cuprinzând un program godwinian de reforme, dezvoltat apoi sub forma unor Propuneri în vederea înființării unei asociații (a unei Asociații filantropice, menită să promoveze, prin mijloace pașnice, libertatea Irlandei). Idei asemănătoare vor fi expuse și într-o Declarație a drepturilor, adoptată după modelul celebrei Declarații adoptate de Adunarea Constituțională franceză în 1789. Privit, însă, cu neîncredere sau cu indiferență de către irlandezi, Shelley renunță în curând la apostolatul său.

În primăvara lui 1812, Shelley se întoarce în Anglia. Se stabilește, împreună cu Harriet și Eliza, în pitoreasca localitate Lynmouth, de pe coasta Devonshire-ului, unde va sosi în curând și Elisabeth Hitchener, hotărâtă să-l ajute la opera de regenerare morală a societății. Shelley e pus sub urmărirea poliției, din ordinul ministrului de interne.

Pe la sfârșitul lui februarie 1813, Shelley pleacă brusc din orășelul Tremadoc (unde se stabilise pe la începutul lui septembrie 1812) în urma unui incident misterios, asupra căruia părerile biografilor lui sunt împărțite: în noaptea din ajunul plecării, poetul a fost victima unei halucinații sau a unei tentative reale de asasinat, din partea unui individ strecurat în locuința lui.

După o scurtă călătorie în Irlanda, soții Shelley se reîntorc în Anglia, stabilindu-se la Londra. În iunie 1813 apare Crăiasa Mab, un amplu poem filosofic, însoțit de numeroase note. Cam tot pe atunci, vine pe lume Ianthe Elisabeth, primul copil al lui Shelley. Harriet începe să se înstrăineze de soțul ei, refuzând chiar să-și crească fetița, pe care o lasă în grija Elizei Westbrook. Shelley face cunoștință cu poetul Thomas Love Peacock, care avea să devină unul din biografii săi (publicând în 1855 - 1860 Amintiri despre Shelley).

Sub îndrumarea lui Peacock, care este un bun cunoscător al literaturii clasice greco-latine, Shelley începe să studieze temeinic greaca veche, pentru ai citi în original pe Homer, Platon, etc.

La 23 martie 1814, Shelley se cunună din nou cu Harriet (potrivit ritualului bisericii anglicane), pentru a-și legaliza prima căsătorie, oficiată în Scoția. Totuși, nici această inițiativă a lui nu duce la o împăcare reală cu soția sa. Singura operă mai importantă în această perioadă este dialogul filosofic Împotriva deismului (A Refulation of Deism), publicat, fără semnătură, pe la începutul anului 1814. În iunie, Harriet pleacă la Bath împreuă cu fetița, părăsindu-l de fapt pe Shelley.

La Londra, acesta face cunoștință cu Mary Godwin, fiica filosofului, și a luptătoarei feministe Mary Wollstonecraft (autoarea unei Pledoarii pentru drepturile femeilor, publicată în 1792).

La 28 iulie 1814, Shelley pleacă în taină, împreună cu Mary și cu Claire Clairmont (fiica celei de-a doua soții a lui Godwin), într-o călătorie pe continent. Ajung în Elveția, dar, după câteva zile petrecute pe malul lacului Lucerna, cei trei fugari sunt nevoiți să se întoarcă în Anglia. Godwin refuză să-l mai primească pe Shelley în casa lui, deși continuă să-i ceară bani.

La 30 noiembrie 1814, Harriet aduce pe lume un băiat, care va primi numele de Charles Bysshe.

La 6 ianuarie 1815, Sir Bysshe Shelley, bunicul poetului (care fusese înnobilat în 1806 cu titlul de baronet), moare, lăsând o avere considerabilă, evaluată la 200.000 lire sterline. După îndelungate și penibile tratative cu tatăl său, poetul consimte să primească un venit anual de 1.000 lire. (Pentru a o pune pe Harriet la adăpost de griji, Shelley îi va acorda a cincea parte din această rentă.)

Mary Shelley

În vara aceluiași an, poetul e instalează împreună cu Mary în satul Bishopsgate, de lîngă pădurea Windsor. În urma unei excursii făcute cu barca pe Tamisa, către izvoarele acesteia, scrie poemul Alastor sau duhul singurătății (Alastor, or the Spirit of Solitude), care va apărea în martie 1816, într-un volum cuprinzând și alte câteva poezii. Volumul e întâmpinat cu răceală de critica vremii.

La 24 ianuarie 1816, Mary naște un băiat, care primește numele de William.

În mai,Shelley pleacă din nou pe continent, împreună cu Mary, cu micul William și cu Claire Clairmont, și se instalează la Geneva, unde cu puțină vreme înainte poposise ilustrul Lord Byron. Cei doi se împrietenesc repede. Shelley scrie poemele Mont Blanc și Imn frumuseții intelectuale (Hymn to Intellectual Beauty). Petrece cîteva zile memorabile în casa lui Byron, unde poposise între timp și Matthew Gregory Lewis, autorul Călugărului și a altor romane gotice.

În septembrie, Shelley și ai săi se întorc în Anglia. Mary și Jane se stabilesc la Bath, lăsându-l pe Shelley la Londra, să rezolve diferite chestiuni legale de moștenire.

În decembrie, o veste îngrozitoare: în canalul Serpentine din Hyde Park a fost găsit cadavrul lui Harriet, care dispăruse cu vreo lună în urmă de acasă. Deși, personal n-avea să-și reproșeze nimic, Shelley a rămas toată viața afectat de moartea tragică a primei sale soții. Totuși, pentru a-și sublinia nevinovăția și pentru a-și pune la adăpost noua familie, poetul se căsătorește, la 30 decembrie, cu Mary.

La 8 ianuarie 1817, tatăl lui Harriet adresează lordului cancelar Eldon o jalbă pioasă în numele celor doi copii ai lui Shelley din prima căsătorie, cerând șefului justiției engleze să nu-i lase în grija tatălui lor, un ateu declarat și un om imoral.

La 27 martie, lordul cancelar pronunță sentința: copiii lui Shelley sunt puși sub protecția Înaltei Curți, urmând ca tatăl lor să fie consultat, împreună cu domnul John Westbrook, în privința alegerii unui tutore capabil să le asigure o educație morală. Revolta poetului (exprimată în versurile adresate lordului cancelar) nu cunoaște margini. În timpul procesului de la Chancery Court, Shelley se stabilise la Marlow împreună cu Mary, Claire și fetița acesteia, Allegra, fiica nelegitimă a lordului Byron.

La Marlow, Shelley desfășoară o intensă activitate literară, politică și socială. El scrie un amplu poem, pe care îl va intitula la început Laon și Cythna, iar mai apoi Revolta Islamului. Poemul, o sinteză lirică a convingerilor și experienței lui revoluționare, va apărea în 1818.

Sub pseudonimul Pustnicul din Marlow, Shelley publică în martie Un proiect de reformă electorală (A Proposal for Putting Reform to the Vote), iar în noiembrie Un mesaj adresat poporului în legătură cu moartea prințesei Charlotte (An Address to the People on the Death of Princess Charlotte); în acest mesaj, poetul comentează două evenimente la ordinea zilei, punându-le într-un izbitor contrast: moartea fiicei prințului regent și executarea a trei țesători din Derbyshire, acuzați de a fi luat parte la o răscoală instigată chiar de guvern, în scopuri diversioniste. Analizând aceste două evenimente, Shelley propunea poporului englez să abordeze doliu nu pentru răposata prințesă, ci pentru liberatatea ucisă!

La 3 septembrie, Mary naște o fetiță - Clara.   La 11 martie 1818, poetul, bolnav de plămâni, își părăsește pentru totdeauna patria nerecunoscătoare, pornind spre Italia, împreună cu familia sa. La Bagni di Lucca, o mică localitate din inima Apeninilor, își definitivează poemul Rosalind și Helen, început la Marlow, și traduce Simposion-ul lui Platon.

În august, Shelley o însoțește pe Claire Clairmont la Veneția, unde se stabilise Byron, care consimțise să-și crească fetița, dar nu voia să știe de fosta lui iubită. Datorită tactului lui Shelley, Byron îi îngăduie acesteia să-și viziteze copilul. La propunerea lui Byron, Shelley se mută împreună cu familia într-o casă închiriată la Este, nu departe de Veneția, în regiunea dealurilor Euganee.

La 24 septembrie, moare Clara, fetița lui Shelley.

Poetul scrie Julian și Maddalo - o evocare a întâlnirilor cu Byron la Veneția.

Pe la începutul lui noiembrie, Shelley, pleacă spre sudul Italiei, pentru a-și petrece iarna la Neapole.

Către sfârșitul lui februarie 1819, Shelley pleacă din Neapole la Roma, unde - printre ruinele Băilor lui Caracalla - scrie cea mai mare parte a poemului Prometeu descătușat, început încă de la Este; lucrează la o nouă piesă în versuri Familia Cenci, inspirată de o cronică a tragediei acestei nobile familii romane.

O nouă tragedie în propria-i familie - moartea micuțului William, la 7 iunie - îl determină pe Shelley să plece de la Roma la Livorno, unde termină drama istorică Familia Cenci', pe care o tipărește în 250 de exemplare, cu gândul să le trimită în Anglia pentru o eventuală punere în scenă. În Anglia, însă, campania împotriva poetului continua, chiar în absența lui. Revista ultraconservatoare The Quarterly Review publicase, de pildă, în aprilie 1819 un articol injurios, care-l califica pe autorul Revoltei Islamului drept un destrăbălat lipsit de rușine ...

Aflând despre masacrul de la Peterloo, Shelley își va exprima revolta într-un poem satiric intitulat Mascarada anarhiei. Dar nici Mascarada anarhiei (trimisă lui Leigh Hunt cu rugămintea de a o publica în The Examiner), nici celelalte poezii politice - Cântec pentru fiii Angliei, Anglia în 1819, Un nou imn național, etc - n-au putut vedea lumina tiparului în Anglia acelei vremi.

În toamnă, Shelley se mută la Florența, unde - la 12 noiembrie - Mary aduce pe lume un băiat, Percy Florence. Shelley scrie ultimul act din Prometeu descătușat, precum și un poem satiric, intitulat Peter Bell al treilea (Peter Bell the Third), în care ridiculizează noua operă (Peter Bell) a lui Wordsworth, devenit ultrareacționar. Tot la Florența ia naștere faimoasa Odă vântului de apus. Poetul încheie anul 1819 - cel mai rodnic dintre puținii ani ai vieții sale - scriind un eseu intitulat Un punct de vedere filosofic asupra Reformei (A Philosophical View of Reform), eseu rămas neterminat.

Către sfârșitul lui ianuarie 1820, poetul părăsește Florența, stabilindu-se la Pisa. Aici scrie poemul Planta simțitoare (The Sensitive Plant). În iunie își schimbă din nou reședința, plecând la Livorno, unde scrie celebra Odă unei ciocârlii. În august, pleacă la San Giuliano, o localitate balneară de lângă Pisa. Scrie poemul fantastic Vrăjitoarea din Atlas (The Witch of Atlas) și piesa satirică în versuri Oedip tiranul (Oedipus Tyrannus, or Swellfoot the Tyrant), inspirată de răsunătorul scandal izbucnit în Anglia în legătură cu procesul intentat de prințul regent soției lui legitime, prințesa Carolina.

Evenimentele din viața politică europeană îl preocupă în egală măsură pe Shelley, care scrie printre altele, o Odă libertății (Ode to Liberty) și o Odă Neapolelui (Ode to Naples) - prima inspirată de revoluția izbucnită pe la începutul lui 1820 în Spania, iar cea de-a doua de răscoala carbonarilor din Neapole (în iulie).

Pe la sfârșitul lunii octombrie, Shelley e nevoit să plece din San Giuliano, casa lui fiind inundată de apele revărsate ale fluviului Serchio. Se stabilește la Pisa, într-o casă de pe Lung' Arno (cheiul fluviului Arno).

În iarna anului 1820 - 21, Shelley face cunoștință, la Pisa, cu Emilia Viviani, fiica mai mare a guvernatorului acestui oraș, închisă de tatăl ei într-o mănăstire. Fermecat de frumusețea fetei, în care vede o victimă a tiraniei, poetul scrie Epipsychidion, un imn închinat iubirii platonice, dragostei ideale. (Termenul epipsychidion - născocit de Shelley prin analogie cu epithalamion = cântec de nuntă, și cu epinikion = cântec de biruință - înseamnă în greacă cântec despre suflet.) Poemul apare în vara anului 1821, la Londra, într-o plachetă anonimă. Shelley va mărturisi ulterior că s-a înșelat în privința Emiliei Viviani.

În primăvară, Shelley scrie În apărarea poeziei (A Defence of Poetry), eseu conceput ca o replică la un articol publicat de prietenul său Thomas Love Peacock în almanahul londonez Literary Miscellany. În acest articol, intitulat Cele patru vârste ale poeziei (The Four Ages of Poetry), Peacock argumenta că poezia, ajunsă în ultima ei fază (epoca de bronz, reprezentată de poeții lacului), e sortită să dispară. Shelley se ridică în apărarea poeziei, subliniind rolul ei revoluționar.

Pe la jumătatea lui aprilie, Shelley află de moartea compatriotului său John Keats,doborât de tuberculoză la Roma. Socotind că atacurile veninoase ale unor critici literari conservatori împotriva tânărului său confrate nu erau străine de moartea lui prematură, Shelley scrie elegia Adonis, pe care o tipărește în iulie, la Pisa. (Atât Shelley, cât și Keats erau ținta preferată a revistelor reacționare Quarterly Review și Blackwood's Edinburgh Magazine.)

Shelley se împrietenește cu Alexandru Mavrocordat, unul dintre conducătorii mișcării de eliberare a poporului grec de sub jugul otoman. (Văr cu prințul Ipsilanti, conducătorul Eteriei, înființată în 1814 la Odesa, cu scopul eliberării Greciei și a altor țări din sud-estul Europei, inclusiv a principatelor române.) Entuziasmat de veștile venite din Grecia, Shelley scrie Hellas, o dramă lirică dedicată Excelenței sale prințul Alexandru Mavrocordat, fost secretar pentru afacerile externe ale domnitorului Valahiei ....

La Pisa, Shelley e înconjurat de un cerc de prieteni din ce în ce mai larg: soții John și Maria Gisborne, soții Eduard și Jane Williams, precum și Thomas Medwin, vărul său, proaspăt reîntors din India, unde slujise, ca și Eduard Williams, în armata britanică.

În toamnă sosește la Pisa și Byron. Relațiile dintre cei doi poeți, umbrite întrucâtva de purtarea lui Byron față de cumnata lui Shelley, sunt din nou cordiale. La această apropiere contribuind și hotărârea lor comună de a-l chema în Italia pe Leigh Hunt pentru a edita împreună o revistă în care toși trei să-și poată publica nestingheriți operele.

În 1822, un nou prieten se adaugă cercului din jurul poetului: e vorba de Edward John Trelawny, un tânăr căpitan de marină, reîntors recent dintr-o călătorie romantică prin Orientul Îndepărtat.

Shelley lucrează la o nouă piesă în versuri, o tragedie istorică despre ajunul primei revoluții burgheze din Anglia - Carol I (Charles the First). De asemeni, traduce din Calderón, dramaturgul spaniol, cu care și-a descoperit, nu de mult, afinități deosebite. Prin intermediul lui Trelawny, Shelley comandă unui constructor de nave genovez o ambarcațiune specială, pentru plimbările pe care speră să le facă, împreună cu Eduard Williams, pe apele golfului Spezzia, unde s-au hotărât să se instaleze amândoi, împreună cu soțiile.

La 12 mai, ambarcațiunea, botezată Ariel, sosește la noua lor reședință, Villa Magni, pe țărmul golfului Spezzia.

Shelley începe un nou poem, intitulat Triumful vieții (The Triumph of Life).  

Funeraliile lui Shelley de Louis Edouard Fournier (1889); pictați în centru, de la stânga, Trelawny, Hunt și Byron

La 19 iunie, o veste plăcută: familia Hunt a sosit în sfârșit în Italia. Dornic să-și întâmpine prietenul, Shelley se îmbarcă împreună cu Williams pe Ariel, în ziua de 1 iulie. A doua zi îl îmbrățișează pe Leigh Hunt la Livorno și pornește de îndată cu el și cu familia lui spre Pisa, ca să-i instaleze în palatul Lanfranchi, de mult pregătit ca să-i găzduiască. În seara zilei de 7 iulie, Shelley se întoarce la Livorno, și a doua zi, pe la amiază, se îmbarcă împreună cu Williams pe Ariel, în ciuda zăpușelii prevestitoare de furtună.

La 18 iulie a fost găsit, pe plaja de lângă Via Reggio, cadavrul poetului naufragiat; a lui Williams fusese aruncat de mare ceva mai departe, cu o zi înainte, iar cadavrul tânărului marinar Charles Vivian - care-l ajuta pe Williams să manevreze ambarcațiunea - avea să fie găsit abia peste trei săptămâni. Din buzunarele hainelor lui Shelley au fost scoase două cărți: un volum de poezii ale lui Keats și un volum al lui Sofocle.

La 16 august - pe plaja de la Via Reggio - cadavrul lui Shelley a fost ars în prezența lui Byron, a lui Leigh Hunt și a lui Trelawny. Ceremonia incinerării s-a desfășurat în tăcere, cu simplitatea și măreția ritualurilor funerare din vechea Eladă. Peste câteva ore, apropiindu-se de vatra încinsă, Trelawny a constatat cu uimire că inima poetului era încă întreagă: scoțând-o din flăcări, el i-a încredințat-o lui Hunt, care avea să i-o predea soției lui Shelley.

Mormântul lui Shelley în Roma - Piatra funerară

Cenușa rezultată din incinerare a fost trimisă într-o urnă la Roma și îngropată (la 7 decembrie) în cimitirul protestant, sub o lespede simplă, pe care a fost gravată următoarea inscripție a lui Hunt: PERCY BYSSHE SHELLEY, COR CORDIUM, NATUS IV AUG. MDCCCXCII, OBIIT VII JUL. MDCCCXXII (Percy Bysshe Shelley, Inima inimilor, născut la 4 aug. 1792, mort la 8 iul. 1822). Iar dedesuptul acestei inscriții lapidare, Trelawny a ținut să adauge trei stihuri din Furtuna lui William Shakespeare pe care Shelley le recita adesea:

Nothing of him that doth fade,

But doth suffer a sea-change

Into something rich and strange.

(Nu s-a stins nimic din el,

Ci doar marea l-a schimbat

În ceva bogat, ciudat.)    

OPERE

• 1792-1822: THE INDIAN SERENADE
• 1813: Crăiasa Mab ("Queen Mab");
• 1816: Alastor sau duhul singurătății ("Alastor, or the Spirit of Solitude");
• 1818: Revolta islamului ("The Revolt of Islam");
• 1819: Mascarada anarhiei ("The Masque of Anarchy");
• 1819: Odă vântului de apus ("To the Westwind");
• 1819: Odă unei ciocârlii ("To a Skylark");
• 1819: Familia Cenci ("The Cenci");
• 1820: Prometeu descătușat ("Prometheus Unbound");
• 1820: Norul ("The Cloud");
• 1821: Trimful vieții ("The Triumph of Life");
• 1821: Apărarea poeziei ("A Defense of Poetry");
• 1821: Epipsychidion ("Epipsychidion");
• 1822: Hellas ("Hellas").   

  Percy Bysshe Shelley
  Date personale
  Născut	4 august 1792 Horsham, Anglia[1]
  Decedat	8 iulie 1822 (29 de ani) Viareggio, Marele Ducat al Toscanei
  Înmormântat	Protestant Cemetery, Rome[*]
  Cauza decesului	accident (înec)
  Părinți	Timothy Shelley[*][3] Elizabeth Pilford[*][4][3]
  Frați și surori	Helen Shelley[*] Margaret Shelley[*] John Shelley[*][3]
  Căsătorit cu	Mary Shelley (din 1816)[3] Harriet Westbrook[*] (1811–1816)[3]
  Copii	Ianthe Eliza Shelley[*][4] Charles Bysshe Shelley[*][4] William Shelley[*][4] Percy Florence Shelley[*][4][3] William Shelley[*][3] Clara Everina Shelley[*][3] Charles Shelley[*][3] Eliza Ianthe Shelley[*][3] Clara Shelley[*][3]
  Naționalitate	engleză
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Marii Britanii
  Etnie	englez
  Ocupație	poet, eseist, dramaturg, prozator
  Limbi	limba engleză[2]
  Studii	University College (Oxford) Eton College[*]
  Activitatea literară
  Mișcare/curent literar	Romantism
  Specie literară	Poezie, Eseu, Teatru, Proză
  Operă de debut	Zastrozzi (1810)
  Opere semnificative	Ozymandias[*] Love's Philosophy[*] The Cloud[*] Prometheus Unbound[*]
  Influențe[ascunde] John Milton, William Godwin
  A influențat pe[ascunde] William Buttler Yeats, Alfred Nobel, Jan Kasprowicz, Gregory Corso

·         1850: Prințul Adolphus, Duce de Cambridge (Adolphus Frederick; 24 februarie 1774 – 8 iulie 1850), a fost al zecelea copil și al șaptelea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz. A deținut titlul de Duce de Cambridge din 1801 până la moartea sa. De asemenea, a fost vicerege de Hanovra. Nepoata sa, Mary de Teck, a devenit soția regelui George al V-lea al Regatului Unit.

Prințul Adolphus

Date personale Nume la naștere Adolphus Frederick Născut 24 februarie 1774 Palatul Buckingham, Westminster, Londra Decedat 8 iulie 1850 (76 de ani) Casa Cambridge, Piccadilly Înmormântat Kew, Surrey Părinți George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Charlotte a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Augustus Frederick, Duce de Sussex  Căsătorit cu Prințesa Augusta de Hesse-Cassel Copii George, Duce de Cambridge Augusta, Mare Ducesă de Mecklenburg Mary Adelaide, Ducesă de Teck Cetățenie  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Marii Britanii  Ocupație politician personal militar[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce British prince[*] Familie nobiliară Casa de Hanovra Duce de Cambridge Succesor Prințul George

* 1853: Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (germană Karl Friedrich, Großherzog Sachsen-Weimar-Eisenach) (2 februarie 1783 – 8 iulie 1853) a fost Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach. Născut la Weimar, a fost fiul cel mare al lui Karl August, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției acestuia, Louisa de Hesse-Darmstadt.

Karl Friedrich i-a succedat faimosului său tată ca Mare Duce când acesta a murit, în 1828. Capitala, Weimar, a continuat să fie centrul cultural al Europei Centrale chiar și după moartea lui Goethe, în 1832. Johann Nepomuk Hummel și-a făcut carieră la Weimar ca Kapellmeister până la decesul său în 1837. Franz Liszt s-a stabilit la Weimar în 1848 în funcția de Kapellmeister și a adunat în jurului lui un cerc care e menținut curtea de la Weimar ca un major centru muzical.

Datorită intervenției lui Liszt, compozitorul Richard Wagner și-a găsit refugiu la Weimar după ce a fost forțat să fugă din Saxonia pentru rolul său în tulburările revoluționare de acolo, în 1848-1849. Opera lui Wagner Lohengrin a fost efectuată la Weimar, în august 1850.

Karl Friedrich a murit la Schloss Belvedere, Weimar, în 1853 și a fost înmormântat la Weimarer Fürstengruft. 

Reversul talerului care îl reprezintă pe Karl Friedrich, 1841.

La St. Petersburg la 3 august 1804, Karl Friedrich s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei, fiica Țarului Pavel I.^[1][2] Cuplul a avut patru copii:

• Prințul Paul Alexandru Karl Constantin Frederick August (n. Weimar, 25 septembrie 1805 – d. Weimar, 10 aprilie 1806).
• Prințesa Marie Luise Alexandrine de Saxa-Weimar-Eisenach (n. Weimar, 3 februarie 1808 – d. Berlin, 18 ianuarie 1877), căsătorită la 26 mai 1827 cu Prințul Karl al Prusiei.
• Prințesa Marie Luise Augusta Katharine de Saxa-Weimar-Eisenach (bn Weimar, 30 septembrie 1811 – d. Berlin, 7 ianuarie 1890), căsătorită la 11 iunie 1829 cu Wilhelm al Prusiei, care a devenit împăratul Wilhelm I al Germaniei.
• Karl Alexander August Johann, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (n. Weimar, 24 iunie 1818 – d. Weimar, 5 ianuarie 1901), căsătorit la 8 octombrie 1842 cu Prințesa Sofia a Olandei.  

  Carol Frederic
  Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach
  Date personale
  Născut	2 februarie 1783 Weimar
  Decedat	8 iulie 1853 (70 de ani) Schloss Belvedere, Weimar
  Înmormântat	Historical Cemetery, Weimar[*]
  Părinți	Karl August, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Louisa de Hesse-Darmstadt
  Frați și surori	Karoline Luise Prințul Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach Karl von Heygendorff[*]
  Căsătorit cu	Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei
  Copii	Prințul Paul Alexandru Prințesa Marie de Saxa-Weimar Augusta, împărăteasă a Germaniei Karl Alexander, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach
  Cetățenie	Germania
  Religie	luteranism
  Ocupație	suveran[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Mare Ducele
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Weimar-Eisenach
  Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach
  Domnie	1828–1853
  Predecesor	Karl August
  Succesor	Karl Alexander

·         1859: Oscar I, născut Joseph François Oscar Bernadotte (n. 4 iulie 1799, Paris – d. 8 iulie 1859, Stockholm), a fost rege al Suediei și al Norvegiei din 1844 până la moartea sa. După ce în august 1810, tatăl său Jean-Baptiste Bernadotte a fost numit Prinț moștenitor al Suediei, Oscar și mama sa s-au mutat de la Paris la Stockholm în iunie 1811. Tatăl lui Oscar a fost primul monarh din Casa Bernadotte. Mama lui Oscar a fost Désirée Clary, prima logodnică a lui Napoleon. Sora ei, Julie Clary, a fost căsătorită cu fratele lui Napoleon, Joseph Bonaparte. Désirée l-a ales pe Napoleon să-i fie naș lui Oscar.  De la Carol al XIII-lea al Suediei Oscar a primit titlul de Duce de Södermanland. A învățat repede limba suedeză. Când a atins vârsta majoratului a devenit general. Talentele lui native au fost dezvoltate printr-o excelentă educație și curând a ajuns să fie privit ca o autoritate în toate domeniile socio-politice. La 17 ianuarie 1816 a fost ales membru al Academiei Regale de Științe Suedeze iar în 1818 a fost numit cancelar la Universitatea Uppsala, unde Oscar a învățat un semestru.

În 1839 a scris o serie de articole despre educația populară, iar în 1841 o operă anonimă, Om Straff och straffanstalter, care promovează reformele închisorilor. În timpul vieții tatălui său a fost de două ori vicerege al Norvegiei. La Palatul Leuchtenberg, la München, la 22 mai 1823, prin procură și în persoană la Stockholm la 19 iunie 1823 s-a căsătorit cu Prințesa Josephine, fiica lui Eugène de Beauharnais, Duce de Leuchtenberg și nepoata împărătesei Franței Josephine. 

Prinţul Moştenitor Oscar al Suediei, pictură de Joseph Karl Stieler.

În 1824 și 1833, Prințul Moștenitor a fost pentru scurt timp Vicerege al Norvegiei. În 1838 regele a început să-l suspecteze pe moștenitorul său de complot cu Partidul Liberal de a aduce o schimbare de minister sau chiar propria sa abdicare. Dacă Oscar nu a sprijinit în mod activ opoziția cu această ocazie, faptul că el dezaproba comportamentul despotic al tatălui său era cunoscut deși el a evitat o ruptură reală.

Cu toate acestea, liberalismul lui era moderat iar opoziția, la scurtă vreme după urcarea lui pe tron la 8 martie 1844, a descoperit cu întristare acest lucru. Nu voia să audă de reforme radicale ale Constituției din 1809 însă una dintre primele lui măsuri a fost stabilirea libertății presei. De asemenea, el a trecut prima lege privitoare la egalitatea între bărbați și femei în Suedia când în 1845 a declarat că frații și surorile ar trebui să aibă drepturi egale la moștenire dacă nu există testament.

Oficial a stabilit egalitate între cele două regate ale sale prin introducerea unor noi steaguri care aveau în comun banda Uniunii Norvegiei și Suediei și prin introducerea stemelor noi. Multe din legile date în timpul domniei lui Oscar I au vizat îmbunătățirea poziției economice a Suediei. În 1857 Consiliul de Stat a declarat că Oscar a promovat prosperitatea materială a regatului mai mult decât predecesorii săi.

În afacerile externe, Oscar I a fost prieten al principiului naționalismului. În 1848 a susținut Danemarca împotriva Prusiei în primul război de la Schleswig; a plasat trupe suedeze și norvegiene în cantonament la Funen și în nordul Schleswigului și a mediat Armistițiul de la Malmö (26 august 1848). De asemenea, a fost unul dintre garanții integrității Danemarcei (Protocolul de la Londra, 8 mai 1852).  Oscar I a avut cinci copii legitimi – patru fii și o fiică. Doi dintre fiii lui, Carol și Oscar, i-au succedat la tron.

1. Regele Carol al XV-lea (Carol al IV-lea în Norvegia) (1826–1872)
2. Prințul Gustaf, Duce de Uppland (1827–1852)
3. Regele Oscar II (1829–1907)
4. Prințesa Eugenie (1830–1889)
5. Prințul August, Duce de Dalarna (1831–1873)

Oscar a avut doi copii cu metresa sa, actrița Emilie Högquist:

1. Hjalmar Högquist, născut la 18 iunie 1839 la Hamburg, mort în 1874 la Londra.
2. Max Högquist, născut la 12 august 1840 la Stockholm, mort în 1872 în China.

Cu altă metresă, doamna de onoare Jaquette Löwenhielm, Oscar a avut o fiică:

1. Oscaria, născută în 1819.   

   Oscar I
   Rege al Suediei și Norvegiei
   Regele Oscar al Suediei și Norvegiei
   Date personale
   Nume la naștere	Joseph François Oscar Bernadotte
   Născut	4 iulie 1799 Paris, Franța
   Decedat	8 iulie 1859 (60 de ani) Stockholm, Suedia
   Înmormântat	Riddarholm Church[*][1][2]
   Părinți	Carol al XIV-lea Ioan al Suediei[3] Désirée Clary[3]
   Căsătorit cu	Josephine de Leuchtenberg
   Copii	Carol al XV-lea Prințul Gustaf, Duce de Uppland Oscar al II-lea Prințesa Eugenie Prințul August, Duce de Dalarna
   Cetățenie	Franța  Suedia
   Religie	luteranism
   Ocupație	monarh compozitor
   Apartenență nobiliară
   Titluri	rege[*] duce
   Familie nobiliară	Casa de Bernadotte
   Rege al Suediei și Norvegiei
   Domnie	8 martie 1844 - 8 iulie 1859
   Predecesor	Carol al XIV-lea Ioan al Suediei
   Succesor	Carol al XV-lea

·         1873: Franz Xaver Winterhalter, pictor german (n. 1805)

·         1885: Mihail (Gheorghiad) Obedenaru, medic român, ministru plenipotențiar la Atena (n.1839)

* 1886 - A murit Cora Pearl, demimondenă* franceză (n. 1835/1836)

Fotografie originală a Corei Pearl de Eugène Disdéri, foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cora Pearl, născută Eliza Emma Crouch, (n. 1835, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 8 iulie 1886, Paris, Franța a fost o demimondenă franceză care a cunoscut o mare celebritate în timpul perioadei celui de-Al Doilea Imperiu Francez.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; www.historia.ro; en.wikipedia.org

*O femeie demimondenă (din franceză demi-mondaine) se referă la o femeie cu purtări ușuratice. În Franța secolului al XIX-lea, cuvântul demi-mondaine desemna femeile întreținute de bogații Parisului. Acest grup social, până acum invizibil, s-a manifestat cu mult tumult în presă, teatru, întruniri publice și, în cele din urmă, în întreaga societate pariziană din Al Doilea Imperiu, atingând apogeul în jurul anului 1900 și dispărând în timpul Primului Război Mondial. Aceste cocote de condiție joasă sau de lux sunt, de asemenea, numite “Mari orizontale”.

* 1895: Jan sau Johann Josef Loschmidt (n. 15 martie 1821 – d. 8 iulie 1895), de asemenea și Josef Loschmidt, a fost un om de știință austriac, care a adus contribuții importante în chimie, fizică (termodinamică, optică, electrodinamică), și în domeniul formelor cristaline. Născut în Karlsbad, un oraș situat în Imperiul Austriac (acum Karlovy Vary, Republica Cehă), Loschmidt a devenit profesor de chimie fizică la Universitatea din Viena în 1868. 

Johann Josef Loschmidt
Johann Josef Loschmidt
Date personale
Născut	15 martie 1821 Putschirn, Imperiul Austriac (acum Počerny, Karlovy Vary, Republica Cehă)
Decedat	8 iulie 1895 (74 ani) Viena, Austro-Ungaria
Înmormântat	Cimitirul Central din Viena
Cetățenie	Austria
Ocupație	fizician chimist profesor[*]
Activitate
Instituție	Universitatea din Viena
Alma Mater	Universitatea Carolină Universitatea din Viena
Organizații	Austrian Academy of Sciences[*]
Conducător de doctorat	Joseph Stefan[1]
Doctoranzi	Gustav Jäger[*

·         1930: Gustav Weigand, filolog german (n. 1860)
* 1933: David Voniga (n. 8 septembrie 1867, Giula, Regatul Ungariei, Imperiul Habsburgic, d. 8 iulie 1933, Giroc, Timiș) a fost un preot, scriitor, gazetar care a, activat în Banat și Crișana. Timp de 33 de ani, David Voniga a fost preot în comuna Giroc, județul Timiș. Astăzi, liceul din această localitate îi poartă numele.  

David Voniga
Date personale
Născut	8 septembrie 1867 Giula, Regatul Ungariei, Imperiul Habsburgic,
Decedat	8 iulie 1933 (65 de ani) Giroc, Timis, România
Naționalitate	română
Ocupație	preot, scriitor, gazetar

* 1938: Criste Cristoveanu (n. 1 iunie 1884, Bacău – d. 8 iulie 1938, Bacău) a fost un comerciant, jurist, avocat și politician român - deputat și senator, prefect de Bacău.

Criste Cristoveanu s-a născut la 1 iunie 1884^[1] în familia comerciantului armean Ovanes Cristea și Mașinca Cristea, născută Grigore Suceveanu^[1], purtând inițial numele de botez Kristea^[1]. La data de 21 aprilie 1898, Ovanes Cristea își schimbă numele în Ioan Cristoveanu^[2][3], noul nume adoptat de angrosistul armean trecând și asupra urmașilor lui^[2]. Urmează clasele primare la Bacău, la fel și gimnaziul^[2]. La Iași urmează cursurile Liceului Negruzzi, înscris la secția clasică, în 1899^[2]. În anul 1900 îi moare tatăl, Ioan Cristoveanu, organizarea afacerilor rămânând pe umerii adolescentului Criste^[4], singurul băiat dintre cei patru urmași ai comerciantului armean. Urmează trei ani la „Școala de înalte studii sociale” din cadrul Facultății de Drept de la Paris^[4], studii pe care le va continua în țară, la Facultatea de Drept de la Iași^[5]. Depune ca soldat jurământul militar la 28 noiembrie 1905^[5], iar la 1 noiembrie 1906 este trecut în concediu cu gradul de sergent^[5]. Obține Diploma de licență în Drept în 1907 în urma susținerii examenului de licență „cu una bilă albă și 2 roșii”.

Se căsătorește cu Ioana (Janeta) Kapri^[5] din Roman, ceremonia nunții având loc la Biserica Adormirea Maicii Domnuluidin Roman^[5][6]. Cu Ioana va avea trei fii, Nicolae, Ion și Gheorghe^[6][7]. La 18 ianuarie 1908 primește o diplomă din partea Decanatului Corpului de Avocați din județ „spre a exercita advocatura în tot cuprinsul județului”. Se orientează spre politică, aderând la mișcarea liberală, probabil în anul 1907^[5]. În anul 1913 participă la o misiune în Bulgaria^[8], în timpul războiului balcanic, fiind înscris în „Corpul voluntar de automobiliști”, fiind unul dintre puținii posesori ai unui automobil Fiat 15HP^[9].

Reîntors în țară înființează Banca Bacăului^[3], cu sprijinul unor bune cunoștințe, cu scopul de a face „operațiuni de bancă și a participa la orice afaceri comerciale și industriale”^[10], bancă ce a fost cunoscută cu numele de „Banca Cristoveanu” și care a funcționat până în 1931, când, la 28 februarie, a devenit o sucursală a „Băncii Românești”^[11].

În 4 decembrie 1913 primește brevetul de înaintare la gradul de locotenent în rezervă^[12]. În anul 1914 este ales deputat în Parlamentul României. La 23 septembrie 1916 locotenentul Cristea Cristoveanu are misiunea din partea Artileriei Armatei de Nord de a se deplasa „pe frontul armatei, la toate unitățile, pentru a controla și completa situațiunile cu efective în armătură, muniție, trăsuri și harnașamente”^[9].

Criste Cristoveanu

„...el aducea în viața publică o minte limpede, înzestrată cu un deosebit simț al realităților, o nemăsurată putere de muncă, un suflet cinstit, larg și generos, străin de orice sentimente de ură sau dușmănie, dând cel dintâi pilda sacrificării intereselor personale în fața intereselor obștești...el n-a uitat nici o clipă, că dacă ideile și credințele ne pot despărți, durerile și nevoile trebuie să ne înfrățească pe toți și de aceea n-a fost om care să ceară la el sprijin și să nu găsească ascultare ...” (Leonida Dimitrescu, prefect de Bacău)

Victor Mitocariu, 1998, p. 150

La 5 decembrie 1918 este numit Prefect al județului Bacău prin Decret regal No. 3597^[13]. Din anul 1927, timp de un an, Criste Cristoveanu figurează ca senator în guvernarea liberală^[14]. Între 9 septembrie 1936 și 11 martie 1937 este comisar al guvernului pe lângă Banca Națională a României

Criste Cristoveanu

Date personale Născut 1 iunie 1884  Bacău, România  Decedat 8 iulie 1938 (54 de ani)  Bacău, România  Căsătorit cu Ioana Kapri Cetățenie  România  Ocupație politician avocat negustor  Senator al României  În funcție 1927 – 1928 Prefect al județului Bacău  Deținător actual Funcție asumată 5 decembrie 1918 Membru al Camerei Deputaților a României  Deținător actual Funcție asumată 1914 Premii Ordinul „Coroana României” în grad de comandor[*] (21 octombrie 1922) Ordinul Național „Steaua României” în grad de ofițer[*] (25 martie 1926) Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 Medalia „Meritul comercial și industrial” (23 decembrie 1924) Partid politic PNL Alma mater Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

·         1956: Damian Stănoiu, prozator român (n. 1893)

·         1956: Giovanni Papini (n. 9 ianuarie 1881, Florența - d. 8 iulie 1956, Florența) a fost un jurnalist, eseist, critic literar, poet și romancier italian. Giovanni Papini s-a născut în anul 1881 la Florența, fiu al lui Luigi Papini, fost soldat garibaldian, meșteșugar cu convingeri republicane și anticlericale, motiv pentru care mama sa, Erminia Cardini, a trebuit să-și boteze fiul pe ascuns. A avut o copilărie și o tinerețe solitare, compensate de pasiunea pentru lectură. În 1899 devine institutor, predă câtva timp și exercită și profesiunea de bibliotecar. Din fragedă tinerețe se angajează într-o frenetică activitate de scriitor, publicist și animator cultural și devine cu timpul un erudit autodidact. În 1900, împreună cu Giuseppe Prezzolini și Ettore Morselli, înființează o asociație de "liberi cugetători" (spiriti liberi), cu tendințe anarhice și idealiste. În anul 1903 scrie programul revistei nou apărute "Il Leonardo", cu puncte de referință în filosofia lui Friedrich Nietzsche și antroposofia lui Rudolf Steiner, având ca obiectiv lichidarea culturii academice italiene. În același timp, lucrează ca redactor al revistei "Il Regno", condusă de Enrico Corradini, publicație de netă orientare naționalistă. Debutează ca scriitor cu un ciclu de "povestiri metafizice", printre care "Il tragico quotidiano" (1903) și "Il pilota cieco" (1907). În 1906 publică prima sa carte în domeniul filosofiei, "Il crepusculo dei filosofi" (Amurgul filosofilor), în care combate virulent sistemele de gândire a șase din cei mai importanți filosofi (Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer, Friedrich Nietzsche); într-un capitol final, constată moartea filosofiei (Licenzio la filosofia)^[13] în numele unui iraționalism vitalistic. În această epocă se căsătorește cu Giacinta Giovagnoli.  În anul 1911 dă publicității, împreună cu Giovanni Amendola, revista "L'Anima", care va apare până în 1913, când îi ia locul revista "Lacerba", editată împreună cu Ardengo Soffici, revistă care devine expresia futurismului florentin. Papini se va distanța mai târziu de această orientare în cartea L'esperienza futurista (1919). În Le memorie d'Iddio (1912) exprimă cu violență protestul său anti-religios și nihilist, în timp ce în Le Stroncature face un rechizitoriu aspru, în numele avangardei culturale, al principalelor opere clasice (Faust, Decameronul, Hamlet etc.) și polemizează cu scriitori contemporani, ca Giovanni Gentile sau Benedetto Croce. În același timp, scrie și opere în spirit tradițional, proză poetică, Cento pagine di poesia (1915), sau versuri, Opera prima (1917). Din această epocă datează una din operele cele mai apreciate ale lui Giovanni Papini, povestirea autobiografică Un uomo finito (1913).  După ani de profunde căutări spirituale, Giovanni Papini anunță, în anul 1921, convertirea sa religioasă la catolicism și publică Storia di Cristo, care se bucură de un imens succes editorial, fiind tradusă în mai multe limbi. Continuă să scrie cu prolificitate neobișnuită, în special texte apologetice religioase, nu totdeauna în concordanță cu dogmele oficiale ale bisericii catolice, din care cauză suscită adesea polemici pasionate: Dizionario dell'omo salvatico (1923, în colaborare cu Domenico Giuliotti), Pane e vino (1926, versuri), Sant'Agostino (1929). În această perioadă scrie și cunoscuta satiră Gog (1931) și o reconsiderare apologetică a lui Dante Alighieri, Dante vivo (1933).

Papini aderă la mișcarea fascistă și devine un fel de scriitor oficial al regimului. În anul 1935 obține "per chiara fama" catedra de literatură italiană la Universitatea din Bologna. Publică primul volum din Storia della letteratura italiana (1937), pe care îl dedică lui Mussolini ("Al Duce, amico della poesia e dei poeti"). În același an este numit "academician al Italiei" ("Accademico d'Italia") și devine director al Institutului de studii asupra renașterii și al revistei La Rinascita. Odată cu prăbușirea regimului fascist, în anul 1943, Papini se refugiază în mănăstirea franciscană din Chiusi della Verna. În primii ani după război i-a fost reproșată colaborarea cu fascismul, în special din partea generației tinere de scriitori. Susținut de catolicii tradiționaliști, continuă să publice o serie de opere ca Lettere agli uomini di Celestino VI (1946), Vita di Michelangelo (1949), Il libro nero (1951), Il diavolo (1953), La spia del mondo (1955). Colaborează cu regularitate la ziarul "Corriere della Sera", cu articole care vor fi publicate postum (1971) într-o culegere intitulată Schegge. Suferind, aproape orb, Giovanni Papini moare la Florența, în 8 iulie 1956. Unele opere rămase neterminate sau în stare de proiect vor fi publicate ca atare după moartea sa: Giudizio universale (1957), La felicità dell'infelice (1956), La seconda nascita (1958), Diario (1962), Rapporto sugli uomini (1977).

Giovanni Papini a fost, în primul rând, un activist cultural multilateral, cu mari oscilații morale, pe bună dreptate controversat, nu numai de adversarii săi, care l-au acuzat de diletantism intelectual. Din punct de vedere literar, impresionează stilul său vehement, incisiv, bogat în imagini, sarcastic și paradoxal, adesea prolix și pompos. Nu poate fi ignorată mania de grandoare și dorința irezistibilă de a surprinde pe cititor, de multe ori în conflict cu obiectivitatea, cu riscul de a nu fi luat în serios. Oscilând între filosofie, istorie, istorie literară, beletristică și erudiție religioasă, Giovanni Papini s-a manifestat mereu ca un spirit agitat, nemulțumit, acaparat de veșnice căutări.  

Giovanni Papini
Giovanni Papini
Date personale
Născut	9 ianuarie 1881[2][3][4][5][6][7][8][9][7][10][11]  Florența, Regatul Italiei[12]
Decedat	8 iulie 1956 (75 de ani)[12][2][3][4][5][6][7][8][9][7][10][11]  Florența, Italia[12]
Înmormântat	Cimitero delle Porte Sante[*]
Cauza decesului	scleroză laterală amiotrofică
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	poet jurnalist scriitor critic literar[*] biograf[*] scriitor de literatură științifico-fantastică[*]
Limbi	limba italiană[1]
Specie literară	Poem în proză
Note
Premii	Marzotto Prize[

·         1962: Georges Bataille, scriitor francez (n. 1897)

·         1967: Vivien Leigh, Lady Olivier (n. 5 noiembrie 1913,^{[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]} Darjeeling, Bengalul de Vest, India – d. 8 iulie 1967,^{[3][4][5][6][7][8][10][11][12][13]} City of Westminster, Regatul Unit) a fost o actriță engleză de film și de teatru.^[14] Este laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea personajului Scarlett O'Hara din Pe aripile vântului (1939), iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din producția Un tramvai numit dorință (1951), pe care l-a interpretat și în teatru în West End din Londra.

Vivien Leigh a fost o actriță prolifică, ea colaborând adesea pe plan artistic cu soțul său, Laurence Olivier, care a regizat multe dintre filmele ce au făcut-o celebră. De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actrița a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward și ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth.

Leigh s-a simțit adesea limitată datorită frumuseții sale foarte apreciate, despre care credea că o împiedică în a fi luată în serios în cariera sa ca actriță. Sănătatea ei șubredă s-a dovedit a fi, însă, cel mai mare obstacol. Fiind afectată de tulburare bipolară de-a lungul perioadei adulte, Vivien Leigh a câștigat reputația unei persoane foarte dificile, acest lucru afectând serios o carieră care avea să cunoască și perioade de declin. Odată cu înaintarea în vârstă, actrița a fost slăbită de reveniri frecvente ale tuberculozei, boală diagnosticată pentru prima oară la mijlocul anilor '40. Leigh și Olivier divorțează în 1960, iar actrița continuă să apară periodic în diferite filme și piese de teatru, până la decesul său din cauza bolii, în anul 1967.  Leigh născută sub numele de Vivian Mary Hartley în Darjeeling, Bengalul de Vest, India Britanică (acum India), este fiica lui Ernest Hartley, un ofițer britanic înrolat în Cavaleria indiană, și a Gertrudei Robinson Yackje, a cărei ascendență familială este disputată.^[15] Ea a pretins că este de origine irlandeză, însă recent au fost produse dovezi care atestă apartenența sa indiană.^[16] Cei doi s-au căsătorit în Kensington, Londra în anul 1912.^[17] În 1917, Ernest Hartley a fost detașat în Bengaluru, în timp ce Gertrude și Vivien au locuit în Ootacamund.^[18]

Vivien Hartley a avut prima apariție pe o scenă la vârsta de trei ani, când a recitat poezia Micuța Bo Peep, în cadrul trupei de teatru a mamei sale. Gertrude Hartley a încercat să-i transmită fiicei sale iubirea pentru literatură și i-a captat interesul pentru lucrările unor scriitori precum Hans Christian Andersen, Lewis Carroll și Rudyard Kipling, dar și pentru povestirile mitologiei grecești. Fiind singurul copil al cuplului Vivian-Hartley, a beneficiat de o educație înaltă, studiind la „Convent of the Sacred Heart” (în română „Mănăstirea Inimii Sacre”) din Roehampton, Londra, în anul 1920. La mănăstire, cea mai bună prietenă a sa a fost viitoarea actriță Maureen O'Sullivan, căreia i-a mărturisit dorința de a deveni, la rându-i, o „mare actriță”.^[19]

Vivian Hartley și-a desăvârșit studiile în Europa, reîntorcându-se la părinții săi, în Anglia, în anul 1931. Aflând că unul dintre filmele în care juca prietena sa, Maureen O'Sullivan, rula la teatrul West End, Vivien le-a mărturisit și părinților săi că dorința ei este să devină actriță. S-a bucurat de sprijinul amândurora, tatăl său a ajutând-o să se înscrie în Academia Regală de Artă Dramatică (ARAD) din Londra.^[20]

La finele anului 1931, Vivien îl întâlnește pe Herbert Leigh Holman, cunoscut sub numele de Leigh, un avocat cu treisprezece ani mai în vârstă decât ea. În ciuda rezervelor acestuia în privința meseriei de actriță, cei doi se căsătoresc pe data de 20 decembrie 1932, iar în perioada următoare ea își încheie studiile la ARAD. Pe 12 octombrie 1933 dă naștere unei fetițe, căreia i-a dat numele Suzanne. Vivien s-a simțit însă sufocată de acest mariaj. După divorț, prietenii au recomandat-o unui regizor pentru un rol în filmul Things Are Looking Up, care a marcat debutul său în carieră. S-a logodit cu un agent, John Gildon, care îi sugerează să își schimbe numele profesional din Vivian Holman în Vivian Leigh. Gildon a recomandat-o lui Alexander Korda drept o posibilă achiziție artistică, însă Korda a refuzat-o din pricina „lipsei de potențial”.^[21]

După apariția în filmul The Mask of Virtue în anul 1935, Leigh primește recenzii excelente din partea criticilor, urmate de interviuri și articole în ziare. Într-unul din ele, publicat în tabloidul britanic Daily Express, reporterul remarcă „o schimbare rapidă pe chipul acesteia”: acesta este primul articol în care e menționată capacitatea lui Leigh de a-și schimba cu ușurință expresiile feței.^[22] John Betjeman, viitorul poet laureat, a scris despre ea numind-o esența adolescenței engleze.^[23] Alexander Korda, care asistă la una dintre reprezentațiile nocturne ale lui Vivien Leigh, își recunoaște greșeala și îi propune acesteia un contract pentru a interpreta diverse roluri în trupa sa de teatru. Ea semnează contractul, respectându-l întru totul, însă atunci când Korda mută sediul teatrului într-o sală mai mare, Leigh nu mai reușește să-și dozeze glasul și să atragă atenția unui public cu mult mai numeros, spectacolul respectiv fiind oprit în scurtă vreme.^[24] În 1960 Leigh avea să-și amintească diferența față de prima oară când a fost apreciată de critici câștigând o faimă subită, comentând că “unii critici au fost atât de nechibzuiți încât să spună că eram o mare actriță. Și m-am gândit că aceste afirmații erau prostești, chiar perfide, deoarece puneau atâtea responsabilități pe umerii mei, pe care pur și simplu nu le puteam căra. Și au trecut mulți ani până să ajung să fiu demnă de acele prime observații. Mi se pare atât de prostesc. Mi-l amintesc foarte bine pe critic și nu l-am iertat nici până acum”.  

Leigh împreună cu Laurence Olivier în 1948.

Laurence Olivier a văzut-o pe Leigh jucând în The Mask of Virtue, între cei doi dezvoltându-se o prietenie după ce acesta a felicitat-o pentru interpretarea sa. În timp ce jucau rolul unor iubiți în filmul Fire Over England (1937), între Olivier și Leigh s-a declanșat o atracție puternică, iar după terminarea filmului, între cei doi a început o adevărată poveste de dragoste. În tot acest timp Leigh a citit romanul Pe aripile vântului, scris de Margaret Mitchell și i-a cerut impresarului său să o sugereze lui David O. Selznick, care plănuia realizarea unui film. Ea a declarat unui jurnalist: „Eu am primit rolul lui Scarlett O'Hara”, iar criticul C. A. Lejeune și-a reamintit o conversație din aceeași perioadă în care Leigh „i-a șocat pe toți” cu afirmație referitoare la Olivier: „nu-l va juca pe Rhett Butler, dar eu ar trebui să joc rolul lui Scarlett O'Hara. Așteptați și veți vedea”.^[26]

Leigh a jucat rolul Ofeliei, din tragedia Hamlet, la teatrul Old Vic într-o producție a lui Olivier. Câțiva ani mai târziu, Olivier și-a amintit de un incident de-a lungul căruia Leigh și-a schimbat foarte repede starea de spirit în timp ce se pregătea să intre pe scenă. Fără o provocare aparentă, ea a început să țipe la Olivier, pentru ca ulterior să se liniștească brusc. Ea a fost capabilă să interpreteze rolul fără nici o problemă, iar în ziua următoare ea a revenit la normal, fără a-și reaminti de acest incident. Aceasta a fost prima dată când Olivier a asistat la un astfel de comportament al lui Leigh.^[27] Cei doi s-au mutat împreună deși Holman (soțul lui Leigh) și soția lui Olivier, actrița Jill Esmond, au refuzat să accepte divorțul.

Leigh a apărut alături de Robert Taylor, Lionel Barrymore și Maureen O'Sullivan în producția A Yank at Oxford (1938), primul dintre filmele în care a jucat ea și care a primit o atenție deosebită în S.U.A.. De-a lungul producerii filmului ea a câștigat reputația unei persoane dificile și iraționale, iar Korda i-a spus impresarului său că, în cazul în care ea nu își revizuiește comportamentul, el nu îi va reînnoi contractul.^[28] Următorul său rol a fost cel alături de Charles Laughton, în producția St. Martin's Lane (1938).  Olivier a încercat de-a lungul timpului să își întărească cariera de actor, dar în ciuda succesului dobândit în Marea Britanie, el nu a fost foarte apreciat în S.U.A., iar încercările sale de a intra pe piața americană au eșuat. Acceptând rolul lui Heathcliff din producția lui Samuel Goldwyn numită Wuthering Heights (1939), Olivier a plecat spre Hollywood lăsând-o pe Vivien în Londra. Goldwyn și regizorul filmului, William Wyler i-au propus lui Leigh rolul Isabellei, dar ea a refuzat, spunând că singurul rol pe care l-ar accepta ar fi cel al lui Cathy, care fusese deja distribuit Merlei Oberon.^[29]

Leigh în filmul de prezentare pentru Pe aripile vântului (1939)

În acest timp la Hollywood erau desfășurate castinguri ample pentru găsirea actriței perfecte care urma să o interpreteze pe Scarlett O'Hara în filmul Pe aripile vântului (1939), produs de David O. Selznick. Leigh i-a cerut impresarului său, Myron Seleznick (frate cu David) să o înscrie la preselecții pentru acest rol. În aceeași lună, David Seleznick a urmărit-o pe Leigh în filmele sale celebre, Fire Over England și A Yank at Oxford, iar după aceasta ea a devenit una dintre favoritele castingului. Între lunile februarie și august, Selznick a urmărit toate reprezentațiile sale, iar la finele lui august negocia cu producătorul Alexander Korda, cu care Leigh semnase un contract. Pe data de 18 octombrie Selznick i-a spus regizorului George Cukor că și-o dorește pe Leigh în rolul lui Scarlett.^[30] În acest timp, Leigh s-a mutat în Los Angeles, alături de Olivier. Când Myron Selznick, care îl reprezenta și pe Olivier, a întâlnit-o pe Leigh a constatat că aceasta are calitățile pe care fratele său, David O. Selznick le căuta. Myron Selznick i-a dus pe cei doi pe platourile de filmare și i-a prezentat-o fratelui său pe Leigh. În ziua următoare, Vivien Leigh a interpretat o scenă pentru Selznick, care organizase o filmare de probă. Acesta i-a scris soției sale: „Ea este o concurentă neașteptată și se prezintă excepțional de bine. O spun doar pentru tine, nu pentru toată lumea: în prezent mai consider pentru selecție doar pe Paulette Goddard, Jean Arthur, Joan Bennett și Vivien Leigh”. Regizorul George Cukor era de acord și a prețuit „sălbăticiunea incredibilă” a lui Leigh, căreia i s-a oferit rolul puțin timp după aceea.^[31]

Filmările s-au dovedit dificile pentru Leigh; Cukor a fost concediat și înlocuit de Victor Fleming, cu care Leigh a avut deseori conflicte. Ea și Olivia de Havilland s-au întâlnit în secret cu Cukor în weekend-uri pentru a-i cere sfaturi acestuia pentru cum ar trebui să își interpreteze rolurile. Ea s-a împrietenit cu Clark Gable, cu soția sa Carole Lombard și de Havilland, dar a avut conflicte cu Leslie Howard, cu care trebuia să joace câteva scene emoționante. Ea a fost nevoită să lucreze câteodată șapte zile pe săptămână, uneori până târziu în noapte și astfel relația sa cu Olivier s-a răcit periodic, din lipsa comunicării. Într-o scrisoare adresată lui Leigh Holeman ea a menționat: „Nu pot să sufăr Hollywood-ul [...] Nu mă voi obișnui niciodată cu asta — acum urăsc actoria”.^[32]

În anul 2006, de Havilland a răspuns la acuzațiile de comportament maniac ale lui Leigh de-a lungul filmărilor la producția Pe aripile vântului, în biografia lui Laurence Olivier. Ea a apărat-o pe Leigh, spunând: „Vivien a fost profesional impecabilă, disciplinată impecabil la Pe aripile vântului. Ea a avut două mari temeri: să dea tot ce are mai bun într-un rol extrem de greu și lunga despărțire de Larry [Olivier], care era la New York”.^[33]

Pe aripile vântului i-a adus lui Leigh imediat atenția criticilor și faimă, dar ea a fost surprinsă spunând: „Eu nu sunt o stea de cinema — sunt o actriță. Existența unei stele de cinema — doar a unei stele de cinema — este o viață prefăcută, trăită pentru valori false și pentru publicitate. Actrițele își continuă existența pentru o durată lungă și apar totdeauna roluri minunate care să fie jucate”.^[34] Împreună cu cele zece premii ale academiei câștigate de către film, acesta i-a adus multe alte premii de prestigiu lui Leigh pentru acest rol.  

Vivien în Podul Waterloo (1940)

Vivien Leigh în 1941

În luna februarie a anului 1940, Jill Esmond a fost de acord să divorțeze de Olivier, iar Holman a renunțat de asemenea la mariajul cu Leigh, totuși cei doi au rămas prieteni până la moartea lui Vivien. Esmond a primit custodia lui Tarquin, fiul său și al lui Olivier, iar Holman a obținut custodia lui Suzanne, fiica sa și a lui Leigh. Pe data de 30 august, Olivier și Leigh s-au căsătorit în Santa Barbara, California, în cadrul unei ceremonii la care au participat doar martorii: Katharine Hepburn și Garson Kanin.

Leigh a sperat că poate juca alături de Olivier în filmul Rebecca, producție a lui Alfred Hitchcock, în care Olivier a jucat rolul principal. După ce a dat o probă, Leigh a fost refuzată, iar rolul a fost obținut de Joan Fontaine. Producătorii au observat că Leigh „nu avea nici sinceritatea, nici vârsta sau inocența” personajului.^[35] Ei au remarcat de asemenea lipsa de interes a actriței, care a crescut spectaculos după confirmarea lui Olivier în rolul principal. Selznick a refuzat să o distribuie pe Leigh alături de Olivier în filmul Mândrie și prejudecată (1940), iar Greer Garson a obținut rolul pe care și-l dorea Leigh. Podul Waterloo urma să fie primul film în care cuplul să joace împreună; totuși, Selznick l-a înlocuit pe Olivier cu Robert Taylor (actor), care era considerat unul dintre cei mai de succes actori ai companiei Metro-Goldwyn-Mayer. Salariul de top a lui Leigh reflecta la momentul respectiv statutul său la Hollywood și, în ciuda opoziției sale de a nu juca fără Olivier, filmul nu numai că s-a bucurat de popularitate în rândul criticilor și a audienței, dar a devenit și filmul preferat al actriței.

Ea și Olivier au pus în scenă producția Romeo și Julieta peBroadway. Presa din New York a avut o atitudine ostilă față de această producție. Criticul Brooks Atkinson a scris pentru tabloidul The New York Times: Cu toate că doamna Leigh și domnul Olivier sunt niște tineri foarte frumoși ei pot cu greu să își joace rolurile.^[36] În timp ce o mare parte din criticile aduse producției au fost atribuite modului de a juca și regiza a lui Olivier, Leigh a fost de asemenea criticată de către Bernard Grebanier, care a remarcat „vocea subțire, asemănătoare cu cea a unei vânzătoare de prăvălie a Drei. Leigh”. Cuplul a investit în această producție aproape toată averea lor, iar eșecul acesteia a fost un dezastru financiar pentru ei.^[37]

Cuplul a filmat o nouă producție, numită That Hamilton Woman (1941) care l-a avut pe Olivier în rolul lui Horatio Nelson și pe Leigh în rolul Emmei Hamilton. Marea Britanie fiind implicată în Cel de-al doilea război mondial, filmul a fost una dintre producțiile Hollywood-ului care răspândea o atitudine pro-britanică în America. Filmul a fost popular în Statele Unite și a obținut un succes neașteptat în Uniunea Sovietică. Winston Churchill a organizat o serată la care a fost invitat și Franklin D. Roosevelt, la finalul căreia s-a adresat invitaților spunând: „Domnilor, am avut impresia că acest film v-ar interesa, deoarece arată mari evenimente, asemănătoare cu cele la care tocmai ați participat”. Soții Olivier au rămas preferații lui Churchill, participând, în urma invitației sale, la dineuri și alte întâlniri, cât timp a trăit. Se spune că despre Leigh el a afirmat: „Fără îndoială, este o persoană de calitate excepțională”.^[38]

Cei doi s-au întors în Anglia, iar Leigh a început un turneu de promovare în Africa Nordică în 1943, jucând pentru soldații britanici din regiune, înainte de a se îmbolnăvi. Primele simptome au fost o tuse permanentă și febra. În 1944 a fost diagnosticată cu tuberculoză la plămânul stâng, dar după câteva săptămâni petrecute în spital, ea părea să fie vindecată. În primăvară, pe când filma Cezar și Cleopatra (1945) a descoperit că este însărcinată, dar a pierdut sarcina. A căzut într-o depresie puternică care a atins pragul maxim în momentul în care l-a atacat verbal și fizic pe Olivier, până când a căzut la pământ. Acesta a fost prima dintre multele căderi psihice produse de către tulburarea bipolară de care suferea. Olivier a recunoscut simptomele acestei boli după un incident îngrijorător — câteva zile de hiperactivitate urmate de o perioadă de depresie și o cădere inexplicabilă, după care Leigh nu avea nicio amintire despre eveniment, dar era stânjenită și avea remușcări.^[39]

Și-a revenit îndeajuns pentru a juca într-o piesă de teatru a lui Thornton Wilder numită Prin urechile acului, dar filmele sale din acea perioadă, Cezar și Cleopatra (1945) și Anna Karenina (1948) nu s-au bucurat de succes.

În 1947, Olivier a fost declarat cavaler, iar Leigh l-a însoțit la Palatul Buckingham pentru învestură. Ea a devenit Lady Olivier, iar după divorț, conform legilor, a fost cunoscută sub numele de Vivien, Lady Olivier.

Olivier și Leigh aterizând în Brisbane, Australia, în iunie 1948

În anul 1948 Olivier a intrat în conducerea teatrului Old Vic, iar el și Leigh au pornit într-un turneu în Australia și Noua Zeelandă pentru a strânge fonduri pentru teatru. De-a lungul acestui turneu de șase luni, Olivier a jucat diferite piese, unele alături de Leigh (The School for Scandal sau Prin urechile acului). Călătoria a avut un succes neașteptat, dar i-a adus lui Leigh mai multe probleme de sănătate precum insomnia și i-a permis dublurii sale să joace în locul său pentru o săptămână timp în care a fost asaltată de ziariști, prilej cu care Olivier a mărturisit că ea are abilitatea de a vrăji presa. Membrii companiei și-au amintit de câteva certuri în cuplu care au avut loc de-a lungul călătoriei. Cel mai dramatic conflict a avut loc în Christchurch, când Leigh a refuzat să își joace rolul. Olivier a lovit-o pe aceasta peste față, iar ea, la rândul ei l-a lovit și l-a înjurat înainte de a intra pe scenă. La finalul turneului cei doi erau extenuați și bolnavi, iar Olivier i-a spus unui jurnalist: „Poate că nu o știi, dar vorbești cu un cuplu de corpuri mergătoare”. După o perioadă el a comentat că a „pierdut-o pe Vivien” în Australia.^[40]

Succesul obținut în turneu i-a încurajat pe cei doi să facă o primă apariție împreună pe scena teatrului West End, Antigona, inclusă în repertoriu la insistența lui Leigh, care voia să joace într-o tragedie.

În rolul Blanche DuBois, în filmul Un tramvai numit dorință (1951).

După o perioadă Leigh a văzut rolul lui Blanche DuBois, în piesa lui Tennessee Williams numită Un tramvai numit dorință. Ea a fost distribuită în acest rol după ce producătoarea Irene Mayer Selznick a urmărit-o pe Leigh în toate filmele sale. Piesa conținea scena unui viol și referințe despre promiscuitate și homosexualitate, fiind astfel suficient de controversată. Discuțiile presei referitoare la „corectitudinea alegerii sale în acest rol”, s-au alăturat anxietății lui Leigh, creându-i o stare neplăcută, dar ea credea în importanța muncii sale. Criticul Kenneth Tynan a comentat că Leigh a fost prost aleasă pentru acest rol deoarece, în opinia sa, actorii britanici erau „prea bine crescuți pentru a se implica complet emoțional pe scenă”. În ciuda criticilor aspre, ea a continuat să joace acest rol, reușind să aibă și susținători, printre care Noel Coward,^[41] care a descris-o pe aceasta ca fiind „magnifică”.^[42]

După 326 de spectacole, Leigh și-a încheiat contractul, dar curând ea a primit rolul în filmul cu același nume. Umorul său și felul de a fi au ajutat-o pe Leigh să devină bună prietenă cu actorul Marlon Brando, alături de care a jucat în acest film. Totuși, ea a avut o relație dificilă cu regizorul Elia Kazan care nu o aprecia din punct de vedere profesional. Mai târziu el a declarat că „ea avea puțin talent”, dar după ce munca la film a progresat, el a devenit „plin de admirație” pentru „cea mai mare determinare pe care a cunoscut-o la o actriță. Ea s-ar fi târât pe cioburi de sticlă dacă acest lucru ar fi ajutat-o în interpretarea sa”. Leigh a declarat că rolul acesta a fost istovitor, iar într-un interviu acordat ziarului Los Angeles Times ea a comentat: „Am jucat rolul lui Blanche DuBois la teatru pentru nouă luni. Ea mă controlează acum”.^[43] Filmul i-a adus lui Leigh cel de-al doilea premiu Oscar la categoria Cea mai bună actriță, unul BAFTA și unul din partea Criticilor de film din New York. Tennessee Williams a comentat că Leigh a adus rolului „tot ce voia și mult mai mult decât își putea imagina”, dar în următorii ani, Leigh ar fi declarat că rolul lui Blanche DuBois ar fi „adus-o în pragul nebuniei”  În anul 1951, Leigh și Olivier au interpretat două piese: Antoniu și Cleopatra — a lui William Shakespeare și Cezar și Cleopatra — a lui George Bernard Shaw, fiecare pe rând într-o seară, spectacole cu care au obținut recenzii pozitive. Au deplasat producțiile la New York, unde au muncit timp de un sezon în anul 1952 la Teatrul Ziegfeld. Recenziile au fost și de această data pozitive, dar criticul Kenneth Tynan i-a înfuriat pe cei doi când a sugerat că Leigh nu este foarte talentată și că îi compromite talentul lui Olivier. Comentariile diatribe ale lui Tynan aproape că au produs un nou colaps în viața lui Leigh; aceasta, fiind speriată de gândul eșecului și dorind să obțină succes, s-a concentrat pe comentariile acestuia, ignorând recenziile pozitive făcute de ceilalți critici, încercând să își îndrepte greșelile.^[45]

Olivier și Leigh în 1955, în timpul producției piesei Titus Andronicus

În ianuarie 1953, Leigh a călătorit în Sri Lanka pentru a filma producția Plantatia Elephant Walk, alături de Peter Finch. La scurt timp după ce au început filmările, ea a suferit o cădere, iar Paramount Pictures a înlocuit-o pe Leigh cu Elizabeth Taylor. Olivier a adus-o înapoi la casa lor din Anglia, unde între perioade de incoerență, Leigh i-a spus acestuia că era îndrăgostită de Finch, și că avea o aventură cu acesta. Ea și-a revenit treptat după o perioadă de câteva luni. Ca rezultat al acestui episod, mulți dintre prietenii lui Olivier au aflat despre problemele cuplului. David Niven a spus că „a fost puțin, puțin nebună”, iar Noel Coward a scris în jurnalul său surprinderea sa: „lucrurile au fost proaste și s-au înrăutățit după 1948 sau undeva pe acolo”.^[46]

Leigh și-a revenit suficient pentru a juca alături de Olivier în 1953, iar în 1955 cei doi au interpretat trei drame ale lui Shakespeare: Macbeth, Titus Andronicus și A douăsprezecea noapte. S-au bucurat de succes, primind recenzii pozitive, sănătatea lui Leigh părând stabilă. Noel Coward se bucura de succes cu piesa South Sea Bubble, care o avea pe Leigh în rolul principal, dar ea a rămas însărcinată și s-a retras din producție. Câteva săptămâni mai târziu ea a suferit un nou avort și a intrat într-o perioadă de depresie, care a durat câteva luni. L-a însoțit pe Olivier în turneul de promovare al acestuia din Europa, de-a lungul căruia a avut câteva izbucniri nervoase. După întoarcerea lor la Londra, fostul său soț, Holman Leigh, care continua să aibă o influență puternică asupra sa, a stat alături de cuplu, pentru a calma-o pe Vivien.

În 1958, considerând mariajul său încheiat, Leigh a început o relație cu actorul John Merivale, care era la curent de boala acesteia și l-a asigurat pe Olivier că va avea grijă de ea. Ea a obținut succes în 1959 în comedia lui Noel Coward, numită Look After Lulu, Leigh fiind descrisă de către tabloidul britanic The Times astfel: „frumoasă, la modă și cu prezență de spirit, ea este doamnă în fiecare situație”.^[47]

În 1960, ea și Olivier au divorțat, iar Olivier s-a căsătorit cu actrița Joan Plowright. În autobiografia sa, el comenta anii de probleme pe care i-a avut din pricina bolii lui Leigh, scriind că, „în ciuda firii sale monstruoase, depresiv maniace, ea și-a păstrat calmul și o atitudine distantă, care nu dezvăluia starea ei mentală proastă, dar față de el nu ezita să aibă reacții nervoase”.  

O fotografie a lui Leigh din 1958

Merivale a avut o influență stabilă asupra lui Leigh, dar în ciuda satisfacției aparente a acesteia ea a fost surprinsă spunând că : „mai degrabă ar trăi o viață scurtă alături de Larry [Olivier], decât una lungă în lipsa lui”.^[49] Primul său soț, Leigh Holman, a petrecut o perioadă considerabilă alături de ea în acea perioadă. Merivale a însoțit-o într-un turneu de promovare în Australia, Noua Zeelandă și America Latină, care a început în luna iulie a anului 1961 și s-a sfârșit în mai 1962. A primit cronici bune de-a lungul acestei călătorii. Deși a avut câteva depresii, a continuat să lucreze în teatru, iar în anul 1963 a câștigat un premiu Tony pentru cea mai bună actriță într-un rol principal dintr-un musical, pentru interpretarea din Tovarich. A mai apărut și în filmele O nouă primăvară (1961) și Corabia nebunilor (1965).^[50]

În luna mai a anului 1967 ea urma să joace alături de Michael Redgrave în producția lui Edward Albee, numită A Delicate Balance, când s-a îmbolnăvit din nou de tuberculoză, de care suferea de peste douăzeci de ani, însă după câteva săptămâni de odihnă părea să se însănătoșească din nou. În seara de 7 iulie, Merivale a plecat, ca de obicei, pentru a-și juca rolul la teatru și s-a întors noaptea, găsind-o pe Leigh dormind. Aproximativ treizeci de minute mai târziu (acum 8 iulie), el s-a întors în dormitor, unde a găsit-o pe Leigh întinsă pe podea.^[51] Încercase să meargă la baie, dar din moment ce plămânii ei se umpluseră cu lichid s-a prăbușit fără putere.^[52] Merivale l-a contactat pe Olivier, care era tratat pentru cancer de prostată într-un spital din apropiere. În autobiografia sa, Olivier descria „teama sa amarnică” când a plecat imediat spre locuința lui Leigh, pentru a o găsi pe Leigh întinsă pe pat. Olivier „a stat și s-a rugat pentru iertarea tuturor răutăților care interveniseră între ei”,^[53] înainte de a-l ajuta pe Merivale să pregătească funerariile.

Trupul ei a fost incinerat la Blackboys, East Sussex, Anglia. O ceremonie în memoria sa a fost ținută la biserica St Martin-in-the-Fields, cu un tribut final adus de către John Gielgud. În Statele Unite, Leigh a devenit prima actriță care a fost omagiată de „Prietenii Bibliotecilor din Universitatea Californiei de Sud”. Ceremonia a fost condusă sub modelul unei ceremonii, cu selecții din filmele în care ea a jucat și tributuri aduse de diferiți oameni cu care ea a lucrat, precum George Cukor.  

PREMII ȘI NOMINALIZĂRI

An	Film	Premiu	Rezultat
1939	Pe aripile vântului	Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță[67]	Câștigat
		Premiul criticilor de film din New York pentru cea mai bună actriță[68]	Câștigat
1951	Un tramvai numit dorință	Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță[67]	Câștigat
		Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță într-un rol principal[69]	Câștigat
		Premiul Globul de aur pentru cea mai bună actriță într-o dramă[70]	Nominalizare
		Premiul criticilor de film din New York pentru cea mai bună actriță[71]	Câștigat
		Festivalul de film Veneția - Cupa Volpi[69]	Câștigat
		Premiul Special Sant Jordi	Câștigat
1963	Tovarich	Premiul Tony pentru cea mai bună actriță într-un rol principal dintr-un musical[72]	Câștigat
1965	Ship of Fools	L'Étoile de Cristal pentru rolul principal[73]	Câștigat

VIVIEN LEIGH
VIVIEN LEIGH ÎN FILMUL PE ARIPILE VÂNTULUI
DATE PERSONALE
NUME LA NAȘTERE	VIVIAN MARY HARTLEY
NĂSCUTĂ	5 NOIEMBRIE 1913 DARJEELING, BENGALUL DE VEST, INDIA BRITANICĂ
DECEDATĂ	8 IULIE 1967 (53 DE ANI) LONDRA, REGATUL UNIT
CAUZA DECESULUI	CAUZE NATURALE[*] (TUBERCULOZĂ)
PĂRINȚI	ERNEST HARTLEY[*][2]
PARTENER(I)	JOHN MERIVALE (1960–67)
CĂSĂTORITĂ CU	HERBERT LEIGH HOLMAN (1932-1940; UN COPIL: SUZANNE FARRINGTON) LAURENCE OLIVIER (1940-1960)
COPII	SUZANNE FARRINGTON[*][2]
CETĂȚENIE	REGATUL UNIT
OCUPAȚIE	ACTRIȚĂ
ALMA MATER	ROYAL ACADEMY OF DRAMATIC ART[1] WOLDINGHAM SCHOOL[*]
ÎNĂLȚIME	1,61 CM
ANI DE ACTIVITATE	1917 – 1967
ROLURI IMPORTANTE	SCARLETT O'HARA BLANCHE DUBOIS
PREMII OSCAR
CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ (1939) PENTRU PE ARIPILE VÂNTULUI CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ (1951) PENTRU UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ
PREMII BAFTA
CEAM MAI BUNĂ ACTRIȚĂ 1951 UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ
PREMII TONY
CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎNTR-UN ROL PRINCIPAL DINTR-UN MUSICAL (1963)
ALTE PREMII
PREMIUL CRITICILOR DE FILM DIN NEW YORK PENTRU CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ 1939 PE ARIPILE VÂNTULUI 1951 UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ

·         1968: Petre Pandrea, filosof, sociolog, scriitor și ziarist român (n. 1904)

·         1979: Sin-Itiro Tomonaga, fizician japonez, laureat al Premiului Nobel (n. 1906)

·         1979: Robert Burns Woodward, chimist american și laureat al Premiului Nobel (n. 1917)

·         1984: Brassaï (pseudonimul lui Gyula Halász jr.; 9 septembrie 1899, Brașov- 8 iulie1984, Èze, Alpes-Maritimes) a fost un artist fotograf, pictor, sculptor, cineast și publicist francez de origine maghiară transilvăneană. A eternizat în opera sa viața de noapte a Parisului din anii 1930 și a fost supranumit de prietenul său, scriitorul Henry Miller, „ochii Parisului”.

Gyula Halász a crescut în mediul specific Belle Époque, catolic și cosmopolit. Tatăl său, Gyula Halász senior (1871-1969), a fost scriitor, ziarist și specialist în literatura franceză, iar mama sa, Matild Verzár, era descendenta unei cunoscute familii armene maghiarizate.

La vârsta de trei ani, Brassai a ajuns prima oară la Paris, unde tatăl său a predat la Sorbona. După absolvirea în 1917 liceului real din Brașov, Brassai, atras de pictură și sculptură, a studiat la Academia de Arte din Budapesta. A fost nevoit să-și întrerupă studiile din cauza primului război mondial în toi; a fost înrolat în cavaleria austro-ungară în care a servit până la sfârșitul conflagrației. Dupa război, ca mulți alți intelectuali, a fost atras temporar de idealurile revoluționare ale extremismului politic de stânga. În timpul efemerei Republici Sovietice Ungare s-a înrolat în armata roșie maghiară. După înfrângerea regimului bolșevic, Brassai a trecut printr-o scurtă perioadă de detenție. Cu asemenea cazier neputând fi acceptat în Franța, așa cum își dorise, s-a hotărât să plece în Germania, unde nu s-a lovit de împotrivirea autorităților. În 1920 a sosit la Berlin ca trimis al unor ziare din Ungaria și Transilvania și și-a reluat studiile la academia de arte frumoase din Berlin-Charlottenburg. La Berlin, printre artiștii pe care i-a cunoscut îndeaproape au fost László Moholy-Nagy, pictorii Kandinski și Kokoschka

În 1924 s-a stabilit definitiv la Paris, pe care nu l-a părăsit timp de șaizeci de ani. Și-a perfecționat franceza, citind opera lui Marcel Proust și versurile lui Jacques Prévert. Acesta din urma și scriitorul american Henry Miller au devenit unii dintre cei mai apropiați prieteni ai săi. A frecventat împreună cu ei cluburile de noapte, cafenelele și cabaretele din arondismentul 14 în cartierul Montparnasse.

Brassaï a scris 17 cărți și numeroase articole și un roman: Povestea Mariei (Histoire de Marie) (1948), prefațat de Henry Miller. În îngrijirea editurii Universității din Chicago au apărut în traducere engleză Scrisorile către părinți și Conversații cu Pablo Picaso (1964).

Brassaï a încetat din viață la 8 iulie 1984 la Èze, în departamentul Alpes Maritimes, pe Coasta de Azur, și a fost înhumat în cimitirul Montparnasse din Paris.

În anul 2000 văduva sa Gilberte (născută Boyer) a organizat o mare expoziție în cinstea operei și amintirii sale, la Centrul Pompidou.

Cu douăzeci de ani mai tânără decât Brassaï, ea a decedat în 2005 și este înmormântată alături de artist în cimitirul Montparnasse. 

Brassaï
Date personale
Născut	9 septembrie 1899[2][3][4][5][6]  Brașov, Austro-Ungaria[7]
Decedat	8 iulie 1984 (84 de ani)  Nisa, Franța
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Părinți	Gyula Halász[*]
Frați și surori	Kálmán Halász[*]
Căsătorit cu	Gilberte Brassaï[*] (din 1948)
Cetățenie	Franța  Ungaria
Ocupație	fotograf artist scriitor sculptor ilustrator[*]
Activitate
Studii	Universitatea de Arte Frumoase din Budapesta[*][1]
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor[

·         1985: Simon Kuznets, economist american de origine rusă-evreiască, laureat al Premiului Nobel (n. 1901)

·         1992 - A murit actorul Zephi Alşec ("Pistruiatul", "Toate pînzele sus", "Duminică în familie", "Actorul şi sălbaticii") (n.22.02.1923).

·         1993: John Riseley-Prichard, pilot britanic (n. 1924)

·         1994: Kim Ir-sen (n. 15 aprilie 1912 - d. 8 iulie 1994) a fost un comunist nord-coreean, politician care a condus Coreea de Nord de la fondarea sa în 1948 până la moartea sa în 1994.^[3] El a deținut postul de prim-ministru (1948–1972) și președinte din 1972 până la moartea sa. El a fost, de asemenea, Secretarul General al Partidului Muncitorilor din Coreea. În 1931, acesta a intrat în Partidul Comunist Chinez, Coreea aflându-se sub ocupație japoneză. El s-a alăturat mai multor grupări de gherilă din China anti-japoneze. Kim Ir-sen a fost căsătorit de două ori, prima dată cu Kim Jong-suk. Cu aceasta el a avut doi fii și o fiică, printre aceștia aflându-se Kim Jong Il. Soția sa a murit la vârsta de 31 de ani, dând naștere unei fiice. După aceea, el s-a căsătorit cu Kim Sung-ae, cu aceasta probabil având patru copii.

Ziua sa de naștere este o sărbătoare publică în Coreea de Nord, el fiind denumit Președintele Etern.

Asemeni majorității liderilor totalitari, persoana sa este asociată unui intens cult al personalității. Astfel, în întreaga țară au fost ridicate sute de statui, unele de dimensiuni impozante, având imaginea dictatorului. Portretul său era prezent pe frontispiciile majorității instituțiilor publice. La moartea sa au fost declarate zece zile de doliu național.

După moartea sa, fiul său, Kim Jong-il, a preluat conducerea țării.  

Kim Ir-sen 김일성 (金日成)
Date personale
Nume la naștere	김성주
Născut	15 aprilie 1912 Mangyŏngdae, Heian-nando, Coreea în perioada ocupației japoneze
Decedat	8 iulie 1994 (82 de ani) Phenian, Coreea de Nord
Înmormântat	Palatul Soarelui Kumsusan
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Kim Hyŏng-jik[*] Kang Pan-sŏk[*]
Frați și surori	Kim Yong-ju[*] Kim Chol-ju[*]
Căsătorit cu	Kim Jong-suk[*] (1941–1949) Kim Song-ae[*]
Copii	Kim Jong-il Kim Man-il[*] Kim Kyong-hui[*] Kim Pyong-il[*] Kim Yong-il[*][1] Kim Kyong-chin[*][2]
Cetățenie	Coreea de Nord  Coreea Japoneză  URSS
Religie	Liber Cugetător
Ocupație	politician scriitor partizan
Președintele Coreei de Nord
Precedat de	Poziție creată Choi Yong-kun (Cioi Ionkăn), Șef de Stat ca Președinte al Prezidiului al Supremei Adunări Populare
Succedat de	Poziție desființată (Proclamat Președinte Etern al Republicii după decesul său)
Secretar General al Partidului Muncitorilor din Coreea
Succedat de	Kim Jong-il
Premier al Coreei de Nord
În funcție 9 septembrie 1948 – 28 decembrie 1972
Succedat de	Kim Il (Premier)
Președinte Etern al Republicii
Deținător actual
Funcție asumată 8 iulie 1994 (25 ani, 364 zile)
Premii	Ordinul Karl Marx Ordinul Augusto César Sandino[*] Ordinul Klement Gottwald[*] (29 ianuarie 1987) Hero of the Republic[*] Order of the National Flag[*] Order of Freedom and Independence[*] Ordinul Lenin (1987) Ordinul Steagul Roșu (1945) Jubilee Medal "In Commemoration of the 100th Anniversary of the Birth of Vladimir Ilyich Lenin"[*] (1970) ...mai multe...
Partid politic	Partidul Muncitorilor din Coreea
Alma mater	Jilin Yuwen High School[*

·         1994 - A murit George Hanganu, istoric literar şi comparatist (n.30.03.1914).

* 1995: Pál Ádám Kovács (n. 17 iulie 1912, Debrețin – d. 8 iulie 1995, Budapesta) a fost un sportiv maghiar care a practicat mai întâi alergarea de garduri, apoi scrima. La acest sport a fost unul dintre cei mai titrați sportivi cu șase medalii de aur olimpice, inclusiv una la individual, și opt zece medalii de aur mondiale, inclusiv trei la individual.

În anul 1969 a fost ales membru comitetului executiv și membru de onoare al Federației Internaționale de Scrimă. Și-a încetat activitatea de conducător sportiv în 1989, dată la care a fost numit prim-vicepreședintele de onoare al FIE.

Este tatăl sabrerilor Attila Kovács și Tamás Kovács.

* 1996: Albrecht Luitpold Ferdinand Michael, Duce de Bavaria (3 mai 1905– 8 iulie 1996), a fost fiul lui Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei și a primei lui soții, Maria Gabriela de Bavaria. A fost singurul copil din cei patru care a atins vârsta adultă. Bunicul patern a fost Ludwig al III-lea al Bavariei, ultimul rege al Bavariei care a fost detronat în 1918.

Familia lui, Casa de Wittelsbach, s-a opus regimului nazist și în 1940 Albrecht și-a dus familia pe moșia lui de la Sárvár, Vas, Ungaria. În octombrie 1944, când Germania a ocupat Ungaria, familia a fost arestată și închisă în lagărul de concentrare Sachsenhausen situat în Brandenburg. În aprilie 1945 ei au fost mutați în lagărul Dachau, de unde au fost eliberați de armata americană.

Albrecht a devenit șeful casei regale a Bavariei după decesul tatălui său la 2 august 1955. De la această dată el este, de asemenea, pretendent iacobit.

Albrecht

Duce de Bavaria

Albrecht (dreapta) și fratele său mai mare, Luitpold Date personale Născut 3 mai 1905 Munchen, Bavaria, Imperiul German Decedat 8 iulie 1996 (91 de ani) Castelul Berg, Starnberg, Bavaria, Germania Înmormântat Cimitirul Wittelsbach, mănăstirea Andechs, Bavaria Părinți Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei Maria Gabriela de Bavaria  Frați și surori Princess Irmingard of Bavaria[*] Prince Heinrich of Bavaria[*]  Căsătorit cu Contesa Maria Draskovich de Trakostjan Contesa Marie-Jenke Keglevich de Buzin Copii Prințesa Marie Gabrielle Antonia José Prințesa Marie Charlotte Juliana Franz, Duce de Bavaria Prințul Max, Duce de Bavaria Cetățenie  Germania  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Wittelsbach Șeful Casei de Wittelsbach Domnie 2 august 1955 - 8 iulie 1996 Predecesor Prințul Moștenitor Rupert Succesor Franz, Duce de Bavaria

·         1999: Charles "Pete" Conrad, Jr. (2 iunie 1930 – 8 iulie 1999) a fost un ofițer U.S. Navy și astronaut NASA, iar în timpul misiunii Apollo 12 (1969) a devenit al treilea om care a pășit pe Lună. El a stabilit un record de opt zile de ședere în spațiu, împreună cu pilotul comandant Gordon Cooperdin misiunea Gemini 5 (1965), și a comandat apoi misiunea Gemini 11(1966). După Apollo, a comandat misiunea Skylab 2 (1973) (prima cu echipaj uman), în care el și colegii săi au reparat daunele semnificative produse stației spațiale Skylab. Din acest motiv, președintele Jimmy Carter i-a acordat Medalia de Onoare a Congresului pentru activități spațiale în 1978.

Charles "Pete" Conrad, Jr.

Date personale Nume la naștere Charles Conrad, Jr.  Născut 2 iunie 1930 Philadelphia, Pennsylvania, S.U.A. Decedat 8 iulie 1999 (69 de ani) Ojai, California, S.U.A. Înmormântat Cimitirul național Arlington[*]  Cauza decesului accident (motorcycle accident[*])  Căsătorit cu Jane Conrad[*] (16 iunie 1953–1988)  Număr de copii 4  Naționalitate american Cetățenie  SUA  Ocupație pilot de încercare Astronaut NASA Alte nume Charles Conrad, Jr. Stare Decedat Alma mater Princeton University, B.S. 1953 Organizație NASA   Rang Căpitan, USN Timp în spațiu 49 zile, 3 ore și 38 minute Selecție Grupul NASA 1962 Misiuni Gemini 5, Gemini 11, Apollo 12, Skylab 2 Emblema misiunii   Retragere decembrie 1973 Decorații Două Cruci pentru Distincție în Zbor[1] Două Navy Distinguished Service Medal Două NASA Distinguished Service Medal Două NASA Exceptional Service Medal Medalia de Onoare a Congresului pentru activități spațiale (1978)[1] Collier Trophy (1973[1] Harmon Trophy (1974)[1] Navy Astronaut Wings Medalia Spațială de Aur Gagarin (Fédération Aéronautique Internationale)

* 2003: Dr. Lajos Csőgör (n. 18 martie 1904, Sărmașu - d. 8 iulie 2003, Budapesta) a fost un medic dentist recunoscut în mod special pentru cărțile sale de specialitate, întemeietorul și primul rector al Universității de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, deținătorul titlului doctor honoris causa al Universității din Szeged^[1] și soțul psihologului Erzsébet Csőgör. Csőgör a făcut studiile liceale în Colegiul Reformat din Aiud, apoi a urmărit cursurile universitățiilor din Szeged și Cluj. În 1935 a devenist stomatolog în orașul Aiud, unde a condus cabinetul școlar. Din 1940 a devenit profesor de lucrări practice, iar 1944 a lucrat ca profesor la Facultatea de Medicină Dentară din Cluj. A făcut parte dintre profesorii care au întemeiat Institutul de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, semn pentru care a ocupat postul de rector de două ori între anii 1948-1949 și 1963-1967. Lajos Csőgör a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1952 -1957.  În 1948, după reforma învățământului, a fost înființat Institutul Medico-Farmaceutic (în maghiară Orvosi és Gyógyszerészeti Intézet), un institut de sine stătător cu limba de predare maghiară, cu următoarele facultăți: medicină generală, pediatrie, igienă, stomatologie și farmacie. Primul rector al institului a fost Dr. Lajos Csőgör. În 1953 institutul a înființat grădina botanică, ca bază de învățământ pentru Facultatea de Farmacie. Între 1951-1958 a avut trei facultăți: medicină generală, pediatrie și farmacie. În anul 1958-1959 facultatea de pediatrie s-a transformat în secție, iar începând din anul 1960-1961 a funcționat din nou secția de stomatologie, care a fost transformată în facultate în anul universitar 1965-1966.

Secția de stomatologie în cadrul Institutului de Medicină - Farmaceutic a fost înființat în anul 1960, când au fost mutați studenții dentari maghiari din Cluj la Târgu Mureș. Cel mai deseamă reprezentat a secției, care a condus construirea structurii chiar de la începuturi a fost Lajos Csőgör. Începând cu anul universitar 1965 - 1966 secția de stomatologie a institutului a fost transformată în facultate, funcționând ca atare și astăzi. Facultatea de farmacie și-a încetat activitatea între 1986-1990.  

Csőgör Lajos

Csőgör Lajos în 1963 Date personale Născut 18 martie 1904[1]  Sărmașu, Austro-Ungaria  Decedat 8 iulie 2003 (99 de ani)  Budapesta, Ungaria  Copii Enikő Csőgör[*]  Naționalitate maghiară  Cetățenie  Ungaria  Ocupație scriitor autor de literatură medicală[*] dentist[*]  Activitate Domeniu medicină dentară Cunoscut pentru fondatorul și primul rector al UMF Târgu Mureș

·         2004: Jean Lefebvre, actor francez (n. 1922)

·         2006: June Allyson, actriță americană (n. 1917)
* 2010: Adrian Podoleanu (n. 26 august 1928, Sadaclia, azi în raionul Basarabeasca, Regatul României - d. 8 iulie 2010, Iași), a fost un pictor român. Pictorul Adrian Podoleanu a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, secția Pictură, după ce mai întâi a cochetat cu regia, la Conservatorul de Muzică și artă dramatică din Timișoara.

A debutat în 1958, la București, remarcându-se apoi cu numeroase expoziții în țară și străinătate. A fost profesor și decan al Facultații de Arte Plastice, la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. Este laureatul a numeroase premii, printre care și "Diploma de Onoare" cu Medalia "Pro amiciția - Pro fidelitate", pentru întreaga activitate artistică (2000). La Muzeul de Artă din Iași, cea mai recentă expoziție selectivă a artistului a fost organizată în 1998, la aniversarea a 70 de ani de la naștere.  

Expoziții personale

Între anii 1959-2010 a organizat 33 de expoziții personale.

• 1965, 1967,1969,1973 - „Sala Victoria”, Iași
• 1969 - Titograd, Iugoslavia
• 1970,1971,1976,1978,1981 - „Galeria Cupola”, Iași
• 1980, 2008 - „Galeria de Artă”, Cluj
• 1981,2003 - Galați
• 1963,1982, 1989 - București
• 1991,1998 - „Muzeul de Artă”, Iași
• 2007, 2010 - „Galeriile de Artă Dana”, Iași

Expoziții de grup

Între anii 1960-2008 are numeroase participări expoziționale.

• 1960-1973 - Expoziții naționale de grafică, București
• 1969, 1975, 1985 - „Sala Dalles”, București
• 1999-2006 - „Saloanele Moldovei”, Bacău
• 2002-2008 - „Salonul ART IS”, Iași
• 2002-2008 - Salonul profesorilor de Arte Vizuale, „Muzeul de Artă”, Iași
• 1961-2005 - expune la Viena, Moscova, Maroc, Budapesta, Milano, Roma, Skopje, Poitiers, Lublin, Chișinău   

  Adrian Podoleanu
  Date personale
  Născut	26 august 1928 Sadaclia, raionul Basarabeasca
  Decedat	8 iulie 2010 (81 de ani) Iași
  Naționalitate	român
  Cetățenie	România
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură
  Pregătire	Institutul de Arte Plastice "Ion Andreescu" din Cluj
  Profesor pentru	Profesor și decan al Facultații de Arte Plastice, la Universitatea "George Enescu" din Iași

·         2012: Ernest Borgnine (n. Ermes Effron Borgnino, 24 ianuarie, 1917 - d. 8 iulie, 2012) a fost un actor american de film, care a câștigat Premiul Oscar pentru rolul său din Marty (1955).  

FILMOGRAFIE

• 1951 China Corsair
• 1951 The Mob
• 1951 The Whistle at Eaton Falls
• 1953 From Here to Eternity (De aici în eternitate)
• 1953 The Stranger Wore a Gun (Străinul era înarmat)
• 1954 Demetrius și gladiatorii) (Demetrius and the Gladiators)
• 1954 Johnny Chitară (Johnny Guitar), regia Nicholas Ray
• 1954 The Bounty Hunter
• 1954 Vera Cruz, regia Robert Aldrich
• 1955 O zi grea la Black Rock (Bad Day at Black Rock)
• 1955 Marty, regia Delbert Mann
• 1955 Run for Cover
• 1955 The Last Command
• 1955 The Square Jungle
• 1955 Violent Saturday
• 1956 Jubal
• 1956 The Best Things in Life Are Free
• 1956 The Catered Affair (O nuntă pe cinste)
• 1956 Three Brave Men
• 1958 The Badlanders (Terenuri aride)
• 1958 Vikingii (The Vikings), regia Richard Fleischer
• 1958 Torpedo Run
• 1959 The Rabbit Trap
• 1960 Man on a String
• 1960 Pay or Die
• 1960 Summer of the Seventeenth Doll
• 1961 Barabbas
• 1961 Go Naked in the World
• 1961 I briganti italiani
• 1961 Il Giudizio universale
• 1961 Il re di Poggioreale
• 1964 McHale's Navy (Un echipaj trăsnit)
• 1965 Pasărea Phoenix (The Flight of the Phoenix), regia Robert Aldrich
• 1966 The Oscar
• 1967 Chuka
• 1967 Duzina de ticăloși (The Dirty Dozen)
• 1968 Stația polară Zebra (Ice Station Zebra)
• 1968 The Legend of Lylah Clare (Legenda lui Lylah Clare)
• 1968 Împărțeala (The Split)
• 1969 Los desesperados
• 1969 Hoarda sălbatică (The Wild Bunch)
• 1970 Aventurierii (The Adventurers)
• 1970 Suppose They Gave a War and Nobody Came?
• 1971 Bunny O'Hare
• 1971 Hannie Caulder
• 1971 Rain for a Dusty Summer
• 1971 Willard
• 1972 Aventura lui Poseidon (The Poseidon Adventure)
• 1972 The Ravengers (Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte)
• 1972 Un uomo dalla pelle dura
• 1973 Emperor of the North Pole
• 1973 The Neptune Factor
• 1974 Law and Disorder
• 1974 Sunday in the Country
• 1975 Hustle (Pe urmele criminalului)
• 1975 The Devil's Rain
• 1976 Shoot (Rafala ucigașă)
• 1977 Crossed Swords (Prinț și cerșetor)
• 1977 The Greatest
• 1978 Convoy (Convoiul)
• 1979 All Quiet on the Westren Front (Nimic nou pe frontul de vest)
• 1979 Ravagers
• 1979 The Black Hole (Gaura neagră)
• 1979 The Double McGuffin
• 1980 Superpolițistul (Poliziotto superpiu), regia Sergio Corbucci
• 1980 Vulcanul]] (When Time Ran Out)
• 1981 Deadly Blessing
• 1981 Escape from New York
• 1981 High Risk
• 1983 Blood Feud (Kennedy versus Hoffa)
• 1983 Young Warriors
• 1984 Cane arrabbiato
• 1984 Geheimcode: Wildgänse
• 1985 Alice in Wonderland (Alice în Țara Minunilor)
• 1985 The Dirty Dozen: Next Mission
• 1987 The Dirty Dozen: The Deadly Mission (Duzina de ticăloși: Misiune mortală)
• 1988 Bersaglio sull'autostrada
• 1988 Qualcuno pagherà?
• 1988 Skeleton Coast
• 1988 Spike of Bensonhurst
• 1988 The Big Turnaround
• 1989 Gummibärchen küßt man nicht
• 1989 Laser Mission (Misiunea Laser)
• 1990 Any Man's Death (Investigatii periculoase )
• 1990 Appearances (Aparențe)
• 1990 L'ultima partita
• 1990 Tides of War
• 1994 Outlaws: The Legend of O.B. Taggart
• 1994 Spirit of the Season
• 1995 Captiva Island
• 1996 All Dogs Go to Heaven 2 (Toți cățeii merg în Rai)
• 1996 Merlin's Shop of Mystical Wonders
• 1997 Gattaca
• 1997 McHale's Navy (Un echipaj trăsnit)
• 1998 12 Bucks
• 1998 An All Dogs Christmas Carol (Crăciun pentru toți cățeii)
• 1998 BASEketball
• 1998 Mel (Țestoasa Mel)
• 1998 Small Soldiers (Soldățeii)
• 1999 Abilene (Umbrele trecutului)
• 1999 The Last Great Ride (Cursa de adio)
• 2000 Castle Rock
• 2000 Hoover
• 2000 The Kiss of Debt
• 2000 The Lost Treasure of Sawtooth Island (Comoara dispărută)
• 2002 11'09''01 - September 11 (11 povești pentru 11 septembrie)
• 2002 Whiplash
• 2003 The Long Ride Home
• 2004 Barn Red (Lupta pentru pământ)
• 2004 Blueberry, l'experience secrete (Blueberry, experiența secretă)
• 2004 The Trail to Hope Rose (Umbrele trecutului)
• 2005 3 Below
• 2005 Rail Kings
• 2005 That One Summer
• 2006 La cura del gorilla (Gorila)
• 2007 - A Grandpa for Christmas (Un bunic de Crăciun)
• 2007 Oliviero Rising
• 2008 Aces 'N' Eights (O mână câștigătoare)
• 2008 Chinaman's Chance
• 2008 Frozen Stupid
• 2008 Strange Wilderness (Tăntălăi în sălbăticie)
• 2008 The Prologue to Houdini Magic's Expert at the Card Table
• 2009 Another Harvest Moon (Încă o lună plină)
• 2009 Death Keeps Coming
• 2009 The Wishing Well (Fântâna dorințelor)
• 2010 Enemy Mind
• 2010 Red (Greu de pensionat)
• 2010 The Genesis Code
• 2011 Love's Christmas Journey (Învăluiți de iubire)
• 2011 Night Club
• 2011 Snatched
• 2011 The Lion of Judah
• 2012 The Man Who Shook the Hand of Vicente Fernandez (Omul care a dat mâna cu Vincente Fernandez)

Ernest Borgnine

Date personale Nume la naștere Ermes Effron Borgnino  Născut 24 ianuarie 1917[1][2][3][4][5][6][7][8]  Hamden[*], Connecticut, SUA  Decedat 8 iulie 2012 (95 de ani)[9][1][2][10][11][3][4][5][6][7][8]  Beverly Grove[*], SUA[12]  Cauza decesului cauze naturale[*] (insuficiență renală)  Căsătorit cu Katy Jurado[*] (31 decembrie 1959–3 iunie 1963) Ethel Merman (27 iunie 1964–25 mai 1965) Tova Traesnaes[*] (24 februarie 1973–8 iulie 2012)  Număr de copii 4  Cetățenie  SUA  Religie ateism  Ocupație actor actor de film actor de personaj[*] ofițer actor de televiziune[*] actor de voce[*] actor de teatru[*]  Alma mater Hillhouse High School[*] Premii Oscar Cel mai bun actor (1955) pentru Marty  Premii Globul de Aur Cel mai bun actor - dramă (1955) pentru Marty  Premii BAFTA Cel mai bun actor în rol principal (1956) pentru Marty  Alte premii National Board of Review Award for Best Actor[*] (1955) pentru Marty Screen Actors Guild Life Achievement Award[*] (2011)

Borgnine, 2010

* 2013: Ștefan Iureș (numele la naștere: Ștefan Iuster; n. 7 mai 1931, Iași - d. 8 iulie 2013, Iași) a fost un poet, prozator, traducător, scriitor de literatură pentru copii și eseist român ^[2], reprezentant al realismului socialist în anii 1950 și la începutul anilor 1960. Ștefan Iureș s-a născut la 7 mai 1931 la Iași. Părinții săi au fost Ichil Iuster, contabil, și Nette (n. Lupu).

A urmat Liceul de Cultură Generală (1942-1949) și a luat bacalaureatul în 1950. A frecventat apoi cursurile Școlii de Literatură „Mihai Eminescu” (1950–1951) după care a urmat Facultatea de Filologie (secția limba și literatura română) a Universității din București (1951-1955) și și-a luat licența în 1958. A continuat studiile la Facultatea de Limbi Germanice (secția limba și literatura engleză) a aceleiași universități (1969-1972) și și-a luat licența în 1974.

A fost redactor la „Amfiteatru” (1966-1974) apoi la „Viața studențească”, mai târziu la „Contemporanul - Ideea europeană” (1990) și la Casa Editorială Sapiens (1991-1992). În perioada 2002-2011 a fost redactor și director al Editurii Hasefer din București.

A debutat în Scânteia tineretului cu poezia Examene (1949) iar debutul editorial l-a avut cu volumul Cuvînt despre tinerețe (1953).

Primele plachete de versuri ale lui Ștefan Iureș - Cuvânt despre tinerețe (1953), Urmașii lui Roaită (1953), Fructe în mai (1956), În preajma lui Lenin (1957) - stau sub semnul patosului grandilocvent, al tonului exclamativ-entuziast și al formulei poemului de largă respirație, construit pe versificarea unui epic schematic, demonstrativ și simplificator. Versificarea locurilor comune nu lipsește: 

„Să treci prin biruințe, vântul să te sufle,/ Să nu te plimbi prin viață. Să trăiești / Și vei vedea cum se adună-n suflet / Înalte simțăminte omenești."

„Lupta cu inerția", lansata în poezie cu fervoare de Nicolae Labiș, este tema principală a aproape tuturor colegilor săi de generație, inclusiv a lui Ștefan Iureș. Odată această etapă depășită, concomitent cu ceea ce s-a numit „întoarcerea la lirism", poetul caută să-și traseze un spațiu liric diferențiat. Expresia părăsește zona retorismului declarativ, deschizându-se spre ceea ce este intim și personal. Numai un flaut (1966) este un volum de sonete, orchestrația anterioară, în care precumpăneau alămurile, fiind înlocuită cu partituri lirice menite flautului, simbol al intimității reculese. „Dogoarea romantică" a tinereții se dizolvă în „împăciuitorul meu discurs". Această evoluție ducând spre interiorizarea spațiului poetic se materializează la un nivel estetic superior în volumul Mâhnitul meu centaur (1981). Ștefan Iureș proclamă acum nostalgia unui anotimp clasic:

„Ci vine-un ceas, o vârstă sau o eră / Flămânde de un clasic echilibru / De armonia ritmului, egal" (Racursiu).

Simbolul centaurului este ales pentru a sugera o nevindecabilă stare de tensiune a simțirii. Motivele și pretextele sunt caleidoscopice: sociale, erotice, livrești etc. Formula ultimelor producții poetice apare mult modificată, atitudinal poetul inaugurând un raport ironic cu lumea sa lăuntrică ori cu cea din afară. Ștefan Iureș este autorul unei cărți de eseuri despre obiectele mitologiei civilizației contemporane (Air container pentru Osaka, 1974). În ipostaza de romancier, scrie Plexul solar (1977), radiografie în stil colocvial despre destrămarea și reîntemeierea unei familii de intelectuali. 

OPERA LITERARĂ

• Cuvânt despre tinerețe, București, 1953;
• Așa va fi la festival, București, 1953;
• Urmașii lui Roaită, București, 1953;
• Fructe în mai, București, 1956;
• În preajma lui Lenin, București, 1957;
• Pe acest pământ, București, 1959;
• Carpații sunt munți tineri (în colaborare cu Carol Roman), București, 1959;
• A voastră e lumea, București, 1963;
• Poema citadină, București, 1963;
• Ocheșel și Bălăioara, București, 1965;
• Numai un flaut, București, 1966;
• Teatru școlar. Vica și cele trei Americi, București, 1968;
• Alt container pentru Osaka, București, 1974;
• Plexul solar, București, 1977;
• Mâhnitul meu centaur, București, 1981;
• Amatorul de sâmburi, Cluj Napoca, 1983;
• Jumbo-jet și alte proze, București, 1984;
• Orbita planetei EPS, București, 1987;
• Afacerea „Beautiful College" (în colaborare cu Ion Bucheru), București, 1992;
• Imperiul (în colaborare cu Ion Bucheru) București, 1998;
• Nesomn, stare de grație, București, 2001;
• Desaga jucătorului de scrabble, postfață Dan Grigorescu, București, 2002.  

  Ștefan Iureș
  Date personale
  Născut	7 mai 1931[1]  Iași, România
  Decedat	8 iulie 2013 (82 de ani)[1]
  Cetățenie	România
  Etnie	iudaism
  Religie	iudaism
  Ocupație	poet

  * 2017: Traian Dorgoșan (n. 30 iulie 1935, Secusigiu, județul Arad – d. 8 iulie 2017, Gătaia, județul Timiș) a fost un poet român.  Traian Dorgoșan (Ioan) s-a născut la 30 iulie 1935, în localitatea Secusigiu, județul Arad. Studiile preuniversitare le-a făcut în Giarmata și Timișoara.^[1]. A urmat studii universitare (neabsolvite) la Facultatea de Arte Plastice și Facultatea de Filologie din cadrul Universității din Timișoara.^[2] A practicat diverse meserii: bibliograf la Centrul de librării Timișoara (1957-1962), corector la cotidianul Drapelul roșu (1962-1965), profesor la Liceul din Recaș, pedagog școlar la Liceul Industrial nr. 8 din Timișoara, bibliotecar la Fabrica de pâine.^[3] Debutează cu poezie în revista Scrisul bănățean, în nr.3 din martie 1958.^[1] Primul volum, intitulat Cellalt geamăn, îi apare în 1972 la Editura Facla din Timișoara.^[1]Colaborează la reviste literare locale și centrale ca: Orizont (revistă), Luceafărul (revistă), Tribuna, Contemporanul, România literară.^[1]În anul 2000 este distins cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara.  

  OPERA

  Cellalt geamăn, Editura Facla, Timișoara, 1972
  Lacrimă albastră, Editura Facla, Timișoara, 1979
  Circusparada (antologie), Editura Hestia, Timișoara, 2000
  Imperiul Marelui Ridicol (integrala poetică, postum), Biblioteca Județeană Timiș „Sorin Titel”, Timișoara, 2019   

  Traian Dorgoșan
  Date personale
  Născut	30 iulie 1935 Secusigiu, județul Arad
  Decedat	8 iulie 2017 Gătaia, județul Timiș
  Naționalitate	român
  Ocupație	scriitor

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf M Mc Procopie și mama sa, Sf Mc Teodosia; Sf Mc Epictet, preotul și Astion, monahul