3. /2 IULIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne; 

+) Sf Voievod Ștefan cel Mare; 

Sf Ier Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului

Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne

Descoperind acel cinstit sicriu, au văzut nestricat, după atâția ani, sfântul veșmânt al Maicii Domnului. Și s-au atins de dânsul cu frică și cu bună cucernicie, sărutându-l cu toată dragostea. Apoi l-au luat de acolo și l-au dus cu slavă și cu prăznuire în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherne.

Pe vremea binecredinciosului împărat grec Leon și a soției sale, Verina, erau în Constantinopol doi bărbați cinstiți din rânduiala senatorilor, anume Galvie și Candid, frați buni după trup. Aceștia sfatuindu-se, au rugat pe împărat să-i lase să plece la Ierusalim, ca să se închine Sfintelor Locuri. Și fiind sloboziți, au plecat la drum și, ajungând în Palestina, au mers în Galileea, vrând să ajungă în Nazaret, ca să vadă sfânta casă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care – prin buna vestire a Arhanghelului Gavriil și prin venirea Sfântului Duh –, a zămislit negrăit pe Dumnezeu Cuvântul.

Deci mergând acolo și închinându-se, s-au odihnit într-un sat mic, ce se întâmplase acolo aproape, căci se însera. Iar după dumnezeiasca purtare de grijă, au găzduit în casa unei femei văduve, evreică, care era bătrână cu anii și cinstită prin viață curată. Și pregătindu-se cina pentru dânșii, au văzut înăuntru o cămară osebită, în care erau multe lumânări aprinse, ardea tămâie și ieșea bună mireasmă de aromate, căci acolo era ascuns cinstitul veșmânt al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. încă zăceau lângă cămara aceea și mulți bolnavi, iar Galvie și Candid, văzând aceasta, se minunau de acel lucru străin și socoteau că acolo se păzește ceva din Legea veche.

Deci rugând pe acea femeie cinstită să cineze cu dânșii, au întrebat-o: „Ce este în cămara aceea luminată de atâtea lumânări și plină de miresme de tămâie, și pentru ce zac neputincioșii lângă ea?”. Iar ea tăinuia la început lucrul cel ascuns de dânsa, dar minunile care se făceau, nu putea să le tăinuiască. Deci a zis către dânșii: „O, cinstiți bărbați, iată, precum vedeți, acești bolnavi care zac aici, toți așteaptă tămăduiri de neputințele lor. Pentru că în acest loc, orbii se luminează, ologii se îndreptează, diavolii se izgonesc din oameni, surzii aud, limbile celor muți se dezleagă spre grăire și toate bolile cele nevindecate, aici se tămăduiesc lesne”.

Iar Galvie și Candid, auzind aceasta, au început mai cu dinadinsul a o întreba pricina pentru care s-a dăruit acelui loc un dar și o putere de niște faceri de minuni ca acestea. Iar ea tăinuind încă adevărul, a zis: „Se povestește în neamul nostru evreiesc că unuia din părinții noștri cei de demult, i s-a arătat Dumnezeu în acest loc. Din acel timp, locul acesta s-a umplut de darul lui Dumnezeu și într-însul se fac multe minuni”. Iar ei, luând aminte la cuvintele femeii, mai mult se aprindeau cu dorința inimii spre aflarea adevărului, precum altădată Luca și Cleopa, cei ce au zis: Oare nu erau inimile noastre arzând întru noi? Deci au zis cu strigare: „O, preafericită femeie, te jurăm cu Dumnezeul cel viu, să ne spui adevărul. Pentru că noi nu pentru altă pricină am suferit atâta cale de la Constantinopol și până aici, decât numai să vedem toate locurile sfinte care sunt în Palestina, și aici să dăm rugăciunile noastre lui Dumnezeu. Iar de vreme ce auzim că în casa ta este un loc sfânt și făcător de minuni, voim să aflăm cu dinadinsul despre dânsul cum s-a sfințit și pentru care pricină se lucrează puteri întru dânsul”.

Iar femeia, fiind jurată cu numele lui Dumnezeu, a suspinat din adâncul inimii și, vărsând lacrimi din ochi, a grăit către dânșii: „O, bărbați aleși, această taină dumnezeiască, care acum mă siliți să v-o spun, nu s-a știut de nimeni până astăzi; dar, de vreme ce vă văd oameni binecredincioși și iubitori de Dumnezeu, am să vă spun această taină ascunsă, nădăjduind ca ceea ce veți auzi de la mine, veți păzi și nu veți spune la nimeni. Aici la mine este ascuns veșmântul Preacuratei Fecioare Maria, Maica lui Hristos Dumnezeu. In timpul când ea s-a mutat de la cele pământești la cele cerești, era acolo, la vremea îngropării ei, una din strămoașele mele, văduvă, căreia i s-a dat veșmântul acesta, după hotărârea însăși Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Aceea, luând veșmântul, l-a păzit cu cinste în tot timpul vieții sale. Apoi, înainte de a muri, l-a încredințat în paza unei fecioare din neamul său, poruncindu-i cu jurământ, ca nu numai veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să-l păzească, ci și fecioria ei s-o păzească pentru cinstea Preacuratei Fecioare Maria.

Iar fecioara aceea, în tot timpul vieții sale, păzind de asemenea cu multă cinste veșmântul acesta, când s-a apropiat de sfârșitul vieții, l-a încredințat și ea la altă fecioară curată și cinstită din neamul său. Astfel că, din fecioară în fecioară, trecând mulți ani, acest sfânt veșmânt a ajuns până la mine, smerita, care am îmbătrânit în viață curată fără bărbat. Iar de vreme ce în neamul meu nu se află nici o fecioară căreia aș fi putut să-i încredințez această taină, vă spun vouă despre dânsa, ca să știți că, pentru acest cinstit veșmânt, care se găsește în camera mea dinăuntru, se săvârșesc acele minuni aici. Insă vă rog să nu spuneți taina aceasta nimănui, nici în Ierusalim, nici oriunde vă veți duce”.

Iar Galvie și Candid, auzind de veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au umplut de spaimă și de negrăită bucurie, și au făgăduit cu lacrimi că vor păzi taina. Și au rugat-o pe femeie să nu-i oprească să petreacă toată noaptea, în cămara aceea, în rugăciuni, lângă sfântul veșmânt. Deci intrând înăuntru, au văzut sicriul în care era păzit cu cinste sfântul veșmânt al Maicii Domnului, în jurul căruia ardeau multe lumânări și era bună mireasmă de aromate. Atunci au început mai cu dinadinsul a face rugăciuni cu lacrimi și cu multe închinăciuni către Dumnezeu și către Preasfânta Lui Maică. Și aveau un singur gând amândoi, cum ar putea dărui acea vistierie de mare preț cetății împărătești.

Apoi, sfătuindu-se ei, au măsurat sicriul în lățime, lungime și înălțime, și au însemnat asemănarea lui din ce fel de lemn era. Deci, luminându-se de ziuă, și-au isprăvit rugăciunile lor și au ieșit din camera aceea, mulțumind femeii că i-a lăsat să stea toată noaptea înaintea cinstitului veșmânt. Apoi, dând îndestulată milostenie săracilor ce se aflau acolo, au plecat spre Ierusalim, fiind petrecuți de femeia aceea, căreia i-au făgăduit că, până se vor întoarce în patria lor, iarăși au să mai vină să se închine înaintea sfântului veșmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Deci ajungând ei la Ierusalim, s-au închinat Făcătoarei de viață Cruci și Mormântului Domnului. Și cercetând toate sfintele locuri dimprejurul Ierusalimului, au chemat la dânșii un lucrător de lemn și i-au poruncit să le facă un sicriu de lemn vechi, după măsura și asemănarea arătată lui de dânșii. Iar după ce sicriul a fost făcut, au cumpărat pentru el un acoperământ țesut cu aur și s-au întors la femeia aceea. Și ajungând la casa ei, i-au arătat acoperământul cel țesut cu aur, rugând-o să-i lase să acopere cu el sicriul cinstitului Veșmânt al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și să le dea voie ca să stea toată noaptea la rugăciune lângă sicriu. Și câștigând ei aceea, au căzut cu fețele la pământ înaintea sicriului și au udat pământul cu lacrimi, rugându-se Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu ca să nu-i oprească a se atinge de sicriul său cel cu veșmântul, ca să-l ia cu dânșii.

Iar când era la miezul nopții și când toți dormeau, au luat sicriul cu frică și, scoțându-l din cameră, l-au ascuns în careta lor, iar în locul aceluia au pus celălalt sicriu, care a fost făcut din lemn vechi în Ierusalim și, învelindu-l cu acoperământul țesut cu aur, au stat până la ziuă, rugându-se. Iar după ce s-a luminat de ziuă, au mulțumit acelei cinstite femei și, închinându-i-se ei, au dat multă milostenie săracilor, apoi au plecat cu negrăită bucurie.

Și ajungând la Constantinopol, la început n-au spus nimănui despre aducerea sfântului veșmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vrând ca să ascundă la dânșii acea neprețuită vistierie. Deci, zidind în casa lor o bisericuță mică, în numele Sfinților Apostoli Petru și Marcu, au pus într-însa sicriul acela cu sfântul veșmânt, nu la arătare, ci întru ascuns. Iar după ce au văzut că nu pot să tăinuiască sfințenia cea atât de mare a veșmântului Maicii Domnului, pentru minunile care se făceau cu dânsul, s-au dus și au înștiințat pe marele împărat Leon și pe soția lui, împărăteasa Verina, asemenea și pe Preasfințitul Patriarh Ghenadie al Constantinopolului.

Iar aceștia, umplându-se de negrăită bucurie, s-au dus la casa și biserica lui Galvie și Candid și, descoperind acel cinstit sicriu, au văzut nestricat, după atâția ani, sfântul veșmânt al Maicii Domnului. Și s-au atins de dânsul cu frică și cu bună cucernicie, sărutându-l cu toată dragostea. Apoi l-au luat de acolo și l-au dus cu slavă și cu prăznuire în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherne. Deci l-au pus acolo într-un sicriu împodobit cu aur, cu argint și cu pietre scumpe, și au hotărât ca în toți anii să se prăznuiască punerea veșmântului Preasfîntei Născătoare de Dumnezeu, în ziua de doi iulie, întru cinstea și slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a Celui născut dintr-însa, Hristos Mântuitorul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă: Vlaherne a fost un loc din Constantinopol, care se afla la malul portului corăbiilor și a fost numit astfel după un oarecare slăvit voievod al sciților, care se numea Vlahern și fusese ucis în acel loc, unde, după aceea, s-a zidit biserică prea aleasă în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

+) Sf Voievod Ștefan cel Mare

Ștefan cel Mare a pus biruințele în luptele purtate nu pe seama iscusinței sale, ci a voii și puterii lui Dumnezeu.

„Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleșug” (Psalmul 31, 1-2).

Unul dintre acești fericiți a fost măritul Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul l-a numit și „cinstit”, bun, mare și sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie și iertarea celor greșiți; „mare”, pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi și trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creștinătăți, cât și pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le-a zidit și înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor.

Marele Voievod Ștefan al Moldovei a fost fiul binecredincioșilor creștini Voievodul Bogdan al II-lea și Doamna Maria-Marina Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită față de țară și credința strămoșească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie.

Pe Câmpia Dreptății este întâmpinat de mulțimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești”. Și a domnit, precum știm, 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești, a întregii creștinătăți, zidind cetăți militare, dar și cetăți ale sufletului, adică multe biserici și mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate și mărinimie, neuitând nici o clipă pe vitejii oșteni, pe cei săraci și suferinzi, răsplătind și ajutând pe toți cu nețărmurită dragoste părintească.

Deși a fost încercat de numeroase suferințe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii și a două soții, trădarea unor sfetnici și multe războaie, nu și-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci și-a purtat crucea vieții sale cu răbdare creștinească, luptând cu dârzenie și neîntrecută iscusință împotriva dușmanilor țării și ai credinței.

De aceea, istoria mărturisește că evlaviosul Ștefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru țara și credința întregului popor. El aducea mulțumiri și laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci și atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinței.

Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creștinătăți, chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creștini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumusețea și valoarea ei duhovnicească, redăm acest text: „Prealuminaților, preaputernicilor și aleșilor domni a toată creștinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi Ștefan Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește cum ar putea să supuie și să nimicească toată creștinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății și i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor își puse în gând să-și răzbune și să vie, în luna mai, cu capul său și cu toată oștirea sa împotriva noastră și să supuie țara noastră care e o parte creștinească și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, atunci creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri împotriva dușmanilor creștinătății până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și din toate părțile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiți gata fără întârziere”.

Ștefan cel Mare a pus biruințele în luptele purtate nu pe seama iscusinței sale, ci a voii și puterii lui Dumnezeu. Pentru credința și smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înțelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6). Ștefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinței creștine în luptele sale cu turcii și tătarii, ci el a fost și un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor și obștei călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi și de noapte cu lucrul mâinilor și cultura minții.

Ștefan cel Mare a zidit biserici și mănăstiri nu numai în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, mărturisind prin aceasta conștiința unității de credință și neam. De asemenea și la muntele Athos, unde pericolul otoman amenința tot atât de mult Ortodoxia, a înălțat, înnoit și înzestrat mai multe biserici și mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcașuri, Ștefan cel Mare le-a înălțat ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru biruințele purtate în lupta cu dușmanii creștinătății, cât și pentru cinstirea și pomenirea celor căzuți în luptele cu dușmanii credinței neamului. Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfânt”.

Ștefan cel Mare a fost un om al pocăinței și al rugăciunii: el a simțit permanent nevoia să se roage, să se încredințeze, el și familia sa, împreună cu cei vii și cu cei morți, rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noștri”. „Să ne cânte nouă și Doamnei Maria, cerea călugărilor și egumenului din Mănăstirea Neamț, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”.

Viața de rugăciune personală a lui Ștefan cel Mare ne este arătată și de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii și mai ales în bătălii. Ștefan cel Mare și Sfânt însoțea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu dușmanii credinței și ai neamului și după biruință, așa cum amintește cronicarul că a făcut-o la Vaslui: „Cu toții s-au legat a posti patru zile cu pâine și apă”.

Ștefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci și cu fapta bună a milosteniei și a dragostei creștine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ și vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă față de cei rămași cu infirmități, cum amintește tradiția de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruiește o pereche de boi, car și plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-și are pământul în zi de sărbătoare cu boi și plug de împrumutat de la boieri.

Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptății și al iubirii creștinești, al iertării dușmanilor săi care au dat dovadă de căință pentru greșelile săvârșite: „Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, și toată mânia și ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Și nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile și întâmplările petrecute, ci te vom milui și te vom ține la mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioși și de cinste”.

Întreaga sa viață Ștefan cel Mare a trăit sub povața permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea și cinstea cuvenită.

Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morții, așa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viața cu adevărat creștinește: „Iar când au fost aproape de sfârșenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alții, toți câți s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ține țara cum a ținut-o el”. Cum vedem, grija pentru binele țării și al credinței străbune o poartă în inima sa până în ceasul morții. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod și aceste cuvinte înainte de moarte: „Doamne, numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuși Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toți vrăjmașii am gonit și înfrânt”.

Ștefan cel Mare „s-a strămutat la lăcașurile de veci” la 2 iulie 1504 și a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: „iar pe Ștefan Vodă l-a îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toți ca după un părinte al său, căci cunoșteau toți că s-au scăpat (păgubit) de mult bine și multă apărătură”. A fost plâns de întreg poporul și de tot pământul Moldovei, cum se spune și azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Și norodu-n hohot plânge/ Cui ne lași pe noi, Stăpâne?”.

Ștefan a rămas nemuritor în inimile noastre; îl simțim cu toții, mai ales atunci când ne aflăm în fața mormântului său de la Putna și în fața icoanei sale, insuflându-ne aceeași dragoste de țară și credință strămoșească; îl simțim alături de noi la bucurii și mai ales la durere, în vreme de năvălire a necazurilor asupra noastră.

Binecredinciosul Voievod a avut întotdeauna credința că Mântuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi și va răsplăti pe toți acei care și-au jertfit viața pentru credință și apărarea hotarelor țării.

La mormântul său străjuiește, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creștinătății, după cum se vede și în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăț (Jud. Iași), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.

De aceea trecerea lui în rândul sfinților prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu și potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locașuri sfinte și al celor care luptă pentru biruința Crucii și a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Sf Ier Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului