duminică, 10 iulie 2022

6. /11 IULIE 2022 - POEZIE


 

Luis de Gongora

Biografia
(poate se va găsi cineva și va traduce în românește această biografie)
Don Luis de Góngora y Argote nace en Córdoba el 11 de julio de 1561. Va a ser el primogénito de la unión matrimonial de don Francisco de Argote y doña Leonor de Góngora, padres de otros tres hijos: doña Francisca de Argote, doña María Ponce de León y don Juan de Góngora y Argote. No debe extrañarnos la disparidad de apellidos porque, en el siglo XVI, no existía la canónica fijeza actual. Don Francisco de Argote, progenitor del futuro poeta, quedó relegado en la herencia de un rico mayorazgo, porque era hijo de un segundo matrimonio de padre. De nada sirvió el pleito en que se vio envuelto por la partición de los bienes, siendo todavía un niño, contra su hermanastro don Alonso de Argote. Don Francisco quedó pobre obteniendo sólo una modesta concesión de alimentos que contrastaba vivamente con una asombrosa riqueza espiritual. El padre de Góngora se había licenciado en Salamanca, pretensión que albergaba para su primogénito, y era un gran erudito, poseedor de una importante biblioteca que él valoraba en más de quinientos ducados.
Al parecer, su suerte estriba en haber gozado de los favores del secretario de Carlos V, don Francisco de Eraso, a quien el emperador nombrará comendador de Moratalaz y señor de Mohernado, detentando el cargo de notario real y sirviendo de igual modo al heredero Felipe II que había recibido el encargo de su padre de tratarlo como si fuera el legado de otro reino. El secretario Eraso lo distinguió con algunos nombramientos temporales como juez de residencia (con atribuciones de corregidor) en Madrid, Jaén y Andújar. Más tarde, este humilde jurisconsulto desempeñó para la Inquisición, en la ciudad de Córdoba, el cargo de juez de bienes confiscados. La incesante providencia del secretario Eraso hacia el padre y el tío de Góngora, don Francisco, proviene de un confuso episodio acerca de doña Ana de Falces, madre de doña Leonor de Góngora y abuela del poeta. En 1568, a propósito de unas pruebas de limpieza de sangre de don Francisco de Góngora, inexcusables en la época para obtener cargos y privilegios, se aviva el rumor extendido durante setenta y cinco años de que doña Ana había sido hija de un sacerdote racionero de la catedral de Córdoba, bulo que amargó la infancia del poeta y lo persiguió durante toda su vida, porque lo probado es que el tal clérigo era hermano de doña Isabel que vivía con él, viuda de Hernando de Cañizares, según testamento de la bisabuela de Góngora, aunque Ana fuera fruto extramatrimonial de doña Isabel con Alonso de Hermosa, capitán muerto en la guerra de Granada y pariente próximo (hermano de abuelo o abuela) de don Francisco de Eraso, lo que explicaría la protección del poderoso secretario a la familia de los Góngora.
Es bastante seguro que Luis de Góngora naciera en casa de su tío el racionero don Francisco de Góngora, cerca de la catedral, en el lugar que ocupa el hoy número 9 de la calle de Tomás Conde (anteriormente conocida con el nombre «de las Pavas»), quien disfrutaba, por un lado de sus beneficios eclesiásticos y, por otro, de los bienes adquiridos por favor o compra. Con todos ellos formó un mayorazgo que legó a don Juan, el hermano menor de don Luis, mucho menos dotado intelectualmente, obteniendo para Luis la dignidad de racionero. No sería muy diferente la niñez de Góngora de la de otros niños de su edad y condición. Algunos entretenimientos infantiles de esta primera época pueden conocerse en el poema «Hermana Marica», uno de sus más famosos romancillos:
Hermana Marica,
mañana que es fiesta
[...]
Iremos a misa,
veremos la iglesia
[...]
Y en la atardecida,
en nuestra plazuela,
jugaré yo al toro
y tú a las muñecas.
[...]
Y si quiere madre
dar las castañetas
podrás tanto de ello
bailar en la puerta.
Y al son del adufe
cantará Andrehuela.
[...]
Jugaremos cañas
junto a la plazuela.
Probablemente realizara, entre los años 1570 a 1575, sus primeros estudios en el colegio que dirigían, en Córdoba, los padres de la Compañía de Jesús. Es evidente el respeto que Góngora sentía por sus maestros jesuitas. En el Panegírico al Duque de Lerma, se refiere a ellos como «ganado» de San Francisco de Borja, tío del duque, al que el poeta canta:
Joven después, el nido ilustró mío,
redil ya numeroso del ganado,
que el silbo oyó de su glorioso tío.
El talento natural del joven Góngora, que había sorprendido a Ambrosio de Morales, determinó a su tío Francisco de Góngora a conferirle los beneficios eclesiásticos de la ración catedralicia que lo convertirá en clérigo a la temprana edad de catorce años, sin tener muy en cuenta el grado de su vocación religiosa. Por instancias del generoso tío, don Luis fue enviado a estudiar a Salamanca. Además de su la manutención del estudiante, la familia puso a su disposición un ayo que no hizo más que sumar gastos a la estancia universitaria, agravado por la falta de interés del joven racionero. Góngora aparece matriculado en Cánones en 1576 y continúa hasta el curso de 1579-1580, entre los estudiantes hijos de familias nobles y pudientes, pero no hay ninguna huella de que obtuviese algún título. Hasta Pellicer pudieron llegar testimonios fehacientes de la vida que el joven Góngora llevó en Salamanca:
Fue adquiriendo el título de primero entre catorce mil ingenios que se describían o matriculaban en aquella escuela entonces...; obedeciendo a su natural, se dejó arrastrar dulcemente de lo sabroso de la erudición y de lo festivo de las Musas... Con este dulce divertimiento, mal pudo granjear nombre de estudioso ni de estudiante; pero él trocaba gustoso estos títulos al de poeta erudito, el mayor de los de su tiempo, con que comenzó a ser mirado y aclamado con respeto.
En Salamanca se cuajó la vocación literaria de Góngora, quien se convertiría en el poeta más renombrado de su época, recibiendo encarecidos elogios de su paisano Juan Rufo y del mismo Cervantes. Hay que aportar, en su alegato, que conocía el latín y leía el italiano y el portugués, e incluso se atrevió a escribir algún soneto en estas lenguas. Las primeras composiciones del poeta llevan la fecha de 1580. Ciertamente Góngora, desde sus primeros versos, era ya un poeta culto. El esdrújulo italiano, el léxico latinizante, las menciones mitológicas, el indomable hipérbaton y otras cuestiones estilísticas dejan patente este destino literario. Pero igualmente, por estos mismos años, escribía sabrosas composiciones llenas de humor e ingenio, letrillas y romances de tono claramente popular. El Góngora esotérico y el Góngora franco coexistirán sin enfrentarse a lo largo de su vida, marcada asimismo por un constante ejercicio entre su condición de racionero y sus aspiraciones mundanas.
El hecho de que Góngora no manifestara una exultante vocación ministerial no indica que fuera un clérigo reprobable. Tras aceptar la ración legada por su tío don Francisco en la catedral de Córdoba, recibe las primeras órdenes mayores y comienza a ocupar diferentes cargos en el Cabildo, lo que indica la confianza que sus compañeros ponen en él ya que, en aquel tiempo, estos puestos se obtenían por votación. Sus desvíos se referían más a la propensión de frecuentar ambientes dudosos que a la frialdad religiosa. Hemos de tener en cuenta que don Luis no era sacerdote en aquel tiempo y la condición clerical era la excusa para cobrar sus rentas. Cuando en 1587 ocupa la sede de Osio don Francisco Pacheco, hombre austero y obispo de criterio riguroso, canónigos y racioneros fueron sometidos a un severo interrogatorio. A las acusaciones que se le imputan de asistir escasamente al coro, vivir como mozo y andar en cosas ligeras, concurrir a fiestas de toros, tratar representantes de comedias y escribir coplas profanas, don Luis responde con mucha sutileza y no poca ironía, concluyendo que no son suyas todas las letrillas que se le achacan y que prefiere mejor ser condenado por liviano que por hereje, respuesta que, según Artigas, biógrafo del poeta, nos ofrece un clarividente retrato moral de Góngora en sus primeros tiempos de racionero, a los veintiocho años.
En los años sucesivos, Góngora alterna la poesía con sus obligaciones de racionero entre las que se contaban los viajes a comisiones del Cabildo (Palencia, Madrid, Salamanca, Cuenca, Valladolid). Góngora gustaba de estos viajes que lo relacionaban con obispos y personajes nobles, aunque su salud se resintiera considerablemente en ellos. El ambiente de la corte, donde se reunía la pléyade de escritores y el círculo clasista de elegidos, entusiasmaba al racionero que cada vez demoraba más su regreso a Córdoba. En vano pudo resistirse a estas ilusiones cortesanas aunque no le acarrearon más que decepciones y ruina. En 1603, con cuarenta y dos años, regresa a Córdoba. Sólo era par al deseo cortesano, la ardorosa defensa de los suyos que no se perturbó hasta el final de su vida, angustiado como estaba por la enfermedad y las deudas.
Su mayor obsesión será ahora buscarse mecenas que pudieran definitivamente situarlo en el lugar de privilegio que anhelaba, con la obtención de todas las prerrogativas pero tampoco en este sentido lo favorecerá la suerte a pesar de volcar todo su talento poético en la exaltación de las virtudes de sus protectores. Requiere en primer lugar la protección del Marqués de Ayamonte a quien, tras visitar en 1607 en su residencia onubense de Lepe, dedica bellos sonetos. Casi todos los viajes dejarán una impronta precisa en la obra literaria de don Luis de Góngora. El Marqués muere este mismo año, frustrando las ilusiones del poeta. No tuvo éxito su aspiración de acompañar al Conde de Lemos en su nuevo destino como virrey de Nápoles. Los viajes, infructuosos para su empeño, lo van desanimando. En 1609 visita Álava, Pontevedra, Alcalá y Madrid. Por su poesía advertimos que Galicia no le gusta y que cada vez está más hastiado de Madrid. Pero ciertamente también colaborarían a esta decepción el conocimiento de las insidias de la Corte, promovidas por los poderosos cuyo sentido de la justicia difería de todo noble afán, y la tristeza por las tropelías de los que no podían soportar su superioridad poética reconocida ya en su tiempo, anhelando, aunque no fuera más que por oxigenarse, la paz del campo, la soledad y el silencio, huyendo de la ciudad que lo oprime y decepciona, pero a la vez buscando liberarse de sus obligaciones capitulares para refugiarse en su heredad de Trassierra y entregarse allí a un quehacer poético del que, hasta entonces, no había comprendido su verdadera dimensión.
En Córdoba comienza una febril etapa de escritura, tocada por el ardor culto. En 1611 nombra coadjutor de su ración a un sobrino suyo, lo que le permite una gran libertad y tiempo para acometer sus más grandes empresas literarias. Entre 1612 y 1613 trabaja en sus dos poemas más extensos y ambiciosos, razón de sus preocupaciones más íntimas. En 1613, la existencia de estos poemas son conocidos en Madrid, donde versos del Polifemo serán leídos en algún cenáculo. La controversia estaba servida. Góngora vivía en Córdoba pero no había perdido los deseos de medrar en la corte. Había cumplido los cincuenta y cinco años cuando comenzaba el Panegírico al Duque de Lerma, don Francisco de Sandoval y Rojas, confiando en obtener los favores del aristócrata, primer ministro y valido del rey Felipe III. Su situación económica no era precisamente boyante. Su renta le hubiera permitido vivir holgadamente en Córdoba pero don Luis era dispendioso. No duda en favorecer a sus sobrinos y entre ellos reparte sus cargos eclesiásticos. El gran pagador de estos dispendios es su administrador Cristóbal Heredia a quien esquilmará cuando decide afincarse definitivamente en la Corte, lo que ocurrirá en abril de 1617. Por indicación del Duque de Lerma, Felipe III le concede una capellanía real, para lo que necesitará ordenarse de sacerdote. Las pretensiones de Góngora se desmoronaron cuando tanto Lerma como Rodrigo Calderón, a quien llamaban «valido del valido», perdieron el favor del rey. Góngora se niega a aceptar el final de sus pretensiones ni siquiera cuando pierde la Chantría de Córdoba que, con tanto fervor, había reclamado. Madrid no es Córdoba y las rentas, que en la capital andaluza daban para vivir, resultaban escasas para la Corte, dado el insaciable afán del poeta por el juego y la vida acomodada, términos que él no reconocería frente a sus familiares.
Cuando, en marzo de 1621, Felipe IV sube al trono de España, precipitando la ejecución de Rodrigo Calderón, acaecida en octubre de este mismo año, Góngora busca de inmediato congraciarse con el nuevo favorito: el Conde Duque de Olivares quien no parece acordarse de que don Luis es el autor del Panegírico aunque no le niega totalmente su favor. La reavivación de los luctuosos hechos sobre la limpieza de sangre de doña Francisca, el asesinato del Conde de Villamediana y la muerte del Conde de Lemos, en 1622, terminaron por desengañar a Góngora aunque continúa en la Corte, confiando en la generosidad del esquivo Olivares, quien promete sin cumplimiento. Las deudas son cada día más intolerables. Tiene que recurrir a la venta de sus objetos personales para subsistir. El Conde Duque sigue dándole largas. Es evidente que su favor es sólo aparente y la situación del poeta resulta insostenible. Ni siquiera la promesa de Olivares de editar las obras del poeta, que andaban de mano en mano, mezcladas con otras de incierta autoría que le imputaban, quedará en frustrada ilusión. En 1626, el poeta, enfermo, incapaz de sostener la pluma, se rinde a la evidencia y al nihilismo.
Tal vez toda la vida del poeta fuera una frustrada búsqueda de la afectividad verdadera. Su aspecto exterior podría no reflejar con exactitud lo que sentía en su interior. Calvo, con el pelo aún oscuro, frente despejada, nariz fina y aguileña, rostro alargado, fuerte entrecejo, la boca hundida, obstinada, marcados pliegues en las comisuras, la barbilla y sobre el bigote; un lunar en la sien derecha. Todo en él indica inteligencia, agudeza, fuerza, precisión, desdén. Tal vez, reitero, el dudoso sentido religioso que se le imputa a Góngora, al que se califica de poco caritativo o misericordioso por su acerada y terne burla contra los hombres y las mujeres, esconda un deseo consciente o no de comunicación afectiva que su carácter, tan vivo a veces y tan huraño otras, había contra su voluntad estrangulado.
Enfermo de esclerosis vascular, causa probable de su amnesia, regresa a Córdoba. Ya no manifiesta la pasión familiar de antaño e incluso se queja del maltrato de sus parientes. Esta situación cambia posteriormente y es bastante seguro que la familia, especialmente su sobrino don Luis, al que había favorecido con la suplencia de su ración en la catedral, viendo cercana la hora de su muerte, conviniera en cuidarlo. Al interesado sobrino cede Góngora todos los derechos sobre su obra aunque no se preocupó nunca por editarlas, enfrascado como estaba en asegurarse su sucesión como racionero propietario en el Cabildo. El poeta muere en Córdoba el 23 de mayo de 1627, tal vez sin asumir conscientemente que acababa de crear un nuevo lenguaje al tratar de transgredir una realidad que lo había llevado en cierto modo a la enajenación y el inconformismo. Pidió ser enterrado, junto a sus padres, en la capilla de San Bartolomé de la Santa Iglesia Catedral de Córdoba, aunque sus huesos no han podido ser identificados.


Sonet 220 (O, element lichid) 

O, element lichid, mărire ție,
dulce pârâu de-argint cu unda-nceată,
a cărui apă-n ierburi se dilată
cu pas furiș și zvon de bucurie!
căci ei, care cu foc și frig mă-mbie,
(când se privește-n tine) i-e furată
de pe obraz roșeața, neaua toată
de-Amor, și dusă-n unda străvezie,
să fii ca ea; deci stăpânește calma
ta curgere, cu frâu-n mii de fețe
ce sprintenul cutreier ți-l îndrumă;
căci nu e bine să preia de-avalma
la sânul lui atâta frumusețe
mărețul Rege cu trident de spumă.

(traducere de Ștefan Aug. Doinaș)


Ienăchiţă Văcărescu

Biografie
Nastere: 1740
Deces: 12 iulie 1797

Ienachița Vacarescu a fost un poet, filolog și istoric valah, aparținator al unei vechi familii boierești, familia Vacarescu, precursor al folosirii limbii romane culte, pe care a folosit-o atat in scrierile sale filologice și istorice, cat și in poeziile pe care le-a scris.

A fost erudit și poliglot, știa: slava veche, greaca veche și moderna, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana. 

Demn reprezentant al familiei sale, Ienachita Vacarescu se naste in jurul anului 1740. Pe marginea acestei date istoricii literari au emis ipoteze diferite. Alexandru Odobescu, primul sau biograf, mentioneaza ca s-a nascut „pe la 17401. Cu aceasta data nu a fost de acord Nicolae Iorga2 care afirma ca, daca in 1769 el era mare vistier, avand si un copil, „nu putea sa fie un tanar de douazeci si noua de ani. Mai mult, N. Tcaciuc-Albu3, Augustin Z.N. Pop4 s.a. afirmau ca data nasterii ar putea fi chiar 1742.

Vlastar al unei vechi familii boieresti, va detine, alternativ, functii inalte precum vistiernic, vel-vistiernic, mare spatar. Va duce o viata zbuciumata, cu mariri si 'caderi, cu calatorii cerute de interese dregatoresti sau refugieri din fata primejdiilor. Moare, in imprejurari neclare, la 12 iulie 1797
Are o solida formatie de erudit si poliglot, cu preocupari notabile in domeniul gramaticii (lucrarea lui este prima gramatica romaneasca tiparita in limba romana), al istoriei (Imperiului Otoman); au ramas in manuscris patru dictionare intocmite de el. Compune si poezii in limba greaca, unele ajunse, prin traduceri, cunoscute la nivel european. De aceeasi recunoastere se bucurasi unele poezii compuse in limba romana.
Desi versurile sale au mai mult un caracter ocazional, vasta cultura ii permite sa incorporeze in acestea teme si motive poetice general valabile. in fond, poetul se inscrie intr-un curent foarte bogat, in timp si spatiu, de preluare si prelucrare a valorilor lirice universale.

O precizare importanta face Dan Simonescu5 care, vorbind despre Stefan Vacarescu, tatal viitorului poet, aduce in discutie talentul liric al acestuia. El este autorul oratiei cu urmatoarea insemnare: „Leat 7249(1741) Ghen 1 dn (=zile). Oratiia care au zis Dumnealui Stefan Vacarescu vtorii logofat la Sveti Vasilie, ducand daruri jupanesile mari Mariei-sale Doamnei. Aceasta urare era adresata lui Constantin Mavrocordat. in ea se regasesc si propriile sentimente la nasterea, dupa multi ani, a fiului sau Ienachita. Dan Simonescu tragea concluzia: „intelegem si simtim, parca, nu numai atunci atmosfera de sarbatoreasca bucurie a familiei domnitoare, dar si marturisirea propriei lui bucurii, ca si el avea, tot de curand, odrasla noua.


De altfel, Ienachita Vacarescu in „ Istoria prea puternicilor inparati othomani, afirma ca „in zilele acestui fericit imparat (este vorba despre domnia sultanului Mahomet I, intre 1730-1754) la [loc alb in manuscris, n.n.], am vazut si eu lumina lumii acestii pline da amaru, si la fericirile ei, si da nestatornicie, si la cele ce sa pot socoti mai statornice7.
Este o enigma pentru istoria literara ca, desi avea un mare cult pentru date si evenimente istorice, nu isi trece niciodata data sau locul nasterii. inclinam sa credem ca data nasterii sale se afla undeva in intervalul 1739 - 1740, locul fiind desigur Bucuresti, unde tatal sau era probabil vtorii logofat, insarcinat cu cuvantarile ocazionale. Datarea oratiei aduce contributii noi la cele cunoscute despre activitatea tatalui sau.
Fiul lui Stefan Vacarescu si al Ecaterinei Done (fiica vistierului Done Nicula Damian, nepoata de sora a marelui cronicar moldovean Ion Neculce) primeste o educatie aleasa. Alexandru Odobescu sublinia ca „Neofit cel batran Kavsocalivitul il initie la tezaurele limbei, retoricei si istoriei elene; un german anume Weber, ii explica regulile limbei latine; alti profesori il invata italieneste, frantuzeste si hogii turci il familiarizeaza cu limba si literatura otomana, pe care in urma Ie cunoastea foarte bine8.
Se cuvin cateva precizari. in plin veac fanariot, orice boier grec dorea sa ajunga dragoman, de aceea trebuia sa cunoasca multe limbi straine. Cei care deveneau domni isi aduceau secretari pentru redactarea corespondentei in turceste, dar si in italiana, franceza, germana. Pentru a se mentine in administratia tarii boierii romani [este si cazul Vacarestilor, n.n.] trebuiau sa se supuna acelorasi imperative. Astfel, dascalul beizadelelor lui Alexandru Ipsilanti il invata pe Ienachita frantuzeste. De asemenea, exista ipoteza insusirii limbii italiene de la Sestini, Panzini, Reicevici sau de la matusa sa Venetiana [cum afirma Nicolae Iorga].

In 1755, Stefan Vacarescu impreuna cu fratele sau, Barbu, sunt exilati in insula Cipru de catre domnitorul Constantin Cehan Racovita. Revin in tara, dupa 5 ani, in 1763. Acum Ienachita ramane orfan de tata. (Dupa afirmatiile lui Alexandru Odobescu, Stefan si Barbu Vacarescu ar fi murit otraviti din ordinul domnului Constantin Cehan Racovita, la via lor din Valea Orlii, in Sacuieni). Parere impartasita si de Alexandru Piru10.
Se casatoreste in ianuarie, cu Elinita Rizu, devenind cumnat cu Grigore Alexandru Ghica, viitor domn in Moldova si Tara Romaneasca.

In articolul Theodorei Radulescu „ Sfatul domnesc si alti mari dregatori ai Tarii Romanesti, din sec. alXVIII-lean, sunt sintetizate cronologic dregatoriile membrilor familiei Vacarestilor, printre care si cele ale lui Ienachita Vacarescu. Astfel, el era in 1759 (octombrie, 2) vel comis ca si in perioadele 1760 (aprilie 20 - iunie 6) si 1761 (ianuarie 13 - februarie 22). Aceasta afirmatie vine in contradictie cu cea a lui Ioan Filitti12 care afirma ca cea mai veche stire ar fi din 22 mai 1760.
De frica represaliilor impotriva Vacarestilor ale lui Constantin Cehan Racovita, instalat pentru a doua oara domn, Ienachita pleaca la Constantinopol unde se afla si socrul sau Iacovache Rizu. Aici invata temeinic limba turca „sarful, la valeat 64 in Tarigrad13, dar si araba, persana, de la Halii Hamid secretar al Valahiei pe langa ambasadorii sai, apoi vizir, cu care se imprieteneste. isi va completa si cunostintele de franceza, italiana, spaniola sau germana, intrand in legatura cu multi diplomati acreditati pe langa inalta Poarta, prin intermediul influentului Iacovache Rizu.

in 1767, revine in tara chemat de Alexandru Scarlat Ghica, devenind vel-clucer (26 februarie 1767-26 august 1768). Din 1768, este domn Grigore Alexandru Ghica, cu care Ienachita era cumnat. Acesta il numeste, in septembrie 1769, vel vistier. Acest an este, probabil, cel al nasterii lui Alecu, viitorul poet.

Datorita faptului ca invata mai multe limbi straine (turca, greaca, slava, franceza, germana, araba, persana, italiana), intreprinde numeroase calatorii in scopuri diplomatice, dand dovada de finete, elocventa, tact, de o buna cunoastere a climatului politic instabil in care se afla aceasta parte a Europei la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Istoria Tarilor Romane a fost influentata decisiv de desele razboaie ruso-austro-turce, care au loc in apropierea sau chiar pe teritoriul lor.
Prima actiune diplomatica la care participa este cea din 1769, generata de evenimentele razboiului ruso-turc (1768 - 1774), cand este propus, alaturi de Mihai Cantacuzino si Nicolae Brancoveanu logofatul, sa mearga la feldmaresalul Rumiantev ce se afla la Laticiov: „Eu si vazand primejdia obstii, si aceia in care sa afla tara, si mai vartos invinovatirea catre lege, caci aradicase, epanastasis asupra stapanitorilor, si neputand afacepa spatarul [Parvu, n.n.] sa cunoasca primejdia, si a patriei //si a dumnealui, dupa datorie-m cugetam sa ma trag .

Pornind, in apropierea Buzaului se intalnesc cu polcovnicul Nazarie Carazin, unul din prietenii spatarului, „pricinuitoriul razvratirii, „danpreuna cu episcopul Buzaului Cozma si Pantazi Campineanul clucerul.

ii indemna deoarece „oaste vine multa sa mearga „la imparatie sa cereti^ priveleghii intors la Bucuresti se gandea „a gasi un mijloc si sa fug si sa nu ma goneasca cinevas. Trimis de Nazarie sa aduca in capitala boierii care „se afla la Ceras in Sacuieni, altii la Rucar in Muscel, isi lua „sotia sipa muma-mea si // un copil ce aveam, trecuiu in Ardeal la Brasov, prin lazaretul Buzaului, danpreuna si cu cati boieri sa afla acolo, si da loc instiintaiu socru-mieu lui Iacovache [Rizu, n.n.], ce se afla la ordie la Babadagi'. in timpul ocupatiei rusesti (1769 - 1774), cu mici intreruperi, se afla la Brasov.

in orasul transilvan va ramane pana in 1774. In 1770, pentru o scurta perioada, este chemat de vizirul Muhsun-oglu si de Manoil-voda (caimacamul Manole Geani Ruset devenise domn) la Craiova pentru a se pune in slujba devletului. Precaut, Ienachita impreuna cu cativa boieri se intorc, prin Hateg, la Brasov. Aici, in mai 1773, cunoaste pe imparatul Austriei, Iosif al II-lea. intalnirea cu acesta este pe larg descrisa in Istoria prea puternicilor inparati othomani.

Acesta trimitea „pa dohtorul inparatiei sale, la noi unde eram adunati toti, la gazda la mine , care ii instiinta ca imparatul „ iipohteste ca doua zi la zece ceasuri nemtesti, sa ne dea audienta'8. In timpul acesteia, Ienachita a facut „dragomantac boierilor in limba talieneasca si am fostu priimiti cu atata libov si cinste incat dupa ce ne-au intrebat si da santem, multamiti da ghenaralul cetatii si da chivernisitorii locului, si i-am aratat adavarul, s-au intors si au multamit ghenaralului insusi pantru noi19. Sunt invitati scara la casa generalului cetatii „danpreuna cu familiile noastre/ unde au poruncit ca sa se faca asamblee , fiind solicitat din nou ca translator: „ Sinior Vacarescule (caci imi aflase numele da la audienta), tepohtescu si tepuiu in osteneala ca sa-mi faci asta seara tergirmanlac 20. in iulie 1774 se incheie pacea dintre rusi si turci la Kuciuk-Kainargi.

Urmarind perseverent dezvoltarea si organizarea invatamantului, saluta initiativa infiintarii unei scoli in limba romaneasca la Targu-Jiu. De asemenea, intervine, in septembrie 1792, pentru numirea prietenului sau Filaret, episcop al Ramnicului, in scaunul mitropolitan.

isi reluase viata de mare boier in Bucuresti. Alexandru Odobescu descrie astfel atmosfera din locuinta sa: „Plina de toata imbilsugarea unei vechi curti boieresti, unde „stiuse a se inconjura cu o rafinare adevarat orientala, de toate multumirile spirituale, de toate desfatarile simturilor. O multime de fete tinere si gingase nimfe si baiadere, imbracate cu cele mai luxoase vesminte, cu rochii de saluri si de sevaiu, cu ii de borangic si zabranic bogat cusute, il slujeau, unind pe langa serviciul casnic, si talentele desfatatoare ale dantului, al cantarii si al muzicei instrumentale. Nou Agamemnon, el se inconjurase de o multime de Briseide. Nici Tersitul nu lipsi petrecerilor sale si Pitulicea tiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boieresti, propunand tuturor serviciile sale inlesnitoare, destepta adesea rasurile oaspetilor prin titlul familiar de vere spatare!, prin declaratiunile amoroase si prin canticele de dor ce ea adresa veselului boier.

Tot Alexandru Odobescu face si portretul sau fizic, dupa o pictura din biserica Sf. Spiridon cel Nou: „intr-acea biserica intemeiata de Ghiculesti, pana a nu se darama cea vechie, ca sa se recladeasca., se vedea, pe pareti portretul lui Ianachita Vacarescu; din norocire dl. Ioan Vacarescu, avu de timpuriu fericita idee de a pune sa-1 decopieze, si dupe acea copie, putem citi azi in trasaturile fetei lui Ianachita, toate-naltele cualitati si toate slabiciunile caracterului sau. O fata prelunga si cam palida cu fruntea lata, un nas drept si regulat cu narile foarte largi, o gura zambitoare pe ale carei buze voluptoase abia le ascunde o mustata subtire, ochi caprui cu o cautatura plina de dulceata si de fineta, in sfarsit o barba castanie rara si transparenta ce-i falfaie usor pe piept: iata trasaturile acelei figuri ce-nsufla indata un simpatic respect si pe care o sustine cu oaresice mandrie, portul drept al trupului si gugiumanul de samur, asezat cu semetie pe cap. Costumul lui, imitat de pe hainele sale favorite, e compus intr-acel portret, de un anteriu de sevaiu roz-galbui sau chamois si incins la brau cu un giar, din care iese hangerul cu maner de smalt albastru si de pietre scumpe, pe d-asupra poarta un contos de coloarea verde deschisa a iezmului (iasp alb), imblanit cu samuri. In mana el tine un sul de hartii desfasurate pe care se citesc acele cuvinte memorabile ale sale, acel testament in versuri, cel mai nobil legat ce putea lasa un om de geniu posteritatii sale.
In timpul domniei lui Alexandru Moruzi (1793 - 1796), este vel-spatar. in aceasta functie isi leaga numele de reinfiintarea flotei navale de pe Dunare, la 23 noiembrie 1793.
V.A. Urechia se refera si el la acest eveniment. Subliniaza ca domnitorul trimite sultanului spre aprobare un arzmagzar. El este redactat de marele spatar Ienachita Vacarescu. Sunt aratate motivele acestuia: „radacina si temeiul indestularii tarilor si locuitorilor acestora sunt mestesugurile, lucrarea pamantului si negotul, fara carele nu este cu putinta a se indestula un norod, de ar fi macar si umbrit sub umbra, dumnezeirii; „ vazand si cata silinta au locuitorii acestei tari spre savarsirea inaltelor imparatesti porunci; „ neaverea mijlocului cu care sa se poata cara si aduce marfile prin inleznire pe apa Dunarii de la un loc la altul.
Solicita „voie si putere „ca sa poata Valahia a face si a avea holazanc, saici si caice si de toate vasele pe apa Dunarii, in cuprinderea tarii, casele sa nu fie bantuite niciodata de catre vericine, privilegiu ce din vremile batrane de multi ani l-au fost pierdut tara aceasta.

Opera poetica

Ienachița Vacarescu a adunat la un loc versuri ocazionale (in cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu versurile de dragoste caracterizate prin „limba alintata” (Nicolae Manolescu), abundand de diminutive, procedeu la moda in intreaga poezie a epocii: inimioara, lanțișor etc. Cu toate vaicarelile manieriste, unele sunt poezii șagalnice, pline de umor, altele sunt sugestive și grațioase, amintind de Goethe, ca poezia Intr-o gradina.. in care dilema sufleteasca a eului liric este exprimata cu gingașie și concizie (floarea neculeasa poate reprezenta ratarea șansei iubirii): „S-o iau, se strica/ S-o las, mi-e frica/ Ca vine altul și mi-o ridica.”

Ienachița Vacarescu deschide și seria artelor poetice romanești, printr-un celebru „testament”:

„Urmașilor mei Vacarești
Las voua moștenire
Creșterea limbii romanești
Ș-a patriei cinstire.”

Versurile lui Ienachita Vacarescu au fost adunate in volum pentru prima oara de catre Al. Odobescu, in Colectie de poezii vechi, Bucuresti, 1878.

Spune, inimioară 

Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte,
Ce boală te chinuieşte?

Fă-o cunoscută mie,
Ca să-ţi caut dohtorie;
Te rog, fă-mă a pricepe
Boala din ce ţi se-ncepe.

Arată, spune, n-ascunde!
Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?


Testament literar 

Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.


Amărâtă turturea
Amărâtă turturea
Când rămâne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte!
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede

Trece prin pădurea verde
Şi să duce de se pierde.
Zboară până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată,
Tot pre ramură uscată.
Umblă prin dumbrav-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire,
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?!
Oh, amar şi vai de mine!



Liliana Ursu

Biografie

Nascuta in 1949, la Sibiu, Liliana Ursu este poeta, prozatoare si traducatoare, mult mai cunoscuta in SUA decat in Romania. In ultimii 15 ani, de altfel, a publicat mai mult pe continentul american. Cu studii de anglistica la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, a lucrat multi ani in Televiziunea Romana si in Radio Romania. Intre anii 1992-1998 a fost bursier Fulbright si profesor asociat la Pennsylvania State University, profesor asociat la University of Louisville (Kentucky), la Bucknell University si poet in residence la Stadler Center for Poetry in 2003. A primit ordinul national Meritul Cultural in grad de Cavaler, in 2004. De multi ani incoace, este preocupata sa exprime credinta sa crestina in arta. Despre cum L-a "cunoscut" pe Dumnezeu am stat de vorba intr-o dupa-amiaza de iunie, in apartamentul ei din Cotroceni.
Este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu - din 1980. A publicat volumele: "Viata deasupra orasului" (poezie, 1977), "Ordinea clipelor" (poezie, 1978), "Piata Aurarilor" (poezie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu), "Zona de protectie" (poezie, Editura Eminescu, Bucuresti, 1983), "Corali" (poezie, 1987), "La jumatatea drumului" (proza, 1987), "Inger calare pe fiara" (poezie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1996), "Sus sa avem inimile" (poezie, Editura Eminescu, 2002), "The Sky behind the Forest" la Editura Bloodaxe, 1997, volum tradus de Tess Gallagher si Adam Sorkin si distins cu Premiul Societatii de Poezie din Marea Britanie, "Angel Riding a Beast", tradus impreuna cu Bruce Weigl la Northwestern University Press in 1998, "The Goldsmiths Market", tradus de Sean Cotter la Zephyr Press Boston, 2000, "Im Spiegel der Schmetterlinge" - "In oglinda fluturilor" (Gedichte Rumanisch-Deutsch, Pano Verlag, Zurich, 2005, traducere in germana de Adrian Wanner, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu). A tradus poezie din engleza (Tess Gallagher, Diane Wakoski, Martin Booth, T. S. Eliot, W. B. Yeats, Raymond Carver etc.) si din olandeza (E. van Ruysbeek, A. Van Wilderode). A tradus si publicat antologia bilingva "15 Young Romanian Poets", in 1983.

Instantaneu 

despre mărar, tarhon şi lbiză 
nu pot scrie la fel. 
despre izvor, ienupăr şi iarnă 
pot scrie la fel. 

cît despre canton, cuprindere şi clopote 
pot scrie la fel 
doar dealul şi îngerul. 

Cugetarea de tainî 

Doamne, cum ar fi 
să stau de vorbă 
numai cu Tine? 
Uite, că-n clipa asta de decembrie 
cînd curăţ spanacul 
şi mă gîndesc 
la cîte feluri de fericiri 
sunt în cer şi pe pămînt. 
M-am săturat 
de fericirile cele bătrîne. 
Mi-e dor de la o vreme 
de acea fericire pururea tînără 
cînd Tu îmi vorbeşti 
cînd eu Te ascult ca-n vis 
cînd totul e posibil, 
cînd zbor peste livezi 
sau ca în copilărie 
cînd Te aflam în ochii mamei 
în mîinile cele harnice şi blînde ale tatei 
cînd aşezau pîinea pe masă 
sau cînd meştereau căluţul acela de lemn 
şi cum mai strălucea apoi el sub bradul de Crăciun, 
sub raza de la Betleem. 

Doamne, cum ar fi oare, 
să stau de vorbă 
numai cu Tine? 

Cu fruntea lipitî 
de geam 

copil fiind, cu fruntea lipită de geam 
visam fulgii şi ploaia şi soarele şi fragii. 

aproape le atingeam. 

şi mă împrieteneam şi cu tunetul 
şi cu fulgerul 
şi cu melcul. 

copil fiind, cu fruntea lipită de geam 
visam bucuria 
cu mireazma de crin 
nedespărţită de aripile îngerului 
cu care ades mă jucam 

Căntec pentru 
stiva de lemne 

stiva de lemne 
stiva de căldură 

stiva de cuvinte 
la care nu umbla niciodată 

şi o aşază doar sub pleoape 
sub lumina ce vine de la ploaie 
şi de la iarba de după ploaie 

o reaşază în minte 
după vechimea cuvintelor, 
după culoarea, 
după sunetul, 
după parfumul lor. 

cît despre stiva de lemne 
ea e aceeaşi de cînd lumea 
şi hora şi doina. 

la căldura ei visa el 
şi tatăl şi bunicul. 
toţi visau 
la floarea de portocal şi de scorţişoară, 
la ţările calde 
unde iarnă nu mai era. 

iar eu, ultimul lor descendent 
şi al stivei de lemne 
visez la stiva de cuvinte 
şi cum voi da seamă 
de fiece scînteie pornită din ea. 

Timpul meu înflorit 

Peisaj cu pictor 

Limpede aur, strălimpede purpură 
aşterne 
pe pînza înmuiată în ceară 

în fapt, în fruct, în ziua abia începută 
lumina 
aşază 
la picioarele Lui. 

fiece pasăre 
poartă 
de acum 
în ecoul umbros 
al micuţului trup: 

ecoul auriu 
al cuvintelor Lui: 

"Eu sunt calea, adevărul şi viaţa." 


În cîutarea locului ferit 

Sunt o străină în propriul oraş, 
în propria ţară, 
în propria Europă. 
iar 
Everest rimează atît de bine 
cu Bucharest. 

Lacrimile mele cad, 
cad 
pe podeaua propriei case 
şi căţeluşa mea le înghite 
în semn de milă şi iubire. 

E atîta verde pe dos 
e atît de puţin alb, 
e foarte mult roşu 
şi sălbăticie în jur, 
în cuvintele străzii, 
în cuvintele din telefoanele mobile. 
Bietele, hămesitele, săracele cuvinte 
pe care eu de îndată le înfiez 
în cîte un poem. 

Aş pleca oriunde, oricînd. 
Nomada din mine 
e iar gata de drum. 
Voi merge tocmai la Medellin 
să citesc unui munte poezii. 
Voi merge şi la Listowell 
să îmblînzesc un rîu 
cu peşti cu tot. 

Voi merge apoi la Berlin 
unde voi scrie un roman 
despre Sandu Tudor 
dar mai ales despre ieroschimonahul Daniil. 
Apoi voi fi la poalele Tâmpei, 
voi fi ursoaica aceea 
cu şapte pui 
şi voi scrie poezii 
despre zmeură, frică, brazi, curaj 
şi întîlniri cu norii. 
Iar puii mei nu vor mai fi culegători de fragi 
ci numai de stele, 
unici pe planetă, 
unici şi neîmblînziţi de minciuni. 

Sunt nomadă dar şi ursoaică. 
Nu vă temeţi, 
eu doar mut pădurea pentru voi, 
v-o aduc mai aproape, chiar sub geamuri, 
chiar pînă la lift. 

Eu sunt ursoaica 
ce a desenat Calea Lactee 
pe fiece mesteacăn. 
De aceea pe mesele voastre 
apar mereu stele. 
Beţi ceai cu stele, vin cu stele 
citiţi ziare cu stele în loc de ştiri şi timpul probabil 
şi-n capuccino-ul vostru 
picură lapte din Calea Lactee, 
picură lacrimile mele de ursoaică 
neîmblînzită. 

Toamna tărziu 

de acum e seară, multă seară 
şi capătul singurătăţii mele nu-l mai zăresc 

de acum e noapte, multă noapte 
şi sufletul meu nu se mai botează în bucurie 

cineva despică lemne 
pe inima mea. 

Rugîciune 

Umbreşte-mă Doamne cu liniştea Ta 
Cea plină de cireşe, 
De albastru şi de icoane. 

Vorbeşte-mi în tăcerea pădurii 
Despre singurătatea lupului şi a fragilor 
Şi învaţă-mă rugăciunea care să Te odihnească 

Naşterea Ta e 
ănceputul vederii mele 

De privesc stelele 
îţi aud glasul fraged 
Şi toate din jur miros a lapte 
Şi a prunc sfânt. 

Cum mai luminează icoana Naşterii Tale 
întunericul meu 
în care Te aflu 
Mai ales atunci 
când Te pierd. 


Fierbinte e aerul 
Netemătoare 
stau 
în cuşca lui iulie. 
Asemeni lui Daniel în cuşca cu lei, 
vieţuiesc în acest oraş 
ce s-a umplut de tei şi de barbari. 

Şi-mi închipui singurătatea, 
neabătuta verticalitate 
a pinului din golf. 
Şi lupta corăbierilor cu marea 
când l-au avut pe Iona cu ei: 
clipa aceea de pace în plină furtună 
când toţi şi-au luat mâinile de pe vâsle 
să se roage. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

PERIOADA ROMANTICĂ 8. louis spohr

 PERIOADA ROMANTICĂ 8. Louis Spohr