1. /2 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente; Nașteri

Evenimente

·      338 î.Hr. - Bătălia de la Cheroneea dintre macedonenii lui Filip al II-lea şi atenieni.

Bătălia de la Cheroneea (2 august 338 î.Hr.) – Battle-plan of Chaeronea – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Regele macedonean Filip al II-lea (358-336), s-a confruntat cu armata ligii organizate de cetatile grecesti in jurul Atenei. Cele doua armate aveau efective aproape egale (in jurul a 30 000 de pedestrasi si calareti). Locul bataliei se afla in provincia Beotia, pe campia Cheroneea, in fata pasului Parapotamoi. In armata lui Filip a luptat si fiul acestuia, Alexandru (Macedon) care, la varsta de 18 ani, era comandantul cavaleriei. In fruntea armatei ateniene se aflau comandantii Chares, Lysicles si Stratocles.

La batalie a participat ca simplu soldat atenian si oratorul Demostene, organizatorul rezistentei ateniene antimacedonene. Victoria a fost decisa de spulberarea Batalionului sacru al cetatii Teba, de catre cavaleria lui Alexandru Macedon. Toti soldatii tebani si peste 1 000 de atenieni au murit, iar cei 2 000 de prizonieri au fost eliberati mai tarziu de Filip al II-lea, intr-un gest de bunavointa fata de Atena. Infrangerea de la Cheroneea a marcat sfarsitul independentei Atenei si consacrarea hegemoniei Macedoniei asupra Greciei.

·  216 î.Hr. - Bătălia de la Cannae – în Apulia, in timpul celui de-al doilea război punic, o armată cartagineză condusă de Hannibal a învins o armată romană superioară numeric.

Bătălia de la Cannae (2 august, 216 î.Hr.)

Parte a celui de al Doilea Război Punic – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Cannae, 2 august, 216 î.Hr., a avut loc aproape de orașul Cannae în Apulia (sud-estul Italiei) și a fost o bătălie semnificativă a celui de-al doilea război punic. Armata cartagineană condusă de Hannibal a distrus armata romană, superioară numeric, condusă de doi consuli: Lucius Aemilius Paullus și Gaius Terentius Varro. (45.000 de romani morţi şi 20.000 de prizonieri). Astăzi este privită ca una dintre cele mai mari bătălii tactice din istoria militară.

·  1377 - În Bătălia de pe râul Pyana dintre Hoarda Albastra a hanului Arapsha şi trupele ruse reunite sub comanda kneazului Ivan Dmitriyevich de Suzdal, soldatii rusi beti au fost macelariti de tatari.

cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Bătălia de pe râul Pyana (2 august 1377) – foto preluat de pe familypedia.wikia.com

·      1589 - Henri de Navara devine rege al Franței sub numele Henric al IV-lea.

Henric al IV-lea al Franței - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Henric de Bourbon (franceză Henri IV; denumit și Henric cel Mare (Henri le Grand) iar în regiunea lui de baștină, Gasconia, unde era iubit, era numit și “regele nostru Henric” (13 decembrie 1553 – 14 mai 1610), a fost rege al Navarei (1572-1610) și rege al Franței (1589-1610), primul rege din familia de Bourbon. Unul dintre meritele lui este dezvoltarea economică a Franței, după un război religios ce a dezbinat țara. Prin Edictul din Nantes asigură libertatea religiei protestante hughenote în Franța.

·   1776 - A fost semnata Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii

Pictură faimoasă a lui John Trumbull, adesea identificată ca o reprezentare a semnării Declarației, dar arată, de fapt, comitetul de redactare care prezintă lucrările sale Congresului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii este un document prin care cele treisprezece colonii ale Marii Britanii din America de Nord s-au declarat independente de Regatul Unit al Marii Britanii explicând totodată clar motivul pentru care au făcut-o. Documentul a fost ratificat de Congresul Continental în ziua de 4 iulie 1776. Originalul semnat olograf de delegații Congress-ului se găsește expus permanent în clădirea Arhivelor Naționale (National Archives) din capitala Statelor Unite, Washington, D.C..

·  1812 - Tarul Rusiei, Alexandru I, promulgă Legea privind „Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastia Basarabiei” prin care acorda Basarabiei (apartinand de facto Moldovei Transprutiene), un regim autonom în cadrul Imperiului Rus.

Harta Basarabiei ţariste 1826-1878 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Provincia nou creată și încorporată imperiului avea în frunte un guvernator de origine românească (boierul Scarlat Sturdza), limba română fiind folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei țariste. Conform legii din 2 august 1812 toate problemele administraţiei interne a Basarabiei stăteau în grija guvernatorului civil, iar ispravnicii judeţeni puteau fi numai români care au jurat credinţă Rusiei, nu şi colonişti.

Despre legea din 2 august 1812, Vighel arăta că însărcinarea de a o concepe i-a fost dată lui Capodistria şi nu unui rus, „fiindcă Rusia n-a avut atunci timpul necesar ca să-şi bată capul cu organizarea unui petec de pămînt de curînd dobîndit.” Caracteristicile acestei legi erau astfel evidenţiate de Nolde:

„1) Administraţia era supusă cu totul legilor moldoveneşti, nu numai în ce priveşte dreptul civil, dar şi cel public, şi

2) Organul administrativ suprem era compus din persoane oficiale, luate în majoritate dintre proprietarii locali. Guvernul rus, nedorind să se amestece în administraţia însăşi a provinciei, a lăsat totul să meargă ca în trecut.”

Iar Krupenski concluziona: „Anexînd Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administraţia ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decît preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.”

·         1815: Începe exilul lui Napoleon Bonaparte în Insula Sf Elena

·   1829 - Împăratul Braziliei, Pedro I, se căsătorește prin procura la Munchen, cu frumoasa printesa Amelie de Leuchtenberg .

Marriage of Pedro I to Amélie of Leuchtenberg. Next to him, in order of precedence, are his children with Maria Leopoldina: Pedro, Januária, Paula and Francisca – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Veritabila ceremonie nuptiala a avut loc la 17 octombrie la Rio de Janeiro,in Brazilia. Amélia de Leuchtenberg , Ducesă de Leuchtenberg, ( n.31 iulie 1812 – d. 26 ianuarie 1873), împărăteasă a Braziliei prin căsătoria cu împăratul Pedro I, a fost nepoata împărătesei Franței Josephine de Beauharnais . Tatăl ei, Eugene de Beauharnais , a fost singurul fiu al împărătesei Josephine și a primului ei soț, Alexandre de Beauharnais și fiu vitreg al lui Napoleon Bonaparte. Mama împărătesei Amélie a fost Printesa Augusta Amelia, fiica lui Maximilian I, rege al Bavariei.

·         1830: Carol al X-lea al Franței abdică în favoarea nepotului său Henri, Duce de Bordeaux. Totuși, Camera Deputaților controlată de liberali a refuzat să-l confirme pe ducele de Bordeaux drept Henric al V-lea votându-l pe ducele de Orléans, Ludovic-Filip drept rege al Franței.

·   1923 - Calvin Coolidge își îbcepe mandatul ca cel de-al 30-lea președinte al Statelor Unite.

Calvin Coolidge – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Calvin Coolidge, pe numele său complet John Calvin Coolidge, Jr. (n. 4 iulie 1872 – d. 5 ianuarie 1933) a fost cel de-al douăzeci și nouălea vicepreședinte (1921 – 1923) și cel de-al treizecilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1923 – 1929), succedând în oficiul președenției după moartea lui Warren G. Harding. Calvin Coolidge a condus o politică foarte conservativă în domeniul economic. Calvin Coolidge a fost gazda Reginei Maria, însoțită de doi dintre copiii săi, Ileana și Nicolae, în vizita acesteia peste ocean din octombrie 1926.

·         1929: Se înființează Regia Autonomă a Porturilor și Căilor de Comunicație pe Apă (PCA) care ia în exploatare și administrare căile de comunicație pe apă, porturile, vasele aferente, instalațiile de orice fel ș.a..

·         1932: Fizicianul american Carl D. Anderson descoperă pozitronul pentru care va primi Premiul Nobel.

·         1934: Președintele Germaniei Paul von Hindenburg moare la Neudeck, Adolf Hitler își asumă titlul de Führer și Cancelar al Germaniei. Liderul mişcării naziste, Hitler a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan naţionalist şi rasist de exterminare în masă a evreilor şi altor "indezirabili" din Europa, precum şi de lichidare a adversarilor politici din Germania. (d. 30 aprilie 1945).

·         1936: Ediția a XI-a a Jocurilor Olimpice - Berlin, Germania (2 august - 16 august); România a obținut 1 medalie de argint.

·         1939: Albert Einstein și Leo Szilárd scriu o scrisoare președintelui Franklin D. Roosevelt, îndemnându-l să înceapă proiectul Manhattan pentru a dezvolta o armă nucleară.

·  1940 - Stalin a semnat un decret abuziv (fără niciun fel de consultare a locuitorilor regiunii) de crearea a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenească pe o parte din pământul românesc ocupat cu forța de Armata Roșie.

Iosif Vissarionovici Stalin (născut: Ioseb Besarionis Dze Jugashvili,18 decembrie 1878 – d. 5 martie 1953) din tată georgian și mamă osetină, a fost un om politic sovietic, fost revoluționar bolșevic devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morții lui Vladimir Ilici Lenin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troțki și consolidându-și pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, și după încheierea acestuia, până la moartea sa. Din 1946 a deținut și funcția de prim-ministru al Uniunii Sovietice. Ideologia marxist-leninistă ca interpretare a lui Stalin este adeseori numită și stalinism - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

A fost creata de Moscova, dupa ruperea provinciei Basarabia din trupul Romaniei ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, RSS Moldoveneasca , o republica unionala in cadrul U.R.S.S. Stalin a semnat un decret abuziv (fără niciun fel de consultare a locuitorilor regiunii) de crearea a acestei asa zise “republici unionale” constituita prin ruperea unur teritorii din vechea Basarabie fără județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă, plus o parte a RSSA Moldovenești (aproximativ corespunzătoare teritoriului actual al Transnistriei), Este inceputul unui sir nesfarsit de umilinte si atrocitati la care sunt supusi romanii basarabeni, de catre ocupantii comunisti rusi.

* 1944 – În lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, cei 2.897 de romi rămaşi în viaţă au fost exterminaţi în camerele de gazare. La 10 iulie 2020, Preşedintele Romaniei, Klaus Iohannis a promulgat legea de instituire pe 2 august a Zilei naţionale de comemorare a Holocaustului împotriva romilor.

·   1945 - S-a încheiat Conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945), în care Puterile Aliate au discutat viitorul Germaniei după Al Doilea Război Mondial.

A conference session including Clement Attlee, Ernest Bevin, Vyacheslav Molotov, William D. Leahy, Joseph E. Davies, James F. Byrnes, and Harry S. Truman – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam a fost o conferință ținută după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial la Cecilienhof, în Potsdam, Germania (lângă Berlin), din 17 iulie până pe 2 august 1945. Au participat reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și Statelor Unite ale Americii, cele mai mari și mai puternice forțe ale Aliaților care au învins Puterile Axei în al Doilea Război Mondial. Delegațiile au fost conduse de șefii guvernelor celor trei națiuni învingătoare – Secretarul General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee și, respectiv, Președintele american, Harry S. Truman.

·         1953: Se fondează Stadionul Național din București.

·   1969 - A avut loc vizita oficială în România a preşedintelui SUA, Richard Nixon, primul preşedinte american care a vizitat tara noastra.

Vizita oficială în România a preşedintelui SUA Richard Nixon (2-3 august 1969) – foto preluat de pe www.agerpres.ro

În zilele de 2 şi 3 august 1969, a avut loc vizita oficială în România a preşedintelui SUA, Richard Nixon, aceasta fiind prima vizită a unui preşedinte american în România şi prima vizită într-o ţară socialistă după cel de-al Doilea Război Mondial, se arată în volumul ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

În convorbirile avute la Bucureşti cu oficialităţile române, s-a subliniat necesitatea stabilirii unor relaţii între state având la bază principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, eliminarea politicii de dictat şi amestec în treburile interne ale altora, instaurarea unei egalităţi depline între naţiuni. Totodată, s-a hotărât înfiinţarea unei biblioteci americane la Bucureşti şi a unei biblioteci române la Washington, mai punctează sursa citată.

·         1970 - În această zi circuitul de la Hockeinheim a găzduit pentru prima dată un Mare Premiu al Formulei 1. Circuitul tradiţional pentru Formula 1 era Nurburgring, dar datorită faptului că piloţii l-au boicotat considerându-l prea periculos, cursa a fost mutată în 1970 la Hockenheim. Prima cursă F1 a fost pe Hockenheimring a fost câştigată de Jochen Rindt care pilota pentru Lotus-Ford. A fost doar o ediţie pionieră pentru că următorii 6 ani spectacolul s-a mutat iarăşi la Nurburgring. Din 1977 până în 2006, cu excepţia anului 1985, Hockenheim a găzduit an de an cea mai urmărită competiţie de motorsport a planetei. În această locaţie se desfăşoară şi o etapă din DTM. Din 2001 acest circuit a fost foarte mult scurtat şi de la 6,8 km lungimea a fost redusă la 4,57 km. Cel mai rapid tur în noua configuraţie îi aparţine lui Kimi Raikkonen în 2004 cu 1:13.780, înainte recordului aparţinându-i lui Juan Pablo Montoya cu 1:38.117. Acest circuit este rezervat pentru organizarea Marelui Premiu al Germaniei până în 2018, deşi s-a spus că nu aduce venituri destule şi germanii se gândesc să îl retragă di circuitul Formulei.

* 1976 - Vizita în URSS a lui Nicolae Ceaușescu. Cu această ocazie este vizitată – pentru prima dată de un șef de stat roman dupa 1944 – RSS Moldovenească.

·         1980: Un atentat cu bomba a devastat gara  Bologna, omorând cel puţin 75 de persoane. Cele mai multe dintre victimele exploziei au fost italieni, dar printre cei morţi s-au numarat si  turisti straini . Mai mult de 200 de persoane au fost de asemenea ranite. Un grup neo-fascist a sunat un ziar din Roma  la trei ore după atac, ca să  revendice atentatul. 

·         1985: un avion de tip Boeing 747, ce aparținea companiei Japan Airlines, s-a prăbușit între Tokio și Osaka. 520 de oameni au murit.

·         1985: Inaugurarea crucișătorului "Muntenia", construit la Șantierul naval din Mangalia.

·       1990 - Irakul a invadat Kuweitul, declanșând războiul din Golf (2 august 1990–28 februarie 1991).  La 2 august 1990, sub pretextul că deține drepturi istorice asupra Kuweitului, Irakul, condus de Saddam Husein, a invadat acest emirat și l-a anexat. Peste 100.000 de soldaţi irakieni, susţinuti de 700 tancuri si aviatie, au invadat statul vecin Kuweit, în primele ore ale diminetii. Forţele irakiene au instalat un “ guvern provizoriu” iar presedintele Irakului Saddam Hussein a ameninţat să transforme oraşul Kuweit intr-un “cimitir”, dacă o altă ţară ”indrazneste “ sa conteste aceasta anexare.

Invazia a stârnit proteste si condamnarea internaţională. ONU a condamnat agresiunea și a instituit un embargo commercial împotriva Irakului și, față de refuzul Bagdadului de a-și retrage trupele, a declanșat la 3 ianuarie 1991, o operațiune militară (Operațiunea “Furtună în deșert”), grosul forțelor aeriene fiind asigurat de SUA.

În urma acestei acțiuni, Kuweitul a fost eliberat (27 februarie), dar Irakul a rămas sub un regim de sancțiuni și de control al ONU, existând indicii că autoritățile de la Bagdad fabrică în secret arme bacteriologice și chimice. Refuzul guvernului irakian de a coopera cu echipele de control a determinat acțiunea de pedepsire americano-engleză (bombardamentele aeriene), din decembrie 1998 (Operațiunea “Vulpea deșertului”).

·         1994: Se promulgă Legea privind asociațiile salariaților și membrilor conducerii societăților comerciale care se privatizează.

·         1995: Atentat nereușit asupra președintelui Georgiei, Eduard Șevarnadze.

·         1997: La Catedrala greco-catolică "Sfânta Treime" din Blaj sunt depuse osemintele marelui iluminist român Ioan Inocențiu Micu (Klein), personalitate marcantă a Școlii Ardelene, aduse de la Roma după 230 de ani de la moartea sa. Au loc cu acest prilej ceremonii religioase, cu participarea înalților prelați ai Bisericii greco-catolice. Rămășițele pământești ale episcopului greco-catolic au fost reînhumate în catedrală în octombrie 1997.

·         1999: Banca Nationala a Romaniei (BNR) a pus in circulatie, incepand cu aceasta data, bancnota din plastic cu valoare nominala de 2000 lei. BNR a vrut sa marcheze in acest fel, eclipsa de soare din 11 august 1999 si intrarea in anul 2000. A fost prima bancnota din polimeri emisa in Romania si in Europa.

Nașteri

·         1674: Filip al II-lea, Duce de Orléans (n. 2 august 1674 - d. 23 decembrie1723) a fost regent al Franței pentru Ludovic al XV-lea din 1715 până în 1723.

S-a născut la Saint-Cloud, ca fiul lui Filip al Franței, duce de Orléans și al celei de-a doua soții, Charlotte Elisabeth, Prințesă Palatină. A fost nepotul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. În timpul tinereții sale, era numit Filip Charles, Duce de Chartres, pentru a-l diferenția de tatăl său care avea același nume.

În martie 1661, tatăl său s-a căsătorit cu verișoara lui primară, Prințesa Henrietta a Angliei, cunoscută la Curte ca Madame. Căsătoria a fost furtunoasă; Henriette era o frumusețe renumită, care uneori a flirtat cu cei de la curtea de la Versailles. Tatăl lui Filip a fost homosexual ale căror legături cu bărbați au fost, de asemenea, bine cunoscute la curte.

Cu toate acestea, căsătoria a produs trei copii: Marie Louise d'Orléans, viitoarea regină a Spaniei, care a părăsit Franța în 1679 când Filip avea doar cinci ani; Philippe Charles, Duce de Valois (1664–1666); și Anne Marie d'Orléans, născută la Saint-Cloud în 1669, mai târziu a devenit soția regelui Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei.

Madame Henriette a murit la Saint-Cloud în 1670 existând zvonuri că ar fi fost otrăvită de iubitul soțului ei, Cavalerul de Lorena, cei doi iubiți rămânând împreună până la moartea lui Filip în 1701; totuși autopsia a arătat că Henriette a murit de peritonită.

În anul următor, Ducele de Orléans s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeth Charlotte, singura fiică a lui Carol I Louis, Elector Palatin și a Charlottei de Hesse-Kassel. Noua ducesă, care s-a convertit de la protestantismla catolicism chiar înainte de a intra în Franța, a fost populară la Curte. În scurtă vreme, în 1673, Prințesa a născut un băiat, Alexandre Louis d'Orléans, care a trăit puțin; în anul următor a născut un alt fiu, Filip Charles d'Orléans, viitorul Filip al II-lea de Orléans.

Filip in 1689 de Hyacinthe Rigault.

Filip Charles d'Orléans s-a născut la Castelul Saint-Cloud, situat la 10 km vest de Paris. Ca nepot al regelui Ludovic al XIII-lea al Franței, Filip a fost petit-fils de France. La naștere a primit titlu de Duce de Chartres iar formula de adresare era Monseigneur le duc de Chartres. Fiind al doilea fiu, nașterea sa n-a fost primită cu tot atât entuziasm ca nașterea Ducelui de Valois în 1673.^[1]

Filip era al patrulea în linia de succesiune la tronul Franței, după Louis, Delfin al Franței, propriul său tată și fratele său mai mare. Când Filip s-a născut, unchiul său, regele Ludovic al XIV-lea, era în culmea gloriei.

În 1676, fratele său mai mare, Ducele de Valois, a murit la Palatul Regal din Paris, Filip devenind moștenitorul Casei de Orléans; viitorii moștenitori ai Ducatului de Orléans vor fi cunoscuți sub titlu de Duce de Chartres (duc de Chartres) pentru următorul secol. În acel timp, mama sa era însărcinată cu Élisabeth Charlotte d'Orléans (1676–1744), viitoarea ducesă și regentă de Lorena. Élisabeth Charlotte și Filip au fost întotdeauna apropiați.^[2]

Ducele de Chartres a crescut la curtea privată a tatălui său de la Saint-Cloud și în Paris la Palatul Regal, reședința pariziană a familiei Orléans până la arestarea lui Philippe Égalité în aprilie 1793 în timpul Revoluției franceze.^[3] Palatul Regal era frecventat de, printre alții, Marie Anne Mancini, Ducesa de Bouillon, cercul libertin al tatălui lui Filip.

Un program cu cea mai bună modalitate de a educa un prinț a fost întocmit exclusiv pentru el de către Guillaume Dubois, preceptorul său.^[4] Dubois a intrat în casa tatălui său în 1683 ca "sub-preceptor". Până în 1687, educația lui Filip a fost efectuată de respectatul profesor Nicholas-François Parisot de Saint-Laurent.^[5]

Fiecare curs de studiu predat ducelui de Chartres conținea "principii" sau "elemente" ale unui subiect. Unii dintre cei mai buni istorici, genealogi, oameni de știință și artiști din regat au participat la acest experiment de învățământ, care a început în jurul anului 1689. De exemplu, Filip a învățat fizică și matematică de la Joseph Sauveur și de la Étienne Loulié^[6], a învățat teorii elementare de muzică și notație muzicală, plus elemente de bază de violoncel.

În mai 1685 ducele de Chartres, care avea 10 ani, și-a făcut prima apariție publică la Versailles; ocazia a fost sosirea la curtea Franței a Dogelui Genevei, Francesco Maria Lercari Imperiale. La 2 iunie 1686 Chartres a fost investit cu Ordinul Sfântului Duh la Versailles; în aceeași zi viitorul cumnat, Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine, de asemenea, s-a alăturat ordinului, așa cum făcuseră și verii săi Louis al III-lea, Prinț de Condé și François Louis, Prinț Conti.

Cu un an înainte să se căsătorească, în 1691, Chartres a avut prima experiență militară la Mons. A luptat cu curaj în Bătălia de la Steenkerque de la 3 august 1692 și în asediul din Namur. Anul următor a luptat în Bătălia de la Landen alături de prințul de Conti care a fost rănit.

Mai târziu a luptat în războiul spaniol de succesiune. Apoi i s-a dat comanda în campania din Italia (1706). A plecat în Spania unde a luat parte la Bătălia de la Almansa, un pas major în consolidarea Spaniei sub bourboni (1707).

Soția lui Filip, mândra Françoise Marie de Bourbon, fiica cea mică a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei lui, Madame de Montespan; pictură de Troy.

Războaiele constante cu marile puteri din Europa făceau puțin probabilă o căsătorie cu o prințesă străină sau așa i-a spus regele Ludovic al XIV-a fratelui său, Monsieur, atunci când l-a convins s-o accepte pe fiica sa recunoscută, Françoise Marie de Bourbon (cunoscută sub numele de Mademoiselle de Blois), ca soție pentru Filip. Regele a oferit o zestre de două milioane de livre (nu vor fi plătiți până nu se sfârșește Războiul de Nouă Ani^[7]) precum și Palais-Royal pentru părinții mirelui.

Auzind că fiul ei a fost de acord cu căsătoria, mama lui Filip l-a plesnit peste față în fața Curții, a întors spatele regelui și a plecat. Cu toate acestea, la 18 februarie 1692, verii s-au căsătorit.^[8]

Ceremonia a avut loc la Palatul Versailles iar slujba a fost efectuată de către cardinalul de Bouillon. În 1685 cardinalul refuzase să ia parte la căsătoria dintre Ducele de Bourbon și sora lui Françoise Marie, Mademoiselle de Nantes și ca urmare a fost exilat însă rechemat pentru căsătoria dintre Ducele de Chartres și Françoise-Marie. După ceremonie, a urmat un banchet în Sala Oglinzilor în prezența tuturor prinților și prințeselor de sânge.^[9] Printre oaspeți a fost prezent și regele exilat Iacob al II-lea al Angliei și soția lui, Mary de Modena. Madame de Montespan nu a fost inviattă la nunta fiicei sale.

Tânărul cuplu, a fost nepotrivit de la început, nu s-au plăcut prea mult unul pe altul și curând Filip a început să-i spună soției sale Madame Lucifer.^[10] Totuși, ei au avut împreună opt copii dintre care șapte fete.

Au existat zvonuri în legătură cu o relație incestuoasă dintre duce și fiica lui, Marie Louise Élisabeth de Orléans.^{[11] [12] [13]}Aceste zvonuri n-au fost niciodată confirmate. Ducele însuși a reacționat la ele printr-un comportament demonstrativ de afecțiune față de fiica sa în fața Curții.^[11] Zvonul a fost folosit de către opoziție în timpul perioadei sale ca regent și, a fost sursă de inspirație pentru cântece și poezii calomnioase.

După decesul tatălui său în iunie 1701, Filip a moștenit ducatele de Orléans, Anjou, Montpensier și Nemours și principatul Joinville.^[15] Tatăl său a murit la Saint-Cloud după o ceartă cu Ludovic al XIV-lea în legătură amanta însărcinată a lui Chartres, Marie-Louise de Séry.^[16] De asemenea s-a spus că tatăl său s-a înfuriat pentru că Ludovic n-a plătit zestrea promisă pentru fiica sa și a suferit un paroxism.^[17]

De-a lungul vieții, Filip a avut mai multe amante; soția lui a preferat să trăiască în liniște la Saint-Cloud, Palais-Royal sau în casa ei de la Bagnolet.

După decesul prințului de Condé în 1709, rangul de prinț de sânge a trecut de la Casa de Condé la Casa de Orléans. În decembrie 1697, fiul Delfinului, Ludovic al Franței, s-a căsătorit cu Prințesa Marie-Adélaïde de Savoia, fiica cea mare a surorii vitrege a lui Filip. Căsătoria a fost negociată ca parte a Tratatului de la Torino care a sfârșit conflictul franco-savoiard din timpul Războiului de Nouă Ani. Noul cuplul au fost părinții a doi Delfini ai Franței, Ludovic, Duce de Bretania, care a murit în 1712 și Ludovic, Duce de Anjou, viitorul Ludovic al XV-lea.

În 1710, fiica cea mare a lui Filip, Louise Élisabeth d'Orléans s-a căsătorit cu vărul ei primar Charles, Duce de Berry, care era fiul cel mic al Marelui Delfin și deci avea un rang mai mare decât Ducele și Ducesa de Orléans. Cuplul Berry n-a avut copii care să trăiască mai mult de un an.

În 1711, Delfinul a murit la Meudon la vârsta de 49 de ani iar titlul a trecut fiului său, care a murit în 1712. În testamentul său, Ludovic al XIV-lea l-a numit pe Orléans președinte al consiliului de regență pentru tânărul rege Ludovic al XV-lea.

Ducele de Orléans și Ludovic al XV-lea.

La 29 iulie 1714, la insistențele soției sale morganatice, Madame de Maintenon, Ludovic al XIV-lea și-a crescut la rang de prinți de sânge copii nelegitimi, ceea ce le dădea dreptul să moștenească coroana dacă linia legitimă dispărea.^[18]. Deci, Louis-Auguste de Bourbon, Duce de Maine și Louis-Alexandre de Bourbon, Conte de Toulouseau fost oficial incluși în linia de succesiune în urma tuturor descendenților legitimi.

La 25 august 1715, cu câteva zile înainte de deces, Ludovic al XIV-lea a adăugat un codicil testamentului său prin care l-a numit pe Ducele du Maine comandant al casei civile și militare iar pe Villeroy ca secund al comandantului.

Ludovic al XIV-lea a murit la Versailles la 1 septembrie 1715 și a fost succedat de strănepotul său în vârstă de cinci ani, Ludovic al XV-lea. La 2 septembrie, Ducele de Orléans s-a întâlnit cu parlamentarii cu scopul de a anula codicilul regelui. După multe ședințe, Parlamentul abrogă codicilul și îl confirmă pe Ducele de Orléans ca regent al Franței.^[19]

La 30 decembrie 1715, din cauza iernii aspre, regentul decide să-l mute pe micul Ludovic de la Castelul Vincennes la Palatul Tuileries din Paris,^[20] unde a locuit până la întoarcerea la Versailles în iunie 1722. Regentul a guvernat de la reședința sa pariziană, Palais-Royal.

Miniștrii au fost înlocuiți de consilii unde un loc preponderent i s-a asigurat nobilimii. Acest regim se aplica în Spania și se va aplica și în Prusia. Sistemul a eșuat în Franța în timpul regenței; din septembrie 1718, regentul l-a restabilit pe miniștri.

Filip a dezaprobat ipocrizia domniei lui Ludovic al XIV-lea și s-au opus cenzurii, ordonând retipărirea cărților interzise în timpul domniei unchiului său. Inversând din nou politicile unchiului său, Filip a format o alianță cu Anglia, Austria și Țările de Jos și a luptat într-un război de succes împotriva Spaniei, care a stabilit condițiile unei păci europene. În acest timp el a deschis canale diplomatice cu Rusia, care a dus la o vizită de stat a Țarului Petru cel Mare.

A jucat în câteva piese de teatru ale lui Molière și Racine, a compus o operă și a fost un pictor și gravor talentat. Deși era ateu, Filip a favorizat jansenismul, care, în ciuda condamnării Papei a fost acceptat de episcopii francezi.

Consiliu de regență

La început, a scăzut impozitele și a eliberat 25.000 de soldați. Dar măsurile inchizitoriale pe care el le-a început împotriva finanțatorilor a condus la perturbări, în special în provincia Bretania unde s-a desfășurat o revoltă cunoscută sub numele de "Pontcallec Conspiracy". A admis operațiunile riscante ale bancherului John Law, care au dat faliment și au condus la o criză dezastruoasă în Franța.

La 6 iunie 1717, regentul a convins Consiliul de regență să achiziționeze de la Thomas Pitt cel mai mare diamant din lume de la vremea aceea, pentru Coroana Franței. Diamantul avea 141 carate (28,2 g) și s-a plătit pentru el suma de 135.000 £; a fost cunoscut sub numele Le Régent.

În 1719, Filip și-a pierdut fiica favorită, Marie Louise Élisabeth; a fost înmormântată la biserica Saint Denis. Trei ani mai târziu și-a pierdut mama, de care a fost foarte apropiat.

La 15 iunie 1722, Ludovic al XV-lea și curtea au părăsit Palatul Tuileries pentru Palatul Versailles unde tânărul rege voia să locuiască. Decizia a fost luată de Ducele de Orléans care, după căderea sistemului de drept avea sentimentul pierderii popularității în Paris.^[21] Filip a luat apartamentele ultimului Delfin la primul etaj al Palatului; apartamentele regelui erau deasupra. În același an, la 25 octombrie, Ludovic al V-lea în vârstă de 12 ani a fost uns rege al Franței la Reims.

Odată cu declararea majoratului regelui la 15 februarie 1723, Ducele a demisionat din funcția de regent. După decesul cardinalului Dubois la 10 august, tânărul rege i-a oferit Ducelui poziția de prim ministru, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, câteva luni mai târziu.

Regentul a murit la Versailles la 2 decembrie 1723 la vârsta de 49 de ani în brațele amantei sale, ducesa de Falari. Funcția de prim ministru a fost preluată de Ducele de Bourbon.

Copii:

Imagine	Nume	Naștere	Deces	Note
	Mademoiselle de Valois	17 decembrie 1693	17 octombrie 1694	a murit în copilărie
	Marie Louise Élisabeth d'Orléans	20 august 1695	21 iulie 1719	s-a căsătorit cu Charles, Duce de Berry care era al treilea fiu al Marelui Delfin; au avut copii.
	Louise Adélaïde de Orléans	13 august 1698	10 februarie 1743	Stareță de Chelles; nu s-a căsătorit niciodată, nu a avut copii.
	Charlotte Aglaé de Orléans	20 octombrie 1700	19 ianuarie 1761	S-a căsătorit cu Francesco al III-lea d'Este, au avut copii.
	Louis d'Orléans	4 august 1703	4 februarie 1752	S-a căsătorit cu Auguste de Baden-Baden, au avut copii.
	Louise Élisabeth d'Orléans	11 decembrie 1709	16 iunie 1742	S-a căsătorit cu Ludovic I al Spaniei, nu au avut copii.
	Philippine Élisabeth d'Orléans	18 decembrie 1714	21 mai 1734	A murit la vârsta de 19 ani de variolă; a fost logodită cu infantele Carlos al Spaniei (viitorul rege Carol al III-lea); nu a avut copii.
	Louise Diane d'Orléans	27 iunie 1716	26 septembrie 1736	S-a căsătorit cu Louis François, Prinț Conti; a murit la naștere la vârsta de 20 de ani.

Filip a avut câțiva copii nelegitimi cu câteva femei; trei dintre aceștia sunt cunoscuți:

• Cu Florence Pellerin:

1. Charles de Saint-Albin (1698–1764);

• Cu Marie Louise Le Bel de La Boissière:

1. Jean Philippe bâtard d'Orléans (1702–1748);

• Cu Christine Charlotte Desmares:

1. Angélique de Froissy (1702–1785).

Filip II, Duce de Orléans

Duce de Orléans Regent al Franței

* 1772: Louis Antoine de Bourbon (Louis Antoine Henri; 2 august 1772 – 21 martie 1804) a fost rudă a monarhilor Bourbon ai Franței. Mai faimos pentru moartea sa decât pentru viața sa, a fost executat în urma unor acuzații în timpul Consulatului francez.

Ducele de Enghien

Ducele a fost unicul copil al lui Louis Henri de Bourbon și a soției lui, Bathilde d'Orléans. Ca membru al Casei de Bourbon a fost prinț de sânge. S-a născut la Castelul Chantilly, reședința de la țară a Prinților de Condé. La naștere a primit titlul de Duce de Enghien, tatăl său era deja Duce de Bourbon și moștenitor al titlului de Prinț de Condé.

Numele complet al mamei sale era Louise Marie Thérèse Bathilded'Orléans; ea era singura fiică în viață a lui Louis Philippe d'Orléans(nepot al regentului Filip d'Orléans) și a Louisei Henriette de Bourbon. Unchiul său era viitorul Philippe Égalité și era verișor primar cu viitorul Louis-Philippe I, rege al Franței. De asemenea a fost descendent al regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan; mama sa a fost strănepoată a Mademoiselle de Blois (1677–1749) iar tatăl său strănepot a Mademoiselle de Nantes (1673–1743), două dintre fiicele Madamei de Montespan.

A fost singurul copil al părinților săi, aceștia s-au separat în 1778 după ce a fost descoperită legătura tatălui său cu Marguerite Catherine Michelot, o cântăreață de operă. Louis Antoine a fost ultimul descendent al Casei de Condé.

La izbucnirea Revoluției franceze, tânărul Louis Antoine în vârstă de 17 ani a emigrat cu tatăl și bunicul său la câteva zile după căderea Bastiliei și a rămas în exil căutând forțe pentru o invazie în Franța și restaurarea monarhiei. În 1792, la izbucnirea războaielor revoluționare franceze, el a deținut o comandă în armata emigranților care era organizată și comandată de bunicul său, Prințul de Condé. S-a angajat în încercarea de a invada Franța alături de armatele aliate austriece și prusace unite sub comanda Ducelui Carol al II-lea, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel. La 2 februarie 1794 Louis Antoine a primit din mâinile Contelui de Provence (viitorul Ludovic al XVIII-lea al Franței) Crucea Saint-Louis pentru comportamentul său viteaz în armata de Condé.^[1].

După disoluția armatei Condé, după pacea de la Lunéville (februarie 1801), s-a căsătorit cu Charlotte de Rohan, nepoata cardinalului de Rohan și s-a refugiat la Ettenheim în Baden aproape de frontiera franceză.

La începutul anului 1804, Napoleon Bonaparte, atunci Primul Consul al Franței a auzit o știre care părea să-l lege pe tânărul duce cu conspirația Cadoudal-Pichegru urmărită de către poliția franceză. Știrea era falsă însă Napoleon a dat ordine pentru arestarea ducelui. Deși între timp s-a descoperit adevărul, acuzarea ducelui a fost schimbată; a fost acuzat că a fost împotriva Franței în ultimul război și că avea intenția de a lua parte la o nouă coaliție împotriva Franței. Comisia militară prezidată de Hullin a întocmit actul de condamnare în grabă. La 21 martie 1804 ducele a fost împușcat în șanțul castelului Vincennes, aproape de un mormânt care îi fusese deja pregătit.

Louis Antoine

Duce de Enghien

·         1788: Leopold Gmelin (n. 2 august 1788, Göttingen; d. 13 aprilie 1853, Heidelberg) a fost un chimist german, fiul renumitului savant Johann Friedrich Gmelin (1748-1804), naturalist și chimist.

Leopold Gmelin studiază medicina și chimia la Göttingen, Tübingen și la Viena. În 1813 devine profesor-asistent de chimie la Heidelberg, în 1814 profesor-extraordinar și în 1817 profesor-ordinar de chimie și de medicină.

Descoperă fericianura de potasiu (1822) și scrie Handbuch der anorganischen Chemie (prima ediție : 1817-1819, a patra ediție 1843-1855), o carte de referință la acea vreme. Iese la pensie în 1852 și moare la Heidelberg.

Leopold Gmelin

* 1818: Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, Prinț de Orania-Nassau (Willem Alexander Frederik Constantijn Nicolaas Michiel, Prins der Nederlanden, Prins van Oranje-Nassau; 2 august 1818 – 20 februarie1848) a fost al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și a soției sale, Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei, fiica Țarului Pavel I al Rusiei. În familie i se spunea Sașa.

Prințul Alexandru

Prinț al Țărilor de Jos Prinț de Orania-Nassau

·         1820: S-a nascut fizicianul  irlandez John Tyndall; (d. 1893). A făcut descoperiri in domeniul diamagnetismului, radiațiilor infraroșii și aproprietăților fizice ale aerului. Tyndall a publicat mai mult de o duzină de cărți științifice si a  fost profesor de fizica la Institutul Regal al Marii Britanii din Londra din 1853 pana in 1887

* 1821: Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. A avut un frate, Iancu Alecsandri și o soră, Catinca Alecsandri, căsătorită cu Constantin Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru Unirea Principatelor Române (1859) și ministru în mai multe rânduri în guvernele Moldovei.

Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.

Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.

Vornicul Alecsandri, Vasile și Iancu

În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.

În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846. Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie din 1847 (la doar 2 ani după ce a cunoscut-o), îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de către Vasile Alecsandri.

După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.

În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.

Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.

Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Maroc, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

Vasile Alecsandri și Ion Ghica la Istanbul în 1855

În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi premiul oferit de felibri; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mircești.

A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.

Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “

Volume de teatru. Comedii

• Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)
• Teatru românesc. Repertoriul dramatic al d-lui Vasile Alecsandri (1852)
• Chirița în provincie (1855)
• Chirița în voiagiu (1865)
• Chirița în balon (1875)

Volume de poezie

Monumentul lui Vasile Alecsandri în Chișinău, Republica Moldova.

• Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul I (1852)
• Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul II (1853)
• Doine și lăcrimioare, 1842-1852 (1853)
• Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (1866)

Proze

• Istoria unui galben
• Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
• Iașii în 1844
• Un salon din Iași
• Românii și poezia lor
• O primblare la munți
• Borsec
• Balta-albă
• Călătorie în Africa.
• Un episod din anul 1848

Proze din periodice

• Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir
• Melodiile românești
• Prietenii românilor
• Lamartine
• Alecu Russo
• Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
• Din albumul unui bibliofil
• Vasile Porojan
• Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
• Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri

Drame

• Cetatea Neamțului sau Sobiețchi și plăeșii români (1857)
• Lipitorile satelor (1863)
• Sgârcitul risipitor (1863)
• Despot Vodă, dramă istorică (1880)
• Fântâna Blanduziei (1884)
• Ovidiu (1890)

Opere complete

• Opere complecte: Poesii, Proză, Teatru, 1875

Prezență în antologii

• Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) / Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (Daniel Ioniță, Editura Minerva 2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)

Vasile Alecsandri

·         1824: Francisca a Braziliei (n. 2 august 1824 – d. 27 martie 1898) a fost prințesă a Braziliei. A fost fiica regelui Pedro I al Braziliei (și al IV-lea al Portugaliei) și a primei lui soții, Maria Leopoldina de Austria. S-a căsătorit cu François d'Orléans, fiu al regelui Ludovic-Filip al Franței și a avut trei copii.

Prin singura sa fiică, ea este ascendenta Prințului Henri, Conte de Paris, Duce al Franței, actualul pretendent orléanist la tronul Franței și al regelui Juan Carlos I al Spaniei.

Dona Francisca în jurul vârstei de 56 de ani, c.1880

S-a născut la palatul imperial Saint Christopher din Rio de Janeiro, capitală a Imperiului Braziliei. Numele ei complet a fost Francisca Carolina Joana Carlota Leopoldina Romana Xavier de Paula Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga.^[1]

Prin tatăl ei, împăratul Pedro I, ea a fost membră a ramurii braziliene a Casei de Braganza (portughezăBragança) și de la naștere a primit titlul de Dona.^[2] Mama ei a fost Arhiducesa Maria Leopoldina de Austria, fiica lui Francis al II-lea, ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman. Prin ea, Francisca a fost nepoata lui Napoleon Bonaparte și verișoara primară a împăraților Napoleon al II-lea al Franței, Franz Joseph al Austriei și Maximilian I al Mexicului.^[3]

Fratele ei mai mic a fost viitorul Pedro al II-lea al Braziliei. A fost deci mătușa paternă a Prințesei Imperiale a Braziliei, Isabel. De asemenea, a fost verișoară primară cu Prințesa Maria Carolina a celor Două Sicilii.

La 1 mai 1843, la Rio de Janeiro, Francisca s-a căsătorit cu François d'Orléans, al treilea fiu al regelui Ludovic Filip al Franței și al reginei Maria Amalia de Neapole. Mireasa avea 19 ani iar mirele 25.

Singura lor fiică, Prințesa Françoise d'Orléans s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Robert, Duce de Chartres și a devenit mama pretendentului orléanist Prințul Jean, Duce de Guise. Fiul ei Pierre nu s-a căsătorit niciodată însă a avut două fiice nelegitime cu o femeie căsătorită.

Atunci când familia Orléans a fugit din Franța, s-au stabilit în Anglia locuind la Claremont; acolo Francisca a dat naștere unei fiice născute în 1849. Anul următor, regele exilat Ludovic-Filip I a murit. În timpul domniei Casei de Bonaparte, familia Orléans s-a întors în Franța. Francisca a murit la Paris, în vârstă de 73 de ani. Soțul ei i-a supraviețuit doi ani; a murit la Paris, în 1900.

Copii:

1. Prințesa Françoise de Orléans (14 august 1844 – 28 octombrie 1925) căsătorită cu vărul ei Prințul Robert, Duce de Chartres; a avut copii.
2. Prințul Pierre, Duce de Penthièvre (4 noiembrie 1845 – 17 iulie 1919) nu s-a căsătorit niciodată.
3. Prințesa Marie Léopoldine de Orléans (n./d. 30 octombrie 1849)

Francisca a Braziliei

Prințesă de Joinville

Portret de Franz Xaver Winterhalter c. 1844

·         1831: Gheorghe Burada, dirijor și profesor român (d. 1870)

·         1834: Frédéric Auguste Bartholdi (n. 2 august 1834, Colmar - d. 5 octombrie1904, Paris) a fost un sculptor francez, originar din Alsacia.^[10]

A început studiul arhitecturii în Alsacia și apoi la Paris, a continuat cu studiul picturii, la Paris, cu Ary Scheffer, dar a abondonat pictura în favoarea sculpturii, pe care a studiat-o cu Antoine Étex și J.-F. Soitoux, artă de care s-a ocupat apoi exclusiv.^[11] Printre lucrările sale celebre se numără "Francesca da Rimini" (1852), "Monumentul lui Martin Schongauer" (1863), "Le Vigneron" (1870) și "Vercingetorix" (1872).^[12]

Casa unde s-a născut Bartholdi, amenajată ca muzeu

Cea mai cunoscută lucrare a sa este însă Statuia Libertății din New York. O replică a statuii, de mai mici dimensiuni, este instalată la Paris, pe Île des Cygnes de pe Sena^[13], în timp ce statuia originală, care a servit de model, se află expusă tot în Paris, și anume în Grădina Luxemburg.

Tot la Paris există și Flacăra Libertății din Paris, monument reprezentând doar flacăra, în mărime naturală, a Statuii Libertății din New York.

O altă sculptură celebră este Leul din Belfort, aflată în fața peretelui stâncos pe care este așezată Citadela din Belfort.

Câteva lucrări:

• 1856 Monumentul generalului Rapp, Colmar, Avenue de la République
• 1860 Statuia lui Martin Schongauer, Colmar, Musée Unterlinden
• 1864 Monumentul (fântâna) amiralului Armand Joseph Bruat, Colmar, Champ-de-Mars
• 1880 Leul din Belfort, Belfort, stânca de sub Citadelă
• 1886 Statuia Libertății, New York
• 1898 Fântâna Schwendi, Colmar, Place de l'Ancienne douane

Replici

• Flacăra Libertății, Paris, Place de l'Alma
• 1885 Statuia Libertății din Paris, Paris, pont de Grenelle
• 1889 Statuia Libertății din Grădina Luxembourg, Paris, jardin du Luxembourg
• Leul din Belfort, Replica din Piața Denfert-Rochereau în Paris
• Leul din Belfort, Replica din Dorchester square în Montréal.

Frédéric Auguste Bartholdi

Frédéric Auguste Bartholdi în 1898

* 1849: Maria Pia a celor Două Sicilii^[1] (2 august 1849–^[1]29 septembrie1882]^[1]) a fost prințesă de Bourbon-Două Sicilii și Ducesă de Parma ca soție a lui Robert I, Duce de Parma. Maria Pia a fost fiica regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Theresa de Austria.^[1] Maria Pia a fost obligată să plece în exil împreună cu restul familiei după unificarea Italiei în 1861.

La 5 aprilie 1869, la Roma, Maria Pia s-a căsătorit cu Robert I, Duce de Parma. Împreună au avut 12 copii din care 6 retardați mintal.

Maria Pia a murit la nașterea celui de-al 12-lea copil, la Villa Borbone în apropiere de Viareggio la 29 septembrie 1882 la vârsta de 33 de ani. După decesul ei, Robert I s-a recăsătorit în 1884 cu Maria Antonia a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaidei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg; împreună au avut 12 copii.

• Prințesa Maria Louise (17 ianuarie 1870 - 31 ianuarie 1899), căsătorită cu Ferdinand I al Bulgariei; a avut copii.
• Prințul Ferdinando (5 martie 1871 - 14 aprilie 1871)
• Prințesa Luisa Maria (24 martie 1872 - 22 iunie 1943)
• Prințul Henri (Principe Enrico) (13 iunie 1873 - 16 noiembrie 1939)
• Prințesa Maria Immacolata (21 iulie 1874 - 16 mai 1914)
• Prințul Joseph (Principe Giuseppe) (30 iunie 1875 - 7 ianuarie 1950)
• Prințesa Maria Teresa (15 octombrie 1876 - 25 ianuarie 1959)
• Prințesa Maria Pia (9 octombrie 1877 - 29 ianuarie 1915)
• Prințesa Beatrice (9 ianuarie 1879 - 11 martie 1946), căsătorită cu Pietro Lucchesi-Palli (un nepot al prințesei Caroline de Neapole și Sicilia și al celui de-al doilea soț al ei); a avut copii.
• Prințul Elias (Principe Elia) (23 iulie 1880 - 27 iunie 1959), șeful familiei ducale de Parma (1950–1959). Căsătorit cu Arhiducesa Maria Anna de Austria, a avut copii.
• Prințesa Maria Anastasia (25 august 1881 - 7 septembrie 1881)
• Prințul Augusto (sau Prințesa Augusta) (22 septembrie 1882 - 22 septembrie 1882) - Maria Pia a murit dând naștere acestui copil.

Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii

Ducesă de Parma

* 1854: Prințesa Marie Friederike Leopoldine Georgine Auguste Alexandra Elisabeth Therese Josephine Helene Sophie of Saxe-Altenburg (2 august 1854 – 8 octombrie 1898) a fost soția Prințului Albert al Prusiei, regent al ducatului Brunswick

Maria a fost singurul copil al lui Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg și a soției acestuia, Prințesa Agnes de Anhalt-Dessau, care a atins vârsta adultă; fratele ei mai mic, Georg, a murit în copilărie.^[1] Pentru că tatăl ei nu a avut moștenitori pe linie masculină, titlul a fost preluat de vărul Mariei, Ernst.

La 9 aprilie 1873 la Berlin s-a căsătorit cu Prințul Albert al Prusiei, un nepot al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Mariajul nu a fost fericit iar mai târziu cei doi au divorțat.

Împreună au avut trei copii:

• Friedrich Heinrich Albrecht (1874–1940)
• Joachim Albrecht (1876–1939)
• Friedrich Wilhelm (1880–1925)

Prințesa Maria

Prințesă Albert de Prusia

·         1858: Emma de Waldeck și Pyrmont (2 august 1858 – 20 martie 1934) a fost a doua soție a regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos. A fost regentă (1890–1898) și regină mamă (1890–1934) a Țărilor de Jos. A fost numită după bunica ei, Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg.

Emma de Waldeck și Pyrmont

Regină a Țărilor de Jos; Mare Ducesă de Luxemburg

Emma ca regină mamă

·         1868: Constantin I (greacă Κωνσταντίνος A', Βασιλεύς των Ελλήνων; n. 2 august 1868; d. 11 ianuarie 1923) a fost rege al Greciei din 1913 până în 1917 și din 1920 până în 1922. A fost comandantul armatei elene în timpul războiului greco-turc din 1897 și a condus forțele grecești în timpul războaielor balcanice din 1912-1913 în care Grecia a câștigat Salonicul și și-a dublat populația și suprafața. A devenit rege al Greciei la 18 martie 1913 după asasinarea tatălui său.

Familia regală greacă la sfârșitul anului 1880 în timpul unui voiaj al Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei la Atena. De la stânga la dreapta Prințul Nicolae al Greciei, Prințesa Maria (jos), regina Olga, Prințul Constantin, Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei (ținând un câine pe genunchi), Prințesa Alexandra, regele George I și Prințul George.

Născut la 2 august 1868 la Atena și botezat la 12 august, Constantin a fost cel mai mare fiu al regelui George I al Grecieiși al reginei Olga. A primit numele Constantin după bunicul matern, Marele Duce Constantin Nicolaevici, dar și după împărații bizantini^[1]. În familie era cunoscut sub numele Tino.

Așa cum a fost prevăzut prin constituție, Constantin și frații săi au fost crescuți în religia ortodoxă greacă^[2], spre deosebire de tatăl lor care a rămas luteran^[3].

Prințul a avut o copilărie fericită, între Palatul Regal din Piața Syntagma din Atena și Palatul Tatoi, la poalele muntelui Parnes. Pentru Constantin și frații săi, părinții lor, George și Olga, au fost părinți atenți; regele își petrecea adesea timpul în compania copiilor și se juca cu ei^[4]. Cu părinții și cu bona, Constantin vorbea în engleză iar la școală în greacă.

În 1884, Constantin la vârsta de 16 ani a fost declarat major. Cu această ocazie a primit titlul de prinț moștenitor și cel de duce de Sparta. Constantin a plecat doi ani în Germania unde și-a completat studiile.

La Berlin, la curtea Hohenzollernilor, Constantin o reîntâlnește pe prințesa Sofia a Prusiei pe care o cunoscuse cu câțiva ani în urmă la unchiul său, Prințul de Wales. Cei doi tineri s-au îndrăgostit și s-au logodit la 3 septembrie 1888^[5].

La 27 octombrie 1889, Constantin și Sofia s-au căsătorit la Atena și au avut două ceremonii religioase, una publică ortodoxă și alta privată protestantă. Festivitățile au reunit la Atena reprezentanți ai tuturor caselor regale europene. Wilhelm al II-lea al Germaniei, Christian al IX-lea al Danemarcei, viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit și Nicolae al II-lea al Rusiei au fost invitații de onoare. Noul cuplu s-a instalat la reședința special construită pentru ei iar relațiile dintre ei au fost armonioase. În ciuda acestui lucru, Constantin a avut o relație amoroasă la începutul anului 1912 cu contesa Paola d’Ostheim, divorțată de prințul Hermann de Saxa-Weimar-Eisenach. Cei doi au ținut corespondență până la moartea lui Constantin^[6].

Împreună cu frații săi, Prințul George și Nicolae, Constantin a participat la pregătirea primelor Jocuri Olimpice moderne în calitate de președinte al comitetului de organizare

Victoria otomană de la Domokos, de Fausto Zonaro.

În ianuarie 1897, Creta s-a revoltat încă o dată contra conducerii otomane și a cerut unificarea cu Grecia. La Atena, partizanii Marii Idei (greacă Μεγάλη Ιδέα; Megáli Idéa) au solicitat intervenția monarhiei grecești în conflict. Sub presiunea lor, regele și primul ministru Theodoros Deligiannis au trimis întăriri insurgenților. Prințul George a fost numit comandant al flotei care trebuia să împiedice Marea Poartă să intervină contra revoltelor. În același timp, 1.500 de soldați greci au debarcat pe insulă.^[8] În fața atitudinii Atenei, Imperiul Otoman a declarat război Greciei la 17 aprilie 1897. Este începutul războiului greco-turc din 1897 (sau "războiul de treizeci de zile")^[9].

Numit comandant șef al armatei la 26 martie, Constantin este considerat responsabil pentru penetrarea Macedoniei. Tentativa de invazie este însă un eșec iar grecii se retrag rapid la Thessalie. Cartierul general grec stabilit în orașul Larissa este ocupat de otomani. La sfârșitul lunii aprilie, războiul este pierdut de greci iar ultimele bătălii din mai nu fac decât să confirme superioritatea turcilor^[10].

În ciuda intervenției mai multor puteri străine în favoarea Atenei în timpul convorbirilor de pace din decembrie 1897,^[10]consecințele înfrângerii sunt foarte grave pentru greci: trebuie să renunțe la ambițiile teritoriale din Creta și Macedonia și frontierele sunt corectate în favoarea Imperiului Otoman. Grecia trebuie să plătească, de asemenea, o indemnizație de război de aproape patru milioane lire turcești iar acest lucru se întâmplă într-un moment când deja finanțele publice sunt la cel mai mic nivel^[11].

Prințul moștenitor Constantin este considerat principalul responsabil pentru înfrângere iar o parte a opiniei publice a cerut să fie judecat de Curtea Marțială^[12]. Soția sa, prințesa Sofia a Prusiei, este criticată în mod egal din cauza atitudinii fratelui ei, kaiserul Wilhelm al Germaniei, care a susținut în mod deschis Turcia în timpul conflictului. Cuplul a părăsit pentru o perioadă Grecia și s-a instalat în Germania la mama Sofiei

Armata greacă intră în Salonic.

La 8 octombrie 1912, Muntenegru declară război Imperiului Otoman. Zece zile mai târziu, Serbia, Bulgaria și Grecia fac același lucru. Este începutul Primului Război Balcanic^[14].

De partea greacă, conflictul are loc pe două fronturi: în nord-est-ul țării, spre Tesalia și Macedonia și nord-vest spre Epir. Trupele elene alcătuite din 120.000 de oameni sunt împărțite în două armate iar cea din nord-est este condusă de Constantin. Obiectivul acestei armate este să ajungă la Salonic înaintea trupelor bulgare.

După victoria grecilor în bătălia de la Sarantaporo de la 22 octombrie și după alte câteva victorii, trupele conduse de prințul moștenitor ajung la porțile Salonicului și încercuiesc orașul. Comandantul orașului și al celei de-a treia armate turce, Pașa Hussein Tashin a cerut începerea negocierilor cu Statul Major grec și cu reprezentanți ai Bulgariei a cărui armată se apropia rapid de oraș. Condițiile oferite de greci au fost mai bune pentru turci astfel încât la 8 noiembrie trupele grecești au intrat în Salonic^[14][15].

Predarea Pașei Tashin Hussein care îi dă sabia simbolic lui Constantin în interiorul Palatului de administrație, este unul dintre punctele culminante ale acelei zile

Dornic să profite de popularitatea câștigată de prințul moștenitor pentru a-și întări dinastia, regele George I ia decizia să abdice în favoarea fiului său. La 18 martie 1913 regele profită de un dejun cu fiii săi Nicolae, George și Andrei la Salonic pentru a-i anunța că vrea să predea coroana cu ocazia jubileului care urma să aibă loc în octombrie.

După prânz, George I a plecat la o plimbare pe străzile orașului, ca în fiecare după-amiază de când a ajuns la Salonic. El a mers fără nici un fel de protecție, la fel cum făcea la Atena încă de la începutul domniei sale. În acea zi a fost așteptat de anarhistul Alexandros Schins care l-a împușcat cu un revolver. La scurt timp de la eveniment, Prințul Nicolae este avertizat și el este cel care va da vestea restului familiei^[17][18].

Constantin era la cartierul general de la Ioannina împreună cu fratele său Christophe când a primit telegrama prin care era anunțat de moartea tatălui său și de noul său statut de rege.

Când a urcat pe tron, în ciuda faptului că nu a avut aceeași experiență politică ca a tatălui său, Constantin s-a bucurat de un prestigiu enorm în rândul poporului său^[19]. Pe lânga recenta sa glorie militară, noul rege are multe avantaje: este primul suveran modern născut în Grecia, este de asemenea primul care a fost crescut în religia ortodoxă. Poartă un un nume prestigios, al celui care a a fondat Constantinopolul (împăratul roman Constantin I) și a ultimului împărat bizantin (Constantin al XI-lea Paleologul).

Modificările teritoriale după Tratatul de la Londra (1913) (sus) și Tratatul de la București (1913) (jos).

Începutul domniei lui Constantin a fost marcat de negocierile de pace de la sfârșitul primului război balcanic. Prin Tratatul de la Londra din 30 mai 1913, Grecia a primit o bună bucată din Macedonia (împreună cu Salonicul, legat definitiv de regalitatea greacă prin moartea regelui George I), o parte din Epir, Creta și mai multe insule din Marea Egee. În acest fel suprafața țării s-a dublat. Au avut loc diviziuni profunde între regatele din Balcani și Grecia care trebuia să facă față revendicărilor bulgarilor ce n-au acceptat pierderea Salonicului^[20].

O lună după semnarea Tratatului de la Londra, în noaptea de 29 spre 30 iunie 1913, Bulgaria a atacat fără avertisment foștii aliați greci și sârbi. Elementul surpriză i-a permis să captureze rapid orașul grec Nigrita^[21].

De la izbucnirea ostilităților, Constantin a preluat conducerea armatei sale iar la 30 iunie, forțele elene au contraatacat pe uscat și pe mare. Lupte grele au avut loc la Kilkis între 30 iunie și 4 iulie soldate cu victoria grecilor. După mai multe tentative de contraatac pentru a-și recupera pozițiile pierdute, armata a II-a bulgară recunoaște înfrângerea și s-a retras spre nord abandonând orașele Serres și Drama.^[22]

Armata greacă a continuat să înainteze ajungând la 23 iulie pe teritoriile bulgare.

Primul ministru Eleftherios Venizelos vrea să negocieze un armistițiu cu guvernul bulgar. Se deplasează la cartierul general grec la Hadji Beylik și încearcă să-l convingă pe rege să ceară pacea.^[23] Constantin însă dorește o victorie militară decisivă și refuză.^[23] Între timp, forțele bulgare se organizează și încep atacul la 29 iulie. Contraofensiva lor este puternică iar relieful din Cheile Kresna este nefavorabil grecilor astfel încât a doua zi, trupele elene sunt la un pas de anihilare totală. Regele a trimis o telegramă primului ministru prin care îi cere să plece la București și să ceară armistițiu.^[23]

În cele din urmă, Constantin I și armata sa au fost salvate de guvernul bulgar, care a sugerat, între timp, o încetare a focului pentru a proteja capitala. Semi-înfrângerea grecă de la Kresna a limitat consecințele asupra evoluției generale a conflictului 

La sfârșitul lunii iulie 1914, kaiserul Wilhelm a trimis o telegramă lui Constantin prin care îi întreabă care va fi atitudinea Greciei în caz de război. Regele îi răspunde că nu intenționează să implice țara într-un nou conflict și, prin urmare, ar alege neutralitatea.^[24] La acest răspuns, împăratul amenințată și îi declară cumnatului său că dacă Grecia refuză să se alieze cu Germania, aceasta va fi tratată ca dușman. Cu toate acestea, regele elenilor a rămas ferm pe poziție și și-a menținut decizia de a nu interveni. El este de asemenea conștient de faptul că Grecia este slăbită de războaiele din Balcani și nu este pregătită să participe la un nou conflict.^[24]

Primul ministru Eleftherios Venizelos care bănuiește familia regală de o alianță cu kaiserul, intră în contact cu guvernele Antantei. Dar ele nu par grăbite să vadă Grecia intrată în conflict. De fapt, Rusia se teme de revendicările grecești asupra Constantinopolului și a strâmtorilor^[25].

Atitudinea aliaților s-a schimbat la începutul anului 1915. Constantin este grav bolnav, suferă de pleurezie agravată de pneumonie. În septembrie Bulgaria intră în război alături de Puterile Centrale și atacă Serbia, aliat al Greciei din 1913. Venizelos profită de aceste evenimente și cere regelui să proclame mobilizarea generală însă acesta refuză. În consecință primul ministru amenință cu demisia ceea ce ar determina o criză politică majoră ^[26] iar regele sfârșește prin a declara mobilizare generală însă spune clar armatei că este o măsură pur defensivă. Pentru a forța mâna regelui, Venizelos a invitat la 3 octombrie aliații să ocupe portul de la Salonic.

Constantin I

Portret oficial

·         1878: Prințesa Ingeborg a Danemarcei (Ingeborg Charlotta Carolina Frederikke Louise; 2 august 1878 – 11 martie/12 martie 1958) a fost prințesă daneză și prin căsătorie prințesă suedeză. A fost a doua fiică și al cincilea copil al regelui Frederick al VIII-lea al Danemarcei și a soției lui Louise a Suediei.

Locul de naștere al Prințesei Ingeborg, Palatul Charlottenlund.

Prințesa Ingeborg s-a născut la 2 august 1878 la Palatul Charlottenlund la nord de Copenhaga ca al cincilea copil al Prințului Moștenitor Frederic al Danemarcei, fiul cel mare al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. Mama ei era Prințesa Louise a Suediei, fiica regelui Carol al XV-lea al Suediei și Norvegiei și a reginei Louise.

În mai 1897, Prințesa Ingeborg s-a logodit cu Prințul Carl al Suediei, Duce de Västergötland. S-au căsătorit la 27 august 1897 în capela de la Palatul Christiansborg din Copenhaga și și-au petrecut luna de miere în Germania. Prințul Carl era al treilea fiu al regelui Oscar al II-lea al Suediei și a reginei Sofia de Nassau. Ingeborg și Carl au avut patru copii:

• Prințesa Margareta (25 iunie 1899 – 3 ianuarie/4 ianuarie 1977); s-a căsătorit la 22 mai 1919 cu verișorul ei primar, Prințul Axel al Danemarcei; a avut copii.
• Prințesa Märtha (28 martie 1901 – 5 aprilie 1954); s-a căsătorit la 21 martie 1929 cu verișorul ei primar, Olav al V-lea al Norvegiei; este mama actualului monarh al Norvegiei, Harald al V-lea.
• Prințesa Astrid (17 noiembrie 1905 – 29 august 1935); s-a căsătorit la 4 noiembrie 1926 cu Prințul Moștenitor Leopold al Belgiei, mai târziu regele Leopold al III-lea; este mama actualului monarh al Belgiei, Albert al II-lea
• Prințul Carl (10 ianuarie 1911 – 27 iunie 2003); a făcut două căsătorii morganatice cu contesa Elsa von Rosen și cu Ann Margareta Larsson Kristine Rivelsrud; și-a pierdut drepturile de succesiune și titlurile regale; a avut un singur copil.

În 1947, cu ocazia aniversării căsătoriei sale, soțul ei a admis că nunta a fost complet aranjată de tații lor, iar Ingeborg a adăugat: "M-am căsătorit cu un străin!".

Ingeborg a Danemarcei.

Căsătoria a fost populară, deoarece ea era nepoata popularului rege Carol al XV-lea al Suediei și Norvegiei. S-a spus despre ea că, din toate prințesele străine căsătorite în interiorul casei regale suedeze, probabil ea a fost cea mai potrivită pentru a fi regină consort a Suediei, și pentru primii zece ani din Suedia, aproape a fost: din 1897 până în 1907, regina Sofia s-a arătat rareori la ocazii publice iar Prințesa Moștenitoare Victoria a petrecut cea mai mare parte a timpului în străinătate, astfel încât Prințesa Ingeborg a umplut astfel poziția de prima doamnă la curtea suedeză.

A fost pasionată de sport, în special de patinaj; la expoziția auto de la Stockholm din 1903, ea și Prințul Moștenitor Gustav au făcut o demonstrație spontană, o excursie în mașină la Skåne. În 1908 ea l-a însoțit pe Prințul Wilhelm la nunta cu Marea Ducesă Maria Pavlovna în Rusia.

A trăit o armonioasă viață de familie, iar familia era cunoscută drept "familia fericită". Copiii au primit o educație simplă și au învățat sarcini de uz casnic. Ea și Carl au trăit o viață de familie informală și intimă, împreună cu copiii lor. Ingeborg a creat o atmosferă ușor distractivă față de colegii ofițeri ai soțului ei și a fost admirată pentru felul cum s-a descurcat în fața dificultăților economice întâmpinate atunci când banca în care au investit s-a prăbușit în 1922 și au fost nevoiți să-și vândă casa.

Ingeborg era plăcută și populară în Suedia datorită umorului ei, a personalității ei care intra ușor în dialog, a firii ei vesele și a felul ei informal de a acționa. În 1905, guvernul norvegian a luat în discuție de a-i face rege și regină a Norvegiei însă cuplul a fost ușurat când acest lucru nu s-a întâmplat.

Prințesa Ingeborg este bunica a trei monarhi europeni: regele Harald al V-lea al Norvegiei, regele Baudouin I al Belgiei și regele Albert al II-lea al Belgiei. Prin Prințesa Joséphine-Charlotte a Belgiei, ea este străbunica celui de-al patrulea monarh: Henri, Mare Duce de Luxemburg.

Prințesa Ingeborg

Ducesă de Västergötland

* 1884: Rómulo Gallegos Freire (n. 2 august 1884 – d. 7 aprilie 1969) a fost un romancier și politician venezuelean. Pentru o perioadă de 9 luni, în decursul anului 1948, a fost președinte al Venezuelei.S-a născut la Caracas într-o familie modestă. Începe să lucreze în 1903 ca profesor și jurnalist. În 1929 publică romanul său, Doña Bárbara, prin care critică guvernarea dictatorială a lui Juan Vicente Gómez. Represaliile acestuia îl obligă să emigreze în Spania, unde își continuă activitatea scriitoricească, scriind romanele Cantaclaro (1934) și Canaima (1935).Opere:

• El último Solar (1920) (titlu alternativ:Reinaldo Solar)
• La trepadora (1925)
• Doña Bárbara (1929)
• Cantaclaro (1934)
• Canaima (1935) (de asemenea, publicată și în limba engleză, 1988 ISBN 0-8061-2119-X)
• Pobre negro (1937)
• El forastero (1942)
• Sobre la misma tierra (1943)
• La brizna de paja en el viento (1952)
• Una posición en la vida (1954)
• El último patriota (1957)

Rómulo Gallegos

Rómulo Gallegos și președintele american Harry S. Truman

·         1891: Mihail Jora (n. 2 august 1891, Roman, Neamț - d. 10 mai 1971, București) a fost un muzician, compozitor și dirijor român, membru titular (1955) al Academiei Române.

Mihail Jora a fost profesor și rector al Academiei Regale de Muzică din București.

Și-a făcut studiile la Leipzig și la Paris. Ca profesor de compoziție la Conservatorul din București, a educat o întreagă pleiadă de compozitori. Creația sa cuprinde balete (printre care „Curtea veche”, „La piață”, „Când strugurii se coc” și „Întoarcerea din adâncuri”), suita simfonică „Priveliști moldovenești” (suită în patru părți, care are la bază un motiv melodic din folclor: "Pe malul Tazlăului", "La joc", "Grâu sub soare", "Alai țigănesc"), poemul simfonic „Poveste indică”, „Burlesca” pentru orchestră, „Simfonia în do”, „Balada pentru bariton și orchestră”, lucrări de muzică de cameră (printre care „Cvartetul de coarde”) ș.a.

Este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai liedului în muzica românească. De remarcat faptul că și-a numit cele peste o sută de partituri de gen Cântece, tocmai pentru a sugera caracterul românesc și particularitățile specifice care despart aceste lucrări de tradiția liedului german, reprezentat în special de compozițiile lui Schubert, Schumann și Brahms.^[1] El a compus, pe versuri ale marilor poeți români, numeroase lucrări de acest gen, care se disting prin expresia lor originală. Creațiile lui Jora se caracterizează prin conținutul lor de viață bogat și variat. Unele lucrări ale sale sunt străbătute de o undă de umor și ironie. Opera lui Jora se remarcă prin măiestria interpretării elementelor melodice și ritmice, specifice cântecului popular. A fost printre primii compozitori care au întrezărit virtuțile artistice ale baletului.

Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, compozitorului Mihail Jora i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.^[2]

Uniunea Criticilor Muzicali îi poartă numele și organizează anual la București "Concursul Național de Interpretare Muzicală Mihail Jora".

Numele Mihail Jora îl poartă și Studioul de Concerte al Palatului Radio, cea mai mare sală de concerte simfonice și corale din România (1000 de locuri).

·         1893:  Alfred Alessandrescu, compozitor, dirijor, pianist și muzicolog român (d. 1959)

·         1902 : S-a nascut  actrita Myrna Loy;  (“Fiica ambasadorului”, “Zbor de noapte”, “Cei mai frumosi ani ai vietii noastre”); (d.14.12.1993).

·         1905 - S-a născut compozitorul german Karl Amadeus Hartmann. (d. 5 decembrie 1963).

* 1906: Johann Leopold, Prinț Ereditar de Saxa-Coburg și Gotha (Johann Leopold William Albert Ferdinand Victor; 2 august 1906 – 4 mai 1972) a fost fiul cel mare al lui Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gothași a soției sale, Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein. De la naștere până la abdicarea tatălui său a fost cunoscut drept Prințul Ereditar Johann Leopold.

Bunicii paterni au fost Leopold, Duce de Albany (al patrulea fiu al reginei Victoria a Regatului Unit și a Prințului Albert) și soția sa, Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont.

Johann Leopold a avut patru frați mai mici: Sibylla, Hubertus, Carolina Matilda și Friedrich Josias.

A fost moștenitor al ducatului de Saxa-Coburg și Gotha de la naștere până la abdicarea tatălui său la 18 noiembrie 1918. Abdicarea a fost rezultatul revoluției germane din 1918-1919.

La Dresda la 9 martie 1932, Johann s-a căsătorit morganatic cu Feodora Freiherrin von der Horst, Prințul pierzând-și drepturile de succesiune. Cuplul a avut trei copii și cei doi au divorțat la 27 februarie 1962 după aproape 30 de ani de căsătorie.

La Bad Reichenhall, la 3 mai 1963, Johann s-a recăsătorit (din nou morganatic) cu Maria Theresia Reindl. Nu au avut copii.

Johann Leopold

Prinț Ereditar de Saxa-Coburg și Gotha

* 1915: Liviu - Victor Pandrea (n. 2 august 1915, Aruncuta - d. 25 februarie 1999, Cluj - Napoca) a fost preot greco-catolic, profesor în sociologie și doctor în teologie.

S-a născut în Aruncuta la data de 2 august 1915 într-o familie formată din 6 copii, 4 baieti și două fete (Viorica-Elena, n. 1913, urmată de Liviu-Victor, n. 1915, Virgil, n. 1918, Sabin, n. 1920, Eugen-Vincențiu, n. 1923 și mezina Lucia-Ana, născută în 1926), tatăl său, Vincențiu Pandrea (n. 1888 – d. 1970), a fost preot greco-catolic în Aruncuta, protopiatul Cojocna-Cluj, din anul 1911 și până în 15 septembrie 1923. Acesta, urmare a manifestărilor naționaliste, a fost arestat de autoritățile austro-ungare între 8 septembrie 1916 și 10 iunie 1917 și internat în Lagărul de la Sopron.^[1] Mama sa a fost Ana-Maria Pandrea, născută Răduțiu, fiica preotului greco-catolic din Cerghizel, Mureș. Primele 3 clase primare le-a făcut în Aruncuta, după care și-a continuat studiile la Liceul George Barițiu din Cluj, pe care l-a terminat în anul 1932. A urmat între anii l932-1939 studiile de filosofie și teologie la Roma, a continuat cu științele sociale și politice în Franța la Lille și și-a încununat studiile cu doctoratul în Teologie, absolvit cu Magna cum laude la Roma, în anul 1942. Reîntors în țară, a fost numit profesor și duhovnic la Facultatea de Teologie din Blaj până în 1946, fiind apoi transferat la Cluj ca profesor și paroh. În anul 1948 Biserica Greco-Catolică a fost scoasă din legalitate de regimul comunist sub pretextul „unirii” cu Biserica Ortodoxă, iar părintele Liviu Pandrea a fost nevoit să trăiască ascuns în perioada 11 octombrie 1948 - 4 iunie 1953. A fost arestat ca urmare a unui denunț în 5 iunie 1953. A fost anchetat și torturat de serviciile secrete ale regimului comunist. După eliberare, a fost angajat la Salubritate, ca măturător, apoi zilier agricol și stenodactilograf până în 1960, când a fost încadrat ca traducător autorizat la Întreprinderea Tehnofrig din Cluj (engleză, franceză, spaniolă, italiană). Începând cu data de 1 februarie 1965 a fost numit bibliotecar la Institutul Agronomic din Cluj, de unde s-a pensionat la 31 decembrie 1979. Din 1990, a fost numit din nou profesor și duhovnic la Institutul Teologic Universitar Greco-Catolic din Cluj-Napoca.

·         1923: Șimon Peres (în ebraică שִׁמְעוֹן פֶּרֶס, în transcripție oficială: Shimon Peres, născut Szymon Perski; n. 2 august 1923^[1] Wiszniew, Polonia, astăzi Belarus - d. 28 septembrie 2016 Ramat Gan^[2]) a fost un om politic social-democrat israelian, președinte al Israelului între15 iulie2007 - 24 iulie 2014.

Activ din tinerețe în mișcarea social-democrată din țara sa, Peres a fost un colaborator apropiat al fondatorului Israelului, David Ben Gurion. La 29 ani a fost numit director general al Ministerului Apărării (în continuare, în 1959-1965 ministru adjunct al apărării), funcție în care a jucat un rol însemnat la înființarea Campusului de cercetări nucleare de la Dimona și a Industriei aviatice israeliene. În anul 1959 a fost ales prima dată ca deputat în Knesset din partea partidului MAPAI,și de atunci a servit ca parlamentar vreme de 48 ani, atât ca reprezentant al coaliției guvernamentale, cât și al opoziției, ceea ce a fost o cifră record.

Peres a fost în trecut președinte al Partidului Muncii vreme de 15 ani (1992-1977) (cea mai lungă perioadă din istoria acestui partid) și în această calitate, a devenit prim ministru al Israelului de două ori: 13 septembrie 1984 - 20 octombrie 1986 și 5 noiembrie 1995 - 18 iunie1996. În anul 1994-1986 a fost prim ministru vreme de doi ani din patru, în virtutea acordului de rotație dintre Partidul Muncii și Partidul Likud condus de Itzhak Shamir. În noiembrie 1995- mai 1996 a fost prim ministru în urma asasinării primului ministru și colegului său de partid, Itzhak Rabin și a fost urmat de Binyamin Netanyahu, care l-a învins în alegerile pentru al 14-lea Knesset. Peres a servit ca ministru de externe în al doilea guvern condus de Itzhak Rabin și a fost printre promotorii „Procesului de pace de la Oslo”, o serie de contacte diplomatice între Statul Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care au dus la acorduri care au fost semnate apoi în public la Oslo. Din acest motiv în anul 1994 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace împreună cu Itzhak Rabin și Yasser Arafat. Ca urmare a acordurilor de la Oslo s-a încheiat apoi acordul de pace dintre Israel și Iordania. Peres a ocupat funcții ministeriale în 12 guverne israeliene: a fost de două ori ministrul apărării (1974-1977 și 1995-1996), de trei ori ministru de externe (1986-1988, 1992-1995 și 2001-2001), ministru de interne (1984), ministru de finanțe (1988-1990), ministrul telecomunicațiilor (1970-1974), ministrul transporturilor (1970-1974), ministrul integrării imigranților (1969-1970), ministrul pentru dezvoltarea Neghevului și a Galileii (2005-2007), ministrul dezvoltării regionale (1999-2001), ministrul cultelor (1984), ministrul informațiilor și pentru legături cu Diaspora (1974). În ziua de 13 iunie 2007 a fost ales de Knesset în funcția de președinte al statului, funcție pe care a îndeplinit-o până în 2014.

Shimon Peres שמעון פרס

Shimon Peres, președinte al Israelului (2007-2014), fotografie din 2007

* 1927: Gertrud Gregor (n. 2 august 1927^[1]) este o scriitoare de limba germană, originară din Timișoara, România. Semnează și ca Gertrud Gregor-Chiriță ^[2].

A urmat facultatea de filologie, secția de limbi germanice^[3]

A fost căsătorită cu Constantin Chiriță, cu care a avut 3 copii: Victor, Diana și Adrian

Scrieri:

• Der Fluss. Zwei Novellen (Râul. Două nuvele), Editura Pentru Literatură, București, 1966
• Gemäuer (Ziduri). Roman, Editura Pentru Literatură, București, 1966
• Laut- und Klanggestalt des Deutschen, Editura Didactică și Pedagogică, 1975
• Das Lautsystem des Deutschen und des Rumänischen, Editura Groos, Heidelberg, 1991, ISBN 3872766538 ; ISBN 9783872766533

·         1928 - S-a născut academicianul Constantin Maximilian, medic, genetician, membru corespondent al Academiei Române. În 1958 a organizat primul laborator de genetică medicală din România (d. 11 aprilie 1997).

* 1931: Takashi Takabayashi (2 august 1931 - 27 decembrie 2009) a fost un fotbalist japonez.

* 1932: Zoltan David (n. 2 august 1932, Bacău ? - d. 18 august 2010, Galați) a fost un mare jucător dar și antrenor la centrele de copii și juniori din Galați era un adevărat șlefuitor de talente.

·         1932: S-a nascut Peter O’Toole, actor britanic de origine irlandeza; (“Clasa conducatoare”, “Omul din La Mancha”, “Noaptea generalilor”). La varsta de 71 de ani, in 2003, a primit un Oscar de onoare, pentru intreaga sa cariera. A decedat in data de 14 decembrie 2013.

Filmografie:

• Lawrence al Arabiei (1962)
• Becket (1964)
• Cum să furi un milion (1966)
• Noaptea generalilor (1967)
• Leul in iarna (1968)
• Adio, d-le Chips (1969)
• Războiul lui Murphy (1971)
• Omul din La Mancha (1972)
• Omul Vineri (1975)
• Caligula (film) (1979)
• Ultimul împărat (1987)
• Aripile gloriei (1990)
• Regele Ralph (1991)
• Venus (2006)
• Decanul Spanley (2008)
• Căsuța de Crăciun (2008)

Peter O'Toole

* 1934: Valeri Fiodorovici Bîkovski (în rusă Валерий Фёдорович Быковский; n. 2 august 1934,^[3] Pavlovski Posad, URSS^[1] – d. 27 martie 2019,^[2]Moscova, Rusia) a fost un cosmonaut sovietic^[4].Zboruri:

• 14 iunie 1963: a plecat în spațiul cosmic la bordul navei cosmice Vostok 5, el a realizat un zbor în grup cu nava Vostok 6, și a bătut recordul de durată de zbor cu aproape 5 zile. Până astăzi (2014) este cel mai lung zbor spațial realizat solitar. A revenit pe Pământ la 19 iunie 1963
• 15 septembrie 1976 : este comandant al zborului navei cosmice Soyuz 22 / Soiuz 22. A aterizat la data de 23 septembrie 1976.
• 26 august 1978: plecat în zbor, la bordul navei Soyuz 31, el a stat mai mult de 7 zile la bordul stației Saliut 6, în calitate de membru al expediției Saliout 6 EP-4 și a revenit pe Pământ la 3 septembrie1978, la bordul navei Soyuz 29 / Soiuz 29.

Valeri Fiodorovici Bîkovski Валерий Фёдорович Быковский

·         1935 - S-a născut Hank Cochran, cântăreţ şi compozitor american.

* 1935: Ion Ungureanu (n. 2 august 1935, Opaci, raionul Căușeni, Moldova – d. 28 ianuarie 2017,^[1] București, România) a fost un actor,regizor și luptător pentru identitate națională din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de ministru al culturii și cultelor al Republicii Moldova (6 iunie 1990 - 5 aprilie 1994) și a fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova în anii 1990-1994.

Ion Ungureanu este unul din cei 278 de delegați ai primului parlament al fostei R.S.S. Moldovenească (devenită apoi Republica Moldova), care au votat Declarația de Independență a Republicii Moldova la 27 august1991.

Ion Ungureanu

·         1935 - S–a născut poetul, ziaristul şi editorul italian Nanni Balestrini. El s–a ocupat de poezie vizuală, expunând la diferite expoziţii de poezie electronică şi poezie virtuală: la Roma în 1961, la Padova şi Milano în 1963, la Florenţa în 1964 etc.

·         1937 - S-a născut Garth Hudson, pianist american (The Band).

* 1939: Ana Pacatiuș (n. 2 august 1939, Iablanița, Caraș-Severin, România^[1]) este o interpretă de folclor din Banat.

A cântat pe scenă alături de mari interpreți de folclor: Maria Tănase, Ion Cristoreanu, Ioana Radu, Ion Luican, Aurelia Fătu Răduțu, Lucreția Ciobanu, Rodica Bujor etc.

A activat ca artist profesionist la numeroase ansambluri: Ansamblul "Banatul", "Balada Cernei" , "Timișul" etc. cu care a avut numeroase turnee în tară și peste hotare.

Și-a îregistrat la Radio și Electrecord doinele si cântecele sale acompaniată de dirijori de prestigiu precum Paraschiv Oprea, Ionel Budișteanu, Victor Predescu etc.^[2]

În prezent are profesia de dascăl la Școala de arte "Ștafeta generațiilor" în cadrul Centrului de Cultură și Artă Timiș

·         1939 - S-a născut Edward Patten, cântăreţ american (Gladys Knight & The Pips).

* 1939: Wesley Earl Craven, cunoscut ca Wes Craven (n. 2 august 1939, Cleveland, Ohio - d. 30 august 2015, Los Angeles), a fost un regizor de film, actor și scenarist american, cunoscut mai ales datorită seriei Coșmar pe Strada Ulmilor, cu criminalul Freddy Krueger, precum și trilogiei Scream.

Wes Craven

·         1940 - S-a născut Dave Govan, vocalist american (Jayhawks, Vibrations, Marathons).

·         1941 - S-a născut Doris (Coley) Kenner, cântăreaţă americană (Shirelles).

* 1942: Isabel Allende Llona (n. 2 august 1942, Lima, Peru) este o scriitoare chiliano-americană. Allende, ce a scris în stilul realismului magic, este considerată a fi una dintre primele scriitoare de succes din America Latină.^[13] După răsturnarea președintelui chilian Salvador Allende de la putere, de către generalul Pinochet, Isabel Allende se refugiază în Venezuela unde lucreaza timp de cincisprezece ani ca ziaristă înainte de a-și publica primul roman, Casa Spiritelor, în 1982.

O parte din operele lui Isabel Allende au fost traduse în limba română și sunt publicate în România de Editura Humanitas^[14].

• La casa de los siete espejos (piesă de teatru) (1975).
• La casa de los espíritus (romanul de debut) (1982) - Casa spiritelor
• La gorda de porcelana (1984).
• De amor y de sombra (1984) - Despre dragoste și umbră
• Eva Luna (1987) - Eva Luna
• Cuentos de Eva Luna (1989) - Povestirile Evei Luna
• El plan infinito (1991) - Planul Infinit
• Paula (1994) - Paula
• Afrodita (1997).
• Hija de la fortuna (1999) - Fiica norocului
• Retrato en sepia (2000) - Portret în sepia
• La ciudad de las bestias (2002).
• Mi país inventado (2003) - Țara mea inventată
• El reino del dragón de oro (2003)
• El bosque de los pigmeos (2004)
• El Zorro: Comienza la leyenda (2005) - Zorro: începe legenda
• Inés del alma mía (2006) - Ines a sufletului meu
• La suma de los días (2007) - Suma zilelor
• La Revolución desarmada (2007)

Isabel Allende

·         1942 - S-a născut Vicente Fox, preşedintele Mexicului, investit în funcţie la 1.12.2000.

·         1942 - S–a născut scriitorul american James Baldwin (romanul “Camera lui Giovanni”) (m.01.12.1987).

* 1942: Leo Beenhakker (Pronunție în olandeză: /ˈle.joʊ̯ ˈbeɪ̯n.ˌɦɑ.kər/, n. 2 august 1942 în Rotterdam, Zuid-Holland) este un fost fotbalist și actual antrenor olandez de fotbal. Beenhakker are o lungă și prolifică carieră de antrenor, atât la nivel de club, cât și la nivel de echipe naționale.

·         1943: Stere Gulea (n. 2 august 1943, com. Mihail Kogălniceanu, județul Constanța) este un regizor și scenarist român.

Stere Gulea este fărșerot, dintr-o ramură a aromânilor care vine din Grecia. Bunicul său, fruntaș al românismului, a fost omorât de naționaliștii greci, în 1904. A terminat Institutul Pedagogic și Facultatea de Filologie, Constanța și Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București, secția „Teatrologie-Filmologie” (1970. După absolvire, a lucrat ca redactor la Studioul Cinematografic București. Între 1990-1996 a fost și decan al Facultății de Cinema din cadrul ATF. A condus Televiziunea Română din poziția de director general interimar, în perioada 1996-1998. A fost profesor de film între 1990-2015 la ATF, iar din 2001 UNATC. În 2006 a avut loc lansarea DVD-ul cu filmul Moromeții, eveniment ce a marcat împlinirea a 20 de ani de la realizarea acestei producții.Filmografie:Regizor:

• Apa ca un bivol negru (1970)
• Iarba verde de acasă (1977)
• Castelul din Carpați (1981)
• Ochi de urs (1983)
• Moromeții (1987)
• Piața Universității - România (1991)
• Vulpe - vânător (1993)
• Stare de fapt (1995)
• Hacker (serial TV) (2003) - serial TV
• Weekend cu mama (2009)
• Sunt o babă comunistă (2013)^[1][2][3]
• Moromeții 2 (2018)

Scenarist:

• Ochi de urs (1983)
• Moromeții (1987)
• Stare de fapt (1995) - în colaborare cu Eugen Uricaru

Stere Gulea

·         1944: Gheorghe Gornea (n. 2 august 1944, Sinaia, România – d. 2005, Sinaia, România) a fost un fotbalist român (portar), care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1970.

* 1946: Ilie Danilov (cunoscut și sub pseudonimul literar Leo Divinial, n. 2 august 1946, Sulina, jud.Tulcea - d. 30 septembrie2012) a fost cadru didactic universitar, doctor în filologie, autor de cărți și lucrări științifice în domeniul lingvistic, prozator, dramaturg, ziarist, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

S-a născut la 2 august 1946 în orașul Sulina, județul Tulcea într-o familie de ruși lipoveni, ca fiu al Melaniei și al lui Elefteri Danilov. La nașterea copilului, tatăl său era marinar, iar mama casnică. Studiile le-a început în orașul natal, absolvind gimnaziul, și le-a continuat la Tulcea unde, în 1964, a absolvit liceul. S-a înscris la concursul de admitere la Institutul Superior de Marină din Constanța, secția Ofițeri de punte pentru flota comercială, dar a fost respins din motive medicale. În toamna aceluiași an a fost încorporat, satisfăcându-și stagiul militar, ca planșetist, într-o unitate militară de artilerie antiaeriană din București. Lăsat la vatră, în februarie 1966, a revenit în orașul natal și s-a angajat la Consiliul Popular Sulina în funcția de contabil principal, pregătindu-se, în paralel pentru admitere la facultate.

Intră la Filolgie, la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, pe care a absolvit-o în 1971, ca șef de promoție al secției de rusă-română. Nominalizat în învățământul superior, a fost repartizat la Catedra de Limbi Moderne a Institutului de Medicină și Farmacie din Iași. În 1996 și-a luat doctoratul în filologie la Craiova, la profesorul Gheorghe Bolocan (reputat lingvist, cel mai mare autor de dicționare bilingve ruso-române și româno-ruse). În 1999 s-a transferat, prin concurs, pe post de conferențiar, la Catedra de Slavistică “Petru Caraman” a Universității Al. I. Cuza. Este autorul a numeroase lucrări științifice și cărți de specialitate în domeniul lingvisticii, culegeri de texte și manuale de limbă română pentru studenții străini. Între 1981-1984 a funcționat ca lector de limbă, cultură și civilizație română la Beijing, China, iar între 1992-1995 la Veliko Târnovo, Bulgaria.

În literatură a debutat în nr. 7/1984 al revistei "Contemporanul", cu eseul Dragonul, mitica emblemă a Chinei. A publicat poezie, proză și teatru în periodice, iar editorial a debutat în 1999, la Editura Junimea, cu volumul de proză umoristică scurtă Făcătorii de minuni din Arbanasia. Au urmat:

• Rezervația mitocanilor (proză umoristică scurtă), Editura Kitej-Grad, Iași, 2002;
• Grădina limpezimii desăvârșite (proză memorialistică), în volumul colectiv Evantaiul celor 1000 de gânduri, Editura Ion Cristoiu, București, 1999;
• Scrisoare de recomandare, în antologia Insula Albă, Editura Ex Ponto, Constanța 2003.

Ca traducător, a tipărit următoarele cărți:

• F.M.Dostoievski, Scrieri Politice, Editura Polirom, Iași, 1998 ;
• S.N. Lazarev, Karma sau armonia dintre fizic, spirit, psihic și destin, Editura Moldova, Iași, f.a.;
• S. N. Lazarev, Karma pură, Editura Polirom, Iași, 1998;
• S. N. Lazarev, Karma. Sistemul autoreglării câmpurilor, Editura Dharana, București, f.a.;
• S. N. Lazarev, Karma. Iubirea, Editura Dharana, București, f.a.;
• Cele mai frumoase basme rusești (traducere în colaborare cu Aurelia-Iozefina Danilov), Editura Polirom, Iași 2007.

·         1948: Corneliu Constantin Dinu (n. 2 august 1948, Târgoviște) este un fost jucător și antrenor de fotbal român, care a ocupat funcții administrative în cadrul clubului Dinamo București. De asemenea, „Procurorul” (cum este poreclit) a mai deținut și funcția de secretar de stat în Ministerul Sporturilorimediat după revoluția din 1989, respectiv între anii 1990-1992. Cornel Dinu a câștigat de trei ori titlul de „fotbalistul anului” în ancheta ziarului Gazeta Sporturilor, în anii 1970, 1972 și 1974.^[3] A debutat în Divizia A la 25 septembrie 1966 (în meciul Dinamo - Steagul Roșu 0-1), iar ultimul meci l-a jucat la 18 iunie 1983.

Cornel Dinu

·         1950 - S-a născut Andy Fairweather-Low, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Amen Corner).

·         1951: Marcel Iureș (n. 2 august 1951, Băilești) este un important actor românde compoziție.

Marcel Iureș a primit de două ori titlul de cel mai bun actor de teatru din România. Activitatea sa artistică este legată în principal de teatru.

Din 1995, Marcel Iureș este președinte al Fundației Cultural Artistice Teatrul ACT, punând bazele celei de-a doua scene independente de teatru din România.

În prezent, el joacă pe scena Teatrului Act în trei piese regizate de Alexandru Dabija: "Creatorul de Teatru" (de Thomas Bernhard), "Ultima bandă a lui Krapp" (de Samuel Beckett) și "Capra sau Cine e Sylvia?"(de Edward Albee). Cele mai importante roluri în teatru: "Richard al II-lea", "Richard al III-lea" (regizată de Mihai Măniuțiu), "Hamlet" (regizată de Liviu Ciulei), "Caligula" de Albert Camus (regizată de Mihai Măniuțiu), Beckman ("Afară în fața ușii") de Wolfgang Borchert (regizată de Mihai Măniuțiu). La Teatrul ACT a mai jucat în piesa "Cetatea Soarelui" (în regia lui Mihai Măniuțiu).

Cariera internațională a lui Marcel Iureș este legată de câteva roluri în filme, dintre care cele mai cunoscute:Amen, Războiul lui Tom Hart, Misiune: Imposibilă, Interviu cu un vampir: Cronicile Vampirului și Pacificatorul.

Performanțele sale artistice în domeniul teatral sunt legate și de importante roluri în teatrul de televiziune (înainte de 1990) și în teatrul radiofonic național.

Din 2004 este președintele Festivalului Internațional de Film Independent "Anonimul".

În 2006, a dublat în română vocea lui Doc Hudson, în producția Pixar/Disney Mașini.

În 2007 semnează lectura audio-book-ului Humanitas "Remember-Mateiu Caragiale".

Despre momentul în care a realizat că dorește să fie actor și despre modelele vieții sale, Marcel Iureș mărturisește: "pe când aveam 16-17 ani, mi-am pus pe nas niște ochelari de vedere cu dioptrii. La vremea aceea, nu aveam nevoie de ei. Vedeam perfect. Și m-am uitat în oglindă. Prin lentile nu vedeam nimic, așa că m-am uitat pe deasupra lor. Am fost fascinat de faptul că îmi vedeam reflexia în oglindă, pe deasupra ochelarilor și nu prin ei. Mi s-a părut că e ceva: să te vezi bine fără ochelari, deși purtându-i. De aici a cam pornit totul.(...) Seva vieții mele urcă din modelele pe care le-am avut, din faptul că trei sferturi din viață am băut apă din fântână, din pământ, iar nu din țeavă, că am mâncat pâine și mămăligă făcute de bunica și de mama mea, că am băut lapte de la vaca din grajd și că am mâncat mere abia culese din pom. Seva vine din faptul că am întâlnit oameni care au trăit meditând, încercând, nu spunând. Mai cădeau în genunchi, se mai rostogoleau, dar se ridicau. Erau oameni. Și mai vine din imensul noroc pe care mi l-a dat Dumnezeu: am primit o nevastă minunată, o adevărată forță, și un băiat absolut normal, un om. Și mai vine seva și din faptul că eu cred în povești cu îngeri și cred în Dumnezeu. Nu-s multe. Le poți strânge într-o batistă." (sursa: Formula AS nr. 518)

Roluri în teatru:

La Teatrul Național din Cluj-Napoca

• În perioada 1978-1981 joacă la Cluj-Napoca:
• Beckman în piesa "Afară în fața ușii” de Wolfgang Borchert, regia Mihai Măniuțiu;
• Corifeul în "Perșii" de Eschil, regia Mihai Măniuțiu;

La Teatrul Bulandra

• Din 1981 joacă la Teatrul Bulandra:
• recită în "Poezia muzicii tinere", spectacol realizat de Florian Pittiș (1981);
• Arhiepiscopul Sharon în "Cabala Bigoților" de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu;
• Garcin în "Cu ușile închise" de Jean-Paul Sartre, regia Mihai Măniuțiu (1982);
• Tom în “Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams, regia Ioan Taub (1982)
• Horatio în "Hamlet" de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu (1985);
• Contele în “Uriașii Munților” de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu(1986);
• în “A treia țeapă” de Marin Sorescu, regia Ion Caramitru (1987);
• Contele în “Câinele grădinarului” de Lope de Vega, regia Florian Pittiș (1988);
• Lysander în "Visul unei nopți de vară" de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei (1991)
• Beckman în "Afară în fața ușii” de Wolfgang Borchert, regia Mihai Măniuțiu(1991);
• Versinin în "Trei surori" de Anton Cehov, regia Alexandru Darie (1995);
• Caligula în "Caligula" de Albert Camus, regia Mihai Măniuțiu (1996);
• Hamlet în “Hamlet” de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei(2000);
• Henric IV în “Henric IV” de Luigi Pirandello, regia Liviu Ciulei (2005);

La Teatrul Odeon:

• Richard III în "Richard al III-lea de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu (1993);
• Chiriac în "O noapte furtunoasă“ de Ion Luca Caragiale, regia Mihai Măniuțiu (1998);
• Boca în "Camera de Hotel" de Barry Gifford, regia Alexandru Dabija (2008)

La Teatrul Național București

• Richard II in “Richard II” de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu (1996).

La Teatrul de Comedie

• Nae Cațavencu în "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, regia Alexandru Dabija (2011).

La Teatrul Act

• "Omor în catedrală" dupa T.S. Eliot, regia Mihai Măniuțiu (1995).
• “Cetatea Soarelui” de Tommaso Campanella, regia Mihai Măniuțiu (1998);
• "Tovarășe Frankenstein, conducător iubit!", regia Mihai Măniuțiu (prezentat în cadrul festivalului Frankenstein de la Weimar - capitala culturală a Europei)(octombrie 1999);
• Spectacolele "Arta" de Yasmina Reza și "Oscar" de Claude Manier, în regia lui Alice Barb - coproducție cu Compania Of-Of (decembrie 2000);
• participare la Festivalul Independent de Teatru, organizat în paralel cu Festivalul Național de Teatru și constituându-se într-o "secțiune off" a acestuia (noiembrie 2000);
• Bruscon în "Creatorul de teatru" de Thomas Bernhard, regia Alexandru Dabija (2001);
• Krapp în "Ultima bandă a lui Krapp", după Samuel Beckett, regia Alexandru Dabija (2003);
• Martin în “Capra sau Cine e Sylvia?” de Edward Albee, regia Alexandru Dabija (2007);
• Tatăl lui Robert în "Acasă la tata" de Mimi Brănescu, regia Alexandru Dabija (2009);
• Ivan în "Absolut!" după Ivan Turbincă de Ion Creangă, regia Alexandru Dabija (2011);
• Ilie Moromete în "Păi...despre ce vorbim noi aici, domnule?" de Cătălin Ștefănescu, regia Alexandru Dabija (2014).

• surse: Teatrul Bulandra; Teatrul Act; Teatrul de Comedie

Filmografie:

• Tatal fantoma (2010)
• În derivă (serial TV HBO 2010-2012)
• Foyle's War (TV series 2010)
• Manusi Rosii (2010)
• The Philanthropist (TV series 2009)
• Goal! 3(2009)
• Thick as Thieves (2009/I)
• Călătoria lui Gruber (2008)
• Trial & Retribution XV: The Rules of the Game (2008)
• Logodnicii din America (2007)
• Youth Without Youth (2007)
• Pirates of the Caribbean:At world's end (2007)
• Mașini dublaj in rolul lui Doc Hudson(2006),
• Spooks (Episode #5.9) (2006)
• Gool! / Goal! (2005)
• Isolation (2005)
• Peștera / The Cave (2005)
• Project W (2005)
• Prins la înghesuială / Layer Cake (2004)
• Valizele lui Tulse Luper, partea a II-a / The Tulse Luper Suitcases, Part 2: Vaux to the Sea (2004)
• Aventurile unei zile (2004)
• Cambridge Spies (2003)TV
• 3 păzește (2003)
• Vlad Nemuritorul (2002; dublajul din română în engleză)
• Războiul lui Tom Hart / Hart's War (2002) - S.S. StendartenFuhrer (Colonel) Werner Visser
• Amen (2002) - Papa Pius al XII-lea
• I Hope... (2001)
• Elita / The Elite (2001)
• Faimosul paparazzo (1999)
• Fii cu ochii pe fericire (1999)
• Pacificatorul (1997 / The Peacemaker (1997)
• Ochii care nu se văd(1987-1996) - Paul Valerian
• Misiune: Imposibilă (1996)
• Somnul insulei (1994)
• Interviu cu un vampir (1994)
• Balanța (1992)
• Cei care plătesc cu viața (1991)
• Un bulgăre de humă (1989) - Anticarul
• Vacanța cea mare (1988)
• Domnișoara Aurica (1985)
• Sezonul pescărușilor (1985)
• Să mori rănit din dragoste de viață (1984)
• Castelul din Carpați (1981)
• Artista, dolarii și ardelenii (1980)
• Vis de ianuarie (1978)
• Aurel Vlaicu (1977)

Marcel Iures

·         1951 - S-a născut Andrew Gold, vocalist, multi-instrumentist şi compozitor american.

* 1951: Steve Hillage (n. 2 august 1951, Chingford, Londra, Anglia) este un muzician englez, cel mai bine cunoscut ca chitarist. Este asociat cu scena din Canterbury și a lucrat în domenii experimentale, de la sfârșitul anilor 1960. Pe lângă înregistrările sale solo el a fost membru al trupelor Gong, Khan și System 7.

Chitarist excelent, compozitor și cântăreț, el a fondat, în 1967-1968 trupa Uriel, apoi în 1971, grupul Khan, ca în ianuarie 1973, în Franța, să se alăture trupei lui Daevid Allen, Gong. A fost parte a trupei în perioada ei cea mai prolifică, cu care a înregistrat trilogia Angel's egg, Flying teapot și You iar în 1975 și albumul Shamal. Steve Hillage a înregistrat, ulterior, mai multe discuri, inclusiv primul său album Fish Rising, cu instrumentiști și muzicieni din Gong, Hatfield and the North și Radio Motivation, avansând în cele din urmă tot mai mult spre muzica new-age și electronică. În jurul anului 1979, Hillage devine producător și produce primul album al celor de la Simple Minds și Cock Robin. În 1980, el a fondat grupul System 7, împreună cu Giraudy Miquetteîncadrându-se în lumea muzicii electronice și participând la numeroase festivaluri mari. De asemenea, el a produs un album pentru Valérie Lagrange, care a avut un succes răsunător, și toate albumele al celor de la Rachid Taha, și memorabilele albume 1, 2, 3 Soleils.

Steve Hillage

* 1952: Abraham Jakab (n. 2 august 1952, Lăzărești, județul Harghita) este un artist plastic (grafician) român.Născut la 2 august 1952 în Lăzărești (jud. Harghita). Tatăl Péter Ábrahám , dulgher; mama Zsuzsanna Kádár casnică. Soția Olga Ábrahám logoped. Fiica Ábrahám Imola artist plastic, grafician. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, promoția 1976. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Brașov, 1990 Membru al Uniunii de Arte Plastice și Decorative din Ungaria, 1986 Membru al Breslei Barabás Miklós din Cluj Napoca Între 1996-2010 profesorul Liceului de Artă Hans Mattis Teutsch În prezent: Profesor la Școala Populară de Arte și Meserii „Tiberiu Brediceanu” Brașov.Expoziții personale:

• 1976 - Cluj-Napoca, Miercurea Ciuc;
• 1979 - Brașov;
• 1980 - București, Târgu-Secuiesc;
• 1982 - Brașov, Târgu-Secuiesc;
• 1983 - Miercurea-Ciuc;
• 1984 - Sfântu-Gheorghe;
• 1985 - Sibiu;
• 1988 - Târgu-Secuiesc, Brașov, Oradea;
• 1989 - Cluj-Napoca;
• 1991 - Brașov;
• 1992 - Törökszentmiklós, Pécs (Ungaria);
• 1993 - Budapesta (Ungaria);
• 1995 - Cluj Napoca;
• 1997 - Tours (Franța);
• 2002 - Brașov;
• 2011 - Brașov;
• 2012 - Târgu-Mureș, Lăzărești (jud. Harghita).

Expoziții internaționale:

• 1976 - Offenbach am Main (Germania);
• 1989 - Torino (Italia), Naissance, Tours (Franța);
• 1991 - Budapesta (Ungaria);
• 1992 - Sint Niklaas (Belgia);
• 1992, 1994, 1998, 2000, 2002 Budapesta (Ungaria);
• 1993 - Bruxelles, Mol (Belgia);
• 1994,1998 - Tokio (Japonia);
• 1995 - Stockholm (Suedia);
• 1996 - Győr (Ungaria);
• 1998 – Holstebro (Danemarca);
• 1997 – Budapesta (Ungaria), Praga (Cehia);
• 1997, 1999 2001, 2005 - Cluj-Napoca;
• 1998 – Kuala Lumpur (Malaezia); Aarshot (Belgia), Miskolc, Hortobágy, Polgár (Ungaria); Dunajská Streda

(Slovacia), Dortmund (Germania);

• 1999, Slovenia, Rijeka, Italia, Roma, Ungaria Debrecen, Szekesfehervar, Miskolc;
• 2001 - Budapesta, Miskolc (Ungaria);
• 2003 - Tápiószentmárton (Ungaria);
• 2004 - Miskolc (Ungaria), Dunajská Streda (Slovacia);
• 2005, 2006 - București; 2008 - Nicosia (Cipru)

Ábrahám Jakab

·         1953 - S-a născut Clive Wright, chitarist american (Cock Robin).

·         1955: Gheorghe-Eugen Nicolăescu (n. 2 august 1955, satul Grădiștea, comuna Comana, județul Giurgiu) este un economist și om politic român, membru al Partidul Național Liberal, care a îndeplinit în perioada 2007-2008 funcția de ministru al sănătății publice în Guvernul Tăriceanu. În 2012 a preluat din nou aceeași funcție în Guvernul Ponta(USL). Gheorghe-Eugen Nicolăescu este profesor universitar din 2015 și viceguvernator al BNR din mai 2017.

* 1960: Valer Marian (n. 2 august 1960) este un politician român, senator în Parlamentul României ales în anul 2008 din partea PSD.

·         1961 - S-a născut Apollonia (Patty Kotero), cântăreaţă şi compozitoare americană (Apollonia).

·         1961 - S-a născut Pete de Freitas, baterist şi compozitor britanic (Echo & The Buuymen).

* 1962: Cătălin-Marian Rădulescu (n. 2 august 1962, Pitești, România) este un deputat român în legislatura 2016–2020, ales în județul Argeș pe listele partidului PSD.

Rădulescu a fost condamnat penal in 2016 pentru dare de mită.^[1] E cunoscut drept „deputatul mitralieră“ după declarația sa cum că ar fi păstrat acasă o mitralieră AKM de la Revoluţie,^[1] cu care a şi amenințat demonstranții anticorupție

* 1967: Marin Dună (n. 2 august 1967) este un jucător și un antrenor român de fotbal.* 1967: Marco Giampaolo (n. 2 august 1967) este un antrenor italian de fotbal născut în Elveția, care în prezent antrenează echipa italiană AC Milan.

·         1969: Codruț Șereș, politician român

·         1969: Jan Axel Blomberg, baterist norvegian

* 1976: Samuel Henry John „Sam” Worthington^[1] (n. 2 august 1976) este un actor australian de origine engleză, cel mai cunoscut pentru interpretarea lui Jake Sully în Avatar, Marcus Wright în Terminatorul: Salvarea , Perseu în Înfruntarea titanilor și continuarea sa Furia titanilorși al lui Alex Mason în jocul video Call of Duty: Black Ops și continuarea sa Call of Duty: Black Ops II.

În 2004, Worthington a primit Premiul Institutului de Film din Australia, cea mai mare distincție cinematografică australiană, pentru rolul său principal din Săritura (Somersault). A mai apărut în numeroase roluri principale în filme cu buget redus, variind de la filme de dragoste dramatice la științifico-fantastice și filme de acțiune.

Sam Worthington

Worthington în 2013.

* 1977: Edward Furlong (n. 2 august 1977, Glendale, California) este un actor american. Printre rolurile care l-au făcut celebru se numără John Connor din Terminator 2: Ziua Judecății și Daniel Vinyard din American History X. A fost nominalizat de două ori la Premiile Saturn, iar în 1992 a câștigat premiul pentru cel mai bun tânăr actor pentru rolul din Terminator 2. A mai câștigat și premiul MTV Movie pentru cel mai bun debut, tot cu acest rol.Edward Furlong s-a născut în Glendale, California. Mama sa este Eleanor Furlong, iar tatăl este necunoscut. În familia sa, din partea mamei, are rude mexicane. Are un frate vitreg, Bobby Torres, din căsătoria mamei sale cu Moises Torres. În 1990 a fost nevoit să se mute cu unchiul și mătușa sa, Nancy Tafoya și Sean Furlong. Au câștigat custodia copilului Edward, pe care au pierdut-o în favoarea mamei mai târziu. A urmat cursurile Eliot Middle School în Altadena și mai târziu ale liceului South Pasadena din California. Și-a făcut debutul în Terminator 2. A fost descoperit de către directorul de casting Mali Finn. Încă de pe atunci a spus că nu își dorea o carieră în actorie, dar a simțit că asta era ceea ce voia să facă pe mai departe. A jucat în filme alături de Meryl Streep sau Liam Neeson. În 1993 a apărut în videoclipul trupei Aerosmith, Living on the Edge. A urmat un alt videoclip, alături de Alicia Silverstone.

Edward Furlong

Furlong in 2010

* 1978: Hilda Péter (n. 2 august 1978, Sfântu Gheorghe, județul Covasna^[1]) este o actriță română de scenă, film și voce.

Actrița a devenit cunoscută publicului larg datorită rolului jucat în filmul Katalin Varga, pentru care a primit mai multe premii de interpretare (UCIN 2009, Gopo 2010).

Hilda a absolvit Liceul Mikes Kelemen din Sfântu Gheorghe, apoi a studiat dramaturgia în Târgu Mureș (1997-2001). După absolvirea facultății, activează ca actriță la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe (2001-2006) și apoi la Teatrul de Stat Maghiar din Cluj (din septembrie 2006).

Filmografie:

• 2009 — Katalin Varga - rolul Katalin Varga - regia Peter Strickland^[3]
• 2012 — Berberian Sound Studio - rolul unei participante la o audiție - regia Peter Strickland ^[4]
• 2012 — Box - rolul Cristina - regia Florin Șerban

* 1979: Henry Antchouet (n. 2 august 1979, Libreville, Gabon) este un fotbalistgabonez care evoluează la echipa indiană Churchill Brothers pe postul de atacant. De asemenea este și un component al echipei naționale de fotbal a Gabonului.* 1979: Ryuji Bando (n. 2 august 1979) este un fotbalist japonez.* 1979: Hitoshi Sogahata (n. 2 august 1979) este un fotbalist japonez.* 1980: João Pedro Mingote (n. 2 august 1980, Santa Maria da Feira, Portugalia) este un jucător de fotbal portughez care în prezent este liber de contract.

·         1981: Vlad Miriță, tenor român

* 1982: Iulia Rugină (n. 2 august 1982, București) este o regizoare, scenaristă și scenografă română

Iulia Rugină a studiat regia de film și televiziune între 2002 și 2006, fiind absolventă a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București. Ulterior, în 2011, a absolvit un masterat în arta regiei de film

Scurt metraje:

• 2003 - Pierdut cap păpușă
• 2003 - Lebada nr. 3
• 2006 - Vineri in jur de 11
• 2006 - Bună Cristina! Pa Cristina!
• 2009 - Muzeul relațiilor destrămate
• 2010 - Captivi de Crăciun
• 2010 - O femeie urmărește un bărbat
• 2011 - Raluca +1
• 2012 - Sink
• 2014 - Scurt/4: Istorii de inimă neagră
• 2014 - Să mori de dragoste rănită

Lung metraje:

• 2013 - Love Building
• 2015 - Alt Love Building
• 2016 - Breaking News

Iulia Rugină

Iulia Rugină, 2017

* 1982: Hélder Manuel Marques Postiga (n. 2 august 1982) este un fotbalist internațional portughez, care în prezent evoluează pe poziția de atacant.

* 1983: Michel Fernandes Bastos (n. 2 august 1983) este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul Palmeiras și la echipa națională de fotbal a Braziliei.

* 1984: Andrei Găluț (n. 2 august 1984, Arad, România) este un solist român de muzică rock. A fost câștigătorul ediției 2007–08 a emisiunii Megastar, de la Prima TV.^[1] În 2008, Andrei a primit Diploma de Onoare a orașului Arad ca urmare a contribuției sale la recunoasterea culturală a municipiului Arad.^[2] Andrei a fost vocalistul trupei de metal Goodbye to Gravity, înființată în 2011.

Dupa incendiul din clubul Colectiv, Andrei Galut nu a mai avut alta activitate privind muzica.

La concertul gratuit^[3] de pe 30 octombrie 2015 din clubul Colectiv, Andrei Găluț lansa împreună cu trupa Goodbye to Gravity noul album al acesteia, Mantras of War.^[4][5]

În urma incendiului din Colectiv, Găluț a suferit arsuri pe 45% din suprafața corpului (pe mâini, față și umăr), arsuri ale căilor respiratorii și o puternică intoxicație cu fum; a fost inițial internat în stare gravă la Spitalul Elias din București unde a fost traheostomizat și ventilat mecanic.^[6] Sâmbătă, 7 noiembrie 2015, fiind transferat mai apoi în Olanda, unde a fost internat la secția de terapie intensivă Rode Kruis Ziekenhuis - Beverwijk Ward (Spitalul Crucii Roșii din Beverwijk).^[7] În urma incendiului, ceilalți membri ai trupei, Mihai Alexandru, Vlad Țelea, Bogdan Lavinius Enache și Alex Pascu au decedat.^{[8][9][10][11]}

După mai multe intervenții chirurgicale efectuate la Beverwijk, Găluț a început recuperarea la o clinică privată din Germania.^[12][13] Recuperarea se concentrează mai ales pe refacerea prin fizioterapie și kinetoterapie a controlului asupra mâinii drepte, care a fost cea mai afectată de incendiu

Andrei Găluț

Cântând live în Jukebox Club (2012)

* 1984: Giampaolo Pazzini (pronunție în italiană: /dʒamˈpaolo patˈtsini/; n. 2 august 1984 în Pescia), poreclit Il Pazzo, este un fotbalist italian care evoluează în Serie B la clubul Hellas Verona și la echipa națională de fotbal a Italiei.

* 1985: Laura Steinbach (n. 2 august 1985, în Homburg) este o handbalistăgermană care joacă pentru clubul ungar Ferencvárosi TC și pentru naționala Germaniei. Steinbach evoluează pe postul de intermediar stânga..

* 1986: Elena Magdalena Nicula (n. Pavăl pe 2 august 1986 în București) este o jucătoare profesionistă de handbal din România care joacă pentru CSM București.

* 1992: Charlotte Emma Aitchison (n. 2 august 1992, Cambridge), cunoscută cu numele de scenă Charli XCX, este o cântăreață și compozitoareengleză. Charli XCX a debutat în 2008 și a evoluat inițial cântând la petreceri în depozitele din Londra. Ea a semnat un contract cu casa de discuri Asylum Records în 2010 și a lansat două mixtape-uri, Heartbreaks and Earthquakes și Super Ultra, în 2012. Albumul său de debut a fost True Romance, care a fost lansat în 2013 însoțit de single-urile You (Ha Ha Ha) și Nuclear Seasons. A devenit cunoscută la nivel mondial între 2013-2014 cântând în featuring în două single-uri care au devenit hit-uri majore: I Love It (lansat inițial de formația suedeză Icona Pop^⁠(en)) și Fancy (al cântăreței australiene Iggy Azalea). În 2014 single-ul ei Boom Clap a devenit hit și a intrat în top 10 în diferite țări, precedând lansarea celui de-al doilea album al său, intitulat Sucker, împreună cu single-urile Break The Rules, Doing It și Famous.

Charli XCX

Charli XCX în 2013