1. /17 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente; Nașteri
Evenimente
· 309/310: Papa Eusebiu, al 31-lea papă al Bisericii catolice, a fost alungat deîmpăratul Maxentius în Sicilia, unde va muri. A guvernat biserica doar câteva luni: de la 18 aprilie până la 17 august anul 309 sau 310. In timpul pontificatului sau au continuat dezbinările grave din interiorul bisericii romane cu privire la reprimirea apostaților (numiți lapși), și care crease deja tensiuni grave și pe timpul Papei Marcel I. Eusebiu a reconfirmat poziția Bisericii romane față de apostați, care nu trebuiau excluși definitiv de la comuniunea ecleziastică, dar puteau fi reprimiți numai după ce au făcut pocăința: (Eusebius miseros docuit sua crimina flere). Acest punct de vedere a fost contestat de o fracțiune de creștini care-l aveau în frunte pe un oarecare Heraclie, care era probabil reprezentantul unei fracțiuni de apostați care cereau insistent reintegrarea imediată în corpul bisericii. Pare probabil ca Heraclie și grupul său de susținători ar fi încercat să obțină cu forța readmiterea lor la sfintele sacramente, atitudine care i-a făcut pe susținătorii papei Eusebiu să reacționeze. Din cauza acestor controverse, atât Eusebiu cât și Heraclie au fost exilați de Împăratul Maxențiu. Eusebiu a fost deportat în Sicilia, unde a și murit la puțin timp. Trupul său neînsuflețit a fost readus la Roma, probabil pe 26 septembrie 311 și a fost depus într-un mormânt din Catacombele sf. Calixt, aproape de mormântul papei Caius.
· 986 – Bătălia de la Porțile lui Traian – Bulgarii au învins forțele bizantine în bătălia de la Porțile lui Traian, în Munții Balcani, împăratul Vasile al II-lea scăpând cu viață cu dificultate.
Bătălia de la Porțile lui Traian (17 august 986) – planul bătăliei – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Bătălia de la Porțile lui Traian a fost o înfruntare între oștile bizantine, pe de o parte, și cele bulgare, pe de altă parte, în anul 986. Incidentul s-a produs în regiunea Sofia în trecătoarea omonimă (Poarta lui Traian). A fost cea mai dură înfrângere suferită de bizantini sub domnia lui Vasile al II-lea. După insuccesul de la Sofia, oștile bizantine s-au retras în Tracia unde, în munții Sredna Gora, au fost înconjurate de oastea bulgară sub ocârmuirea lui Samuil al Bulgariei. Oastea bizantină a fost anihilată iar Vasile al II-lea a reușit să scape cu greutate.
· 1386: Printul Carlo (Karl) Topia conducătorul Albaniei, incheie o alianță cuRepublica Veneția, angajandu-se sa participe la toate războaiele alaturi de Republica in schimbul protejarii coastelor tarii sale de catre flota venetianaîmpotriva atacurilor otomanilor. Karl Topia, (aproximativ 1335/1340 – 1388) a fost un prinț albanez. Tatăl săuera nobilul albanez Andrei Topia, iar mama lui a fost o fiică nelegitimă a regeluiRobert de Anjou al Neaapolelui, nerecunoscuta de acesta.
· 1424: S-a desfasurat Bătălia de la Verneuil, o importantă bătălie a razboiului de 100 de ani, între forțele anglo-burgunde pe de-o parte și cele franco-scotiene pe de altă parte. Bătălia este considerată una dintre cele mai violente și sângeroase de-a lungul războiului si s-a incheiat cu victoria englezilor, care au pierdut in lupta 1.600 de ostași. Franco-scoțienii au pierdut 6.000 ostași, dintre care majoritatea au fost scoțieni. Aproximativ 200 au fost luați prizonieri.
· 1498: Cesare Borgia, fiul papei Alexandru al VI-lea și al amantei sale, Vannozza dei Cattanei, a devenit prima persoană din istorie care a demisionat din funcția de cardinal. În aceeași zi regele Franței Ludovic al XII-lea l-a numit pe Cesare, Duce de Valentinois. A fost fratele Lucreziei Borgia si al lui Giovanni Borgia Gioffre Borgia.
· 1560: Biserica Romano-Catolică pierde pozitia dominanta in Scotia, unde protestantismul devine religie națională.
· 1585: Orasul Anvers este capturat de forțele spaniole conduse de Alessandro Farnese, Duce de Parma, care ordona protestanților să părăsească orașul. Drept urmare mai mult de jumătate din cei 100.000 de locuitori ai orasului se refugiaza in provinciile nordice.
· 1717: In timpul razboiului austro-turc din 1716-1718, Belgradul este eliberat de turci, dupa un asediu de o luna, de trupele austriece comandate de printul Eugeniu de Savoia.
· 1771: Savantul englez J.Prestley descopera ca plantele elimina oxigen.
· 1786: După moartea lui Frederic cel Mare, nepotul lui, Frederic Wilhelm al II-lea, devine rege al Prusiei.
· 1807 - Clermont, primul vapor comercial cu aburi conceput de Robert Fulton, a efectuat prima sa cursă de la New York la Albany, pe fluviul Hudson.
Gravură postumă înfățișându-l pe Robert Fulton (1873) – foto: ro.wikipedia.org
Robert Fulton (n. 14 noiembrie 1765, Little Britain, astăzi Fulton, Pennsylvania – d. 24 februarie 1815, New York) a fost un inginer și inventator american, creditat incorect pentru mult timp ca fiind constructorul primei nave acționate de forța aburilor, Clermont (1807), cu care a întreprins o călătorie de la New York la Albany pe râul / fluviul Hudson. În schimb, în mod corect, Fulton poate fi creditat a fi fost autorul planurilor și constructorul efectiv ale primelor nave cu aburi complet operaționale, precum și a primului submarin funcțional, comandat de Napoleon Bonaparte, denumit Nautilius, care a fost testat în 1800.
A drawing of Fulton’s invention “Nautilus” – foto: en.wikipedia.org
Deși lista inginerilor, constructorilor și întreprinzătorilor care au încercat să realizeze vase care să fie acționate mecanic este lungă, începând cu însuși realizatorul motorului cu aburi cu regulator centrifugal, James Watt, importanța lui Robert Fulton în istoria ingineriei și a navigației constă în realizarea primelor nave acționate mecanic, care erau complet funcționale, operaționale și fiabile. El a adus un aport important împreună cu John Ericsson, Francis Pettit Smith, David Bushnell și Josef Ressel la perfecționarea tehnicii navigației.
· 1859: Prima posta aeriana (pe balon) pleaca din Indiana, SUA.
· 1870 - Frederick Russell a realizat primul vaccin cu rezultate împotriva febrei tifoide.
· 1896 - În Londra, Bridget Driscoll a fost prima victimă care a decedat ca urmare a unui accident de circulație, în care a fost implicat un automobil.
Bridget Driscoll (circled) – foto: en.wikipedia.org
· 1904: Au fost înfiinţate “Băile Mamaia” de către Ion Bănescu, primarul Constanţei din perioada respectiva.
· 1914 - Generalul german Hermann von François a condus un contraatac reușit împotriva armatei rusești în Bătălia de la Stallupönen.
Frontul de Est, 17–23 august 1914 – foto: ro.wikipedia.org
Bătălia de la Stallupönen, dată între armatele rusă și germană la 17 august 1914, a fost prima bătălie de pe Frontului de Est din Primul Război Mondial. S-a soldat cu o victorie germană minoră, dar a avut efecte minime asupra rușilor.
La 17 august, Rennenkampf a început invazia Prusiei Orientale, ducând Armata I direct către vest spre liniile germane. Deși nu a întâmpinat rezistență, Rennenkampf și-a stopat înaintarea pe o linie dreaptă aflată la circa 8 km de graniță. Fără vreun ordin de la superiori, François a hotărât să-și ducă forțele la Stallupönen unde se odihnea o divizie rusească. A izbucnit un atac frontal furibund asupra diviziei rusești, care s-a retras spre est, pierzând 5.000 de morți și răniți și 3.000 de prizonieri, aproape întreg regimentul 105 rusesc.
Când a aflat că François i-a atacat pe ruși, Prittwitz a trimis un adjutant să-i ordone lui François să înceteze atacul și să se retragă. François i-a răspuns sfidător adjutantului: „Raportează generalului Prittwitz că generalul von François se va retrage după ce îi va fi învins pe ruși.”
· 1915 - În această zi Charles Kettering a primit patentul cu numărul 1.150.523 pentru invenţia pe care noi o numim astăzi electromotor. Până la inovaţia lui Kettering pornirea automobilului se făcea doar după o porţie sănătoasă de dat la manivelă. Charles Kettering a primit sarcina de a veni cu un sistem mai facil şi elegant din partea lui Henry Leland pentru automobilele Cadillac. Kettaering, cel care a înfiinţat Dayton Engineering Laboratories Company (DELCO), a pornit de la o idee pe care tot el a avut-o pe când lucra la Compania Americană de Case de Marcat şi anume sistemul electric de la o casă de marcat. Principiul de la care a plecat inventatorul a fost că aşa cum apeşi o tastă pentru a se deschide sertarul casei, la fel şi motorul automobilelor va porni. Această invenţie a fost introdusă pe Cadillac în 1912, a fost patentată în 1915 şi până în 1920 aproape toate automobilele noi aveau aşa ceva. Kettering a fost unul dintre inventatori importanţi americani, contribuind la descoperirea freonului, creând incubatorul pentru nou născuţi şi lucrând la un tratament pentru tratarea bolilor venerice.
· 1916 - A avut loc Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta (București – 4/17 august 1916)
Tratatul de alianță cu Antanta ((București – 4/17 august 1916)) Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Pagina 3 a Tratatului politic dintre România şi Antanta din 1916 (Fila cu semnături) Deţinător – Arhivele Naţionale ale României – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tratatul de alianță a României cu Antanta a fost un acord internațional, secret încheiat între guvernul român și guvernele Antantei având ca obiect principal intrarea României în război, de partea acestei alianțe, pe timpul Primului Război Mondial. Acordul a fost semnat la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu. de către Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei la București.
· 1942: Forțele aeriene ale Statelor Unite ale Americii, USAAF, zboară primul raid aerian în timpul celui de-al doilea Război Mondial în Europa.
NOI, POPORUL INDONEZIEI, PROCLAMĂM INDEPENDENȚA INDONEZIEI. TOATE PROBLEMELE LEGATE DE TRANSFERUL PUTERII ETC., VOR FI REZOLVATE EFICIENT, ÎN CEL MAI SCURT TIMP POSIBIL.
JAKARTA, 17 AUGUST 1945 ÎN NUMELE POPORULUI INDONEZIAN. Proclamația, care a fost facută la Jalan Pegangsaan Timur 58, Jakarta, a fost ascultată de mii de indonezieni din toată țara, deoarece textul era transmis în secret de personalul indonezian de la radio folosind echipamentul de transmisie al stației radio controlataă de japonezi, JAKARTA Hoso Kyoku. În străinatate a fost transmisă o traducere în limba engleză a proclamației De atunci, în fiecare an se sărbătorește această zi , cu mare fast în insula Java și în celelalte insule, astfel: timp de 2 săptămâni, înainte de 17 august, în fiecare zi elevii, îmbrăcați în uniforme de culoarea drapelului indoneziei (roșu si alb) care simbolizează roșu – vitejia și alb – sfințenia, defilează pe străzile orașului, până în ziua de 17 august, când vor defila forțele armate. În dimineața zilei de 17 august la ora 9 se aduce drapelul de către militari, îmbrăcați complet în alb in formațiune de 17 – 8- 45 de oameni reprezentând data proclamării independenței, 17 august 1945. După arborarea steagului, la ora 10 fix pornesc sirenele, după care se cânta imnul național al Indoneziei, Indonezia Raya (Indonezia măreață), compus de W. R. Supratman.· 1945: Reprezentantul politic al SUA la Bucuresti, Roy Melbourne, remite o nota diplomatica regelui Mihai, în care arata ca guvernul sau considera în continuare guvernul Petru Groza ca “nereprezentativ” si ca nu poate relua raporturile diplomatice cu România. O nota cu continut asemanator va fi primita, din partea Marii Britanii, la 19.08.1945. În aceste condiţii, la 21 august, Regele Mihai cere guvernului Petru Groza sa demisioneze, iar în fata refuzului acestuia, sunt întrerupte relaţiile oficiale cu guvernul, până la 6.01.1946 – “greva regala”.
· 1956: Curtea Constituțională a Germaniei Federale interzice Partidul Comunist din cauză de neconstituționalitate.
· 1962 - Militia de frontieră est-germana ucide un băiat de 18 ani, Peter Fechter, în timp ce încerca să treacă Zidul Berlinului spre Berlinul de Vest, acesta devenind prima victimă a zidului.
Peter Fechter – foto: en.wikipedia.org
The body of Peter Fechter lying next to the Berlin Wall after being shot in 1962 while trying to escape to the West – foto: en.wikipedia.org
· 1970 - Programul sovietic Venera - Se lansează Venera 7. La data de 15 decembrie va fi prima sondă care va transmite cu succes date de pe suprafața altei planete (Venus).
· 1977: Spărgatorul de gheață sovietic "Arktica" devine prima navă de suprafață care atinge Polul Nord.
Spărgatorul de gheață sovietic "Arktica"
* 1979 - A avut loc vizita oficială de prietenie a lui Nicolae Ceaușescu în Turcia.
· 1988: Președintele Pakistanului, Muhammad Zia-ul-Haq, și ambasadorul SUA Arnold Raphel sunt uciși într-un accident de avion.
· 1998 - Scandalul Lewinsky: Președintele SUA, Bill Clinton, admite în mărturia inregistrată că a avut o “relație fizică necorespunzătoare” cu interna de la Casa Albă, Monica Lewinsky. În aceeași zi, el admite în fața națiunii că a “indus în eroare oamenii“, despre relația lor. Într-o alocutiune televizata Clinton a spus că isi asuma intreaga responsabilitate in fata poporului american pentru acţiunile sale. “Într-adevăr am avut o relatie cu doamna Lewinsky, care nu a fost adecvată, în fapt a fost greşita.”
· 1999: Turcia a fost lovita la putin timp dupa ora locala 0.03, de un cutremur catastrofal cu magnitudinea de 7,6 grade pe pe scara Richter. Oraşul industrializat Izmit din vestul Turciei, a fost aproape distrus. Mari parti din oraş au fost transformate in ruine. S-au inregistrat peste 1000 de morti si mii de raniti.
· 2008 - Înotătorul american Michael Phelps a devenit primul sportiv care a câştigat 8 medalii de aur la aceeaşi ediţie a Jocurilor Olimpice.
Nașteri
· 1601: S-a născut matematicianul Pierre de Fermat, avocat, funcționar public și matematician francez, cunoscut pentru contribuțiile sale importante la diferite domenii matematice, precursor al calculului diferențial, geometriei analitice și calculului probabilităților.(d. 12 ianuarie 1665). A elaborat un principiu fundamental în optica geometrică: principiul Fermat. Alaturi de René Descartes, a fost unul dintre primii care a aplicat algebra în geometrie; (d.12.01.1665). Este recunoscut si pentru descoperirea unei metode originale in găsirea celei mai mari şi celei mai mici ordonate pentru linii curbe, care este analoaga cu calculul diferenţial, precum şi pentru cercetările sale în teoria numerelor.
S-a născut în orașul Beaumont-de-Lomagne din Occitania. Tatăl său, Dominic Fermat, era un bogat negustor de piei și consilier al orașului Beaumont-de-Lomagne. Copilăria și-a petrecut-o în orașul natal.
Sub presiunea familiei, Fermat s-a îndreptat spre o carieră în administrația civilă. În 1631 a fost numit consilier la Departamentul de Solicitări din Toulouse. Intră în corespondență cu consilierul Bernard Frenicle de Bessy din Paris, renumit pentru dexteritatea cu care rezolva probleme dificile de aritmetică.
Pasiunea lui Fermat pentru matematică l-a condus la studii și cercetări care au prefigurat calculul probabilităților și teoria numerelor. La aceasta l-a stimulat și contactul cu René Descartes, al cărui admirator sincer era. Viața sa arată că cercetarea matematică poate avea loc numai prin satisfacțiile intrinseci, fără motivații exterioare ca realizarea unor lucruri de utilitate practică.[7]
În 1652 a fost afectat de o formă a ciumei, care bântuia Europa acelor ani. A întreținut o vastă corespondență cu: Descartes, Pascal, Torricelli, Huygens, Digby, Wallis și Marin Mersenne.
Fiul său, Samuel Fermat, a continuat o parte din preocupările matematice ale tatălui său, publicându-și descoperirile în lucrarea: Doctrinae analyticae inventum novum ("Noua descoperire în doctrina analitică"), apărută în 1670.
Ca matematician, Fermat a fost un autodidact, dar și un matematician diletant. Cu toatea acestea, a adus contribuții deosebite în domeniul teoriei numerelor, geometriei analitice (alături de René Descartes) și a fost creator al calculului probabilităților (alături de Blaise Pascal).
A aplicat calculul diferențial pentru aflarea tangentei la o curbă.
În 1639 a stabilit o metodă generală pentru rezolvarea problemelor de maxim și de minim, metodă care ulterior a devenit celebră.
A rezolvat cuadratura parabolei și a hiperbolei. A calculat aria foliului lui Descartes și a buclei lui Agnesi.
A stabilit că subtangenta la cisoidă este proporțională între cele trei segmente cunoscute și pe baza acesteia a executat construcția tangentei la cisoidă.
A descoperit și a studiat spirala care îi poartă numele (spirala lui Fermat).
Între 1636 și 1658 a creat teoria numerelor: s-a ocupat de divizibilitatea numerelor și a stabilit un procedeu pentru aflarea sistematică a tuturor divizorilor unui număr. De numele lui Fermat sunt legate două probleme principale din teoria numerelor:
- Marea teoremă a lui Fermat, în cazul când ecuația nu poate avea ca rădăcini numere întregi, problemă rezolvată abia în 1994 de către Andrew Wiles.
- Mica teoremă a lui Fermat: dacă numărul prim p nu divide pe a, atunci demonstrată mai târziu de Euler.
Fermat s-a ocupat mult cu numerele perfecte, a arătat legătura acestora cu alte probleme de teoria numerelor.
În domeniul algebrei, Fermat a furnizat o metodă de eliminare a unei necunoscute între două ecuații cu două necunoscute și a întreprins numeroase cercetări în legătură cu teoria ecuațiilor. A aplicat algebra în geometrie prin rezolvarea unor ecuații pe cale geometrică (rezolvarea grafică a ecuațiilor). A rezolvat ecuații cu numere întregi, precum și cuadratura a mai multor curbe.
Fermat este unul dintre precursorii calculului probabilităților și a contribuit la deschiderea unei noi etape în teoria combinărilor. L-au preocupat și pătratele magice. A creat o serie de probleme recreative cu caracter paradoxal, cum este paradoxul vârstei. Este autorul unor probleme de mecanică. A inventat un aerometru și un hidroscop.
| Pierre de Fermat | |
 |
· 1629: Ioan al III-lea Sobieski (poloneză Jan III Sobieski) (17 august 1629 - 17 iunie 1696) a fost rege al federației polono-lituaniene din anul 1674până la moartea sa. El a fost fiul lui Jakub Denilovicz Sobieski din Cracovia și strănepotul hatmanului Stanislav Sobieski. A fost educat în spiritul tradițional al cavalerilor, studiind la Academia din Cracovia. Între anii 1646 și 1648 face o călătorie împreună cu fratele său prin Europa. Tânărul Sobieski a fost impresionat de cele văzute în Franța, interesându-se de arta militară, de politică și literatură.
Ioan Sobieski s-a născut pe 17 august 1629 în Olesko, un mic oraș de lângă Liov în Galiția, acum Ucraina, atunci fiind parte din voievodatul Ruteniei în Regatul Poloniei. Tatăl său, Jakub Sobieski a fost voievodul Ruteniei și castelan al Cracoviei, iar mama sa, Zofia Teofillia Danilowic a fost nepoata hatmanului Stanisław Żółkiewski. Ioan și-a petrecut copilăria în Żółkwia. După ce a absolvit colegiul Nowodworski în Cracovia în 1643, tânărul Ioan Sobieski, a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității Jagielloniană în 1646. După terminarea studiilor, Ioan împreună cu fratele său Marek, au plecat în Europa de Vest, unde au petrecut mai mult de doi ani în călătorie. Au vizitat Leipzig, Anvers, Paris, Londra, Leiden și Haga. În tot acest timp, el a întâlnit personalități influente contemporane precum Ludovic al II-lea de Bourbon, Carol al II-lea al Angliei și Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, iar pe lângă limba latină, a mai învățat germana, franceza și italiana.
Ambii frați s-au reîntors în Republică în 1648, după ce au primit vestea morții regelui Vladislav al IV-lea Vasa și de răscoala lui Khmelnytsky, oferindu-se voluntar pentru armată. Amândoi au luptat în asediul de Zamość. Au fondat și au comandat propriul stindard de cavalerie. Curând, soarta războiului i-au separat pe cei doi frați. În 1649, Jakub s-a luptat în Bătălia de la Batoh, iar Ioan a fost promovat la rangul de pułkownik și a luptat în Bătălia de la Berestechko. Fiind un comandant promițător, Ioan a fost trimis la regele Ioan Cazimir al II-lea Vasa, la Istanbul în Imperiul Otoman, ca fiind unul dintre trimiși într-o misiune diplomatică de către Mikołaj Bieganowski. Acolo, Ioan a învățat limba tătară și turcă și a studiat tradițiile și tacticile militare turcești.
După începerea invaziei suedeze în Polonia, cunoscută sub numele de Potopul, Ioan a făcut parte din regimentele Poloniei Mari conduse de Krzysztof Opaliński, Palatin de Poznań, care a capitulat la Ujscie și a jurat credință regelui Carol al X-lea al Suediei. Cu toate acestea, la sfârșitul lunii martie 1656, el a abandonat partea lor, alăturându-se părții regelui polonez Ioan Cazimir al II-lea Vasa, fiind admis sub comanda hatmanului Ștefan Czarniecki și Jerzy Sebastian Lubomirski.
În timpul bătăliei de la Varșovia din 1656, Ioan a comandat un regiment puternic de 2.000 cavaleriști tătari fiind promovat cu titlul de Lord purtător-de-drapel al Coroanei. Un susținător puternic al fracțiunii franceze, Ioan a rămas loial regelui în timpul rebeliunii Lubomirski, ceea ce l-a ajutat în cariera sa militară. În 1665, Ioan s-a căsătorit cu Marie Louise Cazimir de Grange d'Arquien și a fost promovat la rangul de Mare Mareșal al Coroanei, iar în anul următor, la rangul de Hatmanul Coroanei. În 1667, a realizat o altă mare victorie asupra cazacilor și aliaților tătari în Bătălia de la Podhajce în timpul războiului polono-cazaco-tătar (1666 - 1671). La data de 5 februarie 1668, de acum fiind un comandant renumit și stimat, el a câștigat titlul de Mare Hatman al Coroanei, cel mai înalt rang militar în Republica polono-lituaniană, astfel fiind comandant de facto al întregii armate poloneze.
Pe 11 noiembrie 1673, în timpul războiului polono-otoman (1672 - 1676), Ioan a adăugat încă o victorie importantă, de data aceasta prin înfrângerea turcilor în Bătălia de la Hotin și capturarea cetății. Vestea luptei a coincis cu vestea morții lui Mihail I, rege al Poloniei, care murise cu o zi înainte de luptă. Acest lucru l-a făcut pe Ioan unul dintre cele mai marcante figura din stat, iar la 19 mai, în anul următor, el a fost ales în calitate de monarh al Republicii. Candidatura sa a fost aproape universal susținută. Printre susținătorii cei mai notabili ai candidaturii sale a fost soția sa. Ioan a fost încoronat ca Ioan al III-lea, pe 2 februarie 1676.
Deși Republica polono-lituaniană era la acel moment cel mai mare și unul dintre statele cele mai populare din Europa, Ioan a devenit regele unei țări devastate de războaiele constante care au durat aproape o jumătate de secol. Trezoreria era aproape goală, iar instanța de judecată avea de oferit puțini magnați puternici, care de multe ori se aliau cu instanțele decât cu statul. Ioan a decis să stabilizeze situația prin forțarea otomanilor să accepte un tratat de pace pentru a pune capăt războaielor constante de la granița de sud. În toamna anului 1674, s-a reluat războiul împotriva turcilor și a reușit să recupereze cetățile Kamieniec Podolski, Bar și Reszków, care au restabilit o linie puternic fortificată pentru a apăra granița de sud a Poloniei. Istoricul polonez Oskar Halecki, cât și alții, au remarcat faptul că Ioan planifica să cucerească Prusia, susținut de trupele suedeze și franceze. Acest pact secret, expus mai târziu, a eșuat, deoarece războiul cu turcii a durat prea mult, timp în care Marele Elector a făcut tratate cu Franța, suedezii au fost respinși, iar prin creșterea opoziție magnaților în Republică, mulți dintre ei erau de partea Marelui Elector. Planul lui Ioan era, de asemenea, de a-l răni pe Michał Pac, hatmanul de Lituania și susținătorul de Brandenburg, care pur și simplu a fugit împreună cu armata sa și apoi a desființat-o.
În 1676, tătarii au început o contra ofensivă și au trecut de Dneper, dar nu au putut captura orașul strategic Żórawno, ducând curând la semnarea tratatului de pace. Semnarea tratatului a dus la o lungă perioadă de pace, care era atât de necesară pentru repararea țării și pentru consolidarea autorității regale. Deși îngreunată în mod constant de către magnații și instanțele străine din Brandenburg și Austria (Austria chiar a încercat să-l alunge pe Ioan și să-l înlocuiască cu Carol de Lorraine), Ioan a reușit să reformeze complet armata poloneză. Armata a fost reorganizată în regimente, infanteria a renunțat la sulițe și care au fost înlocuite cu topoare, iar cavaleria a adoptat husarii. Ioan a crescut, de asemenea, numărul armelor și a introdus noi tactici de artilerie.
Ca un diplomat, Ioan și-a imaginat o alianță cu Franța și cu otomanii împotriva imperiului austriac. Cu toate acestea, planurile sale nu au dus nicăieri, iar în 1683, a fost nevoit să le abandoneze complet. Conștient de faptul că Polonia ducea lipsă de aliați și că risca un război împotriva celor mai mulți dintre vecinii săi, Ioan s-a aliat cu Leopold I, Sfântul Împărat Roman. Alianța, deși viza în mod direct să fie împotriva turcilor, și indirect împotriva Franței, a avut avantajul de a obține sprijin pentru apărarea frontierelor sudice din Polonia.
În primăvara anului 1683, spionii regali au descoperit pregătirile turcilor pentru o campanie militară, și Ioan se temea că obiectivul lor ar putea fi orașele poloneze Livi și Cracovia. Pentru a contracara amenințarea, Ioan a început fortificarea orașelor și a ordonat recrutarea militară universală.
Abilitățile militare ale lui Ioan din războiul împotriva Imperiului Otoman au demonstrat că este un rege priceput și puternic. Una dintre abilitățile sale a fost de a unifica Europa creștină într-o cruciadă și de a-i conduce pe turci afară din Europa. El s-a alăturat alianței Sfântului Împărat Roman și s-a alăturat Ligii Sfinte inițiată de Papa Inocențiu al XI-lea, pentru a apăra creștinătatea.
Între anii 1648 și 1653 a participat la luptele împotriva cazacilor și tătarilor, după care a fost trimis ca solie secretă la Istanbul în 1654, unde a învățat limba și cultura turcă. S-a căsătorit cu Maria Cazimira de Arguien, căsătorie care îi deschide calea în lumea nobililor francezi. După moartea lui Stefan Czarniecki în 1665 devine "feldmareșal" (hatman al coroanei) și reușește o victorie împotriva tătaro-cazacilor la Pidhaiți (1667). În anul 1668 ajunge comandant suprem al armatei poloneze - mare hatman al coroanei.
Aflând de asediul Vienei de către turci, început în iulie 1683, Sobieski se hotărăște să vină în ajutorul Vienei cu 27 000 de cavaleri polonezi, care se adaugă celor 19 000 de soldați austrieci, 28 000 de soldați germani și altor câteva mii de soldați aliați. Comanda trupelor creștine a primit-o regele polonez care era deja renumit în luptele cu tătarii și turcii, supranumit "Leul din nord". La 12 septembrie reușește o izbândă strălucitoare în bătălia de la Kahlenberg împotriva otomanilor sub conducerea marelui vizir Kara Mustafa, care erau în superioritate numerică (cca. 150 000) dar cu mai puțină artilerie.
Ioan al III-lea Sobieski cunoștea mai multe limbi. A fost un iubitor de artă. Palatul său din Wilanow a fost una din cele mai reușite realizări a barocului polonez; o altă rezidență a lui a fost cetatea Șovka. Scrisorile adresate soției sale sunt dovezi ale modului îngrijit de exprimare practicat de regele polonez.
Regele Ioan al III-lea a murit în Wilanów, Polonia, la 17 iunie 1696. Soția sa, Maria Cazimira, a murit în 1716, în Blois, Franța, și trupul ei a fost readus în Polonia. Cei doi sunt îngropați împreună la Catedrala Wawl din Cracovia.
Urmașul său pe tronul Poloniei n-a fost fiul său, ci August der Starke (Augustus al II-lea), principe al Sașilor (Saxonilor) sprijinit de Rusia. După moartea acestuia, în 1733, a urmat o luptă pentru coroana poloneză, cunoscută sub denumirea de războiul pentru succesiunea poloneză.
Pe 5 iulie 1665, Ioan s-a căsătorit cu văduva lui Jan "Sobiepan" Zamoyski, Marie Cazimir Louise de Grange d'Arquien (1641–1716), a Navarei, Burgundiei și Franței. Copiii lor au fost:
- Iacob Ludovic Sobieski (2 noiembrie 1667 – 19 decembrie 1737), încoronat Prinț al Poloniei, s-a căsătorit cu Contesa Palatină Hedwig Elisabeta de Neuburg
- două gemene (9 mai 1669), nenăscute sau au murit la scurt timp după naștere
- Teresa Teofila (octombrie 1670), era un copil fragil care nu a trăit mai mult de o lună
- Adelajda Ludwika (15 octombrie 1672 – 10 februarie 1677), a murit la vârsta de 4 ani
- Maria Tereza (18 octombrie 1673 - 7 decembrie 1675), a murit la vârsta de doi ani
- o fiică (octombrie 1674), nenăscută sau a murit imediat după naștere
- Teresa Kunegunda (4 martie 1676 – 10 martie 1730), s-a căsătorit cu Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria
- Aleksander Benedykt (6 septembrie 1677 – 19 noiembrie 1714), a murit necăsătorit
- o fiică (13 noiembrie 1678), a murit imediat după naștere
- Konstanty Vladislav (1 mai 1680 - 28 februarie 1726), s-a căsătorit cu Maria Józefa Wessel și nu au avut copii
- Jan (4 iunie 1682 - intre 1 ianuarie si 12 aprilie 1685), a murit la vârsta de 2 ani
- o fiică (20 decembrie 1684), a murit imediat după naștere
| Ioan al III-lea | |
 |
- Bătălia de la Pidhaiți (1667)
- Bătălia de la Bracław (1671)
- Bătălia de la Mohylów (1671)
- Bătălia de la Kalnik (1671)
- Bătălia de la Krasnobród (1672)
- Bătălia de la Niemirów (1672)
- Bătălia de la Komarno (1672)
- Bătălia de la Kałusz (1672)
- Bătălia de la Hotin (1673)
- Bătălia de la Bar (1674)
- Bătălia de la Liov (1675)
- Bătălia de la Trembowla (1675)
- Bătălia de la Wojniłów (1675)
- Bătălia de la Żurawno (1676)
- Bătălia de la Viena (1683)
- Bătălia de la Parkany (1683)
- Bătălia de la Jazłowiec (1684)
- Bătălia de la Żwaniec (1684)
- Bătălia de la Iași (1686)
- Bătălia de la Suceava (1691)
| Maria Louisa de Savoia | |
 Portret de Miguel Jacinto Meléndez, ca. 1712-14 |
Bernard, fiul medicului și propetarului unei farmacii Laurent de Jussieu (1651–1718) și a soției sale Lucie Cousin, a fost educat la colegiul iezuit din Lyon, până când a terminat studiul de retorică. În 1716, el a însoțit pe fratele său mai bătrân Antoine, medic și botanist, la excursii științifice pe Peninsula Iberică, dezvoltându-se în acest timp într-un botanist entuziast. Reîntors, a studiat medicina la Montpellier, obținând diploma în 1720, dar a practicat în această materie doar pentru o perioadă scurtă de timp, dedicându-se apoi plin botanicii. După ce din nou fratele Antoine l-a chemat, de astă dată la Paris, conform cererea cunoscutului botanist Sébastien Vaillant (n. 26 mai 1669 – d. 20 mai 1722), iar după moartea savantului a fost numit succesorul acestuia în calitate de profesor și demonstrator asistent la Jardin du Roi la Versailles,[5], dar a întreprins de asemenea excursii botanice în regiunea din jurul Parisului. În anul 1725, Jussieu a publicat o ediție revizuită și lărgită a lucrării lui Joseph Pitton de Tournefort, Histoire des plantes des environs de Paris. Datorită acestei publicații a fost numit membru în Academia Franceză de Științe și în 1727 membru străin al Royal Society. Multe persoane au studiat botanica sub îndrumarea lui, de exemplu faimosul chimist Antoine Lavoisier.[6]
El a scris mai multearticole/documentări importante (1739-1742), între ele Examen de quelques Productions marines qui ont été mises au nombre des Plantes, qui sont l'ouvrage d'une sorte d'Insectes de Mer, privind clasificarea zoofitelor și organismelor maritime, pe o parte ca plante sau animale, pe alta în genuri, ce a dus la un mare disput. Între altele a dovedit, înainte de Jean-André Peyssonnel(fr), că speciile din familia Tubulariidae sunt animale (în: Mémoires de l'Académie des Sciences, 1742). Pentru a scrie contribuțiile, a vizitat coasta Normandiei de trei ori în 1741, studiind obiectele cu lupă și microscop. Mai departe, scientistul a despărțit balenele de încrengătură peștilor (pisces) și a așezat-o în rândul clasei mamiferelor (mammalia).[7][8] În domeniul zoologiei, Jussieu a propus crearea de familii, cum ar fi clasele de viermi (Vermes) sau de crustacee (Crustacea).[9]
Bustul lui Bernard de Jussieu în grădina botanică din Lyon]]
În 1758, Ludovic al XV-lea al Franței l-a numit pe Jussieu director al grădinii regale de la Trianon lângă Paris, unde toate plantele cultivate în Franța urmau să fie crescute. Realizarea lui cea mai mare a fost sistemul după care a aranjat și catalogat plantele de acolo, denumit „sistemul natural de plante după Jussieu 1759” sau „sistemul Trianon”. Jussieu însuși nu a publicat nimic despre sistemul lui, și nici nu a oferit orice explicație despre aranjamentul sau fundamentul teoretic acestuia, de abia nepotul său Antoine Laurent (1748-1836) a preluat publicarea postum: Genurile nu sunt aranjate sistematic în grupuri cu o singură caracteristică, ci după luarea în considerare a tuturora, care, cu toate acestea, nefiind văzute de valoare egală. În comparație cu dezvoltarea actuală a sistemului natural, atât Carl Linné cât și Jussieu au oferit o încercare destul slabă privind clasificarea naturală a plantelor, dar aceste încercări au fost primele pe care se sprijină dezvoltarea lui până în prezent.[6][10]
Bernard de Jussieu este unul dintre cei care au contribuit cel mai mult la dezvoltarea Muzeului de Istorie Naturală din Paris. Acolo se poate admira în Jardin des Plantes(grădina de plante) un cedru din Liban, adus de marele savant într-o pălăria în 1734, fiind în prezent cel mai mare copac în parc.
Publicații:
- De naturali secretione bilis in jecore, Editura H. Pech, Montpellier 1719 [1]
- Catalogue des arbres, et arbrisseau qui se peuvent élever en pleine terre aux environs de Paris, Editura J. Bullot, Paris 1735 [2]
- Examen des causes qui ont altéré l'eau de la Seine, pendant la sécheresse de l'année 1731, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1733, Paris 1735, p. 351-360 [3]
- Histoire d'une Plante, connuë par les Botanistes sous le nom de Pilularia, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1739, Paris 1741, p. 240-256 [4]
- Histoire du Lemma, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1740', Paris 1742, p. 263-275 [5]
- Sur une espèce d'Ouate ou de matière cotonneuse trouvée au fond d'un Étang, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1741, Paris 1744, p. 85-86 [6]
- Observation nouvelle sur les Fleurs d'une espèce de Plantain nommée par M. de Tournefort dans ses Élémens de Botanique, Plantago palustris gramineo folio monanthos Parisiensis, pag. 104, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1742, Paris 1745, p. 131–138 [7]
- Examen de quelques Productions marines qui ont été mises au nombre des Plantes, & qui sont l'ouvrage d'une sorte d'Insectes de Mer, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1742, Paris 1745, p. 290-302 [8]
- Dissertation sur le Papyrus, în: Mémoires de littérature tirés des registres de l'Académie royale des inscriptions et belles-lettres. Vol. 26, Paris 1759, p. 267-320, [9]
- Observations sur les effets de l'eau de Luce contre la morsure des vipères et des serpene, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1747, p. 54-56 [10]
| Bernard de Jussieu | |
 |
· 1753 - S-a născut filologul ceh Josef Dobrovsky (d. 6 ianuarie 1829).
* 1786: Davy Crockett (născut David Stern Crockett la 17 august 1786, Comté de Greene, statul 
Tennessee - d. 6 martie 1836, asediul de la Fort-Alamo) a fost un soldat și om politic american.
Tennessee - d. 6 martie 1836, asediul de la Fort-Alamo) a fost un soldat și om politic american.În cultura populară occidentală este de obicei numit „King of the Wild Frontier”.
A reprezentat statul Tennessee în Camera Reprezentanților a Statelor Unite ale Americii, a participat la Revoluția Texană și a murit în Bătălia de la Alamo.
Davy Crockett
* 1799 - S-a născut Barbu Știrbei, domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856.
Barbu Știrbei (portret de Ion Negulici) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Barbu Dimitrie Știrbei (n. 17 august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856. În timpul studiilor la Paris, în 1819, a fost inițiat într-o lojă masonică.
Pe tron s-a dovedit a fi un conducător prudent, activ și bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de înfruntat, erau: întreținerea armatei de ocupație ruso-turce (sarcină rămasă și după Convenția de la Balta Liman din 1849) și să facă față puterii prea mari avute de comisarii extraordinari.
Abia în 1851, după ce țara se înglodase în datorii grele, a putut să obțină retragerea ocupanților. Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani.
Barbu Știrbei a bătut monede fără învoirea Turciei, dar a fost silit de sultan să le retragă din circulație.
· 1844: Menelik al II-lea (născut Sahle Maryam) (n. 17 august 1844, Ankober, Shewa, Etiopia - d. 12 decembrie 1913, Addis Abeba) a fost un împărat (negus-negesti) al statului semiindependent Shewa, sau Shoa (1865-1889), și împărat al Etiopiei (1889-1913). A fost capturat și închis pentru zece ani, după ce tatăl său, regele Haile Melekot din Shewa, a fost detronat de Teodor II. A evadat în 1865, întorcându-se în Shewa pentru a-și recupera titlul de negus (rege). După moartea împăratului Yohannes IV, a urcat pe tronul etiopian, luându-și numele de la Menelik I, fiul legendar al lui Solomon și al reginei din Saba. În Războiul Italo-Abisinian (1895-1896), când Italia a încercat să transforme Etiopia în protectorat, Menelik a repurtat o victorie strălucită în Bătălia de la Aduwa (1 martie 1896) și a câștigat independența statului. Ulterior, a extins imperiul etiopian. A inițiat o serie de reforme administrative și programe educaționale moderne, a construit infrastructura țării și fondat noua capitală a Imperiului, Addis Abeba.
| Menelik al II-lea | |
| Al 80-lea Împărat al Etiopiei | |
 |
· 1868: S-a născut Ion Păun-Pincio, scriitor, membru de onoare post-mortem al Academiei Române; (d. 30 decembrie 1894).
· 1870: S-a nascut generalul de brigadă american Frederick Fuller Russell (d. 29 decembrie 1960), un medic al armatei americane, care a perfecționat in 1909un vaccin al febrei tifoide pe care l-a aplicat in 1911, in cadrul unui program de vaccinare impotriva febrei tifoide, program care avea sa imunizeze întreagaarmata americana. Ca rezultat direct al cercetarilor sale, Armata SUA a fost prima armata vaccinataprofilactic împotriva febrei tifoide, fapt care a eliminat tifoida dintre cauzele semnificative de morbiditate si mortalitate in randul personalului militar din SUA.
· 1872: Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraş-Severin, Austro-Ungaria; d. 2 septembrie 1950, Bucureşti, România) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei mondiale. În 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decît aerul. Dintre primii inventatori români din domeniu, Traian Vuia, s-a bucurat de recunoasterea rezultatelor activităţii sale, chiar dacă multa vreme prioritatea în realizarea zborului mecanic i-a fost atribuită brazilianului (naturalizat francez) Alberto Santos-Dumont (1873-1932). Dorinta lui Vuia de a realiza aeroplanul-automobil l-a îndemnat sa plece la Paris, la începutul lunii iulie 1902, avînd cu el planurile şi macheta acestui aparat de zbor. Vuia a înaintat Academiei de Ştiinte din Paris un memoriu, în februarie 1903, intitulat Proiect de aeroplan-automobil, prin care demonstra posibilitatea realizării zborului cu o maşină mai grea decît aerul, însă proiectul a fost considerat o himeră. Totuşi, în 17 august 1903, obţine brevetul de invenţie. A fost nevoit să îşi echipeze micul monoplan (aeroplanul "Vuia 1"), pe care a început sa-l construiască în Franţa în 1903, cu multe inovaţii. Lucrurile au avansat încet din cauza lipsei banilor. Neputîndu-şi permite să achiziţioneze un motor ultrauşor, Vuia s-a resemnat sa inventeze un motor cu acid carbonic comprimat, care avea avantajul ca era simplu şi putin costisitor, însa, n-a putut fi pus la punct, servind doar pentru demonstratii (timpul sau de funcţionare era de aproximativ trei minute). În 1905, aeroplanul a fost gata. Era un monoplan - aproape toate încercarile în acea vreme se faceau cu avioane biplane, Louis Blériot (1872-1937) urmînd exemplul lui Vuia, un an mai tîrziu. Aparatul de zbor avea aripile repliabile, asemeni unui evantai, purtate pe un cvadriciclu cu roţi pneumatice, care avea rol de tren de decolare şi aterizare. Întreaga construcţie era metalică din tuburi de oţel, îmbinate prin manşoane, iar aripa era din pînza de in impregnată. O alta noutate a acestui aeroplan era reprezentata de utilizarea unei singure elice, spre deosebire de celelalte aparate contemporane, care foloseau doua elice contrarotative. Aeroplanul nu avea însa nici profundor, nici ampenaj stabilizator. Cu toate acestea, la încercarile de la Montesson, din 18 martie 1906, aeroplanul, propulsat de propriul motor, dupa ce a rulat aproximativ 50 metri pe sol, s-a ridicat la înaltimea de un metru şi a parcurs aproximativ 12 metri în aer, deteriorîndu-se la revenirea pe sol în urma impactului cu un copac. El avea stabilitatea longitudinală precară şi forţa motrice insuficientă. Multe ziare din Franţa, Statele Unite şi Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decît aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare. De atunci a fost scoasă în evidenţă şi propagată ideea că Vuia a reuşit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, "la bord", fără "ajutor extern" (pantă, cale ferată, catapultă, etc.). Totuşi, au fost şi mai există multe contradicţii şi dezbatere asupra definiţiei de primul aeroplan. Prin perfecţionarea primului model, s-a obţinut aeroplanul "Vuia 1 bis". Mai tîrziu, a fost construit un aeroplan nou, dotat cu un motor Antoinette pe benzină, cu opt cilindri în V, răciţi cu apă, de 25 CP, creaţia inginerului Léon Levavasseur, cu care a zburat în 1907, cu rezultate satisfăcătoare, mentinîndu-se în aer aproximativ 100 metri (Alberto Santos-Dumont zburase deja 200 metri). Acesta s-a numit "Vuia 2" şi a fost brevetat în Belgia. Vuia a continuat să studieze zborul vertical şi a construit, în 1918 şi 1922, două elicoptere, în colaborare cu Marcel Yvonneau, care aveau mai multe rotoare de sustentaţie, cu axe separate. Primul model era acţionat prin forţa musculară, iar cel de-al doilea era dotat cu un motor Anzzani, de 16 CP, cîntarind în total 190 kg; ambele elicoptere au fost experimentate la Juvissy (nu de catre Vuia) si s-au ridicat de la sol. Dintre creatiile lui Vuia mai amintim torpila aeriana, realizată, în 1917, împreuna cu Victor Tatin (1847-1917) şi generatoarele de aburi, de joasa şi înaltă presiune (1925). Traian Vuia a fost ales membru de onoare al Academiei române, pe 27 mai 1946. Este înmormîntat la cimitirul Bellu din Bucureşti. Astăzi Aeroportul Internaţional Timişoara din România îi poartă numele.
| Traian Vuia | |||
 Traian Vuia | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut |  Traian Vuia, Traian Vuia, Timiș, Austro-Ungaria | ||
| Decedat | (78 de ani) București, Republica Populară Română[1] | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Părinți | Ana Vuia și Simion Popescu | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | aeronautical engineer[*] inginer inventator inginer aerospațial[*] avocat aviator | ||
| Activitate | |||
| Domiciliu | Timiș | ||
| Alma mater | Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta | ||
| |||
Casa memorială „Ion Nistor” de la Bivolărie, astăzi localitate componentă a orașului Vicovu de Sus, a fost organizată și deschisă în anul 1993 de Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (SCLRB) și de primăria din Vicovu de Sus
Ion Nistor s-a născut la 4 august 1876 în familia de țărani Ilie și Maria Nistor din satul Bivolărie, comuna Vicovu de Sus, districtul Rădăuți(ulterior în județul Rădăuți), Bucovina. A fost căsătorit cu Virginia Pauliucu-Burlă (fiica parohului din Cârlibaba, Gheorghe Pauliucu-Burlă) și au avut împreună un singur copil: Oltea I.Nistor-Apostolescu (decedată la 13 iulie 1999).
Urmează 2 ani școala primară în satul natal și apoi o continuă, în limba germană, în orașul Rădăuți. Între anii 1889-1897 urmează cursurile Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, atunci liceu german, dobândind un mare interes și dragoste pentru trecutul românilor bucovineni. După ce a susținut examenul de bacalaureat, este admis ca student la Facultatea de Filosofie a Universității Cernăuți. A activat o perioadă ca profesor suplinitor la Cernăuți, iar în anii 1904-1907 a fost profesor secundar la Liceul clasic din Suceava, timp în care a început să editeze, împreună cu George Tofan și Victor Moraru, revista Junimea literară.
La 22 martie 1909, în urma examenelor susținute, a fost promovat doctor în filosofie și litere în Aula Universității din Viena. În anul 1911 a fost abilitat ca docent al universității vieneze, întorcându-se apoi în Bucovina.
În octombrie 1911 își ține cursul inaugural la Universitatea din Cernăuți, cu tema: „Locul românilor în istoria sud-est europeană”, temă care avea să fie emblematică pentru carierea sa și care l-a determinat pe Lucian Blaga să-l clasifice între „istoricii ideii și unității naționale”.
Membru al conducerii la Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovinadin 1913, profesor la Universitatea din Cernăuți din 1914 și membru corespondent al Academiei Române din același an, Ion Nistor s-a stabilit la București și a fost ales președinte al Comitetului refugiaților bucovineni. În 1916, cu ocazia primirii sale ca membru titular în Academia Română, a evocat un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina, cu un răspuns din partea lui Nicolae Iorga și, tot în același an, a publicat Istoria Bisericii din Bucovina și rostul ei național-cultural în viața românilor bucovineni.
În perioada 1919-1939, în plan politic și public, a avut responsabilități dintre cele mai diverse. A fost ministru al Bucovinei în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu în 1922-1926; senator de drept, între 1928-1933; ministru secretar de stat pentru minorități etnice în 1933; ministru al muncii în guvernul condus de Gheorghe Tătărăscu; ministru al cultelor și artelor în guvernul Gheorghe Tătărăscu.
În perioada interbelică, profesorul și rectorul universității cernăuțene a editat volumul Corespondență diplomatică și rapoarte consulare austriece, în colecția Hurmuzachi, a editat revista Junimea literară, a publicat Istoria Basarabiei, a susținut Buletinul Codrul Cozminului. Lucrarea sa cea mai reprezentativă este Problema ucraineană în lumina istoriei, iar Societatea pentru literatura și cultura română în Bucovina a publicat o nouă ediție, care a fost lansată la Cernăuți, Rădăuți și Botoșani. Până la moartea sa, în noiembrie 1962, a redactat lucrarea Istoria Bucovinei, rămasă în manuscris până în 1991, și a definitivat lucrarea de sinteză Istoria României, care nu a fost încă publicată.
„Ion Nistor, profesorul și istoricul care a stat întreaga lui viață în slujba istoriei și a cauzei naționale s-a identificat nu numai cu destinul dramatic al provinciei sale: Bucovina istorică, ci al tuturor românilor, fiind istoricul tuturor românilor, din Galițiaîn Tessalia și de la Nistru până la Tisa”, a afirmat istoricul ieșean Ion Toderașcu.
Arestat la 5/6 mai 1950, în așa-zisa „noapte a demnitarilor”, a fost internat la închisoarea Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior prin Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsă i-a fost majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. A fost eliberat la 5 iulie 1955.
Despre starea lui în ultimii ani de viață vorbește un citat din opusul său:
„Aștern pe hârtie aceste rânduri sub stăpânirea unor duioase amintiri. Am rămas singur în viață din generația Unirii, care s-a bucurat de roadele străduințelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naționale. Au murit Ionel și Vintilă Brătianu, au dispărut din viață Iuliu Maniu, Alexandru Vaida și Ion Inculeț, au trecut în cele eterne Nicolae Iorga și Octavian Goga.Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand și a Reginei Măria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru.Am rămas singur în viață, sortit să înfrunt prăbușirea măreței opere naționale, stropită cu sângele eroilor de la Mărășești![2]”—Ion I. Nistor, Date autobiografice. Amintiri din închisoare (1957)
OPERA
- Die moldauischen Ansprüche auf Pocutien, Viena, 1910;
- Die auswärtigen Handelsbeziehungen der Moldau, Gotha, 1911;
- Handel und Wandel in der Moldau, Cernăuți, 1912;
- Zur Geschichte der Schulwesens in der Bucovina (1912);
- Die geschichtliche Bedeutung der rumänen und die Anfänge ihrer staatlichen Organisation (1913);
- Die Urkunde Stephans des Grossen, Berlin, 1914;
- Bucovina sub raportul politic și administrativ, București, 1915;
- Emigrările de peste munți (1915);
- Românii și rutenii în Bucovina (1915);
- Un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina, discurs de recepțiune (1916);
- Istoria bisericii din Bucovina (1916);
- Der nationale Kampf in der Bukovina (1918);
- Das moldauische Zollwesen im 15 und 16 Iahrh, Leipzig, 1912;
- Discurs la mesajul tronului… Cernăuți, 1920;
- Istoria fondului bisericesc din Bucovina (1921);
- Politica de unitate națională. Discurs, 1923;
- Istoria Basarabiei, Edițiile I-III, Biblioteca Așezământului I.C. Brătianu, nr. 1, Institutul de Arte Grafice și Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1923; ediția a IV-a, 1924; Editura Humanitas, 1991 și 2017;
- Luca Arbore Hatmanul. La 400 de ani de la moartea lui (1924);
- Pomenirea lui Dimitrie Cantemir Voievod (Acad. Rom.), București 1924;
- Românii transnistrieni, Cernăuți, 1925;
- Bejenari ardeleni în Bucovina, 1926;
- Contra calomniei (1927);
- Contra deposedării Universității din Cernăuți (1927);
- Răsunetul războiului din 1877 în Bucovina și Basarabia, București, 1927;
- Gr. Vodă Ghica, Cernăuți, 1928;
- Unirea Bucovinei, București, 1928;
- Drumurile noastre în ultima sută de ani (1929);
- Cehoslovacii și românii, Cernăuți, 1930;
- La Comte de Saint-Aulaire et la Bucovine, București, 1930;
- Decorarea lui Avram Iancu (1931);
- Un român iscoadă… (1931);
- Alexandru cel Bun, Cernăuți, 1932;
- Locul lui Alexandru cel Bun în istoria civilizației creștine (1932);
- Șase ani de autonomie bisericească (1932);
- Biserica și școala greco-română din Viena, București, 1932;
- Contribuții la relațiunile dintre Moldova și Ucraina (1933);
- Din corespondența lui Todleben de la Plevna (1933);
- Mănăstirea Moldaviței, Cernăuți, 1933;
- Rostul politic și social al bisericii în trecut și prezent, București, 1933;
- Rück – und Ausblick in die Geschichte Rumaniens, Iena und Leipzig (1933);
- Discurs, Cernăuți, 1934;
- Problema ucraineană în lumina istoriei (1934);
- Tratativele lui Mihai Viteazul cu Polonia, București, f.an.;
- Universitatea din Cernăuți și loviturile lui P.P. Negulescu, Cernăuți, 1926 (cu alții);
- T. G. Masaryk (cu alții), Buc., 1930;
- Corespondența lui Coronini cu principatele, Cernăuți, 1938;
- Bucovina sub dominațiunea românească (1938);
- Documente privitoare la istoria Românilor… (1938)
- Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București, 1991;
| Ion Nistor | |||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
* 1877: Prințesa Matilda de Bavaria (Mathilde Marie Theresia Henriette Christine Luitpolda; 17 august 1877 - 6 august 1906) a fost al șaselea copil al regelui Ludwig al III-lea al Bavariei și a soției sale, Maria Theresa de Austria-Este.[1] După decesul ei timpuriu, s-a publicat în 1910 o culegere de poeme pe care le-a scris, sub titlul Traum und Leben - Gedichte einer früh Vollendeten.Prințesa Matilda s-a născut la 17 august 1877 ca al șaselea copil și a treia fiică a regelui Ludwig al III-lea al Bavariei la reședința de vară a familiei, Villa Amsee în Lindau.[1] Deși a fost fiica favorită a tatălui ei, cu mama ei nu a avut o relație apropiată. Unii au speculat că s-a căsătorit numai că să scape de acasă.
S-a zvonit de diferiți candidați pentru o căsătorie cu Prințesa Matilda. Printre ei și Prințul Neapolelui în 1896,[2] însă în cele din urmă Prințul s-a căsătorit cu Prințesa Elena de Muntenegru un an mai târziu. Alți candidați au fost Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, moștenitor al tronului austro-ungar,[3] și Jaime, Duce de Madrid.
La 1 mai 1900 la Munchen, Matilda s-a căsătorit cu Prințul Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary, fiu al Prințului Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary și a soției lui, Prințesa Leopoldina a Braziliei.[1] El era căpitan în armata austriacă și crescuse în Brazilia ca nepot al împăratului Pedro al II-lea.[3] Prințul făcea parte din ramura catolică a Casei de Saxa-Coburg și Gotha. Împreună au avut doi copii:
- Prințul Antonius de Saxa-Coburg și Gotha (17 iunie 1901 - 1 septembrie 1970)
- Prințesa Maria Immaculata de Saxa-Coburg și Gotha (10 septembrie 1904 - 18 martie 1940)
Matilda a murit la 6 august 1906, la Davos, Elveția de tuberculoză la vârsta de 28 de ani.[1] Soțul ei s-a recăsătorit un an mai târziu cu contesa Ana de Trauttmansdorff-Weinsberg.
| Matilda de Bavaria | |
| Prințesă Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary | |
 |
· 1887: Carol I al Austriei sau Carol al IV-lea al Ungariei (n. 17 august 1887, Castelul Persenbeug, Austria Inferioară - d. 1 aprilie 1922, Funchal, Portugalia), născut Karl Franz Josef Ludwig Hubert Georg Maria - din dinastia Habsburg-Lorena, a fost ultimul împărat al Austriei (1916 - 1918) și totodată ultimul rege al Ungariei (sub numele de Carol al IV-lea), ultimul rege al Boemiei (sub numele de Carol al III-lea) etc.
Biserica Catolică l-a declarat fericit în 2004, sărbătorirea sa fiind fixată pe 21 octombrie, în fiecare an.
Părinții lui Carol au fost arhiducele Otto Franz și prințesa Maria Josepha. De mic, a fost un creștin pios. Rupând tradiția, familia lui a decis să-l trimită la o școală publică, pentru a asista la experimentele științifice. În tandem cu pregătirea militară (mare parte desfășurată în Boemia), prințul Carol a studiat dreptul și științe politice.
S-a căsătorit cu Zita de Bourbon-Parma în 21 octombrie 1911. Au avut 8 copii (șase băieți și două fete). Fiul său cel mai mare, Otto von Habsburg, a decedat la 4 iulie 2011. Franz Ferdinand, care a fost asasinat în 1914 la Sarajevo, era unchiul lui Carol I al Austriei. Asasinarea unchiului l-a făcut moștenitor al tronului imperial. În primii doi ani ai războiului, în calitate de feldmareșal, a comandat trupele austro-ungare în luptele de pe frontul italian, pe urmă de pe frontul răsăritean.
Carol I a devenit conducătorul Austriei din noiembrie 1916 (nu a fost încoronat ca împărat), iar la 30 decembrie 1916 la Budapesta, în catedrala Sf. Matia, a primit titlul Carol al IV-lea al Ungariei, preluând toate atribuțiile antecesorului său, împăratul Francisc Iosif. Soția sa, Zita, a fost încoronată ca regină a Ungariei. Carol I a încercat să încheie un armistițiu cu Franța, ducând tratative secrete prin Ottokar Czernin, ministrul lui de externe, și prin prințul belgian Sixtus de Bourbon-Parma, cumnatul său.
Carol I a renunțat la guvernare pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale în Primul Război Mondial prin Manifestul de la 11 noiembrie, dar nu a abdicat. Carol I inițial a desemnat la 11 noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar pe urmă, la 13 noiembrie 1918, a renunțat la șefia statului. A fost forțat să plece în Elveția, escortat de britanici, după ce la data de 12 noiembrie 1918 parlamentarii austrieci au proclamat Republica Germană Austria, exemplul lor fiind urmat de cei maghiari, 4 zile mai târziu, proclamând Republica Democratică Maghiară. Evenimentele politice s-au precipitat: la 31 octombrie 1918, Mihály Károlyi era prim-ministru desemnat de rege, dar la 11 ianuarie 1919 guvernul Ungariei demisionează; două luni mai târziu, la 21 martie 1919, ajung la putere comuniștii. În iunie 1919, Béla Kun este de facto șeful statului maghiar.
După pierderea tronului a fost exilat, dar a încercat de 2 ori fără succes să se întoarcă în Ungaria, sperând să și-l recupereze. Prima tentativă fost în martie 1921, iar a doua în octombrie a aceluiași an, dar a fost respins repetat de Miklós Horthy, care era amiral austro-ungar și regentul Ungariei.
Înfrânt și simțindu-se trădat, ultimul monarh al dinastiei de Habsburg, Carol I al Austriei a murit în anul 1922, bolnav de pneumonie și în sărăcie, pe insula Madeira, în Portugalia, unde a fost exilat ultima oară, prin decizia Consiliului Antantei.
Unii istorici au încercat să îi creeze o imagine idealizată, acreditând ideea că ar fi încercat să oprească Primul Război Mondial. În 1949 Biserica Romano-Catolică a inițiat o campanie de beatificare a lui Carol I al Austriei, pentru convingerile sale creștine pe care și-a întemeiat deciziile politice. La 3 octombrie 2004 a fost beatificat de papa Ioan Paul al II-lea.
| Carol I & IV | |
 |
· 1893: Mary Jane "Mae" West n. ,[1][2][3][4][5][6][7] Brooklyn, New York, SUA – d. ,[1][8][2][4][5][6][7] Hollywood, SUA[9] a fost o actriță, cântăreață, dramaturgă, scenaristă, comediană și sex simbol americană, cunoscută și pentru independența sa sexuală clar afișată, a cărei carieră s-a întins pe șapte decenii.
West a fost activă în teatrul de varietăți și în vodevilul de pe scenele orașului New York City înainte de mutarea sa la Hollywood pentru a continua activitatea sa din industria divertismentului ca actriță, comediană și scenaristă, completată adesea de apariții la radio și televiziune, ca actor de voce și televiziune. Instituția profesionistă American Film Institute a numit-o pe Mae West între primele 15 cele mai mari stele ale cinematografului clasic american.
Utilizând adesea în cântecele sale vocea sa ușor răgușită și rară de contralto,[10], fiind total neconformistă și având „o limbă foarte ascuțită”, West a fost una dintre cele mai controversate staruri ale filmului timpului său, întâmpinând numeroase dificultăți, mai ales legate de cenzură.
A ridiculizat mereu sistemul, făcând remarci întotdeauna înțepătoare și deranjante referitoare la racilele sociale ale anilor 1920 și 1930, fiind admirată de publicul larg al erei Marii Depresiuni. După terminarea carierei sale cinematografice, care i-a adus faima de sex simbol american, a continuat cariera sa ca dramaturg și scriitoare, autoare de cărți, ca performer pe scenele din Las Vegas, în Regatul Unit, la radio și televiziune, și de producător al propriilor sale albume de rock and roll.
Fiind întrebată despre eforturile sale de a se reinventa continuu, West a replicat, „Cred în cenzură. Am făcut o avere pe seama sa." (În original, "I believe in censorship. I made a fortune out of it.
Mary Jane West s-a născut la data de 17 august 1893, în Comitatul Kings, statul 
New York (cunoscut azi ca Greenpoint ori Bushwick, înainte ca New York City să fi fost consolidat în 1898). Mama sa a fost asistată la naștere, care a fost acasă, de o soră de-a sa, care era moașă.[13] Mary Jane a fost cea mai mare dintre copii familiei care au supraviețuit.[14][15][16] Părinții lui Mae erau John Patrick West și Mathilde "Tillie" (mai târziu, Matilda) Delker (original Doelger; ulterior numele a fost americanizat ca "Delker" sau "Dilker"). Tillie și cei cinci frați și surori ai săi emigraseră cu părinții lor, Doelger Jakob (1835–1902) și Christiana (1838–1901; născută Brüning), din Bavaria în 1886.[17] Părinții lui West s-au căsătorit la 18 ianuarie 1889, în Brooklyn, spre plăcerea familiei mirelui și discomfortul familiei miresei, crescându-și copii ca protestanți (mai exact ca prezbiterieni), chiar dacă John West era de descendență mixtă catolic-protestantă[18][19][20] iar Tillie era de ceva descendență evreiască.[19]
Tatăl lui West a fost un luptător cunoscut sub numele de "Battlin" Jack West, care mai târziu a lucrat în calitate de polițist special (investigator privat) având ulterior propria sa agenție de investigații.[21] Mama sa fusese anterior model de modă și realizatoare de corsete.[22] Bunica sa paternă, Mary Jane (născută Copley), după care a fost numită, fusese de descendență catolică irlandeză[23] iar bunicul patern al lui West, John Edwin West, fusese constructor de nave maritime, de descendență englezo-scoțiană.[24][25]
Sora sa cea mai mare, Katie, decedase în anii timpurii ai copilăriei sale. Ceilalți frați ai săi, care au ajuns la maturitate, au fost Mildred Katherine West, cunoscută ulterior ca Beverly (8 decembrie 1898 – 12 martie 1982), și John Edwin West II (uneori numit incorect "John Edwin West, Jr."; 11 februarie 1900 – 12 octombrie 1964).[26] În timpul copilăriei sale, familia West s-a mutat în diferite părți ale cartierelor Woodhaven, Williamsburg și Greenpoint, toate aflate în Brooklyn. În Woodhaven, la facilitatea de spectacole Neir's Social Hall (deschisă în 1829 și încă funcționând), se spune că Mae West ar fi performat prima dată în calitate de profesionistă.
FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
| Mae West | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [1][2][3][4][5][6][7] Brooklyn, New York, SUA |
| Decedată | (87 de ani)[1][8][2][4][5][6][7] Hollywood, SUA |
| Înmormântată | New York |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (accident vascular cerebral) |
| Căsătorită cu | Guido Deiro[*] |
| Cetățenie |  SUA |
| Ocupație | dramaturgă actriță de televiziune[*] actriță de film scenaristă cântăreață scriitoare actriță de teatru[*] umorist autobiografă[*] actriță |
* 1893: Walter Noddack (n. , Berlin, Imperiul German – d. , Bamberg, Germania) a fost un chimist german. Împreună cu Ida Tacke (care s-a căsătorit mai târziu cu Noddack) și Otto Berg, a raportat descoperirea elementului 43 și a elementului 75 în 1925. Grupului i-a fost recunoscută doar descoperirea elementului reniu.
În 1925, Walter Noddack, Ida Tacke și Otto Berg au anunțat descoperirea unui nou element chimic în minereul de platină și în mineralul columbit, ulterior și în gadolinit și molibdenit.[1] Ei au numit elementul reniu (Rhenus reprezintă denmirea în latină pentru „Rin”).[2] Existența unui element încă nedescoperit pentru această poziție (numărul de ordine 75) în tabelul periodic fusese prezisă de Henry Moseley încă din 1914. În 1928, echipa a reușit să separe un gram din forma metalică a reniului prin procesarea a 660 kg de molibdeniAceeași echipă a fost – de asemenea – implicată în descoperirea technețiului, raportând descoperirea elementului cu numărul de ordine 43 tot în 1925. Elementul 43 a fost denumit masuriu (după Masuria, regiunea în care își avea originea familia lui Walter Noddack).[4] Grupul a bombardat columbitul cu un fascicul de electroni și a dedus prezența elementului 43 prin examinarea spectrogramelor de difracție de raze X. Lungimea de undă a radiației X produse este corelată numărului atomic printr-o formulă derivată de către Henry Moseley în 1913. Echipa a susținut că detectează un semnal de raze X slab la o lungime de undă specifică elementului 43. Experimentul nu putut fi replicat de către alți cercetători ai epocii, motiv pentru care descoperirea lor a fost considerată eronată pentru mulți ani.[5][6]
Paternitatea descoperirii elementului cu numărul de ordine 43 îi este atribuită lui Carlo Perrier și Emilio Segrè (1937).
Noddack a devenit profesor de chimie fizică în 1935 la Universitatea din Freiburg, iar în 1941 la Reichsuniversität Straßburg. După cel de-al Doilea Război Mondial s-a transferat la Universitatea din Bamberg, în 1956 urmând a deveni director al Institutului de Cercetări Geochimice nou înființat.
· 1894: S-a născut chimistul Radu Cernătescu, membru al Academiei Române; (d. 17 ianuarie 1958).
* 1896: Generalul-locotenent Leslie Richard Groves Jr. (n. Albany, New York, SUA – d. , Washington, SUA) a fost un ofițer al Corpului Armatei Statelor Unite, care a supravegheat construcția Pentagonului și a condus Proiectul Manhattan, un proiect de cercetare extrem de secret care a dezvoltat bomba atomică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
| Leslie Groves | |
 Groves ca general major |
· 1905: S-a născut cântăreaţa Ada Falcon, supranumită “împărăteasa tangoului” pentru interpretările unice ale celebrelor tangouri argentiniene (d. 4 ianuarie 2002). A cunoscut consacrarea în 1923, când a devenit cea de-a treia cântareata de tango din Argentina, alaturi de Azucena Maizani si Rosita Quiroga; (d.04.01.2002).
· 1911: S-a nascut Mihail Botvinnik, mare maestru internaţional la şah rus, campion mondial; (1948-1957, 1958-60 şi 1961-63).
· 1920 - S-a născut Georgia Gibbs, cântăreaţă americană.
· 1921 - S-a născut Wayne Raney, cântăreţ şi muzicuţist american.
· 1926: Jiang Zemin (n. 17 august 1926) este un politician chinez, Secretar General al Partidului Comunist Chinez din 1989 până în 2002 și Președinte al Republicii Populare Chineze din 1993 până în 2003.
| Jiang Zemin 江泽民 | |
 Jiang în 2002 |
· 1927 - S-a născut Sam Butera, saxofonist şi cântăreţ R&B american.
· 1930 - S-a născut artistul plastic Marcel Chirnoagă, realizatorul ciclului de gravuri “Apocalipsa”; (d. 2008)
Marcel Chirnoagă – foto preluat de pe www.agerpres.ro
Marcel Chirnoagă (n. 17 august 1930, Bușteni, România – d. 23 aprilie 2008) a fost un artist plastic român complet, absolvent al Facultății de matematică și fizică din București, 1952, urmând simultan și studii liberale de artă, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1953.
Marcel Chirnoagă, “Autoportret” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Artistul Marcel Chirnoagă a realizat, de-a lungul vieții sale, peste 3.000 de lucrări, excelând în desene, gravuri, picturi și sculpturi, fiind în același timp și autorul celei mai importante opere românești de la sfârșitul secolului al 20-lea, ciclul de gravuri „Apocalipsa”.
· 1931 - S-a născut inginerul agronom belgian Cyrielaugusr Maria Assche (Van Assche), membru de onoare străin al Academiei Române (m.03.01.2001).
* 1933: Eugene Francis Kranz (n. , Toledo, Ohio, Ohio) este un inginer american aerospațial, fost pilot de avion de luptă și director de zbor și manager la NASA. Acesta a fost director de zbor secund la NASA, unde a îndrumat misiunile programelor Gemini și Apollo, inclusiv prima misiune lunară, Apollo 11. Kranz a devenit cunoscut pentru îndrumarea cu succes a eforturilor echipei de control a misiunii pentru a salva echipajul de pe Apollo 13, în 1970, fiind mai târziu portretizat în Apollo 13 (film) de către actorul Ed Harris. Este de asemenea renumit pentru coafura sa și pentru vestele interesante din diferite materiale purtate în misiuni ca și director de zbor, croite de către soția sa, Marta Kranz.Kranz rămâne o figură proeminentă în istoria explorării spațiale a SUA. De-a lungul timpului, Kranz a fost subiectul diferitelor filme, documentare, cărți și articole periodice. Este purtătorul Medaliei Prezidențiale a Libertății. [1] Într-un studiu din 2010 realizat de Space Foundation, Kranz a fost clasat pe locul 2 cel mai popular erou spațial. [2] Houston a declarat data de 23 octombrie ca fiind ziua Gene Kranz, în onoarea legendarului director de zbor.
Eugene Francis Kranz s-a născut pe 17 august 1933, în Toledo, Ohio. A urmat Liceul Catolic Central. Tatăl său, Leo Peter Kranz, a fost fiul unui imigrant german, medic în armată în timpul Primului Război Mondial. Tatăl său a murit când Eugene avea doar 7 ani. Kranz are două surori, Louise și Helen. A absolvit liceul în 1951, urmând colegiul universitar Parks de tehnologie, aviație și inginerie din cadrul Universității Saint Louis. Acesta a absolvit în 1954, licențiat în inginerie aerospațială. [4] Acesta s-a alăturat U.S. Air Force Reserve, unde a fost staționat în Korea. [5] După finalizarea serviciului în Korea, Kranz a părăsit Air Force și a început să lucreze pentru McDonnell Aircraft Corporation, unde a asistat la cercetarea și testarea rachetelor pentru Air Force
După munca sa depusă la McDonnell Aircraft Corporation, Kranz s-a alăturat echipei de ingineri NASA din cadrul grupului responsabil de programele spațiale, în 1960. [4] și apoi la Centrul de Cercetare Langley, Virginia. Când s-a alăturat NASA, acesta a fost desemnat responsabilul departamentului Misiunii de Control pentru zborul test fără pilot, Mercury-Redstone 1 (MR-1). De asemenea, și-a executat rolul și pentru zborurile Mercury fără pilot dar și pilotate, incluzând MR-3 și MA-6, care au condus primul echipaj american în spațiu și respectiv orbită. După MA-6, a fost promovat ca Asistent Director de zbor pentru zborul MA-7 al lui Scott Carpenter în mai 1962. A continuat sub această funcție pentru încă 2 zboruri Mercury și pentru primele 3 zboruri Gemini. Odată cu apropierea următorului zbor Mercury, a fost promovat la nivelul de Director de Zbor pentru misiunea Gemini 4 din 1965, fiind prima misiune ce a cuprins o activitate extravehiculară, efectuată de un astronaut în spațiu. După finalizarea misiunii Gemini, a servit ca Director de Zbor pentru nenumărate misiuni Apollo, inclusiv, Apollo 5 (prima și singura misiune fără pilot a modulului lunar),7 și 9. A avut aceeași funcție de director și pentru misiunea Apollo 11, când modulul lunar Eagle a aselenizat, pe 20 iulie 1969.
Eugene Kranz a devenit cel mai cunoscut pentru rolul său ca Director de Zbor pentru misiunea Apollo 13. [6] Kranz și echipa sa erau de serviciu când modulul de comandă și serviciu Apolloa explodat. [6] Aceștia au reușit să realizeze procedurile necesare ce au permis astronauților să se reîntoarcă în siguranță pe Pământ în modulul de comandă. Astronauții, împreună cu Eugene și echipa sa au fost medaliați cu Medalia Prezidențială a Libertății pentru efortul depus.
Acesta a continuat ca Director de Zbor pentru Apollo 17 în 1972, fiind ultima sa tură sub funcția de director al misiunilor NASA.[6] Ulterior, a devenit Director Reprezentant al misiunilor operaționale NASA și apoi director în 1983. [7] S-a retras de la NASA în 1994.
Eugene Kranz are 6 copii împreună cu soția sa, Marta: Carmen (născută în 1958), Lucy (1959), Joan Frances (1961), Mark (1963), Brigid (1964), și Jean Marie (1966). Eugene locuiește împreună cu soția sa în Dickinson, Texas.
Kranz a fost asociat cu expresia " Eșecul nu este o opțiune." devenind astfel o expresie motivațională exprimată chiar de însuși Gene Kranz în discursurile sale denumite "Eșecul nu este o opțiune", în care vorbește și despre camera istorică de control a zborului Apollo 13. Expresia a fost de fapt inventată de către Bill Broyles, unul din șcenariștii filmului Apollo 13,[8], bazată pe o afirmație asemănătoare ce nu îi aparține lui Kranz, ci a unui alt membru al echipajului Apollo 13, Jerry Bostick
| Gene Kranz | |
 Kranz c. 2005 |
Hamilton a publicat peste 130 de documente, proceduri și rapoarte cu privire la cele 60 de proiecte și șase programe majore în care ea a fost implicată.
La 22 noiembrie 2016, ea a fost decorată cu Medalia Prezidențială a Libertății de către președintele Statelor Unite, Barack Obama, pentru activitatea sa de lider în dezvoltarea de software de zbor la bord pentru misiunile Apollo ale NASA
| Margaret Hamilton | |
 Hamilton in 1995 |
- 1945 - 1952 - elev la Școala de șapte ani din satul de baștină
- 1952 - 1955 - elev la Colegiul de medicină din Tighina (Bender)
- 1955 - 1958 - felcer în raioanele Congaz și Căușeni
- 1958 - 1964 - student la Institutul de Medicină din Chișinău
- 1964 - 1967 - medic-chirurg la Spitalul raional din Căușeni
- 1965 - începe să publice versuri în presa literară
- 1967 - 1975 - medic-chirurg la Spitalul clinic din Chișinău și redactor științific pentru domeniile medicină și sport la Enciclopedia RSSM, editată de Academia de Științe a Moldovei
- 1975 - membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova
- 1975 - 1977 - urmează Cursurile superioare de literatură de pe lângă Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova, (maeștri - dramaturgul Victor Rozov, criticul de teatru Inna Vișnevski
- 1988 - membru al Uniunii Teatrale din Moldova
- 1991 - inițiază constituirea PEN-Clubului din Republica Moldova și este ales ca secretar al acestuia
- 1993 - membru al Academiei Mondiale de Artă și Cultură (California, SUA) și al Congresului Mondial al Poeților
- 1994 - membru al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România
- 1998 - obține Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru Poezie pentru volumul „Cu toată ființa spre altundeva”
- 1998 - decorat cu medalia „Mihai Eminescu”
- 1998 - președinte al PEN-Clubului din Republica Moldova[1]
- 2000 - menționat cu Premiul UNESCO pentru Dramaturgie (pentru propagarea ideilor binelui și a culturii în lume)
- 2004 - Premiul de Excelență pentru contribuția la dezvoltarea dramaturgiei naționale contemporane
- 2006 - Premiul „Gheorghe Cincilei” decernat de Teatrul „Satiricus - Ion Luca Caragiale”
- 2007 - Certificat de apreciere al Companiei Publice „Teleradio-Moldova” în semn de recunoștință și considerație, pentru parteneriat armonios și îndelungat
| Andrei Burac | |||||||||||||||
| |||||||||||||||
· 1939 - S-a născut Luther Allison, bluesman american.
· 1939 - S-a născut Ed Sanders, vocalist şi chitarist american (Fugs, Vanity).
· 1941: Stere Adamache (n. 17 august 1941; d. 9 iulie 1978) a fost un fotbalist(portar) român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.
A jucat la echipa Steagul Roșu Brașov. A decedat în 1978, înecat în Dunăre.
· 1943: Robert De Niro (născut 17 august 1943) este un actor, regizor și producător american, dublu câștigător al premiului Oscar. Este considerat ca unul dintre cei mai mari și mai influenți actori din toate timpurile având la activ roluri în peste 90 de filme.[1]
De Niro este recunoscut pentru portretizări de personaje angrenate în conflicte puternice, personaje complexe, inadaptate, dar și pentru colaborarea sa de durată cu regizorul Martin Scorsese. Este cel mai cunoscut pentru rolul tânărului Vito Corleone în Nașul: Partea II; taximetristul Travis Bickle în Taxi Driver; boxerul Jake LaMotta în Raging Bull; gangsterul Jimmy Conway în Băieți buni; directorul de cazinou Sam „Ace” Rothstein în Casino; Al Capone în Incoruptibilii; fostul pușcăriaș dornic de răzbunare Max Cady în Promontoriul groazei; Noodles în A fost odată în America; Michael Vronsky în Vânătorul de cerbi și mai recent ca Neil McCauley în Heat în regia lui Michael Mann.
De Niro s-a născut în New York, fiul pictoriței Virginia Admiral și al lui Robert De Niro Sr., un pictor abstract expresionist și de asemenea sculptor.[2] Tatăl lui De Niro avea rădăcini italiene și irlandeze, iar mama sa era o atee presbiteriană cu origini germane,[3][4][5] franceze și olandeze. Bunicii lui italieni Giovanni De Niro și Angelina Mercurio au emigrat din Ferrazzano în provincia Campobasso, Molise, iar bunica din partea tatălui, Hellen O'Reilly, era nepoata lui Edward O'Reilly, un emigrant din Irlanda.[6] De Niro a spus că se identifică mai mult cu originile sale italiene decat cu celelalte.[7]
Părinții lui De Niro, care s-au întâlnit la cursurile de pictură ale lui Hans Hofmann în Provincetown, Massachusets, au divorțat când el avea doi ani.[3] De Niro a crescut în zona „Mica Italie” din Manhattan.[8]
În copilărie De Niro a primit porecla „Bobby Milk”.[9] De Niro a frecventat mai întai „Little Red School House”, iar apoi a fost înscris de către mama sa la „Liceul de Artă și Muzică Fiorello H. LaGuardia”, la care se prezenta și colegul din Godfather II, Al Pacino. A renunțat la vârsta de 13 ani pentru a se alătura unei găști din „Mica Italie”. De Niro a studiat apoi la Conservatorul „Stella Adler” dar și la "Actor's Studio" sub îndrumarea lui Lee Strasberg,[10] ceea ce s-a dovedit a fi un mare avantaj pentru cariera sa.
Primul rol al lui De Niro și prima colaborare cu Brian De Palma s-a materializat în 1963, la vârsta de 20 de ani, când a apărut în The Wedding Party; cu toate acestea, filmul nu a fost lansat decât în 1969. De Niro și-a petrecut mare parte a anilor '60 lucrând în teatru și în producții „off Broadway”. A avut un rol de figurant în filmul francez „Three Rooms în Manhattan” (1965) și și-a făcut debutul oficial colaborând din nou cu Brian De Palma în „Greetings” (1968). Mai târziu și-a continuat rolul din „Greetings” în „Hi, Mom” (1970).
A atras atenția cu rolul unui jucător de basebal în „Bang The Drum Slowly” (1973). În același an a început colaborarea de mare succes cu regizorul Martin Scorsese, când a interpretat rolul unui tânăr dintr-o mahala, „Johnny Boy”, alături de „Charlie”, interpretat de Harvey Keitel in Mean Streets (1973).[11] În 1974 De Niro a interpretat un rol mult mai important in filmul lui Francis Ford Coppola, The Godfather Part II, unde îl joacă pe tânărul Don Vito Corleone, după ce în prealabil dăduse probe pentru rolurile lui Sonny Corleone, Michael Corleone, Carlo Rizzi și Paulie Gatto la primul film. Prestația sa i-a adus primul premiu Oscar pentru „Cel Mai Bun Actor Într-un Rol Secundar” cu toate că cel care a acceptat premiul a fost Coppola, întrucât De Niro nu s-a aflat la ceremonia de decernare a premiilor.[12] A devenit primul actor câștigător al premiului Oscar care să vorbească într-o limbă străină pe aproape tot parcursul filmului, în mare parte dialecte siciliene (a rostit și câteva fraze în limba engleză).[11]
După ce a lucrat cu Scorsese la „Mean Streets”, relația sa cu regizorul s-a dezvoltat, dând naștere unor pelicule cum ar fi: Taxi Driver (1976), „New York, New York” (1977), Raging Bull (1980), „Regele comediei” (1983), Goodfellas (1990), „Cape Fear” (1991) și Casino (1995). De asemenea, cei doi au jucat împreună în „Guilty by Suspicion” și și-au împrumutat vocile pentru filmul de animație „Shark Tale”.
În multe din filmele sale, De Niro interpretează roluri de sociopați. Taxi Driver reprezintă un moment de referință în cariera actorului. Prestația sa ca și Travis Bickle a devenit celebră datorită monologului improvizat de De Niro în timpul filmărilor:[13] „You talkin' to me?”.[14] În 1976, De Niro a apărut în filmul despre cel de-al Doilea Razboi Mondial, „Novecento” ("1900"), în regia lui Bernardo Bertolucci, în care războiul este văzut de către doi italieni, prieteni din copilărie, aparținând unor clase sociale diferite.
În 1978, De Niro a jucat rolul lui Michael Vronsky în filmul de succes despre Războiul din Vietnam, The Deer Hunter pentru care a fost nominalizat la Oscar pentru „Cel mai bun actor într-un rol principal”.
Cunoscut pentru perfecționismul său, De Niro s-a îngrășat cu 27 de kilograme și a învățat totul despre box pentru a-l portretiza pe Jake LaMotta în Raging Bull;[15] și-a ascuțit dinții pentru rolul din „Cape Fear”;[16] a locuit în Sicilia pentru The Godfather Part II; a lucrat ca taximetrist timp de trei luni pentru Taxi Driver,[17] și a învățat să cânte la saxofon pentru „New York, New York”.[18] De asemenea a pus kilograme considerabil pentru a-l interpreta pe Al Capone în „Incoruptibilii”.[19]
Temându-se să nu fie cunoscut doar pentru rolurile de gangster, De Niro a început să apară în comedii la mijlocul anilor '80, în care a cunoscut un succes la fel de mare în filme precum „Brazil” (1985); comedia de acțiune Midnight Run (1988); „Showtime” (2002), unde îl are ca partener pe Eddie Murphy; „Analyze This” (1999) și „Analyze That” (2002), ambele alături de Billy Cristal, „Meet The Parents” (2000) și „Meet The Fockers” (2004).
Dintre alte filme în care a jucat, ar fi de amintit: Când te îndrăgostești (1984); „The Mission” (1986); „Angel Heart” (1987); „Awakenings” (1990), alături de Robin Williams, unde De Niro interpretează rolul unui pacient aflat în comă, readus la viață cu ajutorul medicamentelor; „Heat” (1995), unde interpretează a doua oară alături de Al Pacino; „The Fan” (1996), unde joacă alături de Wesley Snipes și are rolul unui admirator fanatic al baseballului, „Înscenarea” (1997) și „Ronin” (1998). În 1997 s-a alăturat din nou lui Harvey Keitel și Ray Liotta pentru filmul „Cop Land” al cărui actor principal este Sylvester Stallone.
În 1993 a jucat de asemenea în „This Boy' s Life”", alături de foarte tinerii actori Leonardo DiCaprio și Tobey Maguire. Tot în acea perioadă i s-a oferit rolul unui asasin psihopat în In The Line of Fire, în care ar fi urmat să-l aibă ca partener pe Clint Eastwood, însă De Niro a refuzat rolul în favoarea lui John Malkovich, care a primit o nominalizare la Oscar.[20]
În 1995 De Niro a jucat în thrillerul lui Michael Mann, „Heat”, alături de Al Pacino. Cei doi au atras atenția fanilor, fiind cunoscut faptul că ambii au fost comparați mereu de-a lungul timpului. Cu toate că De Niro și Pacino au jucat împreună și în The Godfather Part II, cei doi nu au nicio scenă împreuna. Pacino și De Niro au jucat din nou împreună în thrillerul „Righteous Kill”,[21] unde au rolul unor polițiști aflați în căutarea unui criminal în serie, un film mult sub așteptări.
În 2004 De Niro și-a împrumutat vocea lui Don Lino, personaj din filmul de animație „Shark Tale”, unde a lucrat alături de Will Smith. Și-a continuat de asemenea rolul Jack Byrnes în „Meet The Fockers” și a apărut în „Stardust” în rolul unui pirat homosexual. Toate aceste filme au atins poziții înalte în Box Office însă nu au fost neapărat pe placul criticilor.
De Niro a refuzat un rol în The Departed din cauza programului său foarte încărcat cu realizarea filmului „The Good Shepherd”. De Niro a declarat: „Mi-ar fi plăcut. Aș fi dorit să pot juca, însă cu realizarea lui The Good Shepherd, pur și simplu nu am avut timpul necesar. Am încercat să mă gândesc la o variantă însă a fost imposibil”.[22]
De Niro a regizat „The Good Shepherd” (2006), film în care a și jucat, alături de Matt Damon și Angelina Jolie. Filmul a constituit și o nouă colaborare cu Joe Pesci, cu care De Niro a lucrat și la Raging Bull, Goodfellas, „A Bronx Tale”, „Once Upon A Time in America” și Casino.
În iunie 2006, De Niro a declarat că lucrează cu Martin Scorsese la un nou proiect: „Încerc să lucrez... Eric Roth, cu mine și cu Marty lucrăm la un scenariu pe care încercăm să-l finalizăm”.[22]
De Niro a câștigat două premii Oscar: Cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul din The Godfather Part II, și Cel mai bun actor în rol principal, pentru prestația sa din Raging Bull.
De Niro și Marlon Brando sunt singurii actori care au câștigat premiul Oscarpentru interpretarea aceluiași personaj: Brando a câștigat jucându-l pe Don Vito Corleone la bătrânețe, în ultimii săi ani în The Godfather, în timp ce De Niro și-a adjudecat premiul pentru portretizarea tânărului Vito în The Godfather Part II.[23]De Niro și Brando au jucat o singură dată împreună, în thrillerul cu buget redus „The Score” (2001), în care mai joaca și Edward Norton. De Niro dăduse, de fapt, audiții pentru rolul lui Sonny la primul The Godfather însă rolul i-a fost dat lui James Caan. Când The Godfather Part II se afla în pre-producție, regizorul Francis Ford Coppola și-a adus aminte de audițiile lui De Niro și i-a oferit acestuia rolul tânărului Vito Corleone. De Niro este una dintre cele doar cinci persoane care au câștigat premiul Oscar vorbind într-o limbă străină, întrucât în The Godfather Part II acesta vorbește mai mult în limba italiană cu foarte puține fraze în engleză.
De Niro joacă rolul unui mafiot în următoarea producție Paramount Pictures intitulată „Frankie Machine”.[24] De asemenea a anunțat că va apărea în versiunea lui Martin Campbell a seriei BBC „Edge of Darkness”, alături de Mel Gibson. Cu toate acestea, De Niro a părăsit platourile de filmare la puțin timp după începerea filmărilor din cauza neînțelegerilor dintre el și ceilalți participanți la acest proiect.[25] A fost înlocuit cu Ray Winstone.[26][27] De Niro a apărut în Manuale d'amore 3(2011).[28][29] În 2011, De Niro a fost președintele juriului Festivalului de Film de la Cannes din 2011.[30]
Pe 8 aprilie 2015, De Niro a dezvăluit că va juca rolul lui Enzo Ferrari într-un film ce urmează a fi lansat în 2016.[31]
În 1993, De Niro și-a făcut debutul în regie cu pelicula „A Bronx Tale”.[32] Filmul scris de Chazz Palminteri are la bază copilăria turbulentă a acestuia pe când locuia în Bronx. De Niro a acceptat să regizeze filmul după ce a văzut o piesă a lui Palminteri de pe Broadway. În film, De Niro este și actor, având rolul unui șofer de autobuz care se zbate să-și țină fiul departe de influența mafiotului Sonny, interpretat de Palminteri.
A doilea film regizat de el a apărut în 2006, „The Good Shepherd”, avându-i pe Matt Damon și Angelina Jolie în rolurile principale. „The Good Shepherd” arată originile CIA prin intermediul unui agent de vârf al acestei agenții din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada Războiului Rece. De Niro are și un mic rol, acel al Generalului Bill Sullivan, cel care recrutează personajul lui Damon în CIA.
Din 1989, De Niro, care locuiește în New York și nu s-a stabilit niciodată în Los Angeles, a investit în cartierul TriBeCa din sudul Mahattan. El a fondat studiourile "TriBeCa Productions", alături de Harvey Keitel; popularul festival de film „TriBeCa”; restaurantele "Nobu" și "TriBeCa Grill" pe care le deține alături de Paul Wallace și Stewart F. Lane,[33] producător pe Broadway, precum și "The Greenwich Hotel",[34] situat în Tribeca, care se află față în față cu un alt restaurant deținut de el, „TriBeCa Grill”.
În 1997, De Niro s-a căsătorit cu cea de-a doua sa soție, Grace Hightower, la New York. Fiul lor Elliot s-a născut în 1998.
Pe lângă Elliot, De Niro mai are un fiu Raphael,[35] fost actor provenit din mariajul cu Diahnne Abbott, cu care s-a căsătorit în 1976. A adoptat-o de asemenea pe Drena, fiica lui Abbott. De Niro are și doi fii gemeni, Julian Henry și Aaron Kendrick, dintr-o relație de durată cu fostul model Toukie Smith.[36]
În februarie 1998, în timpul unor filmări în Franța, De Niro a fost interogat nouă ore de Poliția Franceză de un magistrat privind implicarea sa într-un scandal de prostituție.[37] De Niro a negat orice implicare, declarând că nu a plătit pentru sex, „...și chiar dacă aș fi făcut-o nu ar fi fost o crimă”.[38] Magistratul a vrut să vorbească cu el după ce i-a fost menționat numele de către una dintre prostituate. Într-un interviu acordat pentru ziarul francez Le Monde, De Niro a declarat: „Nu mă voi întoarce niciodată în Franța și îmi voi sfătui toți prietenii să nu o facă nici ei”.[39]
În 2003, De Niro a fost diagnosticat cu cancer la prostată, fiind operat în decembrie 2003.[40] Doctorii au spus că boala poate fi tratată deoarece a fost depistată devreme. Purtătorul de cuvânt Stan Rosenfield a declarat că: „Datorită depistării bolii într-un stadiu nu foarte avansat, dar și a condiției fizice foarte bune, doctorii se așteaptă la o recuperare completă”.[41]Rosenfield a refuzat să dea alte detalii privind tratamentul lui De Niro. Tatăl lui De Niro, Robert De Niro, Sr. a murit în 1993 la vârsta de 71 de ani datorită cancerului.[42]
S-a propus ca lui De Niro să îi fie acordat titlul de Cetățean de Onoare Italian la Festivalul de Film de la Veneția în septembrie 2004. Cu toate acestea, „Fiii Italiei” au depus împreună cu Silvio Berlusconi un protest, susținând că De Niro a afectat imaginea italienilor și a italo-americanilor prin numeroasele roluri ale sale în care aceștia sunt prezentați drept criminali.[43] Ministrul Culturii, Giuliano Urbani, nu a luat în considerare protestul, iar ceremonia a fost reprogramată pentru octombrie în Roma. Controversele au apărut din nou când, în acea lună, De Niro a refuzat să apară de două ori la televiziunea națională italiană. Ulterior, De Niro a dat vina pe „serioase probleme de comunicare” care nu au fost „rezolvate corespunzător”, în final declarând : „Să jignesc pe cineva ar fi ultimul lucru pe care aș vrea să îl fac. Iubesc Italia”. Cetățenia i-a fost acordată pe 21 octombrie 2006 la finalul Festivalului de Film de la Roma.
De Niro este susținător al Partidului Democrat și l-a susținut pe Al Gore la alegerile prezidențiale din 2000. Documentarul „Fahrenheit 9/11” al regizorului Michael Moore include o secvență cu De Niro stând lângă Gore la un miting electoral. Moore îl numește „tipul ăla din Taxi Driver”.[44] De Niro este de asemenea și narator al documentarului „9/11” despre atentatele de la 11 septembrie 2001 difuzat de CBS. În timpul promovării filmului "The Good Shepherd", alături de Matt Damon în episodul de pe 8 decembrie al talk-showului "Hardball with Chris Matthews" la Universitatea "George Mason", De Niro a fost întrebat pe cine ar prefera ca președinte al Statelor Unite. De Niro a răspuns: „Mă gândesc la două persoane: Hillary Clinton și Obama.”[45]
Pe 2 martie 2009 De Niro a fost primul invitat oficial al showului "Late Night" cu Jimmy Fallon
| Robert De Niro | |
 De Niro în 2008 la Festivalul de Film de la Karlovy Vary |
* 1944: Lawrence Joseph Ellison (n. 17 august 1944 la Bronx, New York City) este un antreprenor american, cunoscut în special pentru faptul că este fondatorul și conducătorul companiei multinaționale "Oracle Corporation".
Cu o avere estimată la 62,4 miliarde de dolari, este cotat de "Forbes" ca fiind al cincilea dintre cele mai bogate persoane din SUA și a opta din lume
Născut într-o familie dezbinată, Ellison este părăsit de mamă de la nouă luni și este crescut de un unchi și o mătușă. Își revede mama abia la 48 de ani.[6]
Deși este educat în spiritul tradiției ebraice, conform etniei mamei și a rudelor adoptive, Larry Ellison nu are prea multă atracție față de religie, refuzând chiar să accepte ceremonialul Bar Mițva. Moartea mamei sale adoptive îl obligă să părăsească Universitatea Illinois, Urbana-Champaign unde abia se înscrisese. Se înscrie la Universitatea din Chicago dar nu o finalizează, în schimb reușește să înțeleagă esența proiectării pe calculator. La 22 de ani se mută în California și are diverse slujbe timp de 8 ani.
În 1977 pune bazele companiei de dezvoltare software pentru baze de date, pe care a numit-o "Oracle", în urma unei investiții de câteva mii de dolari. Aceasta avea să devină una dintre cele mai mari companii de tehnologie din lume. Printre primii clienți a fost CIA, agenția de informații a SUA. Oracle a avut în 2013 venituri totale de 37 miliarde dolari și are o valoare de piață de 182 de miliarde de dolari.
Ellison s-a inspirat dintr-un sistem creat de IBM, iar una din principalele strategii utilizate pentru a scăpa de competitori a fost achiziția pe bandă rulantă de companii care îi puteau deveni rivale pentru Oracle.
La 37 de ani renunță la funcția de director general, dar își va continua activitatea în companie ca președinte executiv și director de tehnologie. Conducerea executivă a Oracle va fi preluată de Mark Hurd și Safra A. Catz. Va duce în continuare o viață și o carieră marcată prin aroganță, prin disputele publice cu executivii rivali și prin rapiditatea cu care compania sa a absorbit potențialii competitori. Astfel, în 2000 Ellison a recunoscut că a încercat să pună în evidență chestiuni compromițătoare pentru Microsoft folosind detectivi particulari și a etichetat acest demers ca fiind o acțiune civică.
| Larry Ellison | |
 |
· 1947 - S-a născut Gary Talley, chiatrist american (Box Tops).
* 1947: Boris Găină (n. 17 august 1947, Chițcanii Vechi, raionul Telenești) este un savant și specialist în domeniul oenologiei și tehnologiei băuturilor alcoolice și nealcoolice, academician al Academiei de Științe a Moldovei, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR) și membru de onoare al Academiei de Științe Agricole și Silvice din România| Boris Găină | |
 |
Este fiul lui Serghei Alexandru Găină și a Eufrosiniei Maxim Găină, născută Lazăr.A absolvit școala din satul natal cu medalia de argint.
A absolvit Institutul Politehnic din Chisinau în anul 1970. A activat asistent la catedra de Vinificație a Institutului Politehnic din Chișinău (1970-1973). Doctorantira a urmat-o în perioada 1973-1975 la Instititul Unional al Viei și Vinului "Magaraci" (Ialta, Crimea), unde a susținut în anul 1977 teza de doctor în Oenologie. În perioada anulor 1975-1977, activează în calitate de cercetător științific superior la Institutul Unional al Viei și Vinului "Magaraci". În anul 1979 revine în Moldova, la invitația academicianului Serghei Radauțan și a conducerii Ministerului Agriculturii al RSSM. Ocupă prin concurs funcția de Șef Secție Vinificație (1979-1990) și de director științific la Institutul Național al Viei și Vinului al Asociației Științifice și de Producție "Vierul" (Chișinău), în același timp -șef al Laboratorului Tehnologia vinului. (1979-2004). În anii 1981 -1982 realizează un stagiu de management și studii de cercetare cu tema "Procese biotehnologice în vinificația modernă” la Institutul deOenologie din Bordeaux (Franța). În anul 1992 susține teza de doctor habilitat în științe tehnice în domeniul oenologiei la Institutul Unional al Viei și Vinului ”Magaraci”. În 1993 a creat în Moldova primul Consiliu Specializat pentru susținerea tezelor de doctor și doctor habilitat în oenologie, care a atestat pe parcursul anilor 1993-2019 - 5 doctori habilitat și 23 doctori . În anul 1995 a fost ales membru corespondent , iar în 2007 - academician (membru titular) al Academiei de Științe a Moldovei (AȘM), în Secția de Științe Exacte și Inginereșri AȘM. Începând cu anul 2004 exercită funcția de Secretar Științific General al Academiei de Științe a Moldovei, iar din anul 2008 - cea de Academician - coordonator al Secției de Științe Agricole AȘM.Titlul de profesor ia fost conferit în anul 2006. A pregătit 10 doctori în oenologie. Este coautorul Strategiei de Dezvoltare a Complexului Viti-Vinicol din Republica Moldova, al 3 soiuri noi intraspecifice de viță de vie: Legenda, Riton și Luminița.
| Boris Găină | |
Boris Găină | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (72 de ani) Chițcanii Vechi, raionul Telenești, Moldova |
| Ocupație | om de știință |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Tehnică a Moldovei |
· 1949: S-a nascut Ion Hadârca, poet si scriitor, cavaler al “Ordinului Republicii” din Basarabia (n. Sângereii Vechi, jud.Balti).
* 1949: Victor Catan (n. 17 august 1949, satul Druța, raionul Rîșcani) este un general-maior de poliție din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de Ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova în două termene: în perioada 22 mai 1998 - 12 noiembrie 1999 și apoi din 25 septembrie 2009 până la 14 ianuarie 2011.
Victor Catan s-a născut la data de 17 august 1949 în satul Druța din raionul Rîșcani. Și-a început activitatea ca tehnician electronist în anul 1967. După efectuarea serviciului militar, a urmat cursurile Școlii medii speciale de miliție a MAI al URSS din orașul Chișinău (1970-1972).
După absolvirea cursurilor Școlii de miliție, a lucrat ca inspector al serviciului de combatere a crimelor economice, patrimoniului de stat a Secției afacerilor interne Anenii Noi a RSSM (1972-1976) și apoi ca inspector, inspector superior și șef al Serviciului de combatere a crimelor economice, patrimoniului de stat al Secției afacerilor interne din orașul Bender (1976-1985). În paralel cu activitatea profesională, a absolvit în anul 1981 cursurile Școlii superioare a MAI al URSS din orașul Kiev, obținând calificarea de jurist.
Între anii 1985-1990 a fost împuternicit operativ, împuternicit operativ superior și apoi șef de secție în Direcția Generală de Combatere a crimelor economice, patrimoniului de stat a Ministerului afacerilor interne al URSS de la Moscova. Avansează în funcție devenind Șef al Direcției Generale de Combatere a crimelor economice, patrimoniului de stat a Ministerului Afacerilor Interne al RSSM (1990-1991), apoi șef al Direcției Poliției Economice a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova (1991-1992).
În februarie 1992, Victor Catan a fost numit în funcția de secretar de stat cu drepturi de prim-viceministru al afacerilor interne al Republicii Moldova, iar în decembrie același an este numit prim-viceministru și șef al departamentului securitate publică al Ministerului Afacerilor Interne. A fost înaintat la gradul special de "general-maior de poliție", prin Decretul Președintelui Republicii Moldova nr.211 din 24 iunie 1994. La 11 februarie 1997 a fost revocat din funcția de prim-viceministru al afacerilor interne și numit ca viceministru al justiției (1997-1998).
În perioada 22 mai 1998 - 12 noiembrie 1999, generalul-maior de poliție Victor Catan a deținut funcția de ministru al afacerilor interne în Guvernul Republicii Moldova. După ce a fost eliberat din funcție, a lucrat ca șef de secție al Oficiului de Implementare a Primului Proiect de Cadastru (2000-2002).
A candidat pentru funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova la alegerile din 25 februarie 2001 din partea Partidului Renașterii și Concilierii din Moldova, dar această formațiune politică nu a depășit pragul electoral. Începând din anul 2002 a predat la Catedra de drept patrimonial a Universității Tehnice din Moldova, cu gradul didactic de conferențiar universitar.
La 25 septembrie 2009, generalul Victor Catan a fost numit în funcția de ministru al afacerilor interne în guvernul condus de Vladimir Filat. El este membru al Partidului Liberal Democrat din Moldova.
Ca o apreciere a meritelor sale militare, a fost decorat cu Ordinul „Ștefan cel Mare” (prin Decretul Președintelui Republicii Moldova nr.251 din 17 decembrie 1992). Victor Catan este căsătorit și are un copil.
| Victor Catan | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1949 - S-a născut Sib Hashian, baterist american (Boston).
* 1949: Mitsunori Fujiguchi (n. 17 august 1949) este un fost fotbalist japonez.· 1951 - S-a născut Steve Price, baterist american de studio.
· 1953: Herta Müller (n. 17 august 1953, Nițchidorf, fosta Regiune Timișoara, actualul județul Timiș) este o scriitoare germană de limbă germană și română[7], originară din România, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009.
Tatăl ei a fost un șvab bănățean și, ca mulți alți cetățeni români de naționalitate germană, a fost înrolat în Al Doilea Război Mondial în Waffen-SS, iar după război își câștiga existența fiind șofer de camion.[8]După venirea la putere a comunismului în România, a fost expropriat de autoritățile statului comunist român.
Mama scriitoarei, ca majoritatea populației de naționalitate germană din România (cei între 17-45 de ani), după accederea comuniștilor la putere, a fost deportată[9] în 1945 în Uniunea Sovietică. Acolo a fost deținută timp de cinci ani într-un lagăr de muncă forțată. Fostul lagăr de la Novo-Gorlovka se află pe teritoriul Ucrainei.
În romanul ei Atemschaukel (Leagănul respirației), publicat la Münchenîn anul 2009, Herta Müller a prelucrat aspecte privind deportarea germanilor originari din România în Uniunea Sovietică.[10][11][12] Acest roman, care prin „Fundația Robert Bosch” a fost nominalizat pentru Deutscher Buchpreis (Premiul german al cărții), a ajuns la 16 septembrie în finala celor șase.[13]
Herta Müller a făcut studii de germanistică și de limbă și literatură română la Universitatea din Timișoara, în perioada 1973–1976.
Începând cu anii 1970 a fost apropiată de Aktionsgruppe Banat, un grup format din studenți și scriitori șvabi bănățeni, care aveau o atitudine protestatară, neacceptată de regimul din România comunistă. Acest fapt a adus-o în atenția Securității. În alocuțiunea rostită la Stockholm, pe 10 decembrie 2009, Herta Müller i-a omagiat pe prietenii ei din Aktionsgruppe: „Din fericire am întâlnit în oraș [la Timișoara] o mână de tineri poeți din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aș fi citit cărți și nu aș fi scris nicio carte. […] Cu ajutorul acestor prieteni am supraviețuit. Fără ei n-aș fi rezistat represiunilor. Mă gândesc astăzi la acești prieteni. Și la cei pe care Securitatea îi are pe conștiință și care se află astăzi în cimitire.”[14]
După 1977 Müller a făcut parte și din cenaclul literar (Literaturkreis) „Adam Müller-Guttenbrunn”, cenaclu afiliat Asociației Scriitorilor din Timișoara.
Un grup de zece tineri poeți au debutat cu versuri în antologia de poeme tradusă în 1982 în limba română, „Vînt potrivit pînă la tare”, grup din care făcea parte Herta Müller alături de colegii săi Richard Wagner, Johann Lippet, William Totok, Rolf Bossert, Horst Samson etc. Ca urmare a neprezentarii ei la postul repartizat in invatamint dupa terminarea facultatii Hertei Müller i s-a oferit prin interventia scrititorului si redactorului sef al ziarului "Neue Banater Zeitung", Nikolaus Berwanger, un post de traducatoare, de altfel un post privilegiat, la întreprinderea „Tehnometal”, angajarea pe acest post cautat a fost posibila doar fiindca Nikolaus Berwanger si directorul uzinei Tehnometal, Pitzer, au fost prieteni apropiati. Ulterior și-a câștigat - ca toti ceilalti absolventi de universitate, care nu s-au prezentat la postul repartizat initial in invatamint - traiul lucrând în calitate de profesoară suplinitoare în diferite școli, între altele în Liceul Nikolaus Lenau din Timișoara și la câteva grădinițe, precum și acordând ore particulare de germană. Biografia ei este prezentată în volumul „Regele se înclină și ucide”.
Volumul de debut, „Niederungen” - „Ținuturile joase”, a apărut în 1982, după o puternică confruntare cu cenzura care i-a „defrișat” simțitor manuscrisul, volumul fiind totodată premiat de Uniunea Tineretului Comunist la secțiunea "lucrări în limbile naționalităților conlocuitoare".[15]Peste doi ani cartea a fost publicată și în Republica Federală Germania, exact așa cum fusese scrisă de autoare. Reacția autorităților din România a fost dură: i s-a interzis să mai publice.
Ca membru al cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”, Franz Thomas Schleich a raportat Securității că prima carte scrisă de Müller, „Niederungen” („Depresiuni”), conține „orientări anti-statale”. Concret, într-o notă datată 16 martie 1982, „Voicu” scria: „Critică, și iar critică, o critică atât de destructivă, încât te întrebi, ce rost au aceste texte?!”[16] Această notă a fost folosită de Securitate ca dovadă justificativă pentru începerea dosarului de urmărire informativă (D.U.I.) al lui Müller.[17]
Începând cu 1982 i s-au permis trei vizite în Germania Federală, din care se reîntoarce în România.[18]
Herta Müller a emigrat în februarie 1987 în Republica Federală Germania, împreună cu soțul ei de atunci, scriitorul Richard Wagner. În prima jumătate a anului 1989 a fost afectată de moartea lui Roland Kirsch, scriitor tinar din Banat, găsit spânzurat pe 3 mai 1989 în locuința sa din Timișoara
Din 1995 este membră a Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung(Academia Germană pentru Limbă și Poezie).
În anul 1999 Müller a fost propusă de guvernul german pentru Premiul Nobel pentru Literatură.
În anul 2008 Müller a fost propusă pentru a doua oară, din partea Germaniei, pentru acest premiu.
După ce a fost nominalizată pentru a treia oară, pe 8 octombrie 2009 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură 2009, pentru „densitatea poeziei și sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaților”, fiind a douăsprezecea femeie care primește acest premiu.[20] Valoarea premiului este de 10.000.000 coroane suedeze, ceea ce corespunde cu 972.000 Euro.[21] În realitate un asemenea premiu nu poate fi însă cuantificat, el aducând posesorului o valoare uriașă, un capital și o autoritate simbolică. Ceremonia de înmânare a premiului a avut loc pe 10 decembrie 2009 la Stockholm.[22] Odată cu primirea prestigioasei distincții, Műller intră în rândul celor mai mari scriitori de limbă germană, alături de Thomas Mann, Herman Hesse, Heinrich Böll, Günter Grass sau Elfriede Jelinek, toți laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură.
Ca o premoniție, într-un interviu publicat în „Observator cultural” la 27 septembrie 2007, Stefan Sienerth declara: „... cred că dacă Herta Müller ia mâine Premiul Nobel, literatura română și dicționarele de literatură română o vor accepta subit.
Herta Müller în timpul prezentării cărții Atemschaukel, la „Deutscher Buchpreis 2009” în Frankfurt pe Main.
În ziarul „Frankfurter Rundschau” din 17 iulie 2008, adresându-se lui Horia-Roman Patapievici, Müller a protestat împotriva invitării foștilor colaboratori ai Securității Sorin Antohi și Andrei Corbea Hoișie de către Institutul Cultural Român la Berlin la conferința organizată la 19 – 25 iulie 2008.[24] Într-un articol publicat în revista „Die Zeit”, ediția din 23 iulie 2009, sub titlul „Die Securitate ist noch im Dienst“ (Securitatea este încă în serviciu) a descris mașinațiile la care a fost și la care mai este supusă până în prezent de către lucrători ai serviciilor secrete românești.
Opera:
- Niederungen, București (Bukarest), Kriterion Verlag, 1982 (cenzurat), Berlin 1984, ISBN 3-88022-729-2
- Drückender Tango, București 1984, Reinbek 1988 & 1996, ISBN 3-499-22080-6
- Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt, Berlin 1986, ISBN 3-88022-730-6
- Barfüßiger Februar, Berlin 1987, ISBN 3-88022-024-7
- Reisende auf einem Bein, Berlin 1989, ISBN 3-88022-747-0
- Wie Wahrnehmung sich erfindet, Paderborn 1990
- Der Teufel sitzt im Spiegel, Berlin 1991
- Der Fuchs war damals schon der Jäger, Reinbek bei Hamburg 1992, ISBN 3-498-04352-8
- Eine warme Kartoffel ist ein warmes Bett, Hamburg 1992, ISBN 3-434-50014-6
- Der Wächter nimmt seinen Kamm, Reinbek bei Hamburg 1993, ISBN 3-498-04354-4
- Angekommen wie nicht da, Lichtenfels 1994
- Herztier, Reinbek bei Hamburg 1994, ISBN 3-498-04366-8
- Hunger und Seide, Reinbek bei Hamburg 1995, ISBN 3-498-04373-0
- In der Falle, Göttingen 1996, ISBN 3-89244-235-5
- Heute wär ich mir lieber nicht begegnet, Reinbek bei Hamburg 1997, ISBN 3-498-04389-7
- Die Klette am Knie, poeme 1997, ISBN 3-446-23174-9
- Der fremde Blick oder das Leben ist ein Furz in der Laterne, Göttingen 1999, ISBN 3-89244-359-9
- Im Haarknoten wohnt eine Dame, Reinbek bei Hamburg 2000, ISBN 3-498-04474-5
- Heimat ist das, was gesprochen wird, Blieskastel 2001, ISBN 3-935731-08-6
- Der König verneigt sich und tötet, München 2003, ISBN 3-446-20353-2
- Die blassen Herren mit den Mokkatassen, München 2005, ISBN 3-446-20677-9
- Regele se-nclină și ucide, Iași 2005
- Este sau nu este Ion, Iași 2005, ISBN 973-681-994-9
- Animalul inimii, (ediția a II-a), Iași 2006
- Atemschaukel, München 2009, ISBN 978-3-446-23391-1
- Cristina und ihre Attrappe oder Was (nicht) in den Akten der Securitate steht[27], Göttingen 2009 ISBN 3-8353-0628-6
- Lebensangst und Worthunger, Suhrkamp, Berlin 2010.[28]
- Immer derselbe Schnee und immer derselbe Onkel, Hanser Verlag, München [u. a.] 2011, ISBN 978-3-446-23564-9; Fischer Taschenbuch, Frankfurt am Main, 2013, ISBN 978-3-596-19392-9.
- Vater telefoniert mit den Fliegen, Hanser Verlag, München 2012, ISBN 978-3-446-23857-2
- Ein Hauch von Lippenstift für die Würde. Weiblichkeit in Zeiten großer Not. Ed. Henriette Schroeder. Elisabeth Sandmann Verlag, München 2014, ISBN 978-3-938045-91-6, Preview: „Schönheit ist politisch“, Die Welt, 27 septembrie 2014
- Hunger und Seide. Essays, Hanser, München 2015, ISBN 978-3-446-24765-9.
· 1953 - S-a născut Kevin Rowland, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Dexy's Midnight Runners).
· 1955 - S-a născut Colin Moulding, basist şi compozitor britanic (XTC).
* 1958: Horia Dulvac (n. 17 august 1958 în judetul Dolj) este un scriitor român, prozator, și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO).În perioada anilor 1973-1978 a urmat cursurile Liceului Colegiul National Frații Buzești din Craiova, fiind membru al cenaclului școlar și colaborator al revistei liceului . A urmat cursurile Universitații Politehnice din Timișoara, Facultatea de Chimie, între anii 1979-1984, după absolvire lucrând în cercetare. După anul 1990 a absolvit Facultatea de Drept si a urmat cursuri postuniversitare de administrație la Facultatea de Drept și Administrație Publică a Universității de Vest din Timișoara (2001), iar în anul 2012 a obținut titlul de doctor al Universității de Vest din Timișoara în domeniul filosofiei religiei și al filozofiei neopragmatiste.
În perioada studiilor universitare a fost redactor al revistei Forum Studențesc din Timișoara, membru al cenaclului literar „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților și prezență activă în mediile culturale studențești. A colaborat cu proză, poezie și reportaje la mai multe reviste de cultura din țară, primind mai multe premii culturale naționale și locale de prestigiu ale vremii.
Între anii 2000-20012 a fost redactor și membru în colegiul de redacție al revistei de cultură Mozaicul din Craiova.
Horia Dulvac a debutat în revista Forum Studențesc din Timișoara în anul 1979 cu un grupaj de poeme, devenind, pe parcursul studiilor universitare, redactor activ al acestei reviste. De asemenea, a fost membru al cenaclului și grupării literare Pavel Dan, precum și prezență culturală activă în mediile literare ale vremii.
A debutat editorial cu volumul de proze scurte intitulat „Femeia lui Ghidirmic”, apărut la Editura Ramuri din Craiova în anul 1994 cu sprijinul unei burse de finanțare a Fundației Soros pentru o Societate Deschisă.
A colaborat cu poezie, proza, reportaje, eseuri, la revistele de cultură: Orizont, Forum Studențesc, (Timișoara) Viața Studențească, Observator Cultural, (București), Echinox (Cluj), Mozaicul, Ramuri, Scrisul Românesc, Convorbiri Literare (Iași), Familia (Oradea), SpectActor (revistă a teatrului Național din Craiova), Autograf, (Craiova), Argeș, Cafeneaua Literară , Calende (Pitești), Conta (Piatra Neamț), etc. De asemenea, a fost colaborator al unor revistelor de cultură în format electronic: Prăvălia culturală , Omniscop , Egophobia , Orizonturi Culturale Româno Italiene, ș.a.
Deși a fost o prezență culturală activă în mediile timișorene între anii 1984-1989, edituri precum Facla (Timișoara) sau Scrisul Românesc (Craiova) i-au refuzat la vremea respectivă ofertele editoriale. Debutul editorial s-a petrecut abia în anul 1994, cu volumul de proze Femeia lui Ghidirmic, apărut la editura Ramuri din Craiova, cu sprijinul unei burse a Fundația Soros. În pofida circulației restrânse, volumul a fost foarte bine primit de critică și mediile culturale naționale.
În anul 2000 a publicat la editura Marineasa din Timisoara, volumul de eseuri intitulat „Îngrijorări fără mandat”, care reunește principalele contribuții ale autorului la eseistica culturală între anii 1990-2004, respectiv reunește eseuri publicate în paginile principalelor reviste culturale din țară.
În anul 2005, ca rod al colaborării cu revista Mozaicul din Craiova, publică la Editura Aius, volumul de eseuri Discursuri și părți, volum apărut cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor. Volumul a primit premiul "Tiberiu Iliescu" al fundației Gheorghe Țițeica și al revistei Mozaicul.
Tot în anul 2005, a publicat la editura clujeană Grinta, volumul de eseuri "Revanșe ale alterității”[1]. După o pauză de circa un deceniu în proză, a publicat în anul 2009, la editura Scrisul Românesc din Craiova, volumul de proze Efect Doppler[2], carte care a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Craiova în anul 2010.
Au urmat volumele de eseuri „Feluri de posibil”[3], apărut la editura Dacia xxi din Cluj Napoca în anul 2011, precum și Fața și cortina[4], apărut în anul 2013 la editura Tipomoldova din Iași. Este prezent cu comunicări în antologiile Autoritatea valorii, valoarea autorității, Eminescu & Caragiale, Fizionomia spațiului public românesc, apărute la editura Aius din Craiova,în anii 2000-2005.
De asemenea, este prezent în volumul de antologie Zona. Prozatori și poeți timișoreni, apărut la Editura Marineasa din Timișoara, în anul 1997, precum și în Dicționarul bio-bibliografic al scriitorilor români din anii 80-90, apărut în anul 2000 la Editura Paralela 45, coordonat de Ioan Bogdan Lefter.
Este prezent în Antologia „Cele mai frumoase proze” apărută în anul 2014 la editura Adenium, Iași
Volume:
- „Femeia lui Ghidirmic”, proză, editura Ramuri, Craiova, 1994 – volum apărut cu o bursă a Fundației pentru o Societate Deschisă
- „Îngrijorări fără mandat”, eseuri, editura Marineasa, Timișoara, 2000
- „Discursuri și părți”, eseuri, editura Aius, Craiova, 2005
- „Revanșe ale alterității”, eseuri, editura Grinta, Cluj Napoca, 2005
- Comunicări în antologiile „Autoritatea valorii, valoarea autorității”, „Eminescu &Caragiale”, „Fizionomia spațiului public românesc”, editura Aius, Craiova, 2000-2005, etc
- .„Efect Doppler”, proză, editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009
- „Feluri de posibil”, eseuri, editura Dacia xxi, Cluj Napoca, 2011
- „Fața și cortina”, eseuri, ed. Tipomoldova, Iași, 2013
- "Cele mai frumoase proze ale anului", Antologie ed.Adenium 2014
- "Efect Doppler", editia a II-a, editura Tracus Arte, Bucuresti, 2016
- "Entropie și frumos; aplicație pe o floare a soarelui", eseuri, editura Eikon, postfață și note de IB Lefter, București,2017
| Horia Dulvac | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (61 de ani) |
| Naționalitate |  română |
| Ocupație | scriitor, prozator, eseist |
· 1958: S-a nascut Belinda Carlisle, cântăreaţă şi compozitoare americană.
· 1960: Sean Penn (n. 17 august 1960) este actor și regizor american, de asemenea, cunoscut ca fiind activist politic. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în 2004 (Mystic River) și 2009 (Milk).
Penn s-a născut în Santa Monica, California,[1] fiu al actorului și regizorului Leo Penn și al actriței Eileen Ryan. Are un frate, muzicianul Michael Penn; celălalt frate, actorul Chris Penn, a murit în 2006. Bunicii paterni erau evrei imigranți din Lituania și Rusia, în timp ce mama sa este catolică care provine din italieni și irlandezi
Filmografie:
Actor
- 1981 : ''Hellinger's Law, de Leo Penn (TV)
- 1981 : The Killing of Randy Webster, de Sam Wanamaker (TV)
- 1981 : Taps], de Harold Becker
- 1982 : Fast Times at Ridgemont High, de Amy Heckerling
- 1983 : Summerspell, de Lina Shanklin
- 1983 : Bad Boys, de Rick Rosenthal
- 1984 : Crackers, de Louis Malle
- 1984 : Racing with the Moon, de Richard Benjamin
- 1985 : The Falcon and the Snowman, de John Schlesinger
- 1986 : At Close Range, de James Foley
- 1986 : Shanghai Surprise, de Jim Goddard
- 1988 : Cool Blue, de Mark Mullin și Richard Shepard
- 1988 : Colors, de Dennis Hopper
- 1988 : Judgment in Berlin, de Leo Penn
- 1989 : Casualties of War, de Brian De Palma
- 1989 : We're No Angels, de Neil Jordan
- 1990 : Stare de grație, de Phil Joanou
- 1992 : Cruise Control, de Matt Palmieri
- 1993 : Carlito's Way, de Brian De Palma
- 1995 : Culoarul morții, de Tim Robbins
- 1997 : Loved, de Erin Dignam
- 1997 : She's So Lovely, de Nick Cassavetes
- 1997 : U Turn, de Oliver Stone
- 1997 : The Game, de David Fincher
- 1997 : Hugo Pool, de Robert Downey Sr.
- 1998 : Hurlyburly, de Anthony Drazan
- 1998 : La hotarul dintre viață și moarte, de Terrence Malick
- 1999 : Sweet and Lowdown, de Woody Allen
- 2000 : Up at the Villa, de Philip Haas
- 2000 : Before Night Falls, de Julian Schnabel
- 2000 : The Weight of Water, de Kathryn Bigelow
- 2001 : I Am Sam, de Jessie Nelson
- 2003 : It's All About Love, de Thomas Vinterberg
- 2003 : Mystic River, de Clint Eastwood
- 2003 : 21 Grams, de Alejandro González Iñárritu
- 2004 : The Assassination of Richard Nixon, de Niels Mueller
- 2005 : The Interpreter, de Sydney Pollack
- 2005 : All the King's Men, de Steven Zaillian
- 2008 : Crossing Over, de Wayne Kramer
- 2008 : Milk, de Gus Van Sant
- 2010 : Fair Game de Doug Liman
- 2011 : The Tree of Life de Terrence Malick
- 2011 : This Must Be the Place de Paolo Sorrentino
- 2013 : Gangster Squad de Ruben Fleischer
Regizor
- 1991 : Frații (The Indian Runner)
- 1995 : Răzbunarea (The Crossing Guard)
- 2001 : Legământul (The Pledge)
- 2007 : În sălbăticie (Into The Wild)
Producător
- 1995 : The Crossing Guard
- 1997 : Loved, de Erin Dignam
- 1997 : She's So Lovely, de Nick Cassavetes
- 2001 : Promisiunea
Scenarist
| Sean Penn | |
 Penn în mai 2016 |
· 1963: Ruxandra-Mihaela Braga (n. Cesereanu, 17 august 1963, Cluj) este o poetă, prozatoare, publicistă și eseistă română. Este, de asemenea, cadru didactic universitar și cercetătoare.
Ruxandra Cesereanu este fiica scriitorului Domețian Teodoziu Cesereanu și a soției sale, Aurora și nepoată de bunic a preotului greco-catolic Vasile Cesereanu (1899-1984).[2]
A urmat cursurile Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1981–1985). În timpul facultății a fost redactor la revista „Echinox”. Din 1991 este redactor la revista „Steaua” din Cluj-Napoca, din 2011 redactor-șef adjunct, iar din 2015 redactor-șef. Și-a susținut doctoratul, în 1997, cu teza Infernul concentraționar reflectat în conștiința românească.
Actualmente, este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Departamentului de Literatură Comparată. Timp de 4 ani a fost cadru didactic în cadrul Catedrei de jurnalism de la Facultatea de Științe Politice. Este, de asemenea, cercetător al universului concentraționar.
Poeme
- Zona vie, poeme, Dacia, Cluj, 1993 (volum tradus în limba engleză și apărut în SUA sub titlul Lunacies, Meeting Eyes Bindery, New York, 2004)
- Grădina deliciilor, poeme, Echinox, Cluj, 1993
- Cădere deasupra orașului, poeme, Transpres, Sibiu, 1994
- Oceanul Schizoidian, poeme, Marineasa, Timișoara, 1998 (volum tradus în engleză și apărut în SUA sub titlul Schizoid Ocean, Sigmund Freud Publishing House, Binghamton, 1997)
- Deliruri și delire. O antologie a poeziei onirice românești, Paralela 45, Cluj-București, 2000
- Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane, poeme, Dacia, Cluj, 2002
- Femeia-cruciat, antologie, poeme, Paralela 45, Cluj-București, 1999
- Kore-Persefona, poeme, Editura Vinea, 2004
- Oceanul Schizoidian, poeme, ediția a doua, Editura Vinea, 2006
- Submarinul iertat, poem-roman scris în colaborare cu Andrei Codrescu, ediție de lux de 150 de exemplare, cu 7 ilustrații color, cartea în copertă de catifea, Brumar, 2007 [3]
- Coma, poeme, Vinea, 2008.
- Ținutul Celălalt, poem-roman scris în colaborare cu Marius Conkan, Cartea Românească, 2011.[4]
- California (pe Someș), Editura Charmides, 2014.
- Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, Pitești, Paralela 45, 2018.
Proză
- Călătorie prin oglinzi, microroman, Dacia, Cluj, 1989
- Purgatoriile, proză scurtă, Albatros, București, 1997
- Tricephalos, roman, Dacia, Cluj, 2002
- Nebulon, proză, Polirom, 2005
- Nașterea dorințelor lichide, proză, Cartea Românească, 2007
- Angelus, roman, Humanitas, 2010.
- Un singur cer deasupra lor, roman, Polirom, 2013.
Eseuri și critică
- Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească, eseu, Fundația Culturală Română, București, 1998
- Panopticum. Tortura politică în secolul XX, eseu, Institutul European, Iași, 2001
- Imaginarul violent al românilor, eseu, Humanitas, 2003
- Decembrie 89. Deconstrucția unei revoluții, eseu, Polirom, 2004
- Gulagul în conștiința românească, eseu, ediția a doua, Polirom, 2005
- Năravuri românești, publicistică, Polirom, 2006
- Gourmet, eseu, Limes, 2009
- Biblioteca stranie, eseu, Curtea Veche, 2010
- Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX, eseu, Polirom, 2016.
- Călătorie spre centrul infernului. Literatura și memorialistica închisorilor și lagărelor comuniste, ediția a treia, revăzută și adăugită, Pitești, Editura Manuscris, 2018.
Cărți traduse
În limba engleză:
- Schizoid Ocean (poems), translated by Claudia Litvinchievici, Binghamton, esf publishers, 1997.
- Lunacies (poems), translated by Adam J. Sorkin, Claudia Litvinchievici and the poet, NYC, Meeting Eyes Bindery, 2004.
- Crusader-Woman (poems), translated by Adam J. Sorkin and the poet, Black Widow Press, 2008.
- Forgiven Submarine (poetry), translated by Andrei Codrescu, Black Widow Press, 2009.
- Angelus (novel), translated by Alistair Ian Blyth, New Orleans, Lavender Ink, 2015.
În limba italiană:
- Coma (poesía), a cura di Giovanni Magliocco, Roma, Aracne, 2012.
- Venezia dalla vene viola. Lettere di una cortigiana (poesía), a cura di Giovanni Magliocco, Roma, Aracne, 2015.
În limba maghiară:
- Keresztesasszony, traducere de Visky Zsolt, Koinonia, 2007.
- Utoferfiak, traducere de Selyem Zsuzsa, Pecs, Jelenkor Kiado, 2009.
În limba bulgară:
- Anghelus, traducere de Hristo Boev, Sofia, Perseus, 2017.
Volume colective
Deliruri și delire. O antologie a poeziei onirice românești, (preambul, miniportrete și selecție de texte de Ruxandra Cesereanu), Cluj, Editura Paralela 45, 2000
Ruxandra Cesereanu (coord.), Fărâme, cioburi, așchii dintr-o Curte a Miracolelor. Antropologie urbană narativă, Cluj, Editura Limes, 2004
Ruxandra Cesereanu (coord.), A doua Curte a Miracolelor, București, Editura Tritonic, 200
Ruxandra Cesereanu (coord.), Made in Romania. Subculturi urbane la sfârșit de secol XX și început de secol XXI, Cluj, Editura Limes, 2005
Romania inghesuita. Cutii de chibrituri, borcane, conserve: ipostaze ale ghetoizarii in comunism si postcomunism(coordonator), Editura Limes, 2006[5]
Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național, Iași, Editura Polirom, 2006
Ruxandra Cesereanu (coord.), T(z)ara noastră. Stereotipii și prejudecăți, București, Institutul Cultural Român, 2006
| Ruxandra Cesereanu | |
 Ruxandra Cesereanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (56 de ani)[1] Cluj, Republica Populară Română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poetă istoric istoric literar[*] critic literar[*] eseistă scriitoare |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Babeș-Bolyai |
| Organizație | Universitatea Babeș-Bolyai |
· 1964 - S-a născut Maria McKee, cântăreaţă, chitaristă şi compozitoare americană.
* 1964: Jorginho (n. 17 august 1964) este un fost fotbalist brazilian.* 1967: Adina Cristescu (n. 17 august 1967) este o actriță de teatru, voce și film, profesoară, regizoare de teatru și scenaristă de film română.Filmografie:- Cenușa păsării din vis (1989) - Valeria
- Prea târziu (1996)
- 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) - Mireasa
- Trenul foamei (2010)
- Aurora (2010) - vânzătoare la magazinul de arme
- Toată lumea din familia noastră (2012) - chimista
- The pill of happiness / Pastila fericirii (2012)
- Diaz - Don't Clean Up This Blood (2012) - polițistă 1
- O umbră de nor (2013)
- Quod erat demonstrandum (2014) - diriginta David
- Aferim! (2015) - Zambila
- Inimi cicatrizate (2016)
Teatru:
- Apolodor, pinguinul călător, Teatrul Național Radiofonic
- Momo sau Strania poveste a hoților de timp și a copilului ce le-a arătat oamenilor timpul furat, Teatrul Excelsior - Casiopeea
- Pălăria, Teatrul de Comedie - ruda
- Tragedia regelui Otakar și a prințului Dalibor și fluturele, Teatrul Național Radiofonic - Ludmila
- Țara lui Abuliu, Teatrul de Comedie - Julieta
| Adina Cristescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (52 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actriță |
* 1968: Ion Cupă (n. 17 august 1968) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Democrat Liberal.
În timpului mandatului, a făcut parte din următoarele grupuri parlamentare: grupul parlamentar al Partidului Democrat Liberal (între 19 decembrie 2012 și 9 aprilie 2013), grupul parlamentar al Partidului Național Liberal (între 9 aprilie 2013 și 2 iulie 2014), deputați neafiliați (între 2 iulie 2014 și 1 septembrie 2014) și grupul parlamentar Liberal Conservator (PC-PLR) (din 1 septembrie 2014). În 2016, a fost ales din nou pe listele ALDE.
| Ion Cupă | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (51 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politician |
| Membru al Camerei Deputaților a României | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată | |
| Circumscripția | Dolj |
| În funcție – | |
| Circumscripția | Gorj |
| Partid politic | ALDE (din ) PDL (–) |
* 1968: Anja Fichtel (n. 17 august 1968, Tauberbischofsheim) este o fostă scrimeră germană specializată pe floretă, cea mai titrată scrimeră din această țară.[1] A fost dublă campioană olimpică la Seul 1988 și laureată în total cu patru medalii olimpice din trei participări. La Campionatul Mondial a cucerit două titluri la individual și trei pe echipe, iar a fost campioană europeană în 1993. A câștigat clasamentul general al Cupei Mondiale de Scrimă în 1990.
* 1977: Daniel Gabriel Pancu (n. 17 august 1977) este un fost jucător român de fotbal cunoscut pentru activitatea sa ca fotbalist la Rapid București, actualmente în conducerea tehnică a clubului.
A început ca portar la echipa de juniori a Politehnicii Iași. Exasperându-l cu ieșirile sale, l-a forțat pe antrenorul lui de atunci să îl mute ca mijlocaș. A fost transferat la Rapid, transferul său fiind extrem de mediatizat. Daniel Pancu a câștigat titlul de campion cu Rapid în sezonul 1998-1999 sub comanda lui Mircea Lucescu. A fost poreclit „Pancone” de suporterii rapidiști.[2]
În 1999 a fost transferat de echipa italiană de Serie B AC Cesena. Nu a confirmat și a revenit sub podul Grant pentru a întări Rapidul lui Anghel Iordănescu, părăsind iarăși Giuleștiul în 2002, după un sezon de excepție în care a cucerit Cupa României după o finală cu Dinamo. Conducătorii clubului turc Beşiktaş Istanbul au fost cuceriți de talentul ieșeanului și au plătit Rapidului 2,5 mil $. Pancu a primit inițial tricoul cu nr. 9.
Pancu a impresionat în fotbalul turc[necesită citare] după un meci cu rivala Fenerbahce, în care a făcut o partidă mare în poarta vulturilor[3]. După acest meci Daniel Pancu a primit tricoul cu nr. 1, clubul turc realizând venituri impresionante din vânzarea produselor inscripționate cu numele fotbalistului român[necesită citare], care în urma acestei experiențe a fost poreclit "Pantera". Pancu a ajuns pentru a treia oară la Rapid în iarna anului 2006, cucerind iarăși Cupa României alături de echipa care a realizat cea mai mare performanță europeană din istoria clubului. În martie 2006 a primit Medalia „Meritul Sportiv” clasa a II-a cu o baretă din partea președintelui României de atunci, Traian Băsescu, deoarece a făcut parte din echipa Rapidului care a obținut calificarea în sferturile Cupei UEFA 2005-2006.[4]
La sfârșitul sezonului, jucătorul numit de suporteri „Ronaldo din Giulești” a revenit în Turcia la gruparea Bursaspor. Daniel Pancu nu s-a regăsit însă, evoluțiile sale nefiind atât de consistente pe cât se așteptau fanii și conducătorii clubului Bursaspor. Pancu a dezamăgit și în ianuarie 2008 a pus capăt colaborării cu turcii, cele două părți reziliind contractul pe cale amiabilă[necesită citare]. Ulterior, jucătorul a semnat un contract pe șase luni cu Rapid București[5].
În vara anului 2008, Daniel Pancu și-a reziliat de comun acord contractul cu echipa Rapid București și a semnat cu echipa de prima ligă rusă, FC Terek Groznîi unde a evoluat timp de un sezon și jumătate. În ianuarie 2010, după ce contractul cu rușii a luat sfârșit, Pancu a semnat o înțelegere pentru șase luni cu echipa bulgară ȚSKA Sofia. La finalul contractului, a revenit în România, unde s-a alăturat echipei FC Vaslui.
După șase luni petrecute la Vaslui, a renunțat la contract pentru a reveni la Rapid București. În iunie 2015 a semnat un contract pe un an cu FC Voluntari
· 1977: Thierry Daniel Henry (n. 17 august 1977, Les Ulis, Franța) este un fotbalist francez retras din activitate, în prezent este antrenor secund la Echipa națională de fotbal a Belgiei. În cariera sa el a jucat pentru cluburile Monaco, Juventus, Barcelona, New York Red Bulls și a petrecut opt ani la Arsenal, fiind golgheterul all-time al clubului.
Thierry Henry juca pe postul de atacant sau extremă și a fost component de bază al reprezentativei Franței între 1997–2010.
* 1977: William Gallas (n. ,[1] Asnières-sur-Seine, Franța) este un jucător francez de fotbal retras din activitate, care a jucat pe post de fundaș central la mai multe echipe, printre care Chelsea FC, Tottenham Hotspur și Arsenal FC.* 1980: Marius Onofraș (nume complet Daniel Marius Onofraș, n. 17 august1980, Iași) este team manager la CSM Politehnica Iași. A fost un fotbalistromân care a evoluat la echipa ASC Dacia Unirea Brăila pe postul de atacant, iar în mai 2018 a semnat cu CS Bradu Borca, echipă aflată în Play-Off-ul Ligii a IV-a a județului Neamț.
Pe 31 august 2010 a semnat pentru Steaua alături de alți cinci jucători de la Unirea Urziceni: Galamaz, Geraldo Alves, Marinescu, Apostol și Bilașco.
* 1980: Daniel González Güiza (n. 17 august 1980, Jerez de la Frontera, Cádiz, Spania) este un fotbalist spaniol care joacă la Fenerbahce pe post de atacant și a fost selecționat și pentru naționala Spaniei.* 1981: Daniel Ștefan Lupașcu (n. 17 august 1981, Cugir) este un jucător român de fotbal, care a evoluat la echipe ca: Metalurgistul Cugir, CSM Reșița, FC Unirea Alba-Iulia, FC Oradea, Dacia Mioveni. Pentru o scurtă perioadă a evoluat în Liga I cu CS Dacia Mioveni.* 1981: Daniel-Ionuț Bărbulescu (n. 17 august 1981) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.| Daniel-Ionuț Bărbulescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (38 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politician |
| deputat | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată 2008 | |
| Circumscripția | 30 Olt, colegiul uninominal nr.2 |
| Partid politic | Partidul Social Democrat |
A fost finalist în 2016 la Paul Hunter Classic. Ford a realizat breakul maxim de trei ori în carieră.
Momentan ocupă poziția a 25-a în lume conform clasamentului actualizat din aprilie 2019.
* 1985: Victor Negrescu (n. , București, RS România) este cadru universitar și om politic de stânga, fost ministru delegat pentru afaceri europene (iunie 2017 – noiembrie 2018) și membru al Parlamentului European (iulie 2014 – iunie 2017), fiind cel mai tânăr europarlamentar român ales în cadrul alegerilor din mai 2014.
În 2015 a câștigat titlul de „Europarlamentarul Anului” la categoria Agenda Digitală și s-a clasat în Top 5 cei mai activi europarlamentari români ai perioadei 2014 – 2019[1], deși și-a exercitat doar parțial mandatul.
În calitate de ministru delegat pentru afaceri europene a pregătit Președinția României la Consiliul Uniunii Europene[2] și a făcut parte din Comitetul Interministerial pentru Centenar.
Ca europarlamentar, a activat în Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European, fiind membru în Comisia pentru Bugete, Comisia Juridică și Comisia pentru Industrie, Cercetare și Energie[3].
Negrescu este primul euroales român care a introdus în dezbatere și obținut aprobarea pentru un Proiect Pilot – Accesul la Sănătate pentru persoanele din mediu rural, în valoare de un milion de euro, destinat să îmbunătățească accesul la servicii de sănătate de calitate pentru persoanele care trăiesc în sate și în micile orașe.
În total, europarlamentarul Victor Negrescu a obținut proiecte pilot și acțiuni pregătitoare pentru România în valoare de 9,3 milioane de euro. Eurodeputatul a fost liderul S&D40, rețeaua europarlamentarilor social democrați sub 40 de ani, și membru în consiliul de conducere al EU40, rețeaua tuturor europarlamentarilor tineri din Parlamentul European.
Activ apărător al drepturilor românilor în străinătate, Victor Negrescu a depus la Parlamentul European petiția „România merită mai mult“ semnată de peste 20.000 de români prin care se solicită drepturi egale pentru români la nivel european și se condamnă discriminările la care sunt supuși românii în mai multe state europene.
Este inițiatorul la Bruxelles al proiectului Delegația Transilvaniei și Banatului pe lângă Uniunea Europeană, care și-a propus să promoveze valorile locale ale regiunii Transilvaniei în Parlamentul European. Un alt proiect a fost Ambasada Moților la Bruxelles, prin care s-a promovat zona și tradițiile direct în Capitala Europei, după modelul regiunilor din Franța, Italia sau Spania, provinciilor din Polonia sau landurilor din Germania, care au reprezentare directă la nivelul instituțiilor europene.
Victor Negrescu este recunoscut pentru eforturile depuse pentru integrarea României în spațiul Schengen. Campania inițiată împreună cu organizația PES activists România, intitulată „România Cere Schengen”, a reușit să obțină susținerea a peste 40.000 de cetățeni români. Deși a ocupat funcția de membru în Parlamentul European doar pentru o perioadă de timp limitată, Victor Negrescu a fost raportor principal de 8 ori, de 16 ori „din umbră” și o dată raportor pentru aviz.
Victor Negrescu și-a început cariera profesională în calitate de jurnalist la Radio France Internationale, colaborând în paralel cu prestigioasele publicații Le Monde diplomatique și Regard. În paralel, acesta a dezvoltat o organizație de tineret, AEF România, care a reunit peste 1.000 de tineri pasionați de cultura franceză, alături de care a sprijinit organizarea în România a Summitului Francofoniei.
Negrescu și-a început cariera universitară în anul 2009 la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir, pentru a se alătura din 2012 Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. În cadrul SNSPA a dezvoltat programul de master în limba engleză intitulat Development, International Cooperation and Humanitarian Aid, dar și Institutul pentru Cooperare Internațională și Dezvoltare (centru de cercetare). De asemenea, a fost prorector al SNSPA (2019), principala responsabilitate fiind aceea de coordonare a unor proiecte și activități specifice dezvoltării profilului european al universității[6]. În acest sens, a fost implicat în proiectul Universității Europene de Științe Sociale – CIVICA, un consorțiu universitar european din care SNSPA face parte.[7]
Victor Negrescu a mai activat, în acest interval, în calitate de consilier al secretarului Comisiei de Politică Externă din Camera Deputaților și vicepreședintelui Comisiei de Afaceri Legale din Parlamentul European, Titus Corlățean, dar și în calitate de consilier la Ministerul Energiei.
Inițiator al mai multor proiecte antreprenoriale de succes în domeniul resurselor umane și comunicării online, Victor Negrescu a făcut parte, înainte de a fi ales în Parlamentul European, din echipa de management din România a uneia din cele mai puternice companii de outsourcing la nivel mondial. Specializat în comunicare și dezvoltarea afacerii, acesta a contribuit la extinderea companiei care în prezent are peste 2.000 de angajați în țara noastră.
Victor Negrescu a terminat studiile preuniversitare în străinătate, în cadrul Longchamp School – Bruxelles, Belgia (1997-1998), Notre Dame des Champs Institute – Bruxelles, Belgia (1998-2001), „Victor Duruy“ Highschool – Paris, Franța (2001-2004). Este licențiat în științe politice în cadrul Universității București în anul 2008 și masterand în afaceri europene și internaționale al Universității Pierre Mendes France / IEP Grenoble. Doctoratul în științe politice și afaceri europene îl obține în anul 2011, în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative după parcurgerea unui stagiu academic la Colegiul European din Brugges. Tema lucrării de doctorat, prima cu acest profil din România, este intitulată „Politicile europene de cooperare pentru dezvoltare: între relații publice internaționale și politici publice”. În anul 2012 obține un MBA din partea Academiei de Studii Economice și CNAM Paris.
Victor Negrescu este în politică de la 17 ani, fiind mai întâi simpatizant al Partidului Socialist din Franța și ulterior membru al Partidului Social Democrat din România. A ocupat pe rând funcțiile de vicepreședinte PSD Sector 3 / Purtător de cuvânt, președinte PSD Alba Iulia, vicepreședinte PSD, respectiv președinte-coordonator național al PES Activists România. PES activists România este o structură asociativă a membrilor și simpatizanților de stânga interesați de politica europeană, creată în anul 2007 și care reunește peste 10.000 de membri la nivelul întregii țări. PES activists România susține activitatea Partidului Socialiștilor Europeni și a grupurilor politice naționale incluse în cadrul formațiunii, constituind în același timp sursa revendicărilor și propunerilor europene.
Organizația se mândrește cu o medie de trei evenimente pe lună și aproximativ 500 de acțiuni desfășurate de la înființare. În anul 2019, PES activists România a lansat, în cadrul campaniei „Românii, cetățeni europeni cu drepturi depline. Pentru crearea unei cetățenii europene“, o petiție prin intermediul căreia își propune să promoveze un proiect al cetățeniei europene care să anuleze diferențele existente în acest moment la nivel european între cetățenii diverselor state membre ale Uniunii Europene. Petiția a strâns în România peste 20.000 de semnături, fiind înregistrată (sub numărul 0483/2019) și recunoscută oficial de Parlamentul European[8].
Sub coordonarea lui Victor Negrescu, în ianuarie 2020, PES activists România a inițiat petiția „Pentru oportunități egale în Uniunea Europeană: un salariu minim european!”, care susține stabilirea salariului minim din fiecare stat membru al UE în baza mecanismului propus în Carta Socială Europeană, în care raportul dintre salariul minim național brut și salariu mediu național brut ar trebui să fie de minimum 60%.
Încă de la preluarea mandatului de ministru delegat pentru afaceri europene, Victor Negrescu și-a propus trei obiective centrale în activitatea sa, fundamentate pe experiența sa în politica europeană:
consens politic și național în privința afacerilor europene și a mandatului Președinției României la Consiliul Uniunii Europene din primul semestru al anului 2019 [obiectiv atins prin aprobarea în unanimitate în comisiile de resort din Parlamentul României a priorităților noastre dar și prin aprobarea la nivel de guvern, cu 25 de avize pozitive, a documentului de orientare strategică]
democratizarea și transparentizarea accesului la informația europeană [obiectiv atins prin consultările cetățenești privind viitorul Uniunii Europene organizate în toată țara]
o nouă atitudine în domeniul afacerilor europene [obiectiv atins prin crearea Trio-ului România-Germania-Franța la nivel de miniștri ai afacerilor europene și preluarea Președinției Strategiei Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării, mandat pe care România îl exercită în perioada noiembrie 2018 – octombrie 2019]
Ca ministru, Victor Negrescu a gestionat procesul de pregătire a Președinției României la Consiliul Uniunii Europene, proces care se afla în grafic, în noiembrie 2018, atât pe dimensiunea politică, cât și pe partea logistică. Au fost adoptate în mandatul său, printre altele, logo-ul[10], sloganul și tematicile de interes ale mandatului României, a fost lansat site-ul www.romania2019.eu, a fost intensificat dialogul cu oficialii europeni, dar și cu Finlanda și Croația, țările cu care România formează Trio-ul de Președinții ale Consiliului Uniunii Europene (ianuarie 2019 – iunie 2020).
Victor Negrescu a acționat pentru protejarea drepturilor românilor din Marea Britanie, contribuind la definirea strategiei Guvernului României în procesul Brexit. De asemenea, în timpul mandatului său s-a relansat serviciul SOLVIT România, care a soluționat în proporție de 99% cazurile gestionate în decursul anului 2017[11].
În calitate de ministru, Victor Negrescu a acordat, de asemenea, o importanță deosebită Strategiei Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării, instituind un mecanism de coordonare adoptat la nivelul Guvernului României și având o contribuție importantă la obținerea de către România a Președinției Strategiei Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării (noiembrie 2018 - octombrie 2019). Victor Negrescu este totodată un susținător al integrării europene a Republicii Moldova, fiind unul dintre oficialii guvernamentali ce au contribuit în mod constant la intensificarea cooperării politico-diplomatice dintre cele două țări[12].
Pe perioada mandatului, a creat, în premieră pentru România, un format de trio alcătuit din miniștrii afacerilor europene din Franța, Germania și România[13], cu care a avut mai multe întâlniri de lucru
| Victor Negrescu | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
.jpg)
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
* 1987: Ronan Gustin (n. 17 august 1987, Fontaine-lès-Dijon, Franța) este un scrimer francez specializat pe spadă, campion mondial pe echipe în 2011 și dublu campion european pe echipe în 2011 și în 2015. La individual, cel mai bun clasament al carierei a fost locul 5 în sezonul 2014-2015.
* 1990: Artur Ioniță (n. ,[1] Chișinău, URSS) este un fotbalist moldovean, care în prezent evoluează pe postul de mijlocaș la clubul Cagliari Calcio din Serie A[2] și la naționala Moldovei.
Artur Ioniță s-a lansat ca jucător profesionist în 2007 la Zimbru Chișinău. Ulterior între 2008 și 2009 a evoluat la un alt club din Divizia Națională, FC Iskra-Stal Rîbnița. Între 2009 și 2014 a jucat în Elveția la echipa FC Aarau, contribuind la promovarea echipei din eșalonul secund în prima ligă. Pe 12 februarie 2014 Artur Ioniță a semnat un contract cu echipa italiană din Serie A, Hellas Verona, contract care avea să intre în vigoare la 1 iulie 2014, după expirarea contractului cu gruparea FC Aarau. Conform publicației italiene Gazzetta dello Sport, la Hellas, Ioniță ar avea un salariu de 200 de mii de euro pe an, în acest sens fiind abia al 21-lea dintre toți fotbaliștii echipei din Verona.[3] Primul său gol pentru Hellas Verona, Artur l-a marcat pe 21 septembrie 2014, în cel de-al doilea său meci oficial în tricoul lui Hellas. Golul a fost marcat într-un meci din etapa a 3-a din Serie A, sezonul 2014–15, meci jucat împotriva echipei FC Torino. Introdus în teren în minutul 64 în locul grecului Lazaros Christodoulopoulos, Ioniță a marcat golul după doar 2 minute de joc, în minutul 64, acesta fiind și singurul gol al meciului.[4] Astfel, Artur Ioniță a devenit primul moldovean (de după independență[5]) care marchează un gol în Serie A.[6] În meciul următor, pe 24 septembrie 2014, Artur Ioniță avea să înscrie cel de-al doilea său gol pentru Hellas, în cel de-al treilea său meci la Verona. Fiind titular în lotul de bază și jucând integral tot meciul, Ioniță întâi i-a dat o pasă decisivă lui Panagiotis Tachtsidis, care în minutul 52 a marcat, iar peste 12 minute, în minutul 64, Artur a marcat și el însuși, stabilind scorul final de 2 la 2.[7][8]
Pe 14 decembrie 2014, Artur Ioniță a fost desemnat cel mai bun jucător moldovean al anului 2014 de către Federația Moldovenească de Fotbal.[9][10]
După ce a impresionat în sezonul 2015-2016 în Serie A, când a marcat 4 goluri și a oferit 2 pase decisive în cele 31 de meciuri în care a jucat, Ioniță a fost ”curtat” de Juventus, Napoli și Swansea.[11][12] Cu toate acestea, la finalul sezonului, el a retrogradat în Serie B cu Verona.
În iulie 2016, Artur Ioniță a fost transferat de nou-promovata în Serie A, Cagliari Calcio.[
Ilinca s-a născut în Târgu Mureș, dar locuiește la Cluj-Napoca.[3] Ea studiază muzica de la vârsta de 7 ani, iar la doar 14 ani a participat la "X Factor" ca membră a unei trupe de fete, reușind să ajungă până în galele live. La doi ani după participarea la "X Factor", artista urcă pe scena "Vocea României", unde face parte din echipa Loredanei Grozași unde ajunge până în semifinale.
După ce s-a făcut remarcata la "X Factor" și la "Vocea României", Ilinca începe colaborarea cu mai multe instituții de cultură din țară, precum Filarmonica Iași, Opera Română Cluj și Teatrul Dramatic Brașov.
La începutul anului 2017, Ilinca Băcilă colaborează cu Alex Florea și prezintă melodia "Yodel it", piesa înscrisă la Selecția NaționalăEurovision România 2017. Melodia compusă de Mihai Alexandru și Alexa Niculae a cucerit publicul și juriul, astfel că "Yodel it" a câștigat finala celebrului concurs, iar Ilinca și Alex reprezintă România la Eurovision 2017, în semifinalele de la Kiev, având astfel șansa de a ajunge în finală.
| Ilinca Băcilă | |||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu