2. /4 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
Decese
· 966: A murit Berengar al II-lea (n. cca.900), fost markgraf de Ivrea și uzurpator al Regatului Italiei din 950 pana in 961. A fost ultimul rege înainte de încorporarea Italiei in Imperiul Romano-German. A fost capturat de fortele imparatului Otto I al Imperiului Romano-German și închis la Bamberg, in Germania, unde va muri. Soția sa, Willa a petrecut tot restul vieții sale într-o mănăstire germană.
· 1060: Henric I (franceză Henri I; 4 mai 1011 — 4 august 1060) a fost rege al francilor din 1031 până la moartea sa. A fost al treilea rege al Dinastiei Capețiene și al doilea fiu al regelui Robert cel Pios și a celei de-a treia soții, Constance de Arles. A devenit moștenitor al coroanei la moartea fratelui său vitreg Hugues în 1025. A fost încoronat Rege al Franței la Catedrala din Rheims pe 14 mai 1027, conform tradiției Capețienilor de asociere la domnie. A avut o influență și o putere redusă până când a devenit adevărat conducător, odată cu moartea tatălui său. Când Henric I a devenit rege, i-a oferit titlul de Duce al Burgundiei fratelui său mai mic în 1032, puterea regelui în acel timp era slabă datorită intrigilor pornite de mama sa, Constanța, și a politicii nobililor normanzi, cărora Henric a fost nevoit să le facă favoruri, pentru a-și consolida puterea. Printr-o mișcare strategică Henric I l-a ajutat pe William de Normandia, care va deveni William Cuceritorul pentru a stopa o răscoală a vasalilor săi. Henric a apărat ducatul lui William în victoria decisivă împotriva vasalilor în Bătălia de la Valea Dunelor, aproape de Caen.
Câțiva ani mai târziu William care era vărul lui Eduard Confesorul, Rege al Angliei, s-a căsătorit cu Mathilde de Flandra, fiica lui Balduin al V-lea, conte de Flandra. Henric a început să se teamă de potențiala putere pe care o aduna William, astfel a încercat în 2 rânduri - în 1054 și 1057 să cucerească Ducatul Normandiei, însă a fost înfrânt. Henric a fost căsătorit de 2 ori, prima dată cu Matilda de Frisia în anul 1043, apoi la vârsta de 40 de ani, la 19 mai 1051 s-a recăsătorit cu Anna de Kiev, fiica lui Iaroslav I cel Înțelept, Mare Cneaz al Novgorodului și Kievului, cununia având loc în catedrala orașului Reims.
Din această căsătorie s-au născut 4 copii:
- Filip I al Franței (1052—1108), moștenitorul tronului Franței.
- Emma (1054 – 1109?)
- Robert (c.1055—c.1060)
- Hugo cel Mare de Vermandois (1057—1102).
Regele Henric I a murit pe 4 august 1060 în Vitry-en-Brie, fiind îngropat în Biserica Sfântul Denis. A fost succedat de fiul său, Filip I al Franței, care era minor în acel timp, astfel la conducerea Franței timp de 6 ani a fost Soția lui Henric, Regina Anna de Kiev, având atribuții de regentă.
| Henric I | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 4 mai 1008 Reims, Franța |
| Decedat | (52 de ani) Vitry-aux-Loges, Franța |
| Înmormântat | Biserica Saint Denis, Franța |
| Părinți | Robert al II-lea al Franței[1] Constance de Arles[1]  |
| Frați și surori | Robert I of Burgundy[*] Hugh Magnus[*][1] Hedwiga de Franța Adela de Franța[1] |
| Căsătorit cu | Matilda de Frisia Anna de Kiev |
| Copii | Filip I Emma a Franței Robert al Franței Hugh I, Conte de Vermandois |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa Capet |
| Rege al francilor | |
| Domnie | 14 mai 1027 – 20 iulie 1031; 20 iulie 1031 – 4 august 1060 |
| Încoronare | 14 mai 1027, Reims |
| Predecesor | Robert al II-lea |
| Succesor | Filip I |
· 1306: A decedat Venceslau al III-lea Cehul (n. 6 octombrie 1289), rege al Ungariei începând cu 1301, rege al Boemiei din 1305 și rege titular al Poloniei, ultimul din dinastia de Přemysl.
· 1526: A murit navigatorul Juan Sebastián Elcano. De origine basca, Juan Sebastián Elcano (n.1476), a fost exploratorul care a finalizat prima circumnavigație a Pământului, preluand după moartea lui Magellan în Filipine, comanda expeditiei spaniole.
* 1578: Sebastian I (portugheză Sebastião I; 20 ianuarie 1554 – 4 august 1578) a fost al 16-lea rege al Portugaliei. A fost fiul Prințului João Manuel al Portugaliei și al soției lui, Ioana a Spaniei. Bunicii paterni au fost regele Ioan al III-lea al Portugaliei și regina Ecaterina de Habsburg; bunicii materni au fost Carol al V-lea, Împărat Roman și Isabela a Portugaliei. 
Sebastian s-a născut la două săptămâni după decesul tatălui său în ziua de 20 ianuarie 1554 (Ziua Sfântului Sebastian). La vârsta de trei ani i-a succedat bunicului său patern, Ioan al III-lea al Portugaliei.
Curând după nașterea sa, mama sa Ioana a Spaniei și-a părăsit copilul pentru a servi ca regent al Castiliei pentru tatăl ei, împăratul Carol Quintul și în 1556 pentru fratele ei, Filip al II-lea al Spaniei. A rămas în Spania până la moartea ei în 1573 fără să-și mai vadă fiul vreodată.
În Portugalia, regența a fost acordată inițial bunicii paterne, Ecaterina de Habsburg, apoi unchiului său, Henric
| Sebastian | |
| Rege al Portugaliei | |
 Portret al regelui Sebastian de Alonso Sánchez Coello | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 ianuarie 1554 Palatul Ribeira, Lisabona |
| Decedat | (24 de ani) Ksar-el-Kebir, Maroc |
| Cauza decesului | înec |
| Părinți | João Manuel[1] Ioana a Spaniei[1] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Portugalia |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Aviz-Beja |
| Rege al Portugaliei | |
| Domnie | 11 iunie 1557—4 august 1578 |
| Încoronare | 16 iunie 1557 |
| Predecesor | Ioan III |
| Succesor | Cardinalul Henric |
· 1598: William Cecil, primul baron Burghley (scris uneori Burleigh), Bourne 13 septembrie 1520 - 4 august 1598, a fost un om de stat englez, primul consilier al reginei Elisabeta I a Angliei (17 noiembrie 1558 - 24 martie 1603), de două ori Ministru de Externe(1550 - 1553 și 1558 - 1572) și Ministru de Finanțe din 1572. A fost fondatorul dinastiei Cecil, care a produs mulți politicieni, inclusiv doi Primi miniștrii. Cecil s-a născut la Bourne, în Lincolnshire în 1521, a fost fiul lui Richard Cecil, proprietar la Burghley House ( în Stamford, Lincolnshire) și a soției sale Jane Heckinton. Arborele său genealogic, elaborat de el însuși cu ajutorul istoricului William Camden, asocia ascendența sa în Țara Galilor, mai precis în Walterstone, la frontiera cu Herefordshire și Monmouthshire, ajungând la fondatorul familiei, Owen care a trăit în vremea lui Harold al II-lea al Angliei[2]. Averea familiei s-a datorat bunicului lui William Cecil, David, care și-a asigurat favorurile primului rege al dinastiei Tudor, Henric al VII-lea și a devenit membru în Yeoman of the Guard (garda personală a suveranului).
Fiu unic, este educat la The King's School din Grantham și apoi la Stamford School. În mai 1535, la vârsta de paisprezece ani merge la St. John's College din Cambridge, unde intră în contact cu cei mai mari profesori din acea vreme: Roger Ascham și John Cheke, și învață extrem de bine limba greacă. Are o relație amoroasă cu Mary, sora lui John Cheke, iar din dorința tatălui său, este transferat în 1541, la Gray's Inn fără să obțină diploma. Oricum Cecil și Mary se căsătoresc patru luni mai târziu și unicul fiu al cuplului, Thomas, se naște în mai 1542, iar Mary moare în februarie 1543. Trei ani mai târziu, Cecil se recăsătorește în 21 decembrie 1546 cu Mildred Cooke, pe care Ascham o asocia cu Lady Jane Grey, ca una dintre cele mai culte femei din Anglia și a cărei soră, Anne, se va căsătorii cu sir Nicholas Bacon și va fi mama faimosului sir Francis Bacon. William Cecil își începe cariera în serviciul ducelui de Somerset(fratele reginei Jane Seymour) care devenise Lord protector în timpul primilor ani de domnie a lui Eduard al VI-lea, nepotul său. Cecil îl însoțește pe duce în bătălia de la Pinkie Cleugh din 1547. În această perioadă el și istoricul William Patten, încep să scrie raportul campaniei, iar Cecil a contribuit cu generozitate cu notele sale la opera succesivă a lui Patton, Expediția din Scoția.
După notele sale biografice, a început propria activitate în parlament în 1543, dar documentele raportează activitatea sa doar din 1547, când este ales de către familiile din Stamford. În 1548 este descris cu titlul de Protector's Master of Requests, ceea ce înseamnă că a fost funcționar sau grefier al curții de cereri și probabil asculta plângerile săracilor ce apoi erau prezentate Lordului Protector. Se pare că a fost și secretarul privat al Lordului Protector, ceea ce-l face să întâmpine dificultăți serioase când acesta cade în dizgrație. În 10 octombrie este arestat, iar în noiembrie este închis în Turnul Londrei. Cecil reușește să intre în grațiile lui John Dudley și după trei luni este eliberat. În 5 septembrie 1550 Cecil este indicat ca unul din cei doi secretari de stat ai regelui Eduard al VI-lea, iar în aprilie 1551 devine cancelar al Ordinului Jartierei[3]. Devine secretarul lui John Dudley în momentul în care acesta este numit duce de Northumberland, dar această poziție era riscantă, după cum el însuși scrie zeci de ani mai târziu în jurnalul său ex misero aulico factus liber et mei juris (Am fost eliberat de această mizerabilă curte).
Pentru a proteja guvernul protestant de urcarea pe tron a unei regine catolice, ducele de Northumberland îi obligă pe avocații regelui Eduard al VI-lea, să semneze un document Third Succession Act (Al treilea act de succesiune)datat în 15 iunie 1553 care le interzicea succesiunea la tronul Angliei celorlați copii a lui Henric al VIII-lea în favoarea lui lady Jane Grey, iar acest document a trebuit să fie semnat și de William Cecil[4]. Cecil nu numai a semnat, dar a luat parte și la complotul din 9 iunie 1553[5]. Mai târziu el a pretins că a semnat doar în calitate de martor, dar în scuzele sale față de Maria I nu a menționat acest fapt[6]. Fără urmă de dubiu, Cecil vede din ce parte bate vântul, dar nu are curaj să se opună pe față planurilor ducelui de Northumberland. Puțin mai târziu, devine unul din cei mai activi conspiratori împotriva ducelui[7]. Cecil nu a avut nici un rol în divorțul Caterinei de Aragon și în umilirea Mariei în timpul domniei lui Henric al VIII-lea. Merge punctual la liturghie și se împărtășește; îl întâmpină pe cardinalul Reginald Pole la întoarcerea în Anglia, în decembrie 1554 și îl însoțește la Calais în mai 1555. Este ales de Parlament knight of the shire (cavaler al comitatului) în 1553(probabil), 1555, 1559 și pentru Northamptonshire în 1563. Maria I a spus despre Cecil: "este discret și un bun catolic. Ducele de Northumberland îl face administratorul proprietăților prințesei Elisabeta. Corespondează în secret cu Elisabeta înainte de moartea Mariei I. Noua regină are încredere imediat în William Cecil și îl numește Secretar de Stat. Controlul strict asupra finanțelor, conducerea Consiliului Privy și crearea unui serviciu de spionaj sub conducerea lui Francis Walsingham, fac din el cel mai important ministru din timpul domniei Elisabetei I. Dawson susține că obiectivul pe termen lung a lui Cecil, era unificarea Insulelor Britanice sub religia protestantă, obiectiv care se putea realiza prin cucerirea Irlandei și printr-o alianță anglo-scoțiană. Cu frontiera terestră în siguranță cu Scoția, apărarea țării cădea în sarcina Marinei Regale Britanice. Cecil propune întărirea și revilatizarea marinei, ceea ce o face piesa centrală a puterii Angliei. Cu toate acestea, ideile sale vor fi compromise de faptele istorice[9]. Deși protestant, Cecil nu este un puritan religios; el îi ajută pe protestanții olandezi și pe hughenoți doar atât cât să țină revoltele lor departe de hotarele Angliei. Intervenția sa în Scoția în 1559-1560 arată puterea sa și capacitatea de a lovi dur în caz de necesitate, iar responsabilitatea sa în cazul execuției lui Maria Stuart dovedește că el este dispus să-și asume responsabilități pe care regina nu vrea să și-i le asume. Teoreticianul american Hans Morgenthau, a susținut că Cecil a acceptat o pensie(mită) de la Spania, dar biograful său Conyers Read, a afirmat că nu există nici o dovadă în acest sens.
În general, este mai hotărât în privința unei intervenții în favoarea protestanților de pe continent, decât Elisabeta I. Este personal responsabil pentru Soluționarea anglicană Anglican Settlement , pentru Poor laws(Legile săracilor) și pentru o mare parte a politicii externe. Istoricul Hillaire Beloc, susține că Cecil a fost de facto conducătorul Angliei în timpul mandatului său de secretar și că în cazul în care el și Elisabeta nu erau de acord, Cecil și-a impus mereu voința. Leimon și Parker susțin că Cecil a fost protectorul lui Eduard Stafford, ambasadorul englez la Paris și spion plătit care a ajutat spaniolii, dar totuși nu susțin că Cecil ar fi știut de trădarea acestuia. Influența sa în Religious Settlement (Soluționarea religioasă) a fost considerabilă, pentru că în mare parte oglindea concepțiile sale religioase anglicane. Ca și cea mai mare parte a națiunii, el s-a arătat a fi mai protestant decât era de fapt societatea, simpatizant în persecutarea catolicilor și a puritanilor și nu a iubit jurisdicția ecleziastică. Cel mai bun elogiu asupra activității sale, este făcut de Elisabeta: "Aceasta este părerea pe care o am despre voi, că voi nu veți putea fi corupt de nici un cadou și veți fi mereu fidel statului". 
A reprezentat Lincolnshire în Parlament din 1555 până în 1559 și Northamptonshire din 1563, an în care a luat parte activă la procedimentele Camerei Comunelor până la elevația lui în Camera Lorzilor; unii spun că din 1563 a devenit speaker al Camerei Comunelor, dar nu există probe. În ianuarie 1561 obține funcția de președinte al Court of Wards and Liveries, fiind succesorul lui sir Thomas Parry. Ca președinte al Court of Wards, William Cecil supervizează creșterea și educația fiilor bogați ai aristocrației, rămași orfani înainte de a ajunge la maturitate. Printre aceștia s-au aflat Eduard de Vere, al XVII-lea conte de Oxford, Henry Wriothesley, al III-lea conte de Southampton și Roger Manners, al V-lea conte de Rutland[10]. În februarie 1559 este ales cancelar la Universitatea Cambridge, succedându-l pe cardinalul Pole, unde obține diploma de Master of Arts cu ocazia vizitei reginei din 1564 și același titlu îl obține la Oxford, tot cu ocazia vizitei Elisabetei I, în 1566. A fost primul cancelar la Trinity College din Dublin din 1592 până în 1598. În 25 februarie 1571, regina îi acordă titlul de Baron Burghley și continuă să-și mențină titlul de Secretar de Stat. În 1572 o critică în mod privat pe Elisabeta, pentru "conduita dubioasă cu care se ocupă de regina Scoției" și o ceartă pentru tot ce a greșit în privința Mariei Stuart. Părerea sa este că regina Scoției trebuie decapitată, deoarece prezența ei în viață provoacă probleme cu catolicii, spaniolii și Papa, mai ales după ce acesta o excomunică pe Elisabeta și trimite iezuiți pentru a-i pregătii pe scoțienii catolici. Influența lui Cecil este atât de mare, încât Elisabeta semnează condamnarea la moarte a Mariei Stuart, care este executată în 1587 În 1572 moare Lord Winchester, care a fost Lord Mare Trezorier în timpul lui Eduard al VI-lea, a Mariei I și a Elisabetei. Postul său vacant îi este oferit lordului Robert Dudley, dar acesta refuză și îl recomandă pe William Cecil, declarând că este mai potrivit pentru "cunoașterea și învățarea sa" 
Burghley House în apropierea orașului Stamford în Lincolnshire a fost construită de Cecil în perioada 1555 - 1587 după modelul lui Richmond Palace[13]. Casa a fost rezidența tuturor urmașilor săi, conții și marchizii de Exeter și reprezintă unul din cele mai tipice exemple de arhitectură elisabetană din secolul al XVI-lea. În afara Londrei a construit Theobalds House, în anii 1564 - 1585, rezidență ce a fost vizitată de regina Elisabeta de opt ori între 1572 și 1596. Mai târziu, Theobald House va fi schimbată cu Hatfield House, schimb ce a avut loc între fiul său Robert și regele Iacob I al Angliei. Lord Burghley moare din cauza unui infarct în 4 august 1598, la reședința sa din Londra, Cecil House. Este înlocuit de fiul său Robert Cecil,(singurul fiu rămas în viață de la cea de-a doua soție) care era gata să-i urmeze în funcția de consilier al reginei. Este înmormântat în 1598 în biserica Sf. Martin la Stamford. În contrast cu lipsa de scrupule din viața politică, în viața privată a fost un soț grijuliu și credincios și un tată atent. Iubea cărțile și anticariatul și avea ca hobby heraldica și genealogia. A fost un mare constructor, plantator și patron. Arta arhitecturii și a horticulturii au fost generos folosite la Burghley House și Theobalds. A considerat interesele statului esențiale și nu a ezitat să renunțe la conștiința sa. Nu a crezut sincer în toleranță: "Acest stat nu va putea fi în siguranță atâta timp cât sunt tolerate două religii. Nu există dușmănie mai mare decât cea religioasă; și prin urmare dacă ei diferă în slujba lui Dumnezeu, cum ar putea fi de acord în slujba țării". Cu o astfel de filozofie, a fost ușor să pretindă că măsurile brutale luate de el și Elisabeta I, erau politice, nu religioase. A spune despre el că a fost machiavelic este inutil, pentru că orice om de stat este astfel mai mult sau mai puțin; în special în secolul al XVI-lea, când eficiența era preferată principiilor. Pe de altă parte, Burghley poate a simțit că principiile sunt fără valoare fără lege și ordine; și că îndemânarea și subtilitatea sa, au creat o siguranță în care principiile ar putea găsi un domeniu în care ar putea fi aplicate.
| William Cecil, I Baron Burghley | |
.jpg) William Cecil, I Baron Burghley | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 13 septembrie 1520 Bourne |
| Decedat | 4 august 1598 Londra |
| Înmormântat | St Martin's Church, Stamford[*] |
| Părinți | Richard Cecil Jane Heckington |
| Căsătorit cu | Mildred Cooke[*] (din )[1] Mary Cheke[*][1] |
| Copii | Thomas Cecil, I Conte de Exeter Robert Cecil, I Conte de Salisbury |
| Cetățenie |  Regatul Angliei |
| Ocupație | politician |
| Activitate | |
| Domiciliu | Burghley House[*] Cecil House[*] Theobalds House[*] |
| Alma mater | St John's College[*] Stamford School[*] The King's School, Grantham[*] |
| Organizație | Universitatea Cambridge |
| Premii | Ordinul Jartierei Mormântul lui Lord Burghley în biserica Sf. Martin în Stamford |
- Johann Wilhelm, Elector Palatin;
- Carol al III-lea Filip, Elector Palatin;
- Eleonore Magdalena, soție a lui Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman;
- Maria Anna, soția regelui Carol al II-lea al Spaniei.
În 1687 Maria Sofia s-a căsătorit cu regele văduv Petru al II-lea al Portugaliei la patru ani după decesul primei soții, Maria Francisca de Savoia.
Se presupune că Ludovic al XIV-lea al Franței a fost "foarte necăjit" de decizia lui Petru de a se căsători cu fiica Electorului Palatin și nu cu o prințesă franceză așa cum spera
* 1826: Jean-Jacques Paulet (n. 26 aprilie 1740, Anduze – d. 4 august 1826, Fontainebleau) a fost un medic, botanist și micolog precum acuarelist și gravor francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Paulet. Paulet a absolvit mai întâi colegiul din Alès și după acea facultatea de medicină la Universitatea din Montpellier, unde a promovat deja la vârsta de 24 de ani (1 martie 1764). Apoi s-a mutat la Paris pentru a practica dar, de asemenea, s-a preocupat cu cercetări privind diverse boli, inclusiv celor pe acest timp letale, variola și ergotismul. În acest context a scris mai multe cărți care au făcut senzație, prima deja în anul 1765: Histoire de la petite vérole, avec les moyens d’en préserver les enfants (în română: „Istoria variolei, cu mijloacele de a proteja copiii”) în două volume, în care a fost cuprinsă și traducerea lucrării marelui medic egiptean din secolul al IX-lea (respectiv al X-lea) Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-Razi (865-925). Trei an mai târziu a completat această lucrare prin publicarea de două cărți, una, în care a demonstrat posibilitatea păstrării unui întreg popor de această boală, alta despre secretul medicinei - prezervația împotriva variolei, urmărite de mai multe alte cu această tematică.[1]
În 1776, a inițiat publicarea jurnalul medicinal Gazette de sante (apoi preluat, din 1804, de Marie de Saint-Ursin (1763-1818).[2] Tot în 1776, Paulet a publicat cercetările sale istorice și fizice privind bolile epizootice. Lucrările lui despre ergotism au fost publicate în Memoriile Academiei de Medicină alături de cele ale lui Henri Alexandre Tessier (1741-1837) și Charles Jacques Saillant (1747-1814). Savantul a devenit de asemenea cunoscut pentru opoziția sa împotriva magnetismului animal în L’Antimagnétisme, ou origine, progrès, décadence, renouvellement et réfutation du magnétisme animal (în română: „Antimagnetismul sau originea, progresul, degradarea, reînnoirea și dezmințirea magnetismului animal”), (Londra, 1784 tradus în limba germană în 1788), fiind un adversar rezolut lui Franz Anton Mesmer și un suporter înfocat al inoculației [3][4]
Mai departe, Paulet s-a interesat pentru botanică precum micologie. Astfel a publicat între 1790 și 1793 marea sa operă Traité des champignons (în română: „Tratat despre ciuperci”) în două volume, pe aproape 600 de pagini și cu 227 de plăci gravate și colorate. În aceste cărți a descris ciuperci comestibile și otrăvitoare precum efectele acestora pentru diversele animale și om, ele fiind văzute până în prezent fundamentale pentru determinarea grupurilor de bureți. Această operă a fost completată, în 1791, de Fugorsarum plantarum tabulae. A mai scris alte două cărți celebre în domeniul botanicii: revizuirea lucrării lui John Stackhouse (1742–1819) despre genurile de plante descrise de Teofrast (1816) și despre „Flora și fauna” a lui Virgiliu (1824). După ce a devenit medic regal la castelul din Fontainebleau, a mai publicat în 1805 un mic tratat referitor la mușcătura Viperei aspis de acolo și, în 1815, o revizuire a istoriei medicinei în 5 volume a lui Kurt Sprengel (Versuch einer pragmatischen Geschichte der Arzneikunde).[1][3]
În ziua de 22 octombrie 1821, savantul a fost ales corespondent al „Academiei de Științe” în secțiunea medicină și chirurgie.
| Jean-Jacques Paulet | |
 Jean-Jacques Paulet | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 26 aprilie 1740 Anduze |
| Decedat | 4 august 1826 (86 de ani) Fontainebleau |
| Naționalitate | .svg){kind=small} franceză |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | medic, biolog, botanist, micolog, acuarelist și gravor |
| Activitate | |
| Domeniu | micologie |
· 1875: Hans Christian Andersen (n. 2 aprilie 1805, Odense, Danemarca – d. 4 august 1875, Copenhaga, Danemarca) a fost un scriitor și poet danez, celebru pentru basmele sale. Printre cele mai cunoscute povești ale sale se numără „Crăiasa Zăpezii”, „Mica sirenă”, „Hainele cele noi ale împăratului” și „Rățușca cea urâtă”. În timpul vieții Andersen a fost celebrat de regalitate și aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga Europă. Basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi și continuă să fie publicate în milioane de exemplare în întreaga lume. 
Hans Christian Andersen a fost scriitor și poet, rămânând celebru în special pentru poveștile sale. El s-a născut la Odense, Danemarca, marți, 2 aprilie 1805. Cele mai multe surse englezești, germane și franceze folosesc numele întreg (Hans Christian Andersen), însă în Danemarca și restul Scandinaviei el este cunoscut ca H.C. Andersen. Prenumele Hans Christian este un prenume tradițional danez și este folosit ca nume de sine stătător, deși, la origine, a reprezentat o combinație de două nume. Este incorect să se folosească doar unul dintre cele două prenume. Este un obicei acceptat în Danemarca să se folosească, în acest nume și în câteva altele, doar inițialele. Tatăl lui Andersen credea că el ar putea avea rădăcini nobile, și conform specialiștilor de la Centrul Hans Christian Andersen, bunica pe linie paternă i-a spus că familia fusese odată pe o scară socială superioară. Oricum, cercetările arată că aceste povești sunt nefondate. Familia, după cât se pare, avea ceva legături cu regalitatea daneză, dar numai în ce privește munca la curte. Oricum, teoria că Andersen a fost fiul nelegitim al regelui persistă în Danemarca, susținută și de faptul că regele danez a manifestat un interes personal pentru tânărul Andersen și a plătit pentru educația lui. Scriitorul Rolf Dorset insistă că nu toate opțiunile au fost explorate în determinarea moștenirii lui Andersen. De mic copil Andersen a dovedit o inteligență și o imaginație sclipitoare, o trăsătură încurajată de îngăduința părinților și de superstiția mamei lui. El și-a construit un mic teatru de jucărie și stătea acasă făcând haine pentru păpușile lui, și citea toate piesele care-i cădeau în mână; printre ele erau cele ale lui Ludvig Holkberg și William Shakespeare. De-a lungul copilăriei el a fost pasionat de literatură. El era recunoscut pentru că memora integral piesele lui Shakespeare și le recita folosindu-și păpușile de lemn drept actori. În 1816 tatăl său a murit și, pentru a fi capabil să se întrețină singur, Andersen lucra ca ucenic atât pentru un țesător, cât și pentru un croitor. Mai târziu el a lucrat într-o fabrică de țigări unde colegii îl umileau spunând că este fată. La vârsta de paisprezece ani Andersen s-a mutat la Copenhaga, căutând de lucru ca actor la teatru. Vocea lui plăcută de soprană l-a ajutat să intre la Teatrul Regal Danez. Această carieră i s-a întrerupt la scurt timp după ce vocea i s-a schimbat. Un coleg de la teatru l-a recomandat drept poet, iar el a luat în serios acest lucru și a început să se concentreze asupra scrisului. Când era adolescent, întâlnindu-l întâmplător, Jonas Collins a început să fie interesat de acest băiat ciudat și l-a trimis pe Andersen la Școala secundară din Slagelse, suportând toate cheltuielile. Încă înainte de a fi admis la Școala secundară el reușise deja să publice prima poveste „Fantoma de la mormântul lui Palnatoke”, în 1822. Deși era un elev îndărătnic, Andersen a studiat atât la Slagelse, cât și la școala din Elsinor, până în 1827. El a afirmat mai târziu că acești ani au fost cea mai întunecată și mai amară parte a vieții sale. El a locuit în casa profesorului său, fiind abuzat cu scopul de a-i „forma caracterul”, și a fost îndepărtat de colegii lui de școală, fiind mult mai în vârstă decât majoritatea dintre ei, casnic și neatrăgător. Ba mai mult, el era dislexic, o cauză aproape sigură pentru dificultățile sale de învățare, mai târziu a afirmat că experiența de la școală l-a împiedicat sau l-a descurajat să scrie. Mai târziu el a învățat să vorbească aproape fluent limbile engleză, daneză și germană, precum și limbile scandinave. În 1829, Andersen a înregistrat un succes considerabil cu o povestire intitulată „O călătorie de la Canalul Holmen la capătul răsăritean al Insulei Amager în anii 1828 și 1829”. În aceeași perioadă el a publicat atât o farsă, cât și o colecție de poeme. A urmat o perioadă relativ slabă, până în 1833 când a primit o bursă de călătorie din partea regelui, făcând astfel una dintre primele sale lungi călătorii prin Europa. La Le Locle, în Jura, el a scris „Agnete și tritonul” iar în octombrie 1834 el a sosit la Roma. Primul roman al lui Andersen, „Improvizatorul”, a fost publicat la începutul anului 1835 și a devenit un succes imediat. În cursul anului 1835 Andersen a publicat primul fascicul al Poveștilor (daneză: Eventyr) sale care vor deveni nemuritoare. Mai multe povești care au completat primul volum au fost publicate în 1836 și 1837. Valoarea acestor povești nu a fost recunoscută imediat, și s-au vândut cu greu. În același timp Andersen se bucura de mai mult succes cu două romane publicate în aceeași perioadă Andersen a căzut din pat și a fost grav rănit. Nu și-a revenit în totalitate niciodată, dar a trăit până în august 1875, când a murit în dureri groaznice în casa unor prieteni apropiați, Moritz Melchior (un bancher) și soția lui, lângă Copenhaga. Cu puțin timp înainte de moartea sa el a consultat un compozitor cu privire la muzica pentru funeraliile sale, spunând: „Cei mai mulți oameni care vor urma după mine vor fi copii, așa că faceți în așa fel încît ritmul să țină timpul cu pași mici”. Corpul său a fost îngropat la Assistents Kirkegard în zona Norrebro, Copenhaga. La data morții sale, el era un artist recunoscut și prețuit pe plan internațional. El a primit un stipendiu de la Guvernul danez cu titlul de „comoară națională”. Înainte de moartea sa se făceau deja demersuri pentru înălțarea unei statui maiestuoase în onoarea sa, care a și fost terminată și se află într-un loc central din Copenhaga. Criticul Georg Brandes l-a întrebat pe Andersen dacă intenționa să-și scrie biografia. El a răspuns că este deja scrisă în „Rățușca cea urâtă”. Printre cele mai faimoase povești ale sale sunt:
- Prințesa și mazărea (cunoscută și ca Adevărata prințesă) – 1835
- Degețica – 1835
- Cutia cu iască – 1835
- Mica sirenă – 1836
- Hainele cele noi ale împăratului – 1837
- Lebedele – 1838
- Soldățelul de plumb – 1838
- Turma de porci – 1841
- Ole-Lukøie – darul– 1844
- Privighetoarea – 1844
- Rățușca cea urâtă – 1844
- Clopotul – 1845
- Pantofiorii cei roșii – 1845
- Crăiasa zăpezilor – 1845
- Familia fericită – 1847
- Micul Tuk – 1847
- Casa Veche – 1847
- Umbra – 1847
- Povestea unei mame – 1847
- Fetița cu chibriturile – 1848
- Este foarte adevarat! – 1852
* 1920: Nicolae Fleva (n. 1840, Râmnicu Sărat, România – d. , Jideni, Râmnicu-Sărat, România) a fost politician, jurnalist și avocat român. Cunoscut în special pentru implicarea sa în incidente politice și pentru un patriotism declarat care se învecinează cu demagogia, el a testat toate formulele politice pe care le-a permis sistemul bicameral din România. Activitatea sa în sfera publică a inclus o prezență îndelungată în Adunarea Deputaților și un mandat de primar al municipiului București între 1884 și 1886. Viitorul politician s-a născut la Râmnicu Sărat într-o familie din mica boierime.[1] A fost un descendent al coloniștilor greci, care probabil au sosit în regiunea Buzău în timpul erei fanariote.[2] Tatăl său, Teodorache Fleva, era proprietarul moșiei Șocariciu. A avut o soră, Cleopatra (căsătorită Tabacopol), a cărei fiică Alexandrina s-a căsătorit cu Ion Istrați, aghiotant al regelui Carol I între 1892 și 1897.[3]
* 1929: Carl Auer von Welsbach, cunoscut și sub numele de Carl Auer, Freiherr von Welsbach (n. ,[2][3][4][5][6] Viena, Imperiul Austriac[7] – d. ,[2][3][4][5][6] Mölbling[*], Austria), a fost un om de știință, inventator și antreprenor austriac. Este cunoscut pentru talentul de a transforma rezultatele cercetărilor sale în succese comerciale, precum aliajul feroceriu (utilizat pentru brichete și în prezent), sita incandescentă (care a adus lumină pe străzile Europei secolului al XIX-lea) sau filamentul metalic al becurilor incandescente. Carl Auer s-a născut la Viena la 1 septembrie 1858, fiind ultimul dintre cei patru copii (Leopoldine, Alois, Amalie și Carl) ai familiei Therese Auer (născută Neuditschka) și Alois Auer. Tatăl său (înnobilat în anul 1860 cu titlul Ritter von Welsbach) a fost în perioada 1941-1964 directorul Imprimeriei Imperiale (K.-k. Hof - und Staatsdruckerei) a Imperiului Austriac.
În tinerețe, Nicolae Fleva a urmat Colegiul Sfântul Sava din București și a absolvit Facultatea de Drept la Universitatea din Napoli (1867).[4] După întoarcerea în țară, Fleva a petrecut o perioadă ocupându-se de moșia sa din județul Putna, fiind interesat de agricultură și creșterea cailor: a fost jurat în concursuri de arat la târgurile locale și a primit o medalie de argint pentru iapa sa Diditia.[5] Fleva a introdus cursele de trap profesioniste în România și a primit o mențiune pentru contribuția sa la acest sport.[6]
Pe lângă construirea unei cariere juridice, el devenind unul dintre cei mai de succes profesioniști din domeniul juridic din anii 1870,[7] Fleva și-a creat un stil politic extrem de neconvențional. Descris de contemporani ca având o voce caldă și învăluitoare,[8] el s-a bazat pe o retorică cu tema patriotică și se spunea că poate vorbi patru ore fără întrerupere.[9][10] A ținut discursuri electorale național-liberale în fața unor obiective patriotice, cum ar fi statuia lui Mihai Viteazu din fața Universității.[9] Cu timpul, Fleva a devenit cunoscut susținătorilor săi ca Tribunul,[11][12] sau variații ale acestei porecle.[13] În 2011, jurnalista Maria Apostol l-a numit "una dintre cele mai controversate figuri politice din istoria României".[9] Fleva însuși nu s-a preocupat de resentimentele colegilor săi față de comportamentul său, cugetarea sa devenind faimoasă în epocă: "Prefer să-mi fac dușmani care mă stimează decât amici care mă disprețuiesc". Una dintre primele cauze care l-a implicat pe Fleva, ca tânără figură în opoziția liberal-republicană, a fost disputa dintre liberali și monarhul României, Domnitorul Carol de Hohenzollern. Tribunul a fost ales pentru prima dată în Adunare în alegerile generale din 1870, reprezentând județul Putna.[4] El s-a afirmat în acea legislatură susținând că alegerile pentru consiliile orășenești și municipale au fost falsificate și i-a felicitat pe aceia care, precum Nicolae Moret Blaremberg, au denunțat politica prim-ministrului Manolache Costache Epureanu.[14]
Fleva a fost din nou trimis în Adunarea Legislativă după alegerile din 1871, dar de data aceasta a reprezentat județul Muscel. Locul lui a fost contestat de un politician rival, Potoceanu: la începutul anului 1875, chiar înainte de alegerile programate, plenul Adunării a decis să-l înlăture pe Fleva din funcția de deputat. Ulterior, Fleva a jucat un rol în efortul de a uni o singură opoziție liberală împotriva conservatorismului primului ministru Lascăr Catargiu și a altor lideri politici apropiați de Carol. Pe atunci, mișcarea liberală bazată pe București și-a extins baza, ajungând la diferite cluburi liberale indecise. În curând s-au alăturat principalele facțiuni anti-Catargiu: un curent moderat, condus de Ion Ghica și Mihail Kogălniceanu; Nicolae Ionescu și "fracționiștii" lui din estul Moldovei și un grup de foști conservatori precum Epureanu.[16] Primul rezultat al efortului lor a fost o gazetă politică, Alegătorul Liber. Fleva făcea parte din Comitetul de redacție, care cuprindea aproape toată conducerea liberală (cu excepția lui C. A. Rosetti), și l-a angajat pe tânărul jurnalist satiric Ion Luca Caragiale ca editor.[16]
Sprijiniți de oratoria lui Fleva și de expunerea în Alegătorul Liber,[17] gruparea coalizată a intrat cu încredere în cursa alegerilor din 1875. Momentul a degenerat în confuzie națională, după ce susținătorii celor două părți au organizat o bătălie și un agent electoral pro-Catargiu a fost ucis în public.[18] Autoritățile l-au arestat pe Fleva acuzându-l că a instigat populația și l-au închis timp de o lună la închisoarea Văcărești.[19] Întâmpinat de "o mulțime în delir",[4] el a participat la apărarea cu succes a poetului anti-conservator Alexandru Macedonski, care s-a confruntat cu acuzații similare.[20]
Semnarea unui acord comercial dintre România și Austro-Ungaria, vecinul ei protecționist de la nord-vest, a înfuriat pe liberalii anti-austrieci până la punctul în care a apărut o conspirație liberală.[21] În acest moment, fracțiunile liberale au găsit sprijinul lui Stephen "Mazar Pașa" Lakeman, care, ca un supus loial al Regatului Britanic, ar fi intenționat să îndepărteze România de angajamentele sale austriece.[22] Fleva a fost implicat personal în negocierile prezidate de Lakeman, care au dus la formarea unui singur partid național-liberal.[23] Numele lui figurează printre cei 25 de membri ai Comitetului de conducere al partidului, pe o listă publicată de Românul lui Rosetti în iunie 1875.[24]
A urmat o iarnă a agitației național-liberale, cu planuri reînnoite pentru o Republică Română, apoi o înțelegere între cele două părți, mediată de șeful poliției române, Ion Bălăceanu.[25] Nicolae Fleva a revenit ca deputat național-liberal în alegerile anticipate din 1876 și a fost reconfirmat în 1879.[4]
Noul premier, Ion Brătianu, l-a promovat pe Fleva într-o poziție de influență în partid: cu Eugeniu Stătescu și Mihail Pherekyde, Fleva a controlat campania la nivel local împotriva non-liberalilor.[4] Cu deputatul Pantazi Ghica, el a organizat o prelungită anchetă parlamentară pentru activitățile foștilor miniștri. Din iulie până în decembrie 1876, Comisia Informativă a vizitat țara, verificând aproximativ 140 de dosare de corespondență secretă, organizând căutări la domiciliu și publicând un raport de 964 de pagini.[26] În acea perioadă, el a colectat sprijinul pentru o moțiune împotriva lui Catargiu, pentru daune, după ce Catargiu a stârnit revoltele din București.[4] Astfel de inițiative au stingherit pe cei mai mulți liberali moderați (conduși de Kogălniceanu și Epureanu), au supărat presa conservatoare și au fost în cele din urmă învinse în Parlament.[27]
În ciuda faptului că a fost angajat în centrul politicii liberale, Fleva l-a apărat pe fostul ministru al educației Titu Maiorescu, fondatorul grupului conservator Junimea. Comisia specială a lui Fleva a investigat acuzația făcută de liberalul Andrei Vizanti că Maiorescu ar fi risipit banii statului dând burse în străinătate unor tineri, iar votul lui Fleva a fost în favoarea lui Maiorescu.[28] În acele luni, Fleva a participat, de asemenea, la dezbaterea aprinsă despre reglementarea comerțului cu grâu între România și Imperiul Rus. Împotriva poziției deținută de Catargiu și împotriva vocilor din propriul partid, Fleva a sugerat că cererea Rusiei pentru statutul celei mai favorizate națiuni este acceptabilă. Mandatul lui Fleva ca deputat a coincis cu evenimente istorice legate de războiul ruso-turc și de independența românească. La 9 mai 1877, l-a interpelat pe ministrul de externe Kogălniceanu despre atacul rus asupra Imperiului Otoman; Kogălniceanu a confirmat faptul că România se considera independentă față de Poartă prin celebra declarație "Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare".[4][30] Deși pentru unii asta a însemnat că România a fost independentă de la 9 mai, această discuție a fost mai degrabă un preambul al declarației reale de independență din 10 mai.[30]
După ce s-a prezentat și în alegerile pentru Consiliul Comunal București, Fleva a devenit unul dintre cei trei asistenți ai primarului C. A. Rosetti, al cărui mandat a coincis cu primul an al războiului din România.[31] De asemenea, Fleva, Carada, Stătescu și alți membri ai fracțiunii lui Rosetti au fost aleși ofițeri ai "Gărzii Cetățenești", o organizație paramilitară.[32] Activitatea lor a fost raportată cu îngrijorare de către gazeta conservatoare Timpul: "Garda orășenească [...], după prima ei constituire în un corp armat cu comandanți aleși de către înșiși ea, toți ofițeri improvizați purtând grade și însemne semimilitare și chiar însemne culese din timpuri de revoluțiuni, oficieri fără nici o știință militară, fără de disciplină și fără nici un titlu [...] nu numai că nu înfățișa nici o garanție de securitate, dar, ce e mai mult, putea să devie la un moment dat un element periculos de perturbațiune socială".[32]
În jurul anului 1880, când polul anti-liberal s-a organizat în Partidul Conservator, Fleva a fost identificat de adversarii săi ca fiind principalul exponent al unei noi ideologii și moralități național-liberale. Scriind pentru Timpul, poetul și eseistul naționalist conservator Mihai Eminescu a agitat pasiunile cu critica sa radicală a acestui grup în curs de dezvoltare, numindu-l pe Fleva alături de Pherekyde și alții ca "străini" și dușmani ai dezvoltării naționale.[33][34] Într-unul din pamfletele sale, publicat în august 1882, Eminescu folosește analogia pentru a sugera că cabinetul din umbra al lui Pherekyde era rușinos de anti-național: "Oameni buni! Ce-ați zice voi dacă pe cancelarul Germaniei l-ar chema Pherekydes, pe miniștri Carada, Fleva și Chirițopol [...] ce ați zice, c-un cuvânt, dacă într-o țară în care pe toată lumea o cheamă Meyer și Müller, tot ce e deasupra sa clasă guvernantă ar fi străin? Ce-ați zice? Ticălos popor, ați zice, osândit a munci ca vita pentru a hrăni străini, străini și iarăși străini".[34]
După cum notează cărturarul Marius Turda, obiecțiile au fost parțial justificate, deoarece noua generație a adus cu ea mai puțină credibilitate și mai multă corupție.[35] Fleva ar fi putut chiar să fie parțial responsabil pentru înlăturarea lui Eminescu din funcția de bibliotecar, în momentul în care PNL a început pentru prima dată să evalueze loialitatea funcționarilor publici.[36] Xenofobia extinsă a lui Eminescu a provocat neliniște în cercurile conservatoare, deoarece mulți lideri conservatori erau de origine greacă sau de altă natură.[37]
A urmat o perioadă în care agitația republicană s-a reînnoit, pe parcursul căreia Nicolae Fleva s-a situat de partea cu politicile revoluționare. În 1883, când membrii partidului său sperau să obțină demisia regelui Carol, el a informat publicul despre dreptul la revoluție. Discursul său a fost revizuit în 2012 de către Codrin Liviu Cuțitaru ca o interpretare greșită clasică a acestui principiu, deoarece acesta a validat o "stare de revoltă" permanentă printre cei care s-au simțit privați de drepturi.[38] Poziția lui Fleva în calitate de deputat a fost reconfirmată în alegerile naționale din 1883 și din nou în 1884.[4] Tribunul avea fieful său în București iar în urma alegerilor locale din 1884 a devenit primar al Bucureștiului.[9] El a beneficiat de retragerea lui Eugeniu Stătescu, ajungând astfel primul pe lista electorală a PNL.[39] Fleva nu a înlocuit un primar activ, ci a preluat locul de la un comitet interimar prezidat de M. Török.[40]
Echipa de consilieri a lui Fleva a inclus 6 personalități publice, printre care și inginerul civil Grigore Cerchez și viitorul primar Ion Dobrovici.[41] Echipa s-a concentrat pe salubrizarea râului Dâmbovița, dar pentru că lucrările de canalizare și de regularizare a albiei Dâmboviței nu dădeau rezultate, Fleva a apelat la ajutorul inginerului englez William Lindley. La inspecție, Lindley a sfătuit să nu folosească Dâmbovița ca aprovizionare cu apă, chiar dacă au fost instalate filtre. Perioada lui Fleva în politica PNL s-a încheiat în timp ce era încă primar, sub cabinetul lui Ion Brătianu. Cunoscut adversarilor săi ca "Vizirul", prim-ministrul a fost pentru un timp necontestat în partidul său, marginalizând pe cel mai puternic rival, C. A. Rosetti.[42] Ion Brătianu s-a confruntat chiar cu opoziția fratelui său, Dimitrie Brătianu. Acesta din urmă a preluat campania lui Rosetti pentru sufragiul universal al bărbaților, dar, spre deosebire de radicalii lui Rosetti, a sprijinit suprareprezentarea clasei mijlocii a României.[43] Fleva s-a numărat printre militanții partidului care l-au acuzat pe prim-ministru de conducere dictatorială și pe regele Carol că a creat un clientelism politic în asociere cu Ion Brătianu.[44]
Curând Fleva a devenit principala voce acuzatoare, producând dovezi care au incriminat doi politicieni național-liberali: Emil Costinescu și Pherekyde. Acesta din urmă, un abil pistolar, l-a provocat pe Fleva la duel cu pistolul, rănindu-i mâna dreaptă.[45] Cearta personală a lui Fleva cu Brătianu a atins un vârf cu un alt duel. Brătianu a fost cel care l-a provocat pe Fleva, când acesta din urmă a descris cabinetul său ca o colecție de "umbre"; Fleva a ratat ținta iar glonțul lui Brătianu l-a atins aproape de inimă.[46]
Despărțirea de PNL a dus la nașterea unui nou conglomerat politic, numit "Partidul Liberal Conservator": conservatorii, alături de gruparea Liberalii Sinceri, plus "fracționiștii" moldoveni, având drept organ de presă ziarul "România".[47] Problemele politice au continuat. Monarhul, care acum avea încredere în Brătianu mai mult decât în orice alt politician, refuza să-și aplice prerogativele.[48]
Cu fostul inamic Catargiu, Fleva a semnat un manifest împotriva lui Carol, în care se referea la posibilitatea unei rebeliuni anti-monarhice.[44] Cu un ton disperat, cele două facțiuni unite au început să se refere la doctrinarii național-liberal ca la "colectiviști".[49] Fleva a fost implicat personal în nașterea blocului "Opoziția Unită" - el și Dimitrie Brătianu se numărau printre liderii recunoscuți ai acestei noi mișcări.[48] Fleva a discutat, de asemenea, cu Junimea, gruparea interioară conservatoare, întâlnindu-se cu purtătorul acesteia de cuvânt, Alexandru Marghiloman.[50] Alături de Dimitrie Brătianu și de alții din "Opoziția Unită", a participat la Galați la agitația împotriva guvernului, spunând jurnaliștilor că alegerile au fost mereu fraudate.[49][51] În 1886, fracțiunea sa s-a alăturat altor foști liberali, printre care Constantin C. Arion și Take Ionescu.[52] Cu Ionescu și cu tânărul conservator [[Nicolae Filipescu]î, Fleva a creat un club politic de scurtă durată, "Liga Rezistenței" (1888),[53] dar Ionescu s-a îndreptat curând spre Partidul Conservator.[48]
În calitate de primar, Nicolae Fleva s-a remarcat pentru amenajarea Pieței Sfântul Anton (în apropiere de Hanul lui Manuc) și inaugurarea localului băilor Eforiei (astăzi fosta clădirea a Primăriei sectorului 5 de pe b-dul Elisabeta),[9][41] și pentru donarea terenului Băneasa unde arhitectul I.D. Berindei a construit un modern hipodrom.[54] În timpul mandatului său, în București s-au finalizat 1.190 de case, inclusiv zeci de clădiri cu două, trei sau patru etaje.[9][41] Unii au descris totuși aceste lucruri drept realizări neimportante; istoricul literar Ioana Pârvulescu rezumă mandatul său cu cuvintele "nu a făcut nimic",[55] în timp ce, potrivit lui Apostol, Fleva "nu a lăsat nici o urmă asupra modului în care s-a dezvoltat Bucureștiul".[9] Administrația sa a început cu un buget de 8.500.000 franci francezi, dar suma colectată a scăzut la 7.660.000 până în 1885 și s-a stabilizat la 7.807.000 în 1886.[9][41] În cele din urmă, Fleva și-a prezentat demisia în aprilie 1886, invocând dezacorduri cu Consiliul Local și cu liderii Poliției.[9][41][56] El a elaborat și a propus, fără succes, o reformă a legii cu privire la atributele prefecților. 
În 1887, el a cerut din nou public regelui Carol să nu susțină agenda lui Ion Brătianu.[50] A înregistrat o victorie personală demonstrând Adunării Legislative că executivul a băgat în buzunarul lui mari sume rezervate pentru construirea sistemului fortificat al Bucureștiului.[58] După alegerile contestate pentru consiliul municipal din Galați, guvernul a urmărit în justiție ca instigatori pe: Catargiu, Dimitrie Brătianu și George D. Vernescu. Fleva făcea parte din echipa de apărare (cu Nicolae Moret Blaremberg, Petre Grădișteanu, Alexandru Lahovary, Alexandru Djuvara, George D. Pallade etc.); la 18 decembrie 1887, judecătorul i-a achitat pe toți acuzații.[49] Fleva, Blaremberg și Ioan Lahovary l-au apărat, de asemenea, și pe republicanul George Panu în confruntarea legală cu regele (în ziarul său Lupta, Panu publicase broșura Opoziției Unite "Un om periculos", unde Carol a fost ținta principală).[59][60] Au pierdut procesul și Panu a fost condamnat la doi ani de închisoare.[48][59][61]
Începutul alegerilor electorale din 1888 a adus o situație explozivă. Toate forțele de opoziție, inclusiv grupul lui Fleva, și-au atins majoritatea obiectivelor electorale, chiar dacă guvernul a rămas în vigoare.[62] La 14 martie, când Carol s-a întors de la o vizită făcută în Berlin (pentru înmormântarea împaratului Wilhelm), Fleva, cu Catargiu, Blaremberg și alții, au instigat o revoltă care a început la Sala Orfeu din București. Sub supravegherea lor, mulțimea care încearca să ocupe clădirea și să o transforme într-un fief anti-guvernamental a găsit accesul blocat de oameni pro-guvernamentali (soldați, jandarmi, polițiști sau pur și simplu militanți național liberali).[63] Se produce o învălmășeală în centrul orașului, o mică delegație a intrat în vechiul palat regal cerând ca regele să renunțe la Brătianu. Regele a privit, impasibil.[63][64]
Evenimentele au fost privite cu uimire de terțe părți la Junimea. Bătrânul Petre P. Carp a raportat oroarea sa văzând soldați atacându-i pe oameni care nu au făcut "absolut nimic".[63] Protestul Opoziției Unite din 15 martie, care l-a acuzat pe Brătianu de efectuarea unui "masacru", a fost semnat de junimiștii Marghiloman și Iacob Negruzzi dar n-a fost semnat de Carp.[63][65] În aceeași zi, toate forțele de opoziție au organizat un marș de doliu spre Cameră însă din nou drumul a fost baricadat de forțele armate. Deputaților li s-a permis accesul în hol, dar ceremonia a fost întreruptă atunci când unul dintre ușierii Camerei a fost împușcat mortal cu o pușcă sau un pistol. Deputații au intrat în panică înainte ca trupele să intervină iar Carp este găsit lângă cadavru apostrofându-l pe ministrul liberal Dimitrie Sturdza.[63] O versiune a evenimentului, susținută de jurnalistul și memorialistul Constantin Bacalbașa, indică o conspirație guvernamentală. Potrivit lui Bacalbașa, oamenii lui I. Brătianu l-au plătit pe sergentul Silaghi pentru a-și îndrepta arma spre Fleva; ușierul a fost împușcat accidental.[9][63][66]
În cele din urmă, Fleva și Filipescu au fost arestați.[9][50][63][67][68] Fleva a fost acuzat de incitare la revolte și chiar suspectat de crimă: poliția a afirmat că a fost găsită o armă asupra persoanei sale,[9] însă alte rapoarte afirmă că nici unul dintre deputați nu era înarmat.[63][67] Carp însuși a luat poziție împotriva acțiunilor guvernamentale, denunțând o încercare de acoperire.
| Nicolae Fleva | |
 Nicolae Fleva | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1840 Râmnicu Sărat, România |
| Decedat | (80 de ani) Jideni, Râmnicu-Sărat, România |
| Cetățenie |  România |
| Religie | Biserica Ortodoxă Română |
| Ocupație | politician diplomat avocat |
| Ministru al Agriculturii și Domeniilor Regale | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Dimitrie A. Sturdza |
| Succedat de | Nicolae Filipescu |
| Ministru al Afacerilor Interne | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Lascăr Catargiu |
| Succedat de | Dimitrie A. Sturdza |
| Primar general al Municipiului București | |
| În funcție ianuarie 1884 – aprilie 1886 | |
| Precedat de | Michail Török |
| Succedat de | N. Manolescu |
| Membru al Camerei Deputaților a României | |
| Ambasador al României în Italia | |
| Partid politic | PNL Partidul Conservator Partidul Conservator-Democrat |
| Alma mater | Universitatea din Napoli |
Carl Auer von Welsbach a cumpărat în 1893 conacul Rastenfeld (în prezent Castelul Welsbach) din Mölbling de la actrita Marie Geistinger. În 1899 sa căsătorit cu Marie Nimpfer, cu care a avut patru copii. În 1901 a obținut titlul nobiliar Freiherr (echivalent celui de baron). A murit la vârsta de 70 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Hietzinger din Viena.
PĂMÂNTURILE RARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În 1885, Carl Auer von Welsbach a folosit o metodă dezvoltată de către el însuși (recristalizarea fracționată) pentru a separa în premieră aliajul didymium în cele două părți componente.[9] A observat colorațiile diferite produse flăcării becului Bunsen de către cele doua componente, pe care le-a numit „praseodymium” (verde) și „neodidymium” (roz); acestă din urmă denumire a evoluat ulterior in „neodymium”.
SITA INCANDESCENTĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Tot in 1885, Carl Auer von Welsbach a obținut brevetul pentru sita incandescentă (Auerlicht) pentru care a utilizat un amestec format din 60% oxid de magneziu, 20% oxid de lantan și 20% oxid de ytriu (utilizat sub denumirea comercială de Actinophor). Pentru producerea acestuia, țesătura de bumbac era impregnată cu amestecul anterior menționat și uscat. În timpul procesului de uscare bumbacul arde, produsul rezultat păstrând forma țesăturii originale. Aceste manșoane fragile strălucesc puternic la încălzire, emițând o lumină de culoare verde. Din cauza fragilității produsului, prima generație de site incandescente nu a reprezentat un mare succes comercial, compania Würth&Co din Atzgersdorf (cumpărată pentru comercializarea acestuia) falimentând în 1889.
În 1890, împreună cu colaboratorul sau (Dr. Haittinger) a introdus o nouă formulă chimică bazată pe un amestec format din 99% dioxid de thoriu și 1% dioxid de ceriu. Noile site incandescente s-au dovedit mult mai robuste, emițând o lumină mai albă. A înființat în 1891 (alături de Ignaz Kreidl, un fost coleg de studii universitare) o alta companie în vederea producerii acest nou design, dispozitivul răspândindu-se rapid în întreaga Europă. În Statele Unite, această tehnică a fost adoptată de către Compania Coleman, produsul devenind logo-ul societății. Din cauza emisiilor radioactive (produși de dezintegrare ai thoriului) în gazele de ardere, în 1980 Coleman a schimbat formula produsului său, utilizând materiale neradioactive, cu un cost mai mic și cu o durată de viață mai ridicată.
Ulterior, Carl Auer von Welsbach a început să lucreze la dezvoltarea de site cu filament metalic pentru lămpi cu incandescență, utilizând întâi filamente de platină, apoi de osmiu. Întrucât osmiul este foarte dificil de prelucrat, a dezvoltat o nouă metodă, prelucrând o pastă formată dintr-un amestec de oxid de osmiu și pulbere de cauciuc sau zahar prin lamelare prin duze. În urma arderii, pasta se transforma Într-o sârmă fina de osmiu.
Produsul a fost inițial destinat să fie utilizat pentru o nouă generație de site incandescente. Totuși – întrucât în aceeași perioadă energia electrică a fost introdusă pe piață – Carl Auer von Welsbach a început să experimenteze noi moduri de a folosi filamentele ca un înlocuitor pentru arcul electric. În cele din urmă, în 1898 a dezvoltat o tehnică viabilă și a deschis o nouă fabrică pentru producerea Auer-Oslight, produs comercializat începând cu anul 1902. Filamentul metalic al becului cu incandescență a reprezentat o îmbunătățire majoră față de filamentele cu carbon existente la acea dată, fiind mai robuste, având o durată de viață mai îndelungată și folosind aproximativ jumătate din energia electrică pentru producerea aceleași cantități de lumină.
AMNARUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În 1903, Carl Auer von Welsbach a obținut un nou brevet[10] pentru amnarul din feroceriu. Cremenea lui Welsbach consta dintr-un aliaj piroforic format din 70% ceriu și 30% fier, care producea scântei la mișcări bruște sau prin frecare. Acest sistem este încă utilizat pe scară largă pentru brichete. În 1907 Carl Auer von Welsbach a inființat Treibacher Chemische Werke GesmbH cu scopul de a construi și comercializa astfel de dispozitive. În 1920 a obținut inelul Werner von Siemens, numele său devenind sinonim cu dezvoltarea iluminatului artificial.
ALTE CONTRIBUȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Pentru restul vieții sale, s-a întors la chimia „pură”, publicând o serie de documente referitoare la separarea chimică și spectroscopie. A avut contribuții importante la separarea elementelor radioactive din minereuri de uraniu, studiul radioactivității artificiale și utilizarea radioizotopilor în cercetare și radioterapie. În 1922 a prezentat o lucrare importantă referitoare la separarea elementelor radioactive.
| Carl F. Auer von Welsbach | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1 septembrie 1858 Viena, Imperiul Austriac |
| Decedat | (70 de ani) [1] Mölbling, Austria |
| Înmormântat | Cimitirul Hietzinger[*] |
| Părinți | Alois Auer[*] |
| Cetățenie |  Austria |
| Ocupație | fizician chimist inventator |
| Activitate | |
| Domeniu | chimie |
| Instituție | Universitatea din Heidelberg |
| Alma Mater | Universitatea din Heidelberg |
| Organizații | Academia Regală Suedeză de Științe Academia de Științe din Berlin |
| Conducător de doctorat | Robert Bunsen |
| Cunoscut pentru | pământuri rare descoperirea praseodimului descoperirea neodimului descoperirea lutețiului |
| Premii | Inelul Werner von Siemens[*] () Medalia Elliott Cresson[*] () Medalia Wilhelm Exner[*] () National Inventors Hall of Fame[ |
· 1953 - A murit Francisc Şirato, pictor, grafician şi critic de artă; a parte din "Grupul celor patru", alături de Nicolae Tonitza, Ştefan Dimitrescu şi Oscar Han.(n. 15 august 1877)
* 1953 - A murit, la închisoarea spital Văcăreşti, Mihai Boca, preot greco-catolic (n. 1888)
Mihai Boca – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro
Mihai Boca (n. 21 sep. 1888, Petea, Satu Mare – d. 4 aug. 1953, închisoarea spital Văcăreşti) a fost un preot greco-catolic, condamnat politic de regimul comunist din Romania. A fost arestat la 16 aug. 1952, primind o condamnarea aministrativă de 24 luni. Încarcerat la Satu Mare de unde a fostr transferat la Centrul de Triere București. A murit la 4 august 1953 la închisoarea spital Văcărești.
· 1959: Ioan Bălan (n. 11 februarie 1880, Teiuș, comitatul Alba de Jos - d. 4 august 1959, la București) a fost episcop greco-catolic de Lugoj, deținut politic.
A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie. Ioan Bălan s-a născut la 11 februarie 1880, la Teiuș, pe atunci în comitatul Alba de Jos, din părinții Ștefan Bălan și Ana, născută Muntean. A făcut studiile liceale la Blaj, iar studiile teologice la Budapesta și Viena.
A fost hirotonit preot în anul 1903. A activat ca paroh al Bisericii Sf. Vasile din str. Polonă și protopop al românilor greco-catolici din București. La data de 27 august 1916, în ziua intrării Regatului Român în Primul Război Mondial, protopopul Bălan a fost arestat de autoritățile române sub acuzația de a fi spion austro-ungar. De față la arestarea sa, care a avut loc la reședința episcopală din strada Esculap (în prezent str. Pictor C. Stahi, nr. 5-7), a fost arhiepiscopul Netzhammer, care a relatat situația în memoriile sale.[1] Referatul întocmit în urma analizei probelor ridicate cu ocazia percheziției arată că a fost găsită „o carte poștală dela [sic] consulatul austro-ungar, prin care el este invitat să se prezinte la acest consulat; nu se spune cauza pentru care e chemat. Celelalte scrisori nu conțin nimic ce ar interesa Siguranța Statului.” În pofida protestului unor intelectuali adresat primului ministru, protopopul Bălan a fost trimis în lagăr la Huși.[2] În data de 3 septembrie 1916 regele Ferdinand i-a transmis arhiepiscopului Netzhammer nedumerirea sa față de arestarea lui Ioan Bălan, iar arhiepiscopul a răspuns cu părerea că Bălan era victima intrigilor lui Vasile Lucaciu, presupunere împărtășită de rege.[3]
În anul 1936 a fost ales episcop de Lugoj. Consacrarea sa episcopală a avut loc la 18 octombrie 1936 în Catedrala din Blaj. În 29 octombrie 1948, în contextul interzicerii Bisericii Române Unite cu Roma, a fost arestat de autoritățile comuniste. În ciuda vârstei înaintate, a fost dus la vila patriarhală de la Dragoslavele, apoi la mănăstirea ortodoxă Căldărușani, iar din 1950, după refuzurile consecvente de a accepta trecerea la Biserica Ortodoxă Română, a fost închis la penitenciarul din Sighet. Acolo a fost supus unor munci istovitoare. În 1955 a fost internat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș, ulterior a fost transferat la mănăstirea Ciorogârla. Înainte de a muri a fost transferat la un spital din București, unde s-a stins din viață în anul 1959. În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.[4]
Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.
| Ioan Bălan | |
 Ioan Bălan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Teiuș, România |
| Decedat | (79 de ani) București, Republica Populară Română |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România.svg){kind=small} Austro-Ungaria |
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma |
| Ocupație | preot catolic[*] |
| Funcția episcopală | |
| Sediul | Lugoj |
| Titlul | Episcop de Lugoj |
| Perioada | 1936 - 1959 |
| Predecesor | Alexandru Nicolescu |
| Succesor | Ioan Ploscaru |
| Cariera religioasă | |
| Hirotonire episcopală | 18 octombrie 1936 |
* 1966: Helen Tamiris, născută Elena Becker (n. ,[1][2][3][4][5][6] New York, SUA – d. ,[1][2][3][4][5][6] New York, SUA), a fost o dansatoare, coregrafă și profesoară americană.
În 1930 a fondat propria ei școală și companie de dans, pe care le-a condus până în 1945. În 1960 împreună cu soțul ei, Daniel Nagrin (de asemenea dansator), au fondat Tamiris-Nagrin Dance Company.
Multe dintre lucrările ei, cum ar fi Walt Whitman Suite din 1934, se bazează pe o tematică americană. Din 1945 până în 1957, a coregrafiat mai multe musicaluri de pe Broadway, precum Annie Get your Gun în 1946, Touch-and-Go de 1949 și Fanny în 1954.
| Helen Tamiris | |
 Helen Tamiris | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [1][2][3][4][5][6] New York, SUA |
| Decedată | (61 de ani)[1][2][3][4][5][6] New York, SUA |
| Cetățenie |  SUA |
| Ocupație | coregrafă[*] dansatoare[ |
· 1972 - A murit Victor Anastasiu, medic şi psihofiziolog; a a dus contribuţii originale la dezvoltarea medicinii aeronautice; a înfiinţat în 1920, Centrul de medicină aeronautică, unul din primele de acest gen din lume (n. 5 octombrie 1886).
* 1981: Melvyn Edouard Hasselberg (n. 5 aprilie 1901; d. 4 august 1981), cunoscut mai ales sub pseudonimul de actor, Melvyn Douglas, a fost un actor american, laureat de două ori al Premiului Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar, precum și unul din câștigătorii ai Triple Crown of Acting.
FILMOGRAFIE (INCOMPLETĂ)
- 1947 Marea de iarbă (The Sea of Grass), regia Elia Kazan
- 1970 N-am cântat niciodată pentru tata (I Never Sang for My Father), regia Gilbert Cates
- 1972 Candidatul (The Candidate)), regia Michael Ritchie
Melvyn Douglas 
Melvyn DouglasDate personale Născut [1][2][3][4][5][6][7]
Macon[*], Georgia, SUA[8]Decedat (80 de ani)[9][2][3][4][5][6][7]
New York, New York, SUA[10]Cauza decesului cauze naturale[*] (pneumonie) Părinți Edouard Gregory Hesselberg[*]
Lena Priscilla Hesselberg[*][11]Căsătorit cu Helen Gahagan Douglas[*] (–) Număr de copii 3 Copii Gregory Hesselberg[*] Cetățenie 
SUA Ocupație actor de televiziune[*]
actor de film
actor de teatru[*]Activitate Alma mater Upper Canada College[*] Partid politic Partidul Democrat Premii Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar ()
Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar ()
Premiul Tony pentru cel mai bun actor în rol principal într-o piesă de teatru[*] ()
· 1997: Jeanne Calment, cel mai logeviv om din lume la acea dată, în vârstă de 122 ani și 164 de zile (n. 1877)
* 1999: Victor Mature (n. 29 ianuarie 1913 – d. 4 august 1999) a fost un actor american de film. | An | Titlu | Rol | Studio | Note |
|---|---|---|---|---|
| 1939 | The Housekeeper's Daughter | Lefty | Hal Roach Studios | Film debut |
| 1940 | One Million B.C. | Tumak | Hal Roach Studios | Alternative title: Cave Man |
| 1940 | Captain Caution | Dan Marvin | Hal Roach Studios | |
| 1940 | No, No, Nanette | William Trainor | RKO Studios | First screen musical |
| 1941 | I Wake Up Screaming | Frankie Christopher (Botticelli) | 20th Century Fox | Alternative title: Hot Spot |
| 1941 | The Shanghai Gesture | Doctor Omar | United Artists | |
| 1942 | My Gal Sal | Paul Dresser | 20th Century Fox | |
| 1942 | Seven Days' Leave | Johnny Grey | RKO | |
| 1942 | Song of the Islands | Jeff Harper | 20th Century Fox | |
| 1942 | Footlight Serenade | Tommy Lundy | 20th Century Fox | |
| 1943 | Show Business at War | Himself | Short subject | |
| 1946 | My Darling Clementine | Doc Holliday | 20th Century Fox | First Western; directed by John Ford |
| 1947 | Moss Rose | Michael Drego | 20th Century Fox | |
| 1947 | Kiss of Death | Nick Bianco | 20th Century Fox | First film noir |
| 1948 | Cry of the City | Lt. Candella | 20th Century Fox | |
| 1948 | Fury at Furnace Creek | Cash Blackwell/Tex Cameron | 20th Century Fox | Western |
| 1949 | Red, Hot and Blue | Danny James | Paramount | |
| 1949 | Easy Living | Pete Wilson | RKO | |
| 1949 | Samson and Delilah | Samson | Paramount | |
| 1950 | Wabash Avenue | Andy Clark | 20th Century Fox | |
| 1950 | Stella | Jeff DeMarco | ||
| 1950 | Gambling House | Marc Fury | RKO | |
| 1952 | The Las Vegas Story | Lt. Dave Andrews | RKO | |
| 1952 | Something for the Birds | Steve Bennett | 20th Century Fox | |
| 1952 | Million Dollar Mermaid | James Sullivan | MGM | |
| 1952 | Androcles and the Lion | Captain | RKO | |
| 1953 | The Glory Brigade | Lt. Sam Pryor | ||
| 1953 | Affair with a Stranger | Bill Blakeley | RKO | |
| 1953 | The Robe | Demetrius | 20th Century Fox | First movie in CinemaScope |
| 1954 | The Veils of Bagdad | Antar | Universal | |
| 1954 | Dangerous Mission | Matt Hallett | RKO | Alternative title: Rangers of the North |
| 1954 | Demetrius and the Gladiators | Demetrius | 20th Century Fox | Sequel to The Robe |
| 1954 | The Egyptian | Horemheb | 20th Century Fox | |
| 1954 | Betrayed | "The Scarf" | MGM | First movie at MGM |
| 1955 | Chief Crazy Horse | Chief Crazy Horse | Universal | |
| 1955 | The Last Frontier | Jed Cooper | ||
| 1955 | Violent Saturday | Shelley Martin | 20th Century Fox | |
| 1956 | Zarak | Zarak Khan | Warwick Films | First film for Warwick Films |
| 1956 | Safari | Ken Duffield | Warwick Films | |
| 1956 | The Sharkfighters | Lt. Commander Ben Staves | United Artists | |
| 1957 | Interpol | Charles Sturgis | Warwick Films | Alternative title: Pickup Alley |
| 1957 | The Long Haul | Harry Miller | ||
| 1958 | China Doll | Captain Cliff Brandon | Made for Romina Productions, Mature's own company | |
| 1958 | No Time to Die | Sgt. David H. Thatcher | Alternative title: Tank Force | Warwick Films |
| 1958 | Escort West | Ben Lassiter | Made for Romina Productions, Mature's own company | |
| 1959 | The Big Circus | Henry Jasper "Hank" Whirling | Allied Artists | |
| 1959 | Timbuktu | Mike Conway | ||
| 1959 | Hannibal | Hannibal | Alternative title: Annibale | |
| 1959 | The Bandit of Zhobe | Kasim Khan | Last movie for Warwick Films | |
| 1962 | The Tartars | Oleg | MGM | |
| 1966 | After the Fox | Tony Powell | ||
| 1968 | Head | The Big Victor | ||
| 1972 | Every Little Crook and Nanny | Carmine Ganucci | MGM | |
| 1976 | Won Ton Ton, the Dog Who Saved Hollywood | Nick | Paramount | cameo |
| 1979 | Firepower | Harold Everett | cameo at film's conclusion |
| VICTOR MATURE | |
 CCA. ANII 1940 | |
| DATE PERSONALE | |
|---|---|
| NUME LA NAȘTERE | VICTOR JOHN MATURE |
| NĂSCUT | 29 IANUARIE 1913 LOUISVILLE, KENTUCKY, SUA |
| DECEDAT | (86 DE ANI) RANCHO SANTA FE, CALIFORNIA,SUA |
| ÎNMORMÂNTAT | KENTUCKY |
| CAUZA DECESULUI | LEUCEMIE |
| CĂSĂTORIT CU | FRANCES CHARLES (C. 1938–40) MARTHA STEPHENSON KEMP (C. 1941–43) DOROTHY STANDFORD BERRY (C. 1948–55) ADRIENNE JOY URWICK (C. 1959–69) LORETTA G. SEBENA (C. 1974–99) |
| NUMĂR DE COPII | 1 |
| CETĂȚENIE | SUA |
| OCUPAȚIE | ACTOR |
| ACTIVITATE | |
| ALMA MATER | ST. XAVIER HIGH SCHOOL[*] |
| ANI DE ACTIVITATE | 1939–84 |
| PARTID POLITIC | PARTIDUL REPUBLICAN |
| PREMII | MEDALIA CAMPANIEI AMERICANE[*] EUROPEAN-AFRICAN-MIDDLE EASTERN CAMPAIGN MEDAL[*] MEDALIA CAMPANIEI DIN ASIA-PACIFIC[*] MEDALIA VICTORIEI ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL[  |
Andrei Bloom s-a născut pe 19/6 (stil vechi) iunie 1914 la Goda în Lausanne, ca fiul unui membru al serviciului diplomatic rus, Boris E. Bloom (1882-1937), a avut rădăcini scoțiene. Mama acestuia, Xenia N. Scriabin (1889-1958), a fost sora celebrului compozitor Alexander Scriabin. Copilăria tânărului Andrei a fost în Persia, unde tatăl său a fost consul mulți ani
După revoluția din Rusia, familia acestuia a fost forțată să părăsească țara timp de mai mulți ani rătăcind prin Europa, ca mai apoi în 1923 să se stabilească în Paris (Franța)
În vârstă de 14 ani, Andrei citește Biblia și se întoarse spre Hristos, fiind un membru activ al RSCM, dar în același timp și enoriaș al Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Paris.
În 1931 a fost hirotonisit ipodiacon, pentru a ajuta altarul și biserica mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, singurul așezământ al Patriarhiei Moscovei din Paris.
După terminarea școlii, este admis la Sorbona acolo unde absolvă facultatea de Biologie și Medicină (1938).
La data de 10 septembrie 1939 primește în taină voturile monahale pe jumătate (rasoforia), ca mai apoi să meargă pe front ca și chirurg militar (1939-1940). După întoarcerea acasă, lucrează ca medic în Paris. În timpul ocupației Franței a participat la mișcarea de rezistență franceză, a fost un medic în subteran, anti-fascist.
La 17 aprilie 1943, tânărul Andrei primește logodirea Marelui Mire (tunderea în monahism) cu numele de Antonie în cinstea Sfântului Antonie de Kiev (al Peșterilor). Tunderea în monahism a avut loc la mănăstirea Podvorja, stareț și duhovnic al acesteia fiind Arhimandritul Atanasie (Neceaev).
Andrei Blum a lucrat ca medic până la 27 octombrie 1948, atunci când, Mitropolitul Serafim (Lukianov) îl hirotonește diacon [1].
În data 11 decembrie 1948 același Mitropolit Serafim (Lukianov) îl hirotonește preot și îl trimite în Marea Britanie ca preot spiritual al comunității alglicano-ortodoxe Sf. Alban și Sf. Serghie (1948-1950).
La 1 septembrie 1950 este numit paroh al Bisericii stavropighiale Sf. Filip Apostolul și Sf. Serghie din Londra.
07 ianuarie 1954 este data în care este ridicat la rangul de egumen (stareț), iar în 9 mai 1956 ridicat la rangul de arhimandrit.
În luna decembrie a aceluiași an a fost numit Paroh la Biserica Adormirea Maicii Domnului și Tuturor Sfinților din Londra. Rangurile de stareț al Bisericii, Catedrală mai târziu, așa cum o lasă înainte de plecarea sa.
La data de 29 noiembrie 1957 este numit Exarhul Patriarhiei Moscovei cu sediul la Londra, iar în 30 noiembrie 1957 este hirotonisit în demnitatea episcopală de către Nicolae (Eremin) Arhiepiscop de Klishinsky și Jacob (Virvos), episcopul de Apamea și Vicar al Patriarhului de Constantinopol, fiind numit Exarh pentru Europa de Vest.
În 1958 el a fost membru activ al discuțiilor teologice între delegațiile și reprezentanții Bisericilor Ortodoxe și Bisericii Anglicane.
În 1961, a făcut parte din delegația Bisericii Ortodoxe Ruse luând parte la Congresul organizat de Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), în New Delhi.
În 1962, Episcopul Antonie este ridicat la rangul de arhiepiscop și însărcinat cu organizarea de parohii ortodoxe ruse în Marea Britanie și Irlanda. La dată de 10 octombrie 1962 este înființată Eparhia de Suroj a Bisericii Ortodoxe Ruse din Marea Britanie. Predicile sale au atras în sânul Bisericii Ortodoxe sute de englezi pe care i-a și convertit.
În 1963 face parte din delegația Bisericii Ortodoxe Ruse în Muntele Athos, în timpul aniversării a 1.000 de ani a monahismului ortodox în Muntele Athos.
La 3 dec 1965 este ridicat la rangul de mitropolit și numit Exarh Patriarhal pentru Europa de Vest.
În 1968, conduce delegația Bisericii Ortodoxe Ruse care a luat parte la lucrările Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), în Upsala. Între 1968-1975 este membru al Comitetului Central al CMB.
Membru al Consiliului Local al Bisericii Ortodoxe Ruse în 1971. În anul 1971 călugărește și hirotonește 2 teologi catolici filo-ortodocși din Italia Evloghios Hessler (actualul Arhiepiscop de Mediolanum) și Grigorie Baccolini pe care îi însărcinează cu organizarea comunităților ortodoxe ruse în Italia
În același an înființează Exarhatul Bisericii Ortodoxe Ruse în Italia, instalând ca Exarh pe Evloghios Hessler cel care înființează prima biserica ortodoxă pe teritoriul Italiei. În anii 1972-1973 a predat la Universitatea din Cambridge.
La data de 31 ianuarie 1983 Consiliul Academiei Teologice din Moscova a acordat Mitropolitului Antonie titlul de doctor honoris causa; în teologie pentru totalitatea scrierilor sale științifice și teologice și oratorice, publicat din 1948 și este în prezent în "Jurnalul Patriarhiei Moscovei" și alte publicații. La 3 februarie la sala de MDA au fost înmânate diplome de gradul cruce și de doctor în teologie. S-a observat că în 34 de ani de slujire pastorală, el a predicat în mijlocul comunităților non - ortodoxe, în biserici, în mijlocul studenților și a altor grupuri peste 10 mii de prelegeri.
De multe ori a vorbit la radio și televiziunea britanică despre ortodoxie. Vizitând în mod repetat URSS, el predică activ, participând la reuniunile oameni intelectuali în apartamentele acestora.
În sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, în luna iunie 1990, a fost propus ca și candidat pentru scaunul Patriarhal; candidatura nu i-a putut fi acordată la scaun având în vedere faptul că acei candidați propuși trebuie să aibă cetățenia sovietică (care era o cerință a statutului candidaților la funcția de patriarh), fiind acordată mitropolitului Filaret Denisenko, actualul patriarh al Kievului. De Suroj a fost președintele comisiei de numărare a voturilor, fiind ales mitropolitul de Leningrad Alexei Ridiger.
Decizia Consiliului Academic al Academiei Teologice din Kiev din 24 septembrie 1999, "pentru lucrări remarcabile în domeniul teologiei și că un semn de profund respect pentru meritele și binele Bisericii Ortodoxe", Mitropolitul Antonie Bloom a fost decorat cu gradul de doctor în teologie honoris causa.
Pe parcursul anilor de slujire în Marea Britanie, Mitropolitul Antonie, slujește doar o mică parohie rusă la Londra, dar mai ales în întrega eparhie. În Dieceza de prelegeri, a avut loc reuniunea anuală a parohiei, congresele diecezane și reuniunile clerului. Mitropolitul Antonie a fost implicat în mod activ în Biserica și viață publică, și s-a bucurat de popularitate în multe țări.
Revenind la Cambridge în 1996 i-a fost acordat un doctorat onorific de la Universitatea din Cambridge, el a sugerat crearea la Cambridge a unui Institut ortodox, care a fost fondat de el în anul 1999.
| Mitropolitul Antonie | |
 Antonie de Suroj | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Андрей Борисович Блум |
| Născut | Lausanne, Elveția |
| Decedat | (89 de ani)[1] Londra, Regatul Unit |
| Înmormântat | Brompton Cemetery[*] |
| Cetățenie |  Imperiul Rus.svg){kind=small} Elveția |
| Religie | Biserica Ortodoxă |
| Ocupație | preot teolog[*] |
| Funcția episcopală | |
| Sediul | Marea Britanie |
| Titlul | Mitropolit de Suroj |
| Perioada | 1957 - 2003 |
| Predecesor | - |
| Succesor | Elisei (Ganaba) de Suroj |
| Cariera religioasă | |
| Hirotonire episcopală | 30 noiembrie 1957, Paris |
| Alte funcții | Exarh pentru Europa Occidentală |
| Premii | Order of St. Sergius of Radonezh 2nd class[*] honorary doctor of the University of Aberdeen[*] honorary doctor of the University of Cambridge[*] Order of St. Prince Vladimir[*] Ordinul Sfântului Serghei de Radonej[*  Mormantul Mitropolitului Antonie de la Londra |
A copilărit în localitatea Bălcaciu, Alba, de unde se trăgea mama sa, deoarece scurt timp după nașterea sa, părinții săi s-au despărțit.
A urmat școala generală la Bălcaciu, apoi Liceul Tehnic mecanic din Mediaș, pe care l-a absolvit în 1954, obținând calificarea de tehnician energetician. Au urmat șapte ani de muncă în industrie și doi ani de serviciu militar în construcții. În anul 1963 s-a angajat la ziarul de limbă germană Neuer Weg, preluând conducerea redacției locale din Brașov.
În anul 1965, la vârsta de 31 de ani, a început să studieze la Institutul Politehnic din Brașov, azi Universitatea Tehnică din Brașov, cursuri pe care le-a absolvit în 1970, devenind inginer în electromecanică. Lucrarea sa de diplomă, cu tema Convertor de energie magnetohidrodinamic, bazată pe teoria acestui nou domeniu al științei, și mai ales lucrarea practică, o pompă magnetohidrodinamică, de curent trifazat, pentru mercur, a fost foarte apreciată. Acest succes i-a deschis calea spre un doctorat în științe inginerești și spre cariera de profesor universitar.
Din 1971, pe lângă activitatea sa principală de redactor-șef pentru economie, tehnică și știință la săptămânalul brașovean "Karpatenrundschau", a mai exercitat două activități: cea de profesor universitar, cu 12 ore de predare pe săptămână, și cercetător al vieții și operei lui Hermann Oberth, despre care a scris și o serie de cărți. Din 1978 a devenit rector al Universității Populare de limbă germană din Brașov.
În anul 1985, Hans Barth a emigrat în Republica Federală Germania și s-a stabilit, pentru început, la Feucht, în apropiere de Nürnberg, și s-a angajat, timp de un an, la Muzeul Hermann-Oberth din localitate. Această perioadă a reprezentat pentru el o ocazie unică de a cerceta îndeaproape viața și opera acestui pionier al zborurilor în cosmos.
Pentru a-și putea câștiga existența, la vârsta de 52 de ani, a trebuit să ia viața de la capăt, din punct de vedere profesional. Pe 1 mai 1987 a devenit membru fondator și redactor al publicației Mikroelektronik, organul de specialitate al Societății de Microelectronică afiliată Asociației Electrotehnicienilor Germani, pe care a redactat-o mai mult de nouă ani, până la pensionare.
După o lungă și grea suferință, datorată unei boli necruțătoare, a încetat din viață la data de 4 august 2011.
SCRIERI
- Hermann Oberth. Titanul navigației Spațiale, Editura Kriterion, 1975,
- Die Unabdingbarkeit des Raumzeitalters (1977),
- Von Honterus zu Oberth. Bedeutende siebenbürgisch-deutsche Naturwissensschaftler, Techniker und Mediziner (De la Honterus la Oberth. Oameni de știință, tehnicieni și medici reprezentativi de etnie germană din Transilvania) (editor), București (1980),
- Das Raumzeitalter (Epoca spațială), (1981),
- Conrad Haas. Editura Kriterion, Bukarest 1983,
- De la Honterus la Oberth. Studii, Editura Kriterion, colecția Naturaliști, tehnicieni și medici de seamă germani din Transilvania, 1985,
- Wissenschaft der Siebenbürger Sachsen (Știința sașilor transilvăneni). Capitol din lucrarea "Die Siebenbürger Sachsen in den Jahren 1848-1918" (Sașii transilvăneni în anii 1848-1918), Köln. (1988),
- Hermann Oberth. Begründer der Weltraumfahrt (Hermann Oberth. Inițiatorul zborurilor spațiale) Esslingen/München (1991),
- Weltraumtechnik für die Umwelt (Tehnica spațială în sprijinul mediului înconjurător) (1997).
| Hans Barth | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 13 noiembrie 1934 Jidvei, România |
| Decedat | 4 august 2011, (77 de ani) Aschaffenburg Germania |
| Naționalitate |  România, origine săsească |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | scriitor de limba germană, inginer |
| Studii | Universitatea Tehnică din Brașov |
| Activitatea literară | |
| Opere semnificative | „Hermann Oberth. Titanul navigației Spațiale" |
Sărbători
- În calendarul ortodox: Sf. 7 tineri din Efes, Sf Mc Tatuil
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu