2. /5 SEPTEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători

Decese

·       590 - A decedat regele longobarzilor Authari (n. cca. 540).

Woodcut vignette of Authari in the 1493 Nuremberg Chronicle – foto: en.wikipedia.org

Authari (n. cca. 540 – d. 5 septembrie 590, Pavia) a fost rege al longobarzilor de la anul 584 până la moarte. Era fiul fostului rege, Cleph al longobarzilor, la moartea căruia (574), nobilimea longobardă a refuzat numirea unui succesorul, situaţie care a condus la interregnum-ul de 10 ani, cunoscut ca „Domnia ducilor”.

Abia in 584, ei l-au ales rege pe printul Authari, căruia i-au cedat nu numai stăpânirea asupra reşedinţei de la Pavia, dar şi jumătate din domeniile lor ducale. El a extins stăpânirea longobardă pe seama unor posesiuni ale Bizanţului din Italia. La 15 mai 589, Authari s-a căsătorit cu Theodelinda, fiică a ducelui Garibald I al bavarezilor. De credinţă catolică, regina a avut o mare influenţă asupra longobarzilor datorită virtuţilor sale. Authari a murit la Pavia în 590, posibil otrăvit.

·         1235: Henric I de Brabant (n. 1165)

·         1548: 

Catherine Parr
Date personale
Nume la naștere	Katharine Parr
Născută	1512[1]  Kendal, Anglia, Regatul Unit
Decedată	7 septembrie 1548 (36 de ani)[2]  Sudeley Castle⁠(d), Anglia, Regatul Unit
Înmormântată	Sudeley Castle[*]
Cauza decesului	cauze naturale (sindrom puerperal[*])
Părinți	Sir Thomas Parr[*][3][4] Maud Green, Lady Parr[*][3][4]
Frați și surori	Anne Herbert, Countess of Pembroke[*][4] William Parr, 1st Marquess of Northampton[*][4]
Căsătorită cu	Sir Edward Burgh[*] (1529–1533) John Neville, 3rd Baron Latimer[*] (1534–2 martie 1543)[4] Henric al VIII-lea al Angliei (12 iulie 1543–7 februarie 1547)[4] Thomas Seymour, 1st Baron Seymour of Sudeley[*] (mai 1547–5 septembrie 1548)[4]
Copii	Mary Seymour[*][3]
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	anglicanism[*] catolic nepracticant[*]
Ocupație	scriitoare doamnă de onoare consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă (12 iulie 1543–28 ianuarie 1547)
Familie nobiliară	House of Neville[*]
Regină consoartă
Domnie	12 iulie 1543 – 28 ianuarie 1547
Semnătură
Modifică date / text

Catherine Parr (n. 1512,^[1] Kendal, Anglia, Regatul Unit – d. 7 septembrie 1548,^[2] Sudeley Castle^⁠(d), Anglia, Regatul Unit) s-a născut în jurul anului 1512, fiind cunoscută în istorie ca a șasea - și ultima - soție a regelui Angliei Henric al VIII-lea.

A fost inițial căsătorită cu un anume Sir Edward Borough, după moartea căruia s-a recăsătorit cu un alt bărbat, pe nume Sir John Neville, Lord de Latimer. Și acesta a murit curând, în 1543, lăsând-o văduvă pentru a doua oară.

Cu toate că Catherine Parr se îndrăgostise de Thomas Seymour (fratele lui Jane Seymour), a trebuit să răspundă atenției pe care i-o acorda Henric.

Pe 12 iulie 1543, la numai un an de la execuția lui Catherine Howard care a fost cea de-a cincea soție a lui Henric, cei doi s-au căsătorit, pe când Henric avea 52 de ani și Catherine Parr 31.

Cu toate că a fost o mamă adoptivă bună pentru copiii lui Henric, între ei au apărut discordii pe teme religioase, încât într-o bună zi, Henric chiar a dat ordin să fie arestată, dar s-a răzgândit atunci când ea s-a încuiat în dormitorul ei plângând în hohote. Henric al VIII-lea a murit pe 27 ianuarie 1547, ceea ce i-a permis lui Catherine să se căsătorească, în același an, cu Thomas Seymour.

Catherine Parr a murit în septembrie 1548, ca urmare a unor complicații survenite după o naștere.

Cele șase soții ale regelui Henric al VIII-lea
Catherine de Aragon
Anne Boleyn
Jane Seymour
Anne de Cleves
Catherine Howard
Catherine Parr

·     1803 - A decedat scriitorul francez Choderlos de Laclos, cunoscut mai ales pentru romanul epistolar Legături primejdioase (”Les Liaisons dangereuses”).; (n. 17 octombrie 1741) (Legăturile primejdioase sau scrisori adunate într-o societate și publicate întru instruirea altor câteva), ilustrează psihologia erotica a societății rafinate a marii aristocratii franceze (a vieții „împotriva naturii„) din perioada anterioară Revolutiei franceze.

·   1857 - A murit Auguste Comte, filosof, matematician, sociolog francez (n. 1798)

Isidore Marie Auguste François Xavier Comte – foto – ro.wikipedia.org

Isidore Marie Auguste François Xavier Comte (n. 19 ianuarie 1798, Montpellier – d. 5 septembrie 1857, Paris) sociolog și filosof francez, fondatorul teoriei pozitivismului.

* 1864: Ioan Maiorescu, născut Trifu, (n. 1811, Bucerdea Grânoasă, Bucerdea Grânoasă, Alba, România – d. 24 august/5 septembrie 1864, Craiova, Principatele Unite) a fost un profesor român de istorie, director al Școlii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Țării Românești pe lângă dieta germană de la Frankfurt pe Main, tatăl lui Titu Maiorescu.

Fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În acest timp familia lui, constând din soția, Maria, născută Popasu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.

Ioan Maiorescu

Date personale Nume la naștere Ioan Trifu  Născut 1811  Bucerdea Grânoasă, Bucerdea Grânoasă, Alba, România  Decedat 24 august/5 septembrie 1864 (53 de ani)  Craiova, Principatele Unite  Copii Titu Liviu Maiorescu  Cetățenie  Țara Românească  Principatele Unite  Ocupație lingvist

* 1867: Landgraful Wilhelm de Hesse-Kassel (24 decembrie 1787 – 5 septembrie 1867) a fost fiu al Landgrafului Frederick de Hesse-Cassel și a Prințesei Caroline de Nassau-Usingen.

La 10 noiembrie 1810, Wilhelm s-a căsătorit la Palatul Amalienborg cu Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei (1789–1864) fiica Prințului Frederic al Danemarcei și Norvegiei(1753–1805) și a Sofiei Frederica de Mecklenburg-Schwerin (1758–1794).

Împreună au avut șase copii:

• Karoline Friederike Marie de Hesse-Kassel (15 august 1811 - 10 mai 1829).
• Marie Louise Charlotte de Hesse-Kassel (9 mai 1814 - 28 iulie 1895). S-a căsătorit cu Prințul Frederic Augustus de Anhalt-Dessau.
• Louise de Hesse (7 septembrie 1817- 29 septembrie 1898). S-a căsătorit cu regele Christian al IX-lea al Danemarcei.
• Frederic Wilhelm de Hesse (26 noiembrie 1820 - 14 octombrie 1884). Șeful Casei de Hesse-Kassel. S-a căsătorit prima dată cu Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei, o fiică a Țarului Nicolae I al Rusiei și a Țarinei Charlotte a Prusiei și a doua oară cu Prințesa Ana a Prusiei.
• Auguste Sophie Friederike de Hesse-Kassel (30 octombrie 1823 - 17 iulie 1899. S-a căsătorit cu baronul Carl Frederik von Blixen-Finecke, Lord de Näsbyholm.
• Sophie Wilhelmine de Hesse-Kassel (18 ianuary - 20 decembrie 1827).

Landgraful Wilhelm

Landgraful Wilhelm de Hesse-Cassel

Părinți Prințul Frederic de Hesse Caroline de Nassau-Usingen  Frați și surori Prințesa Augusta de Hesse-Cassel Prințesa Marie de Hesse-Cassel  Căsătorit cu Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei Copii Karoline Friederike Marie de Hesse-Kassel Marie Louise Charlotte de Hesse-Kassel Louise, regină a Danemarcei Friedrich Wilhelm Auguste Sophie Friederike de Hesse-Kassel Sophie Wilhelmine de Hesse-Kassel

* 1920: 

Robert Harron
Date personale
Nume la naștere	Robert Emmett Harron
Născut	12 aprilie 1893 New York City, SUA
Decedat	5 septembrie 1920 (27 de ani) New York City, SUA
Înmormântat	Calvary Cemetery[*]
Cauza decesului	sinucidere
Frați și surori	John Harron[*]
Cetățenie	SUA
Religie	catolicism
Ocupație	Actor
Locul desfășurării activității	New York City[1]
Activitate
Ani de activitate	1907 - 1920
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Robert Emmett "Bobby" Harron (12 aprilie 1893 – 5 septembrie 1920) a fost un actor american reprezentativ în era filmului mut. Este fratele mai mare al actorului John Harron și al actriței Mary Harron.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Robert Harron s-a născut în New-York într-o familie catolică de origine irlandeză. Dintre cei opt frați, Bobby a avut trei care au fost actori. Fratele său Charles a murit în decembrie 1915 în urma unui accident, Tessie a fost răpusă de gripa spaniolă în 1918, iar John a murit în 1939 de meningită.

FILMOGRAFIE SELECTIVĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Anul	Titlu	Rol	Notă
1907	Dr. Skinum	Boy at Door
1907	Mr. Gay and Mrs.	Messenger
1908	The Snowman	A child
1908	A Calamitous Elopement	George Wilkinson
1908	Monday Morning in a Coney Island Police Court
1909	Those Awful Hats	Theatre Audience
1909	At the Altar	On Street
1909	A Drunkard's Reformation	Theatre Usher
1909	The Lonely Villa
1909	The Hessian Renegades	Farmer
1909	To Save Her Soul	Stagehand/Usher
1910	Ramona
1911	The Broken Cross
1911	The White Rose of the Wilds	White Rose's Brother
1911	Enoch Arden	Teenage Arden Son	Part II
1911	Fighting Blood	The Old Soldier's Son
1911	A Country Cupid	Among Students
1911	The Last Drop of Water	In Wagon Train
1911	The Battle	A Union soldier
1911	The Miser's Heart	Bakeshop Assistant
1912	For His Son	At Soda Fountain
1912	The Transformation of Mike	At Dance
1912	Under Burning Skies	On Street/At Farewell Party
1912	A String of Pearls	In Tenement
1912	One Is Business, the Other Crime	Delivery Boy
1912	The Lesser Evil	In Smuggler Band
1912	A Temporary Truce	The Murdered Indian's Son
1912	Man's Lust for Gold	The Prospector's Son
1912	The Inner Circle	In Crowd/Accident Witness
1912	A Change of Spirit	Young Man on Street
1912	Two Daughters of Eve	At Stage Door
1912	Friends	Stableboy
1912	So Near, Yet So Far	The Rival/In Club
1912	A Feud in the Kentucky Hills	A brother
1912	The Painted Lady	Beau at Ice Cream Festival
1912	The Musketeers of Pig Alley	Rival Gang Member/In Alley/At Dance
1912	Heredity	Indian
1912	The Informer
1912	A Sailor's Heart	On Porch	Unconfirmed
1912	Brutality
1912	The New York Hat	Youth outside church
1912	My Hero	The Young Man
1912	The Burglar's Dilemma	Young Burglar
1912	A Cry for Help	Witness to Accident
1913	A Misappropriated Turkey	Union Member
1913	Brothers	The Father's Favorite Son
1913	Oil and Water
1913	Love in an Apartment Hotel	The Desk Clerk
1913	Broken Ways	In Telegraph Office
1913	Near to Earth	Gato's Brother
1913	The Sheriff's Baby	The Deputy
1913	A Misunderstood Boy	The Son
1913	The House of Darkness	Asylum Guard
1913	A Timely Interception	The Farmer's Adopted Son
1913	Death's Marathon	The Messenger
1913	The Sorrowful Shore	One of the Son's Friends
1913	The Battle at Elderbush Gulch	The father
1914	Brute Force	Harry Faulkner	Prologue - Weakhands (The Old Days)
1914	The Battle of the Sexes	John Andrews, the son
1914	Home, Sweet Home	The Easterner, Robert Winthrop
1914	The Escape	Larry Joyce
1914	The Rebellion of Kitty Belle
1914	The Avenging Conscience	The Grocer's boy
1915	The Birth of a Nation	Tod Stoneman
1916	Hoodoo Ann	Jimmie Vance
1916	Intolerance: Love's Struggle Throughout the Ages	The Boy (Modern Story)
1917	The Bad Boy	Jimmie Bates
1918	Hearts of the World	The Boy, Douglas Gordon Hamilton	Uncredited
1918	The Great Love	Jim Young
1918	Peacock Alley	Cleo of Paris
1918	The Greatest Thing in Life	Edward Livingston
1918	A Romance of Happy Valley	John L. Logan, Jr.
1919	True Heart Susie	William Jenkins
1919	The Greatest Question	Jimmie Hilton
1921	Coincidence	Billy Jenks

Robert Harron

* 1931: Prințesa Isabella Hedwig Franziska Natalie de Croÿ (27 februarie 1856 – 5 septembrie1931) a fost fiica lui Rudolf, Duce de Croÿ și a soției acestuia, Prințesa Natalie de Ligne

Arhiducesa Isabella în 1909

Prințesa Isabella s-a căsătorit cu Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen la 8 octombrie 1878. Cuplul a avut opt fiice și un fiu.

La mijlocul anilor 1890, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, Arhiducele Franz Ferdinand de Austria, a început să viziteze casa Isabellei și a lui Friedrich. La început s-a presupus că pentru a curta una dintre multele ei fiice. În cele din urmă, s-a descoperit că de fapt o curta pe contesa Sophie Chotek, o doamnă de onoare a Arhiducesei Isabella.

Isabella s-a înfuriat că Franz Ferdinand nu va alege pe una dintre cele opt fiice ale ei să devină mireasă și viitoare împărăteasă; ca urmare s-a angajat într-o luptă pentru a contracara căsătoria lui Franz Ferdinand cu Sophie. Sophie a fost demisă din serviciu, începând astfel un conflict în curs de desfășurare între Friedrich și Franz Ferdinand, care s-a căsătorit cu Sophie în 1900. Căsătoria a fost morganatică, nici unul dintre copiii ei nu putea să-i succeadă tatălui lor.

Zece ani mai târziu, Arhiducesa Isabella a jucat același scenariu când nepotul ei Karl a încercat să se căsătorească cu Nancy Leishman, încântătoarea fiică a ambasadorului SUA în Germania, John George Alexander Leishman. Ca și în cazul Sophiei Chotek, Arhiducesa a simțit că Nancy nu era suficient de aristocrată. Cu toate acestea, Karl și Nancy s-au căsătorit; astăzi nepotul lor este actualul Duce de Croÿ.

De asemenea, singurul ei fiu a făcut o căsătorie morganatică în 1930 cu Irene Dora Lelbach; cuplul nu a avut copii și au divorțat șapte ani mai târziu.

Prințesa Isabella de Croÿ

Ducesă de Teschen

Părinți Rodolphe Maximilien Louis Constantin de Croy-Dülmen[*]  Căsătorită cu Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Copii Maria Christina, Prințesă de Salm-Salm Maria Anna, Prințesă Elias de Bourbon-Parma Maria Henrietta, Prințesă Gottfried de Hohenlohe-Waldenburg-Schillingfurst Arhiducesa Natalie Maria Arhiducesa Stephanie Maria Isabelle Arhiducesa Gabriele Maria Theresia Isabella, Prințesă Georg de Bavaria Maria Alice, Baroneasă von Bassenheim Arhiducele Albrecht Franz, Duce de Teschen

·         1940 - A murit Mihail Berezovschi, compozitor si dirijor (n.20.02.1868).

* 1944 - A murit Ioanichie Moroi, duhovnic ortodox, stareț al Mănăstirii Sihăstria.

Protosinghelul Ioanichie Moroi (Protosinghel este un titlu distinctiv care se oferă preoților monahi în Biserica Ortodoxă, preot călugăr care a primit de la episcopul său rangul monahal „protosinghel” – primul între singheli, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioanichie Moroi (n. 1859 – d. 5 septembrie 1944, Mănăstirea Sihăstria) a fost un duhovnic ortodox, stareţ al Mănăstirii Sihăstria. Născut în 1859, Ioan Moroi era de prin părţile Braşovului. Deşi era căsătorit şi avea doi copii, a hotărât ca împreună cu întreaga familie să intre în viaţa monahicească.

După mai multe încercări la Schitul Peştera Ialomicioarei, face un pelerinaj la Sf. Mormânt al Domnului de la Ierusalim, apoi îşi îndreaptă paşii spre grădina Maicii Domnului a Ortodoxiei – Muntele Athos. Aici cunoaşte viaţa duhovnicească a călugărilor îmbunătăţiţi, capătă experienţă spirituală, după care revine în ţară la Mănăstirea Neamţ. Ajunge ieromonah, de unde în 1909, cu un grup de monahi, este trimis ca egumen la Schitul Sihăstria, de lângă Mănăstirea Secu.

Noul egumen reface Sihăstria, instituie un set de reguli monahale, care aveau la bază ascultarea duhovnicească, totul făcându-se numai cu binecuvântarea superiorului; toată obştea participa la Utrenie şi Sf. Liturghie; spovedanie pentru întreaga obşte în fiecare vineri; împărtăşania săptămânală pentru schimonahi şi bolnavi, iar pentru restul monahilor la trei săptămâni; masa se lua numai în obşte; la chilie monahii citeau mai ales Psaltirea, Patericul şi Vieţile Sfinţilor. Prin eforturile depuse de părintele Ioanichie, Schitul Sihăstria a înflorit, fiind unul dintre cele mai cercetate aşezăminte monahale din Moldova. La 5 septembrie 1944, părintele Ioanichie Moroi a trecut la Domnul.

* 1951: 

Prințesa Milica de Muntenegru
Mare Ducesă Milica Nicolaevna a Rusiei
Date personale
Născută	14 iulie 1866 Cetinje, Muntenegru
Decedată	5 septembrie 1951 (85 de ani) Alexandria, Egipt
Înmormântată	église Saint-Michel-Archange[*]
Părinți	Nicolae I al Muntenegru Milena Vukotić
Frați și surori	Zorka, prințesă a Serbiei Anastasia de Muntenegru Princess Marica of Montenegro[*] Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului Elena de Muntenegru Prințesa Ana de Muntenegru Princess Sofia of Montenegro[*] Prince Mirko of Montenegro[*] Prințesa Xenia de Muntenegru Vjera Petrović Njegoš[*] Prince Peter of Montenegro[*]
Căsătorită cu	Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei
Copii	Prințesa Marina Petrovna Prințul Roman Petrovici Prințesa Nadejda Petrovna Prințesa Sofia Petrovna
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă Grand Duchess[*]
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov Casa de Petrović-Njegoš
Modifică date / text

Prințesa Milica Petrović-Njegoš (14 iunie 1866 - 5 septembrie 1951) a fost fiica regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției lui, Milena Vukotić. Milica a fost soția Marelui Duce Petru Nicolaevici al Rusiei, fratele mai mic al Marelui Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei a cărui soție era sora Milicăi, Anastasia.

CUPRINS

• 1Milica și Anastasia
• 2Căsătorie și copii
• 3Exil
• 4Note

MILICA ȘI ANASTASIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Milica (stânga) și Anastasia

Milica și sora ei Anastasia au fost invitate de țarul Alexandru al III-lea al Rusiei să fie educate la Institutul Smolny, care era o școală pentru nobile.^[1] Ambele surori au fost influente la curtea imperială rusă. Poreclite "pericolul negru" ele erau interesate de ocultism. Au fost discreditate prin prezentarea familiei imperiale a șarlatanului mistic Philippe Nizier-Vashod ^[2] și (cu grave consecințe) a lui Grigori Rasputin.

CĂSĂTORIE ȘI COPII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La 26 iulie 1889, s-a căsătorit cu Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei, nepotul țarului Nicolae I al Rusiei. Marele Duce și Ducesa au avut patru copii:

• Prințesa Marina Petrovna (1892 – 1981)
• Prințul Roman Petrovici (1896 – 1978)
• Prințesa Nadejda Petrovna (1898 – 1988)
• Prințesa Sofia Petrovna (3 martie 1898 – 3 martie 1898)

EXIL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În urma Revoluției ruse din 1917, cuplul a părăsit Rusia pentru sudul Franței. Aici, Marele Duce Petru Nicolaievici a murit la Cap d'Antibes la 17 iunie 1931. Milica a murit la Alexandria, Egipt la 5 septembrie 1951.

·   1953 - A încetat din viaţă, la Paris, dr. Constantin Levaditi, microbiolog, virusolog şi imunolog, considerat unul din fondatorii virusologiei pe plan mondial. (n. 19 iulie 1874).

·         1959: Gheorghe Danga, compozitor și dirijor român (n. 1905)

 1970: Karl Jochen Rindt (n. 18 aprilie 1942 — d. 5 septembrie 1970) a fost un pilot de Formula 1, campion mondial în 1970, titlul fiindu-i acordat post-mortem.

·         1973: A murit cântăreţul de operă (bariton) Petre Ştefănescu-Goangă; (n. 1902).

* 1978: Nicodim (in rusa: Nikodim, Никодим; pe numele de mirean Boris Georgievič Rotov, Борис Георгиевич Ротов; Frolovo, 15 ottobre 1929 –, 5 settembre 1978)

Inițiator al dialogului interreligios, mitropolitul Nicodim a fost printre personajele cele mai ilustre ale ortodoxiei și istoriei ruse ale ecumenismului. În 1971 a devenit succesorul la tron al lui Serghei Izvekov, care fusese ales de către sfântul Sinod de la Moscova, devenind astfel Pimen I, patriarhul Moscovei. Figură marcantă, mitropolitul Nicodim apare într-un episod tragic ce urmă să își pună amprenta, asupra istoriei Bisericii universale.În 1978 pleacă în vizită pastorală în Italia, la Milano, acolo unde ucenicul Evloghios Hessler, era exarh al patriarhiei Moscovei pe toată Italia. După săvârșirea sfintei liturghii și a ridicării în rangul de egumen a neobositului tanăr, mitropolitul Nicodim Rotov, impreună cu tanărul reprezentant al Moscovei, pleacă la Roma, acolo unde fusese invitat într-o audientă privată de către noul papă. După discuții interminabile și evocări, suveranul pontif îl invită pe Nicodim Rotov la o cafea, urmând că după terminarea cafelei tanărul Evloghios Hessler, să-l ducă înapoi pe mitropolit, la sediul exarhatului rusesc de la Milano. Acest lucru, din păcate nu am mai putut fi posibil, deoarece după termină cafelei, mitropolitul Nicodim, președintele Departamentului de relații Externe al Patriarhiei Moscovei, cade secerat, murind în brațele papei Ioan Paul I, la numai 49 de ani, chiar sub ochii ucenicului său arhimandritul Evloghios Hessler. Sfârșitul prematur al marelui ierarh, a dat naștere la o serie de suspiciuni: în special că era un spion KGB, care dorea distrugerea bisericii catolice. O altă controversă, ar fi fost aceea că mitropolitul, a mers la Vatican pentru a-l prezenta pe tanărul preot, că pe un viitor ierarh al rușilor, în Italia, ceea ce nu era pe placul bisericii catolice, deoarece tanărul Evloghios Hessler, provenea din sanurile bisericii catolice, că student erudit, iar mai apoi că și profesor renumit, în învățământul Vaticanului, dar care a abandonat catolicismul, îmbrățișînd ortodoxia. Ultima variantă și cea mai plauzibilă, este că în semn de prețuire, Papa Luciani, i-a oferit lui Nicodim cafeaua acestuia, care fusese otrăvită, dar destinată Papei. Cert este că o săptămana mai târziu, papa Ioan Paul I, moare în condiții similare. 

Nicodim Rotov

·         1986: A murit prozatorul Nicuţă Tănase; (n.12 august 1924, Bucuresti). Dupa scoala de ucenici,urmata la Bucuresti, lucreaza ca lacatus la Avrig (jud. Sibiu) si apoi la Hunedoara. Debuteaza in ziarul Combinatului Siderurgic Hunedoara (Uzina noastra) cu foiletoane si versuri (1948). in 1950 intra la Scoala de Literatura si Critica Literara „Minai Eminescu” din Bucuresti. Lucreaza ca redactor la Urzica, apoi la Scinteia. Colaboreaza la ziarele centrale si la revista literare (Scinteia, Contemporanul, Flacara, Gazeta literara, Luceafarul, Presa noastra, Revue Roumaine, Scinteia tineretului, Tribuna, Tinarul scriitor, Viata Romaneasca s. a.), cu povestiri, foitetoane satirice sau fragmente de roman, pe care le publica apoi si in volum (M-am facut baiat mare, 1954 – volum de debut; Am fugit de-acasa, 1961; Plec la facultate, 1964; Portrete in aquaforte, 1981 si multe altele). A fost distins cu Premiul Asociatiei  Scriitorilor din Bucuresti pe 1979.

Fiul lui Anghel Nicuță, negustor ambulant, și al Elenei (n. Moldovan).

După școala de ucenici urmată la București, lucrează ca lăcătuș la Avrig (județul Sibiu) și apoi la Hunedoara.

Debutează în ziarul Combinatului Siderurgic Hunedoara (Uzina noastră) cu foiletoane și versuri (1948). În 1950 intră la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. Lucrează ca redactor la Urzica, apoi la Scînteia. Colaborează la ziarele centrale și si la reviste literare (Scînteia, Contemporanul, Flacăra, Gazeta literară, Luceafărul, Presa noastră, Revue Roumaine, Scînteia tineretului, Tribuna, Tînărul scriitor, Viața Românească ș.a.), cu povestiri, foiletoane satirice sau fragmente de roman, pe care le publică apoi și in volum.

Volume:

• M-am făcut băiat mare
• A billentyus szajmuzsika
• Muzicuța cu schimbător
• Derbedeii
• Acțiunea P. 1500
• Astăzi e ziua mea
• Am fugit de acasă
• Ce oameni, Domnule!
• Plec la facultate
• Fără minuni, Doamne
• Cruce de ocazie
• Eu și îngerul meu păzitor Mitică
• Baiat bun, dar... cu lipsuri: Piesă în trei acte
• Sus mîinile, domnule scriitor
• Ghidul superstițiosului
• Destăinuirea marilor secrete
• Carte de explicare a viselor
• Răpirea ucenicului nevrăjitor
• Fără înger păzitor
• Telefonul de la ora 19
• Portrete în Aqua Forte
• Lume, lume, soro lume!: Patru nuvele aproape autobiografice
• M-am făcut... tată mare: Un fel de jurnal

Nicuță Tănase

Date personale Născut 12 august 1924  Roșu, Chiajna, Ilfov, România  Decedat 5 septembrie 1986 (62 de ani)  București, RS România  Cetățenie  România  Ocupație scriitor  Activitate Limbi limba română

* 1992: 

Fritz Leiber
Date personale
Nume la naștere	Fritz Reuter Leiber, Jr.
Născut	24 decembrie 1910 Chicago, Illinois, USA
Decedat	5 septembrie 1992 (81 de ani) San Francisco, California, USA
Cauza decesului	Tulburări neurologice[*]
Părinți	Fritz Leiber Senior[*]
Copii	Justin Leiber[*]
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Etnie	germană
Ocupație	scriitor
Limbi	limba engleză[1]
Studii	Universitatea din Chicago
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1934–1992
Specie literară	fantezie, horror, science fiction
Opere semnificative	Fafhrd and the Gray Mouser
Influențe[ascunde] Robert E. Howard
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Fritz Leiber desenat de Ed Emshwiller, pe coperta The Magazine of Fantasy & Science Fiction.

Fritz Reuter Leiber, Jr. (n. 24 decembrie 1910 – d. 5 septembrie 1992) a fost un scriitor american de literatură științifico-fantastică, fantezie și horror. Romanul său „The Big Time” a câștigat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman în anul 1958. Romanul său „The Wanderer” a câștigat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman în anul 1965. Este cel mai renumit pentru seria eroică sword-and-sorcery „Fafhrd and the Gray Mouser”, care a fost scrisă de-a lungul a peste 50 de ani.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Lucrări
  • 2.1Romane
  • 2.2Seria Fafhrd and the Gray Mouser
  • 2.3Colecții de povestiri
  • 2.4Povestiri
  • 2.5Adaptări
• 3Premii SF
• 4Referințe
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

LUCRĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Romane[modificare | modificare sursă]

• Conjure Wife (1943)
• Gather, Darkness! (1943) -- „Să vină întunericul!”
• Destiny Times Three (1945)
• Marele joc al timpului (1961)
• Vagabondul (1964) ^[2] (The Wanderer)
• Tarzan and the Valley of Gold (1966)
• A Specter is Haunting Texas (1969)
• Our Lady of Darkness (1977)

Seria Fafhrd and the Gray Mouser[modificare | modificare sursă]

• Swords and Deviltry (1970)
• Swords Against Death (1970)
• Swords in the Mist (1968)
• Swords Against Wizardry (1968)
• The Swords of Lankhmar (1968)
• Swords and Ice Magic (1977)
• The Knight and Knave of Swords (1988)

Colecții de povestiri[modificare | modificare sursă]

• Night's Black Agents (1947)
• Two Sought Adventure (1957)
• The Mind Spider and Other Stories (1961) -- A fi Păianjen și alte povestiri.
• The Best of Fritz Leiber (1974)
• The Book of Fritz Leiber (1974)
• The Second Book of Fritz Leiber (1975)
• Bazaar of the Bizarre (1978)
• Heroes and Horrors (1978)
• Ship of Shadows (1979) -- Corabia Umbrelor

Povestiri[modificare | modificare sursă]

• "Coming Attraction" (1950)
• "A Pail of Air" (1951)
• "The Unholy Grail" (1962)
• "Bazaar of the Bizarre" (1963)
• "To Arkham and the Stars" (1966)
• "Gonna Roll the Bones" (1967)
• „Corabia umbrelor” (1969)
• "Ill Met in Lankhmar" (1970)
• "The Snow Women" (1970)
• "Catch That Zeppelin!" (1975) -- Prindeți Zeppelinul
• "The Terror from the Depths" (1976)

Adaptări[modificare | modificare sursă]

• Weird Woman (1944)
• Night of the Eagle (1962)
• Witches' Brew (1980)
• The Girl with the Hungry Eyes (1995)

Romanul Marele joc al timpului și antologia A fi Păianjen și alte povestiri au fost grupate în 1983 sub numele de Războiul Schimbărilor.

PREMII SF[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Hugo 1958, pentru romanul Marele joc al timpului (The Big Time)
• Hugo 1965, pentru romanul Vagabondul (The Wanderer)
• Hugo 1968 și Nebula 1967, pentru nuveleta Barbutul (Gonna Roll Them Bones)
• Hugo 1970, pentru nuvela Corabia umbrelor
• Hugo 1971 și Nebula 1970, pentru nuvela Răul din Lankhmar (I’ll Met in Lankhma)
• Hugo 1976 și Nebula 1977, pentru povestirea Prindeți zeppelinul (Catch that Zeppelin)
• Nebula Grand Master 1981.

·  1993 - A încetat din viaţă regizorul francez Claude Renoir (Filmografie: Monsieur Vincent, Cleopatra, The Spy Who Loved Me); (n. 1914).

* 1995: Edouard Pamfil (scris și Eduard Pamfil) (n. 6 mai 1912, Geneva - d. 5 septembrie 1995) a fost medic psihiatru și autor român, creatorul psihiatriei antropologice din România.

Tatăl său, Gheorghe Pamfil, de origine greacă, a fost decanul Facultății de Farmacie din Cluj, iar mama, Jeanne, de origine franceză.^[1]Fratele său, Gabriel Pamfil, a fost căsătorit cu Éva Semlyén^⁠(hu).^[2]

Edouard Pamfil a urmat studiile liceale la Geneva și cele de medicină la Cluj. Se specializează în neurologie la București, sub îndrumarea profesorului Nicolae Ionescu-Sisești (1888-1954), și la Paris - un stagiu antebelic, cu neurologul Jean Lhermitte (1877-1959) și cu psihiatrul Paul Guiraud (1882-1974), și ulterior după cel de-al Doilea Război Mondial cu Henry Ey (1900-1977) la Spitalul Sainte Anne.^[1]

Se reîntoarce în țară în 1948 și, după o scurtă perioadă ca funcționar la Ministerul Sănătății, alături de Florica Bagdasar, se mută, în 1950, la Timișoara, unde începe activitatea de psihiatru, fiind fondatorul disciplinei de psihatrie al al Facultății de Medicină, disciplină care s-a înființat odată cu venirea lui la Timișoara.^[1][3] Între anii 1950 până în 1978 - cu o întrerupere între 1955-1961 – a fost șef al disciplinei de psihatrie al Facultății de Medicină a Universității Timișoara.

Între anii 1956-1959 a fost profesor la Facultatea de medicină din Cluj, de unde a fost eliminat ca urmare a manifestărilor studențești din 24 ianuarie 1959, ocazionate de aniversarea centenarului Unirii. Între anii 1959-1963 a fost mutat în orașul Siret, fiind însărcinat cu organizarea unei unități medico-sociale pentru handicapații mental. Din 1963 s-a întors la Timișoara, unde a rămas profesor până la pensionarea sa, în 1977.^[1] După moartea lui Edouard Pamfil, în 1994, Clinica de Psihiatrie „Edouard Pamfil” din Timișoara a fost numită după el.

În perioada interbelică, Edouard Pamfil a fost student al cunoscutului psihiatru și psihanalist Henri Ey la Paris, unde a studiat și chitarăclasică. Chitara o cânta cu virtuozitate.^[4] Festivalul internațional de chitară Eduard Pamfil care are loc annual în decembrie a fost numit după el.^[5][6]

Eduard Pamfil a fost o personalitate de cultură universală, considerat un adevărat umanist, un om mare (Ștefan Bertalan), un ultim renascentist al secolului (Ilie Stepan)^[4]. Opera lui cuprinde și lucrări de artă grafică. Cercul de bionică, organizat și găzduit de el la Timișoara în anii 1970, unde s-au discutat curente și tendințe noi în diferite discipline științifice și culturale, a avut o influență susținută asupra intelectualilor care au participat, printre ei artiști și literați.  

PUBLICAȚII

• Ion Nicolae Anghel, Eduard Pamfil – Cartea cu Pamfil, 1996, ISBN-10: 9739244041, ISBN-13: 9789739244046 (carte biografică/autobiografică)
• Eduard Pamfil - Adagio, Editura Facla, 1986 (poezii)
• Edouard Pamfil - Arioso dolente, Editura Facla, 1979
• Edouard Pamfil - Persoană și devenire, Editura științifică și enciclopedică, 1976
• Edouard Pamfil – Psihozele, Editura Facla, 1976
• Edouard Pamfil - Psihologie și informație, Editura științifică, 1973

·         1996 - A murit Leonard Katzman, cel care a produs si scris scenariul pentru aproape 350 de  ale serialului de televiziune ”Dallas”.

·         1997: Radu Boureanu (n. 9 martie 1906, București, România – d. 5 septembrie 1997, București, România) a fost un actor de scenă, dramaturg, eseist, scriitor și traducător român, activ atât în România interbelică, cât și în România postbelică.  Născut în București, este descendentul unei vechi familii moldovenești; bunicul, Gheorghe Boureanul, erou al războiului din 1916-1918 (autor de tratate de tactică și pedagogie, poet amator eminescizant), tatăl - Eugen Boureanul, avocat și scriitor, mama - Jeanne Boureanul (născută Michel, de origine franceză), profesoară.

A studiat la colegiile (liceele) Mihai Viteazul și Matei Basarab din capitala României și privat la Bazargic. În 1931, a absolvit Academia de Muzică și Arte Dramatice din București, fiind student în clasa celebrei Lucia Sturdza-Bulandra.Între 1929 și 1947 este, cu întreruperi, actor la Teatrul Național din București, apoi se dedică scrisului.

Primele sale poeme au apărut în Ritmul vremii, în 1927. Alte publicații, în care Radu Boureanu a publicat, au inclus revistele literare Gândirea, Vremea, Adevărul literar și artistic și Bilete de Papagal. Se face cunoscut și apreciat de Mihail Dragomirescu cu o poemă publicată în „Lumea" de la Iași, dedicată lui Mihail Sadoveanu și intitulată "Cherhanaua de altădată, cherhanaua de acum". Împreună cu Zaharia Stancu, scriitorul a fondat revista Azi în 1932. Prima sa carte de poezii, apărută în 1933, volumul Zbor alb, a atras atenția criticului Pompiliu Constantinescu.

Între anii 1936 și 1940, a condus revista de turism și artă „România", a îngrijit suplimentul „Caiet de poezie" al „Vieții românești", al cărei redactor-șef va deveni între 1967 și 1974. Ca poet, a obținut mai multe premii naționale și internaționale (începând din 1933), concomitent realizând și o remarcată creație de pictură (a participat și a fost premiat la Saloanele Oficiale cu începere din 1942). Radu Boureanu a mai scris și critică de artă, memorialistică, proză, teatru, ca și literatură poematico-dramatică, și a făcut numeroase traduceri.

Opera:

Poezie

• Zbor alb, 1932;
• Golful sîngelui, 1936;
• Cai de Apocalips, 1939;
• Sîngele popoarelor, 1948;
• Umbra stelelor, 1957;
• Cîntare cetății lui Bucur, 1959;
• Moartea morilor de vînt, 1961;
• Vioara cosmică: poezii alese; [pref. de Ov. S. Crohmalniceanu], 1962;
• Inima desenată, 1964;
• Cheile somnului, 1967;
• Cocoși de vînt, 1968;
• Solara noapte, 1969;
• Piramidele frigului, 1970;
• Mîinile orelor, 1971;
• Ce oră e în lume?, 1973;
• Harap Alb: basm în versuri după Ion Creangă, 1974.
• Planeta curată, 1976;
• Planeta nebunilor', 1979;
• La nord de Aldebaran - Au Nord de Aldebaran; ediție bilingvă, traducere de Gina Argintescu-Amza, prefață de Al. Balaci, București, 1981;
• Frumusețile oarbe, 1982;
• Snop de fulgere, 1985;
• Oceanul întrebărilor, 1985;
• Albastra umbră a tristeții, 1986;
• Dulce uragan, 1989.

Piese de teatru

• Lupii: piesă în 4 acte (6 tablouri), 1952 - Premiul de Stat;
• Cazul Bennet : piesă în 3 acte : (6 tablouri) de Radu Boureanu și Horia Deleanu, 1954;
• Satul fără dragoste, poem dramatic, 1955 - recompensat cu premiul Uniunea Scriitorilor.
• Fata de pe Mureș: piesă într-un act (două tablouri), 1954

Proza scurtă

• Nicolae Milescu Spatarul, o biografie romanțată a lui Nicolae Milescu, 1936;
• Ceașca, 1956;
• Între Marea Neagră și Marea Albă, 1964;
• Üstuné sau Colina goală, 1965;
• București; prezentare grafică: T. Mironescu, 1966;
• Holbein, 1975;
• Edgar Degas; prezentare grafică: Mihail Boitor, 1983.

Romane

• Fata din umbră, 1936;
• Enigmaticul Baikal, 1937;
• Ceașca, roman, 1956;
• Frumosul Principe Cercel, 1978.

Publicistică și memorialistică

• Funia de nisip: publicistică politică și literară, 1972;
• Văzuți în oglinda timpului, 1987.

Antologii

• O călătorie în Făgăraș, în Microfonul vagabond: publicistică literară radiofonică din Arhiva Societății Române de Radiodifuziune : (reportaje, însemnări de călătorie, eseuri) : 1932-1935 / [cercetarea de arhivă, selecția și îngrijirea textelor Maria-Elena Negoescu și Horia Pop. - p. 163-167;
• Pentru pace, pentru socialism: poeme, de Maria Bănuș, Mihai Beniuc, Radu Boureanu ... [et al.], 1950;
• Scrieri - 1972-1979:

- Vol. 1 Zbor alb: poezii

- Vol. 2 Piramidele frigului: poezii

- Vol. 3 Călătorii pierdute

- Vol. 4 Traduceri din lirica universală

Traduceri

• M. Constantin-Weyer - Trecutul domnului Monge, 1937;
• Henry de Monfreid - Aventuri pe mare, 1944;
• L.N. Tolstoi - Prizonierul din Caucaz, 1948;
• Alexandru Blok - Poeme, 1949;
• Karinthy Frigyes - Zidarii, 1952;
• A. N. Ostrovskij - Fata de zăpadă: (Snegurocika) : basm de primăvară în patru acte și un prolog, 1954;
• Aleksandr Nikolaevich Ostrovskij - Kozma Zaharici Minin Suhoruk: cronica dramatica în cinci acte în versuri, 1956;
• A. N. Ostrovski - Voievodul (Visul de pe Volga): comedie în cinci acte, cu prolog în versuri, 1958;
• Émile Verhaeren - Poeme; tălmăciri de Radu Boureanu ; cuv. înainte de Ion Vitner, 1960;
• Méliusz József - Cît cuprind cu ochii': poeme : (1931-1960); în românește de Emil Giurgiuca și Radu Boureanu ; pref. de M. Gafita, 1962;
• Pablo Neruda - Poeme; trad. [;i pref. de] Radu Boureanu, 1965;
• Nguyên Du - Kim-Van-Kiêu: poem național vietnamez, 1967;
• Antologie de poezie belgiană de limba franceză; antol. îngrij., trad. și comentată de Radu Boureanu, 1968;
• Arthur Haulot - Roșcatul în lună, 1968;
• Nuvele din Flandra; în românește de Radu Boureanu, Valeria Sadoveanu și Petre Solomon ; cuv. înainte de Geo Dumitrescu, 1968;
• Robert Goffin - Versuri, 1970;
• Arthur Haulot - Mierloiul chior, 1973;
• Hugo Claus - Apropo de Dédé (pref. și trad.), 1974;
• Muriel Spark - Domnișoara Brodie', în floarea vîrstei; trad. de Livia Deac ; trad. versurilor de Radu Boureanu, 1975;
• Mihai Eminescu în critica italiană; texte alese și traduse de Radu Boureanu și Titus Pârvulescu ; argument de Radu Boureanu ; pref. de Ștefan Cuciureanu, 1977.

Radu Boureanu
Radu Boureanu
Date personale
Născut	9 martie 1906  București, România
Decedat	5 septembrie 1997 (91 de ani)  București, România
Părinți	Eugeniu Boureanul
Cetățenie	România
Ocupație	pictor traducător poet
Activitate
Limbi	limba română[1]
Studii	Universitatea Națională de Muzică București

·         1997: Maica Tereza, născută Anjezë Gonxhe Bojaxhiu (pronunțat /aˈɲɛzə ˈɡɔndʒɛ bɔjaˈdʒiu/; n. 26 august 1910, Skopje, Provincia otomană Kosovo, Imperiul Otoman – d. 5 septembrie 1997, Calcutta, India) și canonizată de Biserica Catolică cu numele de Sfânta Tereza de Calcutta, a fost o călugăriță catolică de origine albaneză^[12] care a fondat ordinul Misionarii Carității în Kolkata (Calcutta), India în 1950. Timp de peste 45 de ani, ea a îngrijit săracii, bolnavii, orfanii și muribunzii, conducând și extinderea Misionarilor carității, mai întâi în toată India, apoi și în alte țări.

A întemeiat ordinul „Misionarele Carității”. A primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1979. A primit D.D.h.c. (Doctor of Divinity honoris causa) de la Universitatea din Serampore. A fost beatificată de Biserica Catolică în 19 octombrie 2003. La 4 septembrie2016 a avut loc canonizarea Fericitei Maici Tereza de Calcutta, la Vatican, în Piața Sfântul Petru

Agnesë Gonxhe Bojaxhiu (Gonxhe însemnând boboc în albaneză) s-a născut în 26 august 1910, în Üsküb, Imperiul Otoman (acum Skopje, capitala Republicii Macedonia). Deși s-a născut în 26 august, ea considera că 27 august, ziua în care a fost botezată, era "adevărata ei zi de naștere."^[15] Familia ei a trăit pe strada Koçina 13 din centrul orașului Skopje unde exista o mare comunitate de vlahi.^[16] Tatăl ei Nikollë Bojaxhiu sau Nikola Boiagiu ar fi fost de origine vlahă potrivit mai multor surse.^{[17][18][19][20][21][22]} Ea a fost cea mai mică dintre copiii familiei din Shkodër, Albania, având ca părinți pe Nikollë și Drana Bojaxhiu.^[23] Tatăl ei era implicat în politica albaneză. În 1919, după o întâlnire politică, în care Skopje era lăsată în afara Albaniei, el s-a îmbolnăvit și a murit, când Agnesë avea opt ani^[15], pe vremea Imperiului Otoman. După moartea tatălui ei, mama ei a crescut-o ca romano-catolică.

La 10 septembrie 1946, Teresa a avut ceea ce a descris ulterior drept „chemarea dinăuntrul chemării” atunci când a călătorit cu trenul de la Calcutta la mănăstirea Loreto^⁠(d)din Darjeeling pentru odihna anuală. „Trebuia să plec din mănăstire și să-i ajut pe săraci trăind în mijlocul lor. Era o poruncă. A nu o urma ar fi însemnat o încălcare a credinței.”^[24] Joseph Langford avea să scrie „deși nimeni nu știa la acea dată, sora Tereza tocmai devenise maica Tereza”.^[25]

Și-a început munca de misionariat cu săracii în 1948,^[26] schimbând vechiul veșmânt^⁠(d)tradițional de la Loreto cu un sari simplu din bumbac alb cu contur albastru. Tereza a adoptat cetățenia indiană, a stat câteva luni în Patna pentru a primi o pregătire minimală în medicină de la Holy Family Hospital apoi s-a aventurat în mahalalele sărace.^[27][28] A înființat o școală la Motijhil, Kolkata, înainte să înceapă să-i îngrijească pe cei săraci și înfometați.^[29] La începutul lui 1949, Terezei i s-a alăturat un grup de tinere femei, și împreună cu ele a pus bazele unei noi comunități religioase care îi ajută pe „cei mai săraci dintre săraci”.^[30]

Eforturile ei au atras rapid atenția oficialilor indieni, inclusiv a prim-ministrului.^[31] Tereza scria în jurnalul ei că în primul ei an a avut multe dificultăți. Fără niciun venit, a cerșit hrană și provizii și a avut îndoieli, s-a simțit singură și tentată să se întoarcă la confortul vieții la mănăstire:

„Domnul nostru vrea să fiu o călugăriță liberă, acoperită cu sărăcia crucii. Astăzi, am învățat o lecție bună. Sărăcia celor săraci trebuie să fie atât de grea pentru ei. Căutând o casă, am mers și am mers până m-au durut mâinile și picioarele. M-am gândit cât de mult trebuie că-i doare și pe ei, trupul și sufletul, căutând o casă, hrană și sănătate. Apoi, a venit confortul de la Loreto să mă ispitească. „Trebuie doar să spui și totul va fi din nou al tău”, îmi tot spunea Ispita ... De bună voie, Domnul meu, și din dragoste pentru tine, doresc să rămân și să fac ce va fi sfânta ta vrere. N-am lăsat să curgă nici o singură lacrimă.^[32]”

Misionarele Carități în sariuri tradiționale

La 7 octombrie 1950, Tereza a primit permisiunea Vaticanului pentru congregația diocezană care avea să devină Misionarele Carității.^[33]Aceasta urma, după cum ea însăși spunea, să-i îngrijească pe „cei înfometați, cei dezbrăcați, cei fără de casă, cei schilozi, cei orbi, leproșii, toți cei care se simt nedoriți, neiubiți, neîngrijiți în toată societatea, oameni care au devenit o povară pentru societate și sunt izgoniți de toată lumea”.^[34]Până în 1997, congregația din Calcutta a crescut de la 13 membri până la peste 4.000 de surori care se ocupau de orfelinate, case de îngrijire paleativă pentru bolnavii de SIDA și centre de caritate în toată lumea, unde se oferea asistență refugiaților, nevăzătorilor, persoanelor cu handicap, vârstnicilor, alcoolicilor, săracilor, persoanelor fără adăpost și victimelor inundațiilor, epidemiilor și foametei.^[35]

În 1952, Tereza a deschis primul azil^⁠(d) cu ajutorul oficialilor din Calcutta. Ea a transformat un templu Hinduabandonat în Kalighat Home for the Dying^⁠(d), gratuită pentru cei săraci, și i-a schimbat numele în Kalighat, the Home of the Pure Heart (Nirmal Hriday; „Casa Inimii Pure”).^[36] Cei aduși aici primeau îngrijiri medicale și ocazia de a muri cu demnitate în conformitate cu credința lor: musulmanilor li se citea Coranul, hindușii primeau apă din Gange, iar catolicii primeau sacramentul ungerii bolnavilor^⁠(d).^[37] "A beautiful death", Teresa said, "is for people who lived like animals to die like angels—loved and wanted."^[37]

Nirmal Hriday, azilul din Calcutta al Maicii Tereza, în 2007

A deschis un azil pentru bolnavii de lepră, denumit Shanti Nagar (Orașul Păcii).^[38] Misionarele Carității au înființat clinici de îngrijire a leprei în toată Calcutta, oferind medicamente, pansamente^⁠(d) și hrană.^[39]Misionarele Carității au primit din ce în ce mai mulți copii fără adăpost; în 1955, Tereza a deschis Nirmala Shishu Bhavan („Casa Inimii Imaculate pentru Copii”), ca adăpost pentru orfani și tineri fără casă.^[40]

Congregația a început să atragă recruți și donații, și în anii 1960s deschisese aziluri, orfelinate și leprozerii^⁠(d)în toată India. Tereza a extins apoi congregația și peste hotare, deschizând în 1965 în Venezuela o casă cu cinci surori.^[41] Au urmat și alte case în Italia (Roma), Tanzania și Austria în 1968, și în anii 1970 congregația a deschis case și fundații în Statele Unite și în zeci de țări din Asia, Africa și Europa.^[42]

Frații Misionari ai Carității a fost înființată în 1963, și o ramură contemplativă^⁠(d) a ordinului a apărut în 1976. Mireni catolici și necatolici s-au înscris în organizațiile Colaboratorilor Maicii Teresa, Colaboratorilor Bolnavilor și Suferinzilor, și a Misionarilor Mireni ai Carității. Răspunzând cererilor numeroșilor preoți, în 1981 Maica Tereza a înființat Mișcarea Corpus Christi pentru Preoți^[43] și (împreună cu preotul Joseph Langford) Părinții Misionari ai Carității în 1984^[44] pentru a combina obiectivele vocaționale ale Misionarelor Carității cu resursele preoțimii. Până în 2007, Misionarii Carității numărau 450 de frați și 5000 de surori în toată lumea, operând 600 de misiuni, școli și adăposturi în 120 de țări

La 15 martie 2016 s-a anunțat data canonizării Maicii Tereza: 4 septembrie 2016.

Maica Tereza

• 

  Maica Tereza cu senatorul Orrin Hatch
   
• 

  Statuie a Maicii Tereza
   
• 

  Maica Tereza cu Kay Kelly, care a invins cancerul printr-un miracol
   
• 

  Maica Tereza cu liderul spiritual Sri Chinmoy
   
• 

  Maica Tereza ținând „Torța Păcii”
 
• 

  Maica Tereza cu parintele Felix Raj
   
• 

  Statuie a Maicii Tereza
   
• 

  Statuie a Maicii Tereza cu un copil

·         2004: Grigore Gheba, renumit matematician roman (n. 1912). A fost un general de armată şi profesor de matematică român, care a scris peste 30 de culegeri de probleme de matematică, tipărite în peste 6 milioane de exemplare. Prima culegere de probleme sub semnătura sa a apărut în 1948 si a fost de nivel elementar şi mediu, în special de algebră şi geometrie.

*  2021: Ivan Patzaichin, canoist român, mare personalitate sportivă: 7 medalii olimpice din care 4 de aur și 21 mondiale  din care 8 de aur. Avea 71 ani și a fost secerat de o boală incurabilă. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace! A Murit în Spitalul Elias unde a fost internat în urmă cu 3 luni cu o boală incurabilă!

* 2021: Ion Caramitru, actor

Sărbători

·        *  În calendarul ortodox: Sf Proroc Zaharia și Dreapta Elisabeta, părinții Sf Ioan Botezătorul

Sf. Prooroc Zaharia și Dreapta Elisabeta, părinții Sfântului Ioan Botezătorul

Domenico Ghirlandaio’s fresco Zechariah Writes Down the Name of His Son (1490, fresco in the Tornabuoni Chapel, Florence) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Rabinul Zäbädeus a fost tatăl personajului biblic Ioan Botezătorul. Potrivit Noului Testament, la bătrânețe lui Zaharia i s-ar fi arătat Arhanghelul Gabriel, care a prezis că soția lui, Elisabeta, va naște un copil, proorocire care s-a adeverit. În Biblie , Zaharia (Ζαχαρίας în greacă, Zaharia în KJV , Zachary în Biblia Douay-Rheims ), este tatăl lui Ioan Botezătorul, un preot dintre fiii lui Aaron și profet în Evanghelia după Luca 1:67-79, soțul Elizabetei care este verișoara Mariei, mama lui Iisus.

* Ziua internaţională a carităţii (ONU)

Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) a decis, prin Rezoluţia /RES/ 67/105, marcarea Zilei internaţionale a carităţii în ziua de 5 septembrie a fiecărui an. Potrivit ONU (https://www.un.org), caritatea, la fel ca voluntariatul şi filantropia, susţine legături sociale reale şi contribuie la crearea unor societăţi incluzive şi mai rezistente.

Caritatea poate atenua cele mai grave efecte ale crizelor umanitare, poate completa serviciile publice în îngrijirea sănătăţii, educaţie, locuinţe şi protecţia copilului. Asistă la promovarea culturii, ştiinţei, sportului şi protecţia patrimoniului cultural şi natural. De asemenea, promovează drepturile celor marginalizaţi şi defavorizaţi şi răspândeşte mesajul umanităţii în situaţii de conflict.

(…) Data la care se sărbătoreşte Ziua internaţională a carităţii a fost aleasă pentru a comemora trecerea în nefiinţă a Maicii Tereza, care, potrivit ONU, a primit Premiul Nobel pentru Pace, în 1979, “pentru munca depusă în lupta pentru depăşirea sărăciei şi a nesiguranţei, care constituie ameninţări la adresa păcii“.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

5 septembrie – Ziua internaţională a carităţii (ONU) – foto preluat de pe www.agerpres.ro