3. /25 SEPTEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Cuv Eufrosina;
Sf Cuv Pafnutie Egipteanul;
Sf Cuv Serghie de la Radonej;
Duminica a 18 - a după Rusalii - Pescuirea minunată
Sf Cuv Eufrosina
Sfânta Cuvioasă Eufrosina se nevoia în rugăciune cu post și priveghere, ziua și noaptea, slujind lui Dumnezeu în curățenia inimii, încât se minuna mai marele ei, fericitul Agapet.
Afost un om în cetatea Alexandriei, anume Pafnutie, bogat, mărit, cinstit și temător de Dumnezeu, păzind poruncile Domnului și viețuind cu dumnezeiască plăcere. Acesta avea o femeie asemenea lui, bună, dreptcredincioasă și plăcută lui Dumnezeu, dar era stearpă. De acest lucru erau amândoi mâhniți, pentru că nu aveau cui să-și lase averile, ca după moartea lor să le poată rândui bine.
Mâhnindu-se pentru nerodirea lor, totdeauna se rugau lui Dumnezeu ca să le dea rod însoțirii lor și făceau nu numai multe milostenii la săraci, la biserici și la mănăstiri, dar încă petreceau în post și în rugăciuni, mergând pe la bisericile lui Dumnezeu și cerând să-și câștige dorirea de la Ziditorul a toate.
Odată, sculându-se Pafnutie, a mers la o mănăstire în care auzise că egumenul este sfânt și a dat la acea mănăstire o milostenie mare. Și vorbind cu egumenul, s-a folosit de la dânsul și cunoscându-l că este bine plăcut lui Dumnezeu, i-a spus lui mâhnirea sa pentru nerodire. Apoi închinându-se, îi cerea să se roage pentru dânsul lui Dumnezeu cu frații săi, că doar ar putea să se numească tată de fiu.
Iar Dumnezeul cel prea bun care ascultă rugăciunile celor ce se roagă Lui cu osârdie și îl cheamă pe El cu tot adevărul, a auzit rugăciunile egumenului și a binecuvântat pe Pafnutie cu rodul însoțirii lui, pentru că a dezlegat nerodirea femeii sale și le-a dat lor o fiică foarte frumoasă. De această odraslă bucurându-se, mare mulțumireau dat lui Dumnezeu și, botezând-o pe ea, i-au pus numele Eufrosina. Apoi la mănăstirea aceea adeseori mergând Pafnutie, dădea milostenia la toți călugării și spre egumenul acela mare dragoste a câștigat, pentru vorbele sale cele folositoare și pentru rugăciunile lui, prin care și-a câștigat dorirea de la Dumnezeu.
Trecând doisprezece ani de la nașterea Eufrosinei, maica ei s-a mutat din viața aceasta, iar Pafnutie a rămas învățându-și pe fiica sa dumnezeiască Scriptură, la care degrab copilița deprinzându-se, se îndeletnicea la citirea sfintelor cărți, ducându-se vestea de bună înțelegerea ei și de frumusețea ei prin toată cetatea Alexandriei.
Drept aceea, mulți din cei de bun neam și din bogații cetățeni se întreceau care mai de care să o ia pe ea în căsătorie, și unul pe altul întrecându-se, grăiau tatălui ei de aceasta. Iar Pafnutie le răspundea: „Precum va vrea Domnul, așa să fie!”. Deci, oarecare, care întrecea pe toți cu bunul neam, cu dregătoria, cu bogăția și cu mărirea, a rugat pe Pafnutie ca să dea fiului său pe fiica sa în căsnicie și s-a învoit Pafnutie. Apoi întărind cuvântul, a hotărât vremea în care să se și facă nunta fiilor lor. Între acestea a luat Pafnutie pe fiica sa și s-a dus cu dânsa la mănăstire, ducând daruri egumenului acela care îi era lui iubit părinte, și i-a zis: „Rodul rugăciunilor tale, pe fiica mea, am adus-o la tine, părinte sfinte, ca să te rogi pentru dânsa, că a venit timpul să o dau pe ea la bărbat”. Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea și șezând, vorbea cu Pafnutie pentru folosul sufletului; iar pe fecioară o învăța pilde morale și mult a grăit către dânsa pentru curăție și smerenie, pentru frica și dragostea de Dumnezeu și pentru milostenie. Iar ea pe toate acestea le scria în inima sa, ca o smerită și binepricepută, că acum avea optsprezece ani de la naștere.
Deci, le-a dat binecuvântare egumenul să se odihnească în casa de oaspeți cea mănăstirească. Și a petrecut acolo Pafnutie trei zile cu fiica sa, ascultând în toate zilele citirea și cântarea bisericească, și privind nevoințele cele monahicești, se minună de viața lor, zicând în sine: „Fericiți sunt oamenii aceștia că și aici ca îngerii viețuiesc, și după această viață se vor sălășlui cu îngerii în cer!”.
Astfel a început inima ei a se umplea de dumnezeiască râvnă, spre urmarea vieții lor celei sfinte. Iar după acele trei zile a zis Pafnutie către egumenul: „Poruncește roabei tale să se închine ție, pentru că vrem să mergem acasă”. Iar Eufrosina, căzând la picioarele egumenului, a zis: „Rogu-mă ție, părinte, să te rogi pentru mine, ca să-mi mântuiască Dumnezeu sufletul meu!”. Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea cu dreapta sa, zicând: „Dumnezeule, Cel ce știi pe om mai înainte de nașterea lui, Tu însuți să Te îngrijești de această roabă a Ta, ca să se învrednicească părții și petrecerii împreună cu toți cei ce bine Ți-au plăcut Ție„. Și închinându-se egumenului și fraților, plecară din mănăstire. Trebuie știut că tatăl ei, oridecâteori afla pe cale sau în cetate vreun călugăr, îl aducea pe el în casa sa, și îl ospăta, rugându-l să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul și pentru fiica lui.
După aceasta, în mănăstirea aceea s-a apropiat ziua pomenirii celui ce a întemeiat mănăstirea aceea și a trimis egumenul pe unul din frați, ca să poftească pe făcătorul său de bine, Pafnutie, să vină la dânșii în ziua aceea ca împreună să facă pomenirea. Deci, mergând fratele la casa lui Pafnutie, a întrebat pentru dânsul unde este. Iar slugile i-au răspuns unde se dusese. Iar Eufrosina, înștiințându-se de venirea călugărului în casa lor, l-a chemat pe el la sine, și a început a-l întreba: „Spune-mi mie, părinte, pentru dragostea Domnului, câți frați aveți în mănăstire?”. Iar el a răspuns: „Trei sute cincizeci și doi”. Și l-a întrebat pe el iar: „Dar, de ar mai veni încă cineva la voi și ar vrea să viețuiască cu voi, oare l-ar primi pe el egumenul?”. Răspuns-a fratele: „Încă și cu bucurie îl primește după cuvântul Domnului: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”. A zis Eufrosina: „Oare toți împreună cântați și postiți?”. A răspuns fratele: „La cântare împreună cântăm, iar pentru post, cine precum vrea și pe cât poate, atâta face”.
Întrebând fecioara pe călugăr pentru toată rânduiala mănăstirească, a zis către dânsul: „Aș fi vrut și eu să duc astfel de viață, dar mă tem a supăra pe tatăl meu, care pentru bogăția deșartă a acestei lumi, vrea să mă dea după bărbat”. I-a zis călugărul: „Să nu vrei, fecioară, să te însoțești cu bărbat vremelnic și stricăcios, ci să te logodești pe tine cu Hristos, Care, în locul deșertăciunilor trecătoare ale acestei lumi, de le vei părăsi pentru Dânsul, îți va da cereasca împărăție și petrecerea cea împreună cu îngerii. Deci, în taină să ieși și să mergi la o mănăstire și schimbă-ți chipul mirenesc, să te îmbraci în haine călugărești ca să nu fii cunoscută”.
Auzind acestea fecioară, s-a bucurat și a zis călugărului: „Cine mă va tunde pe mine?”. Iar el i-a zis: „Iată, tatăl tău va merge cu mine la mănăstirea noastră și va petrece acolo trei sau patru zile, iar tu să chemi pe cineva din părinții călugări și precum vei vrea, îți va ajuta cu bucurie”.
Acestea grăindu-le, a venit Pafnutie și văzând pe călugăr, l-a întrebat pe el, zicând: „Pentru ce te-ai ostenit până la noi, părinte?”. Iar el i-a răspuns: „A sosit pomenirea părintelui nostru, care ne-a fondat mănăstirea și te poftește egumenul să vii la noi și să faci praznicul împreună cu noi, apoi vei pleca după aceea”. Deci, s-a bucurat Pafnutie și, luând multe din casa sa spre trebuința bisericii și pentru ospătarea fraților, a mers cu călugărul la mănăstirea aceea. Acolo zăbovind el, a trimis Eufrosina pe o slugă credincioasă, zicându-i: „Să mergi în locașul lui Teodosie și, intrând în biserică, pe oricare călugăr vei afla, să-l chemi aici!”.
Deci ducându-se după porunca ei, iată, cu rânduiala lui Dumnezeu ieșea un călugăr din mănăstirea sa, ducându-și lucrul mâinilor sale spre vânzare. Văzându-l slugă, l-a rugat să meargă cu dânsul în casa stăpânului său. Și a mers în casa lui Pafnutie. Văzând Eufrosina pe cinstitul călugăr, s-a sculat și i s-a închinat lui, zicând: „Roagă-te pentru mine, părinte”. Și s-a rugat călugărul după obiceiul său, iar după rugăciune a binecuvântat-o pe ea și a șezut. Apoi a început Eufrosina a grăi: „Stăpânul meu, eu am tată creștin și rob al lui Dumnezeu foarte bogat, iar mama mea a trecut din această viață. Deci, tatăl meu vrea, din pricina averilor sale, să mă dea acestei deșarte lumi, iar eu nu aș fi vrut să mă întin cu spurcăciuni lumești, dar mă tem să supăr pe tatăl meu. Nu știu ce să fac. Pentru aceasta toată noaptea am petrecut fără somn, rugându-mă lui Dumnezeu ca să arate milă sufletului meu. Apoi făcându-se ziuă, am vrut să trimit la biserică și să chem pe un părinte, ca să aud de la dânsul un cuvânt de folos și să mă povățuiască ce ar trebui să fac. Deci, mă rog ție, părinte, învață-mă calea lui Dumnezeu, că știu că Dumnezeu te-a trimis aici”.
Bătrânul, deschizându-și gura, a zis: „Domnul grăiește în Evanghelie: „De nu va urî cineva pe tatăl său, pe mamă, pe femeie, pe fii, pe frați și pe surori, ba încă și sufletul său, nu va putea să-Mi fie Mie ucenic” (Luca 14,26). Mai mult nici eu nu știu ce să-ți spun ție. Însă de vei putea suferi aprinderea firii, lasă-le pe toate și fugi de lumea aceasta, ca și Israel de robia lui Faraon. Iar averile tatălui tău au mulți moștenitori, adică bisericile și mănăstirile, spitalele, casele de oaspeți, sărmanii și văduvele, străinii, temnițele și robiții, și unde va vrea tatăl tău să împartă moștenirea ta, iar tu însăți îngrijește-te de sufletul tău”. Și i-a răspuns fecioara: „Cu ajutorul lui Dumnezeu și prin rugăciunile tale, părinte, cred că mă voi putea osteni pentru sufletul meu, Dumnezeu ajutându-mi mie”. Starețul i-a răspuns: „O dorire și hotărâre ca aceasta să nu se îndelungească, că întârzierea nu aduce căință; deci, acum este vremea de pocăință!”. Iar Eufrosina a zis lui: „Pentru aceea te-am și ostenit, părinte, ca dorința inimii mele să o împlinești și făcând rugăciune, să mă binecuvântezi, și să-mi tunzi părul capului”. Deci, sculându-se starețul, a făcut rugăciune și după dumnezeiască rânduială a tuns-o pe ea, îmbrăcând-o în chipul cel îngeresc, punând schima pe dânsa, și rugându-se pentru ea, a zis: „Dumnezeu, Cel ce mântuiește pe toți sfinții Săi, acela să te păzească pe tine de tot răul!”.
Acestea zicând starețul, s-a dus în calea sa, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu. Iar Eufrosina, gândind în sine, zicea: „De mă voi duce într-o mănăstire de fecioare, tatăl meu mă va căuta, mă va afla și mă va scoate pe mine cu silă de acolo, pentru mirele meu. Deci, mă voi duce într-o mănăstire bărbătească unde să nu mă știe nimeni”. Acestea gândindu-le, seara târziu s-a îmbrăcat în haine bărbătești, și, tăinuindu-se de toți, a ieșit din casa sa, luând cincizeci de bani de aur cu sine, și s-a ascuns în acea noapte într-un oarecare loc. Iar a doua zi a venit tatăl ei în cetate și, vrând Dumnezeu, îndată a mers la biserică; iar Eufrosina s-a dus la acea mănăstire în care tatăl ei era cunoscut. Sosind la poartă, a bătut și a zis portarului: „Mergi de spune egumenului că un famen a venit de la palatele împărătești și stă înaintea porții, poftind ca să vorbească cu sfinția sa!”.
Deci, ieșind egumenul, s-a aruncat Eufrosina înaintea lui la pământ închinându-se feții sale celei cu sfânta podoabă. Iar el, ridicând-o pe ea, a făcut rugăciune după obicei și au șezut. Apoi a început egumenul a o întreba pe ea: „Pentru ce ai venit la noi, fiule?”. Iar Eufrosina a răspuns: „Eu, părinte, am fost în slujba palatelor împărătești, fiind famen, și am vrut să primesc viața călugărească, căci n-am aflat în rânduiala aceasta, viață mie de folos în cetate; ci auzind de petrecerea voastră cea bună, am venit aici, dorind să viețuiesc cu voi”.
Egumenul i-a zis: „Bine ai venit, fiule, iată mănăstirea este înaintea ta și, dacă vrei, petreci cu noi”. Apoi i-a zis: „Cum îți este numele?”. Eufrosina a răspuns: „Numele meu este Smaragd”. Atunci egumenul i-a zis: „Fiule Smaragde, ești tânăr și nu vei putea să petreci singur în chilie. Ți se cuvine să ai lângă tine un mai mare ca învățător, care să te învețe în viața călugărească rânduiala și obiceiurile”. Fecioară a răspuns: „Precum vrei, stăpâne, așa să rânduiești pentru mine”. Apoi, scoțând cei cincizeci de bani de aur, i-a dat egumenului, zicându-i: „Primește acestea, părinte, iar de voi începe a viețui aici, atunci și cealaltă avere a mea, care a rămas în cetate, se va aduce aici”.
Chemând egumenul pe unul din frați, anume Agapet, om sfânt și desăvârșit în faptele bune, i-a dat în seama lui pe Smaragd, zicându-i: „Acest tânăr, de acum să-ți fie ție fiu și ucenic; așa să-l iubești pe el, ca să-și întreacă pe învățătorul”. Apoi, plecându-și genunchile și rugându-se, a însemnat egumenul pe Smaragd. Și răspunzând toți amin, l-a luat pe el Agapet în chilia sa, și-l învăța îngereasca viață. Deci, avea Smaragd fața foarte frumoasă și când intra la rugăciune în Biserică, pe mulți îi supăra diavolul prin gânduri nefolositoare, răpindu-i spre frumusețea lui Smaragd. Și se scârbeau asupra egumenului, zicându-i: „Pentru ce atâta de frumoasă față ai adus în mănăstire, care aduce atâta sminteală celor mai neputincioși frați?”. Auzind aceasta egumenul, a chemat pe Smaragd și i-a zis: „Frumoasă este fața ta, fiule, a căreia vedere nu este de folos celor slabi, care nu au biruit desăvârșit încă războiul vrăjmașului. Deci, eu vreau ca să te liniștești singur în chilia ta și acolo să te rogi, fără a mai veni în sobor. Acolo și hrană îți va da mai marele tău, și să nu ieși nicăieri de acolo”. Iar ea a răspuns: „Precum vei porunci, Avvo, așa voi face”. Și a poruncit egumenul lui Agapet să gătească o chilie deosebită în care să petreacă Smaragd. Și a făcut Agapet toate cele poruncite lui de egumenul, și a pus pe Smaragd în chilia cea deosebită. Acolo se nevoia în rugăciune cu post și priveghere, ziua și noaptea slujind lui Dumnezeu în curățenia inimii, încât se minuna mai marele ei, fericitul Agapet. Pentru aceasta la toți frații spunea spre folos ostenelile și nevoințele lui, și toți folosindu-se, proslăveau pe Dumnezeu Care săvârșea atâta putere în tinerețele cele copilărești.
Iar Pafnutie, tatăl ei, când s-a întors acasă, grăbindu-se a intra în cămara în care fiica lui viețuia, și neaflând-o pe ea, s-a umplut de necaz și de mâhnire, și a început a întreba cu mânie pe slugi și pe slujnice ce a făcut Eufrosina și unde s-a dus. Slugile răspunseră: „Aseară am văzut-o pe ea, iar acum nu se arată și gândeam că tatăl logodnicului ei venind, a luat-o pe ea la sine”. Și a trimis Pafnutie pe slugi la casa lui și nu o aflară. Iar auzind de acesta logodnicul și tatăl lui, s-au mâhnit foarte, și venind la Pafnutie, îl aflară pe el foarte întristat, zăcând la pământ și plângând, și i-au zis lui: „Oare nu cumva cineva a amăgit-o și a fugit cu dânsa?”. Și îndată trimiseră slujitori călări prin toată Alexandria spre căutarea ei, și o căutau prin căi și prin casele tuturor cunoscuților lor, pe mal și în corăbii. Apoi străbătură și mulțime de mănăstiri de fecioare și câmpii și pustietăți, munți și peșteri, cu dinadinsul căutând pe fiica mâhnitului tată și neaflând-o pe ea, s-au întors tânguindu-se și plângeau după dânsa ca după o moartă. Astfel, mirele se tânguia după logodnica sa, socrul se mâhnea după nora sa, iar tatăl după fiica sa, precum oarecând Iacov după Iosif cu amar plângea, jeluindu-se așa: „Vai mie, fiica mea cea dulce! Vai mie, lumina ochilor mei! Vai mie, mângâierea sufletului meu! Cine mi-a furat comoara mea? Cine mi-a răpit averea mea? Cine mi-a risipit bogăția mea? Cine mi-a uscat vlăstarea mea? Cine mi-a stins făclia mea? Cine mi-a luat nădejdea mea? Cine a silit pe frumusețea fiicei mele? Ce fel de lup a răpit pe mielușeaua mea? Care loc a ascuns așa de repede fața ei cea luminată? Aceea era ridicarea neamului meu, aceea era toiagul bătrânețelor mele, aceea îmi era mângâierea în întristări! Pământule, pământule, să nu-mi acoperi trupul meu, până ce nu voi ști ce s-a întâmplat Eufrosinei, fiica mea! Unele ca acestea grăindu-le Pafnutie cu plângere, toți cei ce se adunaseră acolo, prieteni și vecini, și-au ridicat glasurile și plângeau împreună cu Pafnutie, tânguindu-se de cea neașteptată pierzare a fiicei lui.
Apoi, neaflând Pafnutie răcorire în întristarea sa, s-a dus la cea mai înainte pomenită mănăstire în care și fiica lui la închisoare se nevoia, și căzând la picioarele egumenului, a zis: „Să nu încetezi, părinte, rugându-te lui Dumnezeu, ca să se afle osteneala rugăciunilor tale, că nu știu ce s-a făcut cu fiica mea. Oare a răpit-o pe ea cineva? Sau dintr-o altă întâmplare oarecare a pierit?”. Auzind aceasta cinstitul stareț, s-a turburat foarte și adunând la sine pe toți frații, le-a zis: „Să arătați dragoste, fraților, să vă rugați Domnului, ca să binevoiască a ne descoperi nouă pe fiica prietenului și bine-făcătorului nostru Pafnutie”.
Deci, au postit și s-au rugat toți în toată săptămâna, dar nu li s-a făcut despre aceasta nici o descoperire, precum mai înainte într-alte cereri li se făcea. Că rugăciunea Eufrosinei se înălța la Dumnezeu ziua și noaptea, ca să nu o facă pe ea Dumnezeu arătată în această viață. Și biruia cu rugăciunea ei rugăciunile tuturor fraților. După ce n-a câștigat descoperirea, a început egumenul a mângâia pe Pafnutie, zicându-i: „Să nu slăbești, fiule, pentru certarea Domnului, că pe care îl iubește Domnul îl ceartă. Însă să știi aceasta: că fără de voia Domnului nici o pasăre nu cade pe pământ, cu cât mai ales fiica ta. Fără de porunca lui nimic nu se face. Pentru că știu că fiica ta și-a ales partea cea bună și de aceea nu s-a descoperit pentru dânsa ceva nou de la Dumnezeu. Că de ar fi căzut în lucruri rele, care să nu fie, nicidecum n-ar fi trecut cu vederea Dumnezeu atâta osteneală a fraților mei, ci desăvârșit ne-ar fi arătat pentru dânsa. Dar am nădejde spre Domnul, că încă trăind în această viață, Dumnezeu o va arăta ție”. Auzind acestea Pafnutie, s-a mângâiat puțin de mâhnire și mulțumind lui Dumnezeu, s-a dus la casa sa. Și se ruga în toate zilele cu dinadinsul și făcând lucruri bune, dădea milostenie multă la cei ce aveau trebuință.
După câteva zile s-a dus iar la mănăstire, făcând rugăciune împreună cu frații. Iar odată, închinându-se egumenului, a zis: „Roagă-te pentru mine, părinte, ca să-mi înceteze din mâhnirea cea pentru fiica mea, că nu s-a mângâiat sufletul meu nici măcar cât de puțin, ci mai mult crește rana inimii mele, și din zi în zi se înnoiește durerea mea”.
Văzând egumenul mâhnirea lui cea mare, îl mângâia pe el în tot chipul. Apoi vorbind cu dânsul, i-a adus aminte de Smaragd, zicându-i: „Este la noi un frate duhovnicesc, care a venit de la palatele împăratului Teodosie, și toți ne folosim de viața lui. Oare vei vrea să vorbești cu dânsul, ca măcar puțină răcorire să primești din vorbele lui, că este plin de duhul lui Dumnezeu?”. Iar el a zis: „Voiesc!”. Și chemând egumenul pe Agapet, i-a zis: „Să duci pe Pafnutie la Smaragd, ca să vorbească cu dânsul”. Însă nu știa egumenul că Smaragd este fiica lui Pafnutie. Și a mers Agapet și Pafnutie în chilia lui Smaragd. Iar când a văzut Eufrosina pe tatăl său, cunoscându-l pe el, s-a umplut cu totul de lacrimi. Iar Pafnutie socotea că de umilința cea din rugăciune plânge, că nu a cunoscut-o pe ea, fiindcă se uscase floarea feței ei din înfrânarea cea mare și de rugăciunile cele de toată noaptea, și și-a acoperit Eufrosina cu camilafca fața sa, ca să nu o cunoască. Apoi făcând rugăciune, a șezut. Și a început Smaragd a întinde cuvântul către Pafnutie, grăindu-i lui pentru împărăția cerului și pentru slavă cea veșnică, la care omul poate să meargă prin smerenie, prin curăție, prin sfințenie, prin milostenie și prin dragoste. I-a grăit și pentru lepădarea de lume, că nu se cuvine a iubi mai mult pe fii decât pe Dumnezeul cel ce este ziditorul tuturor. Și îi arăta apostoleasca învățătură, cum că scârba cere răbdare, iar răbdarea iscusință.
Văzând pe tatăl său în mâhnire mare, îi era milă de el, și-l mângâia, zicându-i: „Să mă crezi pe mine, că nu te va trece Dumnezeu cu vederea, că de ar fi fost fiica ta în calea pierzării ți-ar fi arătat ție Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinților părinți care s-au rugat de aceasta cu tot dinadinsul. Cred lui Dumnezeu că fiica ta a ascultat pe Sfetnicul cel bun, care în Evanghelie zice: „De iubește cineva pe tată sau pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și de nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu va putea să-mi fie mie ucenic” (Matei 10,37). Dumnezeu este puternic și chiar în această viață ți-o va arăta ție. Deci să încetezi a te mâhni. Pentru ce pe tine însuți te ucizi cu mâhnirea? Să mulțumești lui Dumnezeu de toate, și să nu-ți pierzi nădejdea ta, că și eu, când învățătorul meu Agapet mi-a spus mie de venirea ta în mănăstire și de mâhnirea ta, m-am rugat cu dinadinsul după puterea mea, ca să-ți dea ție Domnul răbdare și tărie de suflet și să rânduiască pentru tine și pentru fiica ta pe toate cele spre folos, și să te mângâie pe tine. Și am nădejde că Dumnezeul a toată mângâierea nu te va lăsa ca până în sfârșit să fii în mâhnire. Ci, deși nu acum, curînd însă va descoperi ție pe fiica ta, pentru care așa de mult te întristezi”. Apoi, temându-se Eufrosina că nu prin multă vorbă să fie cunoscută, a zis lui Pafnutie: „Să mergi de acum cu pace, stăpânul meu”. Iar Pafnutie când ascultă cuvintele acestea se umplea de lacrimi și de bucurie. Pentru că ardea inima lui de firească dragoste cea către Smaragd, și mult folosindu-se din vorbele ei, s-a dus la egumen și i-a zis lui: „Unul Dumnezeu știe, părinte, cât folos am luat de la fratele acela și cât de mult, cu darul lui Dumnezeu, m-am umplut de bucurie din cuvintele lui, încât parcă aș fi aflat pe iubita mea fiică!”. Și cerând Pafnutie de la toți binecuvântare, s-a întors la casa sa.
Deci a petrecut Smaragd în mănăstirea aceea treizeci și trei de ani, viețuind asemenea cu îngerii. Apoi a căzut într-o boală grea, din care s-a și mutat din acestea de aici. Iar mai înainte de sfârșitul lui, a venit Pafnutie în mănăstire la închinarea și cercetarea fraților. Apoi, după vorbă cea obișnuită cu egumenul, a zis: „Părinte, de este cu putință, dă-mi binecuvântare ca să merg să văd pe fratele Smaragd, că foarte mult îl iubește sufletul meu pe el”.
Chemând egumenul pe Agapet, i-a poruncit lui ca să ducă pe Pafnutie la Smaragd. Intrând Pafnutie în chilia lui Smaragd și văzându-l pe el pe pat zăcând, fiind foarte bolnav, a căzut lângă patul lui, plângând și zicând: „Vai mie! Unde-s cuvintele tale cele dulci? Unde-s făgăduințele tale, prin care m-ai mângâiat că voi vedea pe fiica mea cea pierdută? Iată, nu numai pe ea nu o văd, ci și pe tine - în care aveam ceva mângâiere - este aproape să nu te mai văd. Vai mie! Cine de acum înainte va mai mângâia bătrânețele mele? La cine voi merge, și cine îmi va fi răcorire în mâhnirea mea? De două lipsuri acum plâng: Că de treizeci și opt de ani nu am văzut pe fiica mea, nici am aflat despre dânsa vreo înștiințare, și că scumpul meu Smaragd și el mă lasă pe mine, de care așa de mult mă bucuram, ca și cum aș fi aflat pe fiica mea cea pierdută. Ce să mai aștept de acum înainte? Unde să aflu mângâiere că, iată, mă pogor cu mâhnire în mormântul meu?”.
Văzând Smaragd pe Pafnutie cu nemângâiere tânguindu-se, i-a zis lui: „De ce te turburi și pe tine însuți te ucizi cu mâhnirea? Oare nu este puternică mâna Domnului sau este ceva cu neputință la Dumnezeu? Pune de acum capăt mâhnirii. Adu-ți aminte că lui Iacov i-a arătat Domnul pe Iosif viu, după care se tânguia ca după un mort. Același Dumnezeu și pe tine te va mângâia. Însă mă rog ție să petreci aici trei zile și să nu te depărtezi de lângă mine”. Și petrecea Pafnutie în mănăstire, gândind întru sine, și zicând: „Nu cumva va arăta Domnul lui Smaragd ceva pentru fiica mea?”. Sosind a treia zi, după ce a știut Eufrosina ducerea sa la Domnul, a chemat pe tatăl său Pafnutie, și i-a zis lui: „De vreme ce Atotputernicul Dumnezeu a rânduit pentru mine precum a voit și mi-a săvârșit dorirea mea, și iată am ajuns la sfârșit, nevoința călugăriei trecând-o nu cu a mea putere, ci cu ajutorul Aceluia Care m-a păzit de cursele vrăjmașului, nu voiesc ca și tu să te mâhnești pentru fiica ta. Eu sunt Eufrosina, fiica ta, și tu ești tatăl meu. Eu sunt cea pe care tu o cauți. Eu, pentru dragostea lui Dumnezeu te-am lăsat pe tine, tatăl meu, și toată moștenirea mea și logodnicul cel vremelnic și am venit aici, tăinuindu-mi firea mea. Ci mă rog ție, să nu lași ca altcineva să-mi îngrijească trupul meu după ieșirea sufletului, fără numai tu singur să faci această. Încă mă rog să împlinești făgăduința mea pe care am făcut-o părintelui locașului acestuia, când mă rugam ca să fiu primită aici, zicând că am averi multe și pe acelea le voi aduce în locașul acesta.
Deci, să faci această, tatăl meu, și să dai averea mea ce a rămas locașului acestuia care bine se păstorește și se rânduiește, și te roagă pentru mine”. Acestea zicând, și-a dat duhul său în mâinile Domnului. Iar Pafnutie, auzind acestea, și văzând că a murit Eufrosina, de spaimă și de mare jale cu totul a slăbit și a căzut la pământ ca un mort. Alergând Agapet, a văzut pe Smaragd mort și pe Pafnutie zăcând abia viu. Și a turnat apă pe fața lui și l-a ridicat de la pământ, zicându-i: „Ce-ți este, domnule Pafnutie?”. Iar el a răspuns: „Lasă-mă să mor aici, că o minune de mirare am văzut acum!”. Apoi, sculându-se, a căzut cu fața lui pe fața celei moarte și mulțime de lacrimi vărsând plângea, zicând: „Vai mie, fiica mea cea dulce, pentru ce nu te-ai arătat mie mai înainte de ceasul acesta, ca și eu să fi murit cu tine! Vai mie, cum te-ai tăinuit de mine, o, fiica mea cea scumpă? Cât de bine ai scăpat de cursele vrăjmașului și ai fugit de stăpânitorii lumii întunericului veacului acestuia, și ai intrat în viața cea veșnică!”.
Acestea auzind Agapet și cunoscând lucrul cel minunat, s-a spăimântat și, alergând, a spus egumenului. Și venind egumenul cu sârguință multă, a căzut pe fața ei cea sfântă, și se tânguia, zicând: „Eufrosino, mireasa lui Hristos și fiica sfinților, să nu uiți pe cei împreună nevoitori cu tine și mănăstirea aceasta. Ci, te roagă pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne dea nouă bine, nevoindu-ne să trecem la limanul mântuirii și să avem parte cu sfinții lui!”. Și a poruncit egumenul să se adune toți frații, ca să îngroape sfântul ei trup cu o cuviincioasă cinste. Iar dacă se adunară, au venit, și au văzut minunea aceea de mirare. Și proslăviră pe Dumnezeu, Cel ce a arătat puterea Sa cea tare în trupul cel neputincios. Iar unul din frați, fiind chior de un ochi, a alergat la moaștele Cuvioasei și, plângând, a sărutat sfântul ei trup și îndată a văzut cu ochiul lui.
Deci, văzând frații o minune ca aceea, au mărit mila lui Dumnezeu și pe Sfânta Eufrosina cea plăcută Lui slăvind-o o cinsteau și s-au folosit toți foarte mult de o viață ca aceasta a ei. Apoi, îngropând-o pe ea în rând cu mormintele sfinților părinți, îi făceau pomenirea ei cu bucurie. Iar tatăl ei, Pafnutie, mergând acasă, a împărțit averea sa la biserici, la mănăstiri, la săraci și la străini. Iar o parte nu mică din averea cea rămasă, aducând-o în mănăstirea aceea, a dat-o spre trebuința locașului și singur într-însul s-a călugărit și, cerând chilia fiicei sale, a viețuit într-însa cu dumnezeiască plăcere 10 ani, și și-a dat sufletul său în mâinile Domnului, aflându-se pe aceeași rogojină pe care și fiica lui, Cuvioasa Eufrosina, s-a odihnit. Și l-au îngropat cu cinste aproape de fiica sa, și s-a așezat pomenirea lor să se facă în toți anii întru slavă Sfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinții Săi, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Sf Cuv Pafnutie Egipteanul
Sfântul Martir Pafnutie a fost chemat din Egipt și s-a nevoit în desert. În timpul persecuțiilor lui Dioclețian (284-305), guvernatorul Adrian a poruncit ca Sfântul Pafnutie să îi fie adus înainte. Sfântul neașteptând după aceștia ce au fost trimis să îl aducă, s-a înfățișat înaintea guvernatorului pentru a mărturisi pe Hristos și pentru a primi muceniceștile cazne.
Dintre soldații care l-au pus la cazne, Dionisie și Callimachi, văzând puterea cu care Dumnezeu îl ținea pe mucenic neatins au crezut în Hristos Mântuitorul ei înșiși, faptă pentru care le-au fost tăiate capetele. După aceste cazne Sfântul Pafnutie a fost aruncat în închisoare unde dintre cei închiși aduce la Hristos un număr de 40, aceștia fiind și ei martirizați prin arderea cea de vii.
După o vreme, Sfântul Pafnutie a fost lăsat liber, nevătămat arătându-se prin grija lui Hristos, iar un creștin pe nume Nestorie l-a primit pe dânsul la sine. Acesta, împreună cu familia sa, primind îndrumarea cea duhovnicească a sfântului, au ajuns în curând dintre cei mai râvnitori în credință, iar până într-un sfârșit au primit moartea cea mucenicească. Sfântul a fost sfătuitor și a întărit în credință mulți alți creștini pentru a-L mărturisi pe Hristos și pentru a primi de Dumnezeu binecuvântatele cazne. Unii au fost tăiați cu săbiile alții arși de vii, 546 a fost numărul acestora.
Sfântul însuși a fost aruncat de călăi într-un râu cu o piatră atârnată de gât, dar minune s-a arătat plutind acesta la mal cu piatra. Până în sfârșit l-au trimis pe sfântul mucenic înaintea lui Dioclețian însuși, împăratul ordonând ca sfântul să fie răstignit într-un smochin.
Sf Cuv Serghie de la Radonej
Încă din timpul vieții sale, Sfântul Serghie s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Vești despre minunile săvârșite de Sfântul Serghie au început să se răspândească rapid, iar bolnavii au început să vină la el din satele din jur, dar și din locuri îndepărtate. Nimeni nu pleca de la cuvios fără să primească vindecare trupească și sufletească. Toți dădeau slavă pentru Sfântul Serghie, și-l cinsteau ca pe Sfinții Părinți. Ascet fiind nu a ținut seama de slava omenească, și a rămas un exemplu de smerenie pentru monahi.
Sfântul Serghie de Radonej s-a născut în satul Varnița, lângă Rostov pe 3 mai 1314, din părinți binecredincioși, Chiril și Maria (prăznuiți pe 28 septembrie). Dumnezeu l-a ales încă din pântecele mamei sale pentru slujba Sa.
În viața Sfântului Serghie este consemnată întâmplarea dinainte de nașterea sfântului, când mama sa, Sfânta Maria, a mers la Sfânta Liturghie în timpul căreia ea și cei ce se rugau acolo au auzit cum pruncul aflat în pântecele mamei sale a plans de trei ori: înainte de citirea Sfintei Evanghelii, în timp ce se cânta Heruvicul, și atunci când preotul a zis: „Sfintele Sfinților”.
Când s-au împlinit zilele și Sfânta Maria a născut un fiu, i-au pus numele Bartolomeu. Încă din primele sale zile de viață, copilul a uimit pe toată lumea cu postul său. Miercurea și vinerea nu accepta să sugă lapte și nici altceva nu accepta să mănânce. Atunci când Sfânta Maria utiliza ulei în prepararea mâncării, copilul refuza de asemenea să mănânce. Observând acest lucru, Maria a încetat să mai gătească cu ulei.
La vârsta de șapte ani, Bartolomeu a fost trimis să studieze împreună cu cei doi frați ai săi: Ștefan, fratele cel mai mare, și Petru, fratele său mai mic. Frații săi au reușit să învețe, dar Bartolomeu nu reușea să asimileze cunoștințele, chiar dacă profesorul îi acorda o atenție mai deosebită. Părinții săi l-au mustrat aspru, profesorul l-a pedepsit, iar colegii săi făceau haz de lipsa lui de înțelegere. Bartolomeu îl ruga stăruitor pe Domnul cu lacrimi să-i dăruiască pricepere pentru a citi.
Odată, tatăl său l-a trimis pe Bartolomeu după cai pe moșia lor. De-a lungul drumului, el a întâlnit un înger trimis de Dumnezeu, având înfățișarea unui călugăr. Bătrânul se ruga sub un stejar. Bartolomeu s-a apropiat de călugăr și a așteptat ca acesta să-și termine rugăciunea, după care i-a făcut o închinăciune. Bătrânul monah l-a binecuvântat, i-a dat un sărut și l-a întrebat ce dorește.
Copilul a răspuns: „Vreau cu tot sufletul meu să învăț citirea și scrierea. Sfinte Părinte, roagă-te pentru mine, ca Dumnezeu să mă ajute și să mă înțelepțească.” După ce l-a ascultat, călugărul a făcut o rugaciune pentru Bartolomeu și l-a binecuvântat zicându-i: „Copilul meu, de acum înainte Dumnezeu îți va da să înțelegi cele de care ai nevoie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!” (a se vedea celebra pictură a lui Mihail Nesterov, „Vedenia lui Bartolomeu”)
Apoi, Bătrânul a luat un vas din care i-a dat lui Bartolomeu o bucată de prescură zicându-i: „Copile, ia și mănâncă! Aceasta îți este dăruită ca un semn al harului lui Dumnezeu, și pentru înțelegerea Sfintei Scripturi.” Călugărul a vrut să plece, dar Bartolomeu l-a rugat să viziteze și casa părinților săi. Părinții l-au primit pe oaspete cu bucurie, oferindu-i ospitalitatea lor.
Bătrânul a spus că este potrivit ca în primul rând să se împărtășească de hrană spirituală, și l-a îndemnat pe fiul lor să citească Psaltirea. Bartolomeu a început să citească, iar părinții săi au fost uimiți de schimbările care au avut loc cu fiu lor. La despărțire, Bătrânul a făcut o profeție despre Sfântul Serghie: „Fiul tău va fi mare înaintea lui Dumnezeu și al oamenilor. El va deveni sălaș al Sfântului Duh.”
După această întâmplare, copilul sfânt a citit fără dificultate, înțelegând înțelepciunea cărților fără osteneală. Sfântul se ruga cu ardoare, și nu lipsea de la nicio slujbă săvârșită în biserică. Încă din copilărie, el își impusese un post strict, nemâncând nimic în zilele de miercuri și vineri, iar în celelalte zile consuma doar pâine și apă.
În anul 1328, părinții Sfântului Serghie s-au mutat de la Rostov la Radonej. După ce fiul lor cel mare s-a căsătorit, Chiril și Maria au primit schima monahală la Mănăstirea Khotkov (nu departe de Radonej), cu puțin înainte de moartea lor.
Mai târziu, după ce Ștefan a rămas văduv, Sfântul Serghie a venit la aceeași mănăstire și a devenit călugăr. După ce și-au înmormântat părinții, amândoi s-au retras în pădure (la aproximativ 12 vestre de Radonej) ca să trăiască în pustietate. La început și-au făcut o mică chilie, iar mai apoi, cu binecuvântarea Mitropolitului Teognost au făcut o mică biserică, care a fost sfințită în numele Sfintei Treimi. Neputând suporta dificultățile vieții în pustie, Ștefan a plecat de lângă fratele său, și a mers la Mănăstirea „Botezul Domnului” din Moscova, devenind apropiat al Sfântului Alexie, Mitropolitul Moscovei și a toată Rusia (12 februarie).
Pe 7 octombrie 1337, Bartolomeu a fost tuns în monahism de către egumenul Mitrofan, luându-și numele Sfântului Mucenic Serghie (7 octombrie). Suferind ispitele și aparițiile demonilor, Sfântul Serghie a crescut duhovnicește. Treptat, a devenit cunoscut de călugări, care au început să vină ca să-i ceară sfat. Sfântul Serghie i-a acceptat pe toți cu dragoste, ajungând să formeze o mică mănăstire cu doisprezece călugări.
Sfântul Serghie, s-a distins printr-o dragoste extraordinară de muncă. A construit cu propriile mâini mai multe chilii, a cărat apă, a spart lemne, a copt pâine, a cusut haine și a preparat mâncare pentru pentru frați, și cu umilință și-a luat și alte sarcini. Sfântul Serghie a îmbinat munca grea cu rugăciunea, privegherea și postul.
Frații au fost uimiți să constate că efortul sever la care se supunea sfântul nu-i deteriora deloc sănătatea, ci mai degrabă îl întărea. Nu le-a fost ușor să-l convingă pe Sfântul Serghie să accepte funcția de egumen al mănăstirii.
În anul 1354, Episcopul Atanasie de Volân l-a hirotonit pe sfânt, ieromonah și l-a ridicat la rangul de egumen. La fel ca înainte, ascultările monahale au fost stricte la mănăstire. Odată cu extinderea mănăstirii, nevoile au crescut de asemenea. De multe ori călugării rămâneau cu alimente insuficiente, dar prin rugăciunile Sfântului Serghie, persoane necunoscute aduceau cele necesare.
Sfântul Serghie devenise cunoscut chiar și la Constantinopol, de unde Patriarhul Filoti i-a trimis daruri: o cruce, un paraman (o pânză în patru colțuri cu însemnele patimirilor Mântuitorului, pe care o poartă monahii pe sub rasă), un veșmânt și o gramată de binecuvântare pentru a organiza o mănăstire cu viață de obște.
Sfântul Serghie a mers cu acea scrisoare la Sfântul Alexie, care l-a sfătuit să organizeze mănăstirea pe reguli stricte. După aceea, sfântul s-a retras în pustie. După o vreme, aflând frații locul în care se nevoia sfântul au mers la el și-l rugau să se întoarcă în mănăstire pentru că erau în mare necaz și tulburare, ca oile fără păstor. Dar el nu voia, căci iubea liniștea și singurătatea. Din această cauză mulți dintre ucenicii lui au părăsit lavra, așezându-se cu dânsul în pustia aceea, formând Mănăstirea Bunei Vestiri. Văzând acestea, frații rămași în lavră au mers la Sfântul Alexie rugându-l să-i poruncească cuviosului să revină în mănăstirea ce dintâi. Mitropolitul Alexie l-a rugat pe Cuviosul Serghie să asculte și să mângâie pe frați prin întoarcerea sa la dânșii. Sfântul Serghie l-a ascultat necondiționat pe Mitropolit și s-a întors în lavră, lăsănd la Mănăstirea Kirzhachsk pe Sfântul Roman, ucenicul său.
Încă din timpul vieții sale, Sfântul Serghie s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Vești despre minunile săvârșite de Sfântul Serghie au început să se răspândească rapid, iar bolnavii au început să vină la el din satele din jur, dar și din locuri îndepărtate. Nimeni nu pleca de la cuvios fără să primească vindecare trupească și sufletească. Toți dădeau slavă pentru Sfântul Serghie, și-l cinsteau ca pe Sfinții Părinți. Ascet fiind nu a ținut seama de slava omenească, și a rămas un exemplu de smerenie pentru monahi.
Treptat, călugării au început a vedea minunile săvârșite de cuvios. Odată în timpul Sfintei Liturghii, un înger al Domnului a săvârșit slujba împreună cu sfântul, dar din smerenie, cuviosul le-a interzis celor de față să vorbească despre acest lucru până după moartea sa.
Sfântul Serghie a avut legături strânse de prietenie spirituală și frățească cu Sfântul Alexie, Mitropolitul Moscovei. Acesta slăbit de bătrânețe i-a propus Sfântului Serghie să devină mitropolit, dar cuviosul din smerenie a refuzat.
Maica Domnului, Însăși s-a arătat Sfântului Serghie. Odată, târziu în noapte, Sfântul Serghie (1314-1392) citea un acatist al Maicii Domnului. După ce și-a terminat pravila zilnică, el s-a așezat să se odihnească puțin, dar dintr-o dată a zis uncenicului său, Sfântul Mihail (6 mai): „Fiule, trezește-te și priveghează, pentru că trebuie să avem o vizită minunată.” Acestea rostindu-le, îndată s-a auzit un glas: „Preacurata se apropie!”
Sfântul Serghie s-a grăbit spre intrarea în chilie, și dintr-o dată a fost luminat de o lumină strălucitoare, mai strălucitoare decât soarele. El a văzut în apropierea slavei nepieritoare a Maicii Domnului, pe Apostolii Petru și Ioan. Neputând suferi raza cea strălucitoare, Sfântul Serghie a căzut cu fața la pământ înaintea Maicii Domnului. Ea i-a zis lui: „Nu te spăimânta, alesul meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi şi pentru locaşul tău să nu te mai mâhneşti, că de acum înainte vei fi îndestulat cu de toate, nu numai până ce vei fi în viaţa aceasta, ci şi după ducerea ta către Domnul, nedepărtată voi fi de locaşul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l”. După ce a spus acestea Maica Domnului s-a făcut nevăzută.
Ajuns la bătrânețe, și prevăzând mutarea sa la Domnul cu șapte luni înainte, Sfântul Serghie a chemat pe frați și l-a desemnat pe Sfântul Nicon (17 noiembrie), ca să fie egumen. Deși era tânăr, acesta era mai experimentat în viața spirituală și în ascultare.
Sfântul Serghie a adormit în Domnul la 25 septembrie 1392. În noaptea dinainte, marele sfânt al lui Dumnezeu a chemat pe frați, pentru a le da sfaturile finale: „Fraților, să fiți atenți la voi înșivă! Să aveți mai întâi frică de Dumnezeu, puritate sufletească și dragoste nemărginită.”
La data de 5 iulie 1422, Sfintele Moaște ale Sfântului Serghie au fost descoperite întregi și nestricate, iar la scurt timp, o icoană a Arătării Maicii Domnului a fost așezată pe mormântul Sfântului.
Duminica a 18 - a după Rusalii - Pescuirea minunată
Ev Luca 5, 1 - 11
În vremea aceea Iisus ședea lângă lacul Ghenizaret și a văzut două corăbii oprite lângă țărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puțin de la uscat și, șezând în corabie, învăța din ea mulțimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc și lăsați în jos mrejele voastre ca să pescuiți. Și, răspunzând, Simon a zis: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Și, făcând ei aceasta, au prins mulțime mare de pește, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el și pe toți cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor pești. Tot așa și pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Și a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Și, trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El.
Ap II Corinteni 9, 6 - 11
Fraților, cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera. Fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau din silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună. Și Dumnezeu poate să înmulțească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiți spre tot lucrul bun, precum este scris: «Împărțit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac». Iar Cel ce dă sămânță semănătorului și pâine spre mâncare vă va da și va înmulți sămânța voastră și va face să crească roadele dreptății voastre, ca întru toate să vă îmbogățiți, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulțumire lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
De la începutul zidirii lumii toţi oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiţi şi în veacul de acum şi în cel viitor. Aşa vedem că strămoşii noştri, Adam şi Eva, cît au ascultat de Dumnezeu, Făcătorul lor şi au păzit cu sfinţenie porunca Lui, au fost fericiţi şi s-au îndestulat de toată frumuseţea şi desfătarea raiului. Iar cînd de bună voie s-au abătut de la ascultare şi au călcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiţi şi izgoniţi din rai (Facere 3, 16-19). Dacă vom merge cu memoria prin istoria cea sfîntă a lumii adică prin cele scrise în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vom vedea că toţi oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu, care au ascultat şi au împlinit poruncile Lui, au fost fericiţi pe pămînt şi s-au învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu.
Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultînd de Dumnezeu şi făcînd corabia şi toate cîte i-a poruncit El, s-a izbăvit el şi toată familia sa de apele potopului şi a fost binecuvîntat de Dumnezeu (Facere 6, 22; 9, 12). La fel şi fericitul patriarh Avraam, ascultînd de Dumnezeu şi ieşind din pămîntul său şi din rudenia sa, a mers în Haran şi de acolo în pămîntul făgăduinţei, Canaan, unde vieţuind, a arătat cea mai desăvîrşită ascultare, încît pe singurul său fiu, Isaac, a voit să-l aducă jertfă lui Dumnezeu, închipuind prin aceasta cu taină mai înainte aducerea ca jertfă de Părintele ceresc a Fiului Său iubit, pentru mîntuirea şi răscumpărarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru această credinţă şi ascultare desăvîrşită a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvîntat cu jurămînt şi tată a multor neamuri l-a numit (Facere 22, 1-18; 17, 5). Dar, pe lîngă marea binecuvîntare dumnezeiască spre veşnică fericire, Avraam a fost binecuvîntat de Dumnezeu şi cu fericirea cea vremelnică spre îndestulare cu toate cele de nevoie vieţii de pe pămînt. Zice dumnezeiasca Scriptură: Avraam însă era bogat în vite, în argint şi în aur, iar pămîntul pe care îl moştenise spre locuire era ca raiul lui Dumnezeu (Facere 13, 2; 13, 10). La fel şi fiul său Isaac a fost binecuvîntat de Dumnezeu că nu s-a pogorît în Egipt, făcînd ascultare de porunca Lui (Facere 26, 2-4).
Aşa a binecuvîntat Dumnezeu şi pe Iacov că a făcut ascultare părintelui său Isaac şi mamei sale şi s-a dus în Mesopotamia Siriei, spre a-şi lua femeie din fetele lui Laban, fratele mamei sale (Facere 28, 1-4). Pentru aceasta Preabunul Dumnezeu l-a binecuvîntat cu cinste şi cu avere, căci numai cu toiagul în mînă a plecat şi s-a întors de acolo în două tabere (Facere 32, 10). La fel Moise, ascultînd de Dumnezeu cînd a fost trimis să scoată din robia lui Faraon pe poporul lui Israel (Ieşire 4, 20-21), şi pentru ascultarea lui, Dumnezeu a făcut prin mîinile lui mari şi preaslăvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni cu multe feluri de rane şi a scos din robia lui Faraon pe poporul Său Israel (Ieşire, 14, 27-29).
Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El şi de poruncile Lui. Auzi ce zice Dumnezeu către poporul Său Israel: De veţi asculta cu luare aminte cuvîntul Meu şi veţi face toate cîte vă poruncesc şi de veţi păzi legămîntul Meu, Îmi veţi fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pămîntul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfînt (Ieşire 23, 22). Apoi zice: Să slujeşti numai Domnului Dumnezeului Tău şi El va binecuvînta pîinea ta, vinul tău, apa ta, şi va abate bolile de la voi. În ţara ta nu va fi femeie care să nască înainte de vreme sau stearpă şi voi umple numărul zilelor tale. Groază voi trimite înaintea ta şi voi îngrozi pe tot poporul asupra căruia veţi merge şi voi pune pe fugă pe toţi vrăjmaşii tăi (Ieşire 23, 25-27). Iarăşi zice: De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pămîntul şi pomii îşi vor da roadele lor, iar treieratul vostru, va ajunge pînă la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge pînă la semănat, veţi mînca pîinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pămîntul vostru fără de primejdie.
Voi trimite pacea pe pămîntul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pămîntul vostru; voi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră; cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii, şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie, înaintea voastră. Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvînta; veţi avea copii, vă veţi înmulţi şi voi fi statornic în legămîntul Meu cu voi; veţi mînca roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi (Levitic 26, 3-10).
Iubiţi credincioşi,
Cu aceste prea puţine zise despre fericirea şi binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru cei ce ascultă de El din Legea Veche, dacă vom muta cuvîntul nostru spre Legea Harului, vom afla că cea mai mare şi mai desăvîrşită ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu, a avut-o Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care a ascultat de Tatăl pînă la moarte, iar moartea de cruce (Matei 26, 42; Ioan 1, 23; 6, 38; 8, 29; 14, 31; 15, 10; 17, 4; Filipeni 2, 8; Romani 5, 19; Evrei 2, 17; 5, 8; 12, 2).
Ascultare şi supunere către Dumnezeu a arătat şi Preasfînta Fecioară Maria, cînd a trimis Dumnezeu la ea în Nazaretul Galileei pe arhanghelul Gavriil să-i vestească că va naşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mîntuitorul. Ea, deşi nu ştia de bărbat, înţelegînd de la înger taina cea mare şi negreşită ce avea s-o săvîrşească Dumnezeu prin ea, pentru mîntuirea lumii, s-a supus cu mare smerenie şi a zis către înger: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul Tău (Luca 1, 26-38). Astfel, cu ascultarea şi smerenia ei pe pămînt a vindecat neascultarea Evei din rai.
Ascultare mare a avut şi Dreptul Iosif, căci auzind în vis pe îngerul Domnului, poruncindu-i să nu se teamă şi să ia pe Maria, logodnica sa, a făcut ascultare cu mare încredere, înţelegînd că Preacurata Fecioară Maria a zămislit de la Duhul Sfînt (Matei 1, 20). Nu numai că nu s-a îndoit de zămislirea ei, ci şi cu mare smerenie şi supunere a slujit Fecioarei Maria la fuga în Egipt, ca şi în toată vremea vieţii lui, înţelegînd că prin aceasta el slujeşte lui Dumnezeu la taina mîntuirii neamului omenesc, aducîndu-şi aminte de cele scrise: Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută pe El cu toată inima (Psalm 118, 2); şi iarăşi Fericiţi sînt cei ce ascultă cuvîntul lui Dumnezeu şi îl păzesc (Luca 11, 28).
Sfinţii şi dumnezeieştii Apostoli au ascultat şi ei de Mîntuitorul cînd au fost chemaţi să fie vînători de oameni (Matei 4, 19-22; Luca 5, 11- 28). Pentru desăvîrşita lor ascultare de Hristos s-au învrednicit şi de mari daruri de la Dumnezeu şi s-au îmbrăcat cu putere de sus la Cincizecime (Luca 24, 49). Astfel au fost învăţaţi de Duhul Sfînt tot adevărul (Ioan 14, 26; 15, 26); au fost dăruiţi cu înţelepciunea nebănuită (Matei 10, 19-20; Marcu 13, 11); au primit putere să facă minuni (Matei 10, 1-8; Marcu 3, 13; 6, 7; 16, 20; Luca 9, 2; Fapte 2, 43); au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia (Matei 10, 1-7; 28, 19; Marcu 3, 14); au fost întăriţi să vestească mila şi iertarea păcatelor (Matei 16, 19; 18, 18; Luca 24, 47; Ioan 20, 23).
La judecata viitoare, Apostolii vor avea marea cinste de a judeca împreună cu Hristos poporul lui Israel, după mărturia Mîntuitorului Care a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, că cei ce aţi urmat Mie la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28).
Ascultare desăvîrşită a făcut şi mulţimea cea mare a mucenicilor, a ierarhilor şi a mărturisitorilor dreptei credinţe, care, împlinind cuvintele Mîntuitorului, şi-au pus sufletele lor pentru El şi pentru Evanghelie spre a-L dobîndi în viaţa cea veşnică (Matei 16, 25; Marcu 8, 35; Luca 9, 24). La fel a făcut şi marea mulţime a monahilor, care, auzind cuvîntul lui Hristos, că oricine va lăsa fraţi sau surori, sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau ţarine sau case pentru numele Meu, însutit va lua şi viaţă veşnică va moşteni (Matei 19, 29), au lăsat toate şi au urmat lui Hristos, prin supunere, ascultare, viaţă curată şi sărăcie de bună voie pînă la moarte, pentru mîntuirea sufletelor lor şi moştenirea Împărăţiei cerurilor. Asemenea lor au trăit sub ascultare toţi drepţii următori lui Hristos, părinţii şi înaintaşii noştri, silindu-se la ascultare şi împlinirea poruncilor Lui prin fapte bune, pentru a se încununa în ziua cea mare a judecăţii de apoi cînd dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după faptele sale.
În Evanghelia de azi, vedem că Apostolul Petru, după ce arată că toată noaptea s-a ostenit cu pescuitul şi nu a prins nimic, voind să facă ascultare învăţătorului Său, adică Mîntuitorului, Îi zice: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvîntul Tău (adică, crezînd cuvîntul Tău, voi face ascultare) voi arunca mreaja în mare. Şi aceasta făcînd, a prins mulţime de peşti, că li se rupeau mrejele, şi a făcut semn tovarăşilor lor din cealaltă corabie să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amîndouă corăbiile, încît erau gata să se afunde (Luca 5, 6-7).
Vedeţi roadele sfintei ascultări a Apostolului Petru? Cu toate că toată noaptea se ostenise în zadar, însă, ascultînd de cuvîntul Domnului, a aruncat mreaja în mare şi mult s-a înspăimîntat de marea mulţime de peşti ce a prins, încît, căzînd în genunchi la Iisus, a zis: Ieşi de la mine, Doamne, că sînt om păcătos! (Luca 5, 8). Aşadar, roadele ascultării Apostolului Petru au început a se arăta cu minunea pescuirii de peşti şi au crescut foarte şi s-au înmulţit spre slava lui Dumnezeu prin vînarea atîtor suflete către Împărăţia lui Dumnezeu. Atît el, cît şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, au devenit, prin ascultare faţă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, cei mai vestiţi pescari de oameni. Dar fiindcă ne este cuvîntul despre ascultarea de Dumnezeu şi despre roadele ce se nasc din ea, este bine să ştim că cel ce ascultă de Dumnezeu şi cel ce ascultă pentru Dumnezeu pe cel ce îl povăţuieşte pe calea mîntuirii, au aceeaşi plată, deoarece Însuşi Mîntuitorul a arătat acest lucru, zicînd: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 10, 16).
Iubiţi credincioşi,
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pe calea ascultării, şi a ascultat de Părintele Său pînă la moarte, şi încă moarte de cruce (Filipeni 2, 8). Pentru aceea şi Dumnezeu L-a înălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2, 9-11).
Biserica creştină este Biserica dragostei şi a ascultării, pentru că a fost întemeiată de Hristos prin iubirea Tatălui şi ascultarea "pînă la moarte de cruce" a Fiului. Mîntuitorul a ascultat de Tatăl, iar Apostolii Săi au ascultat de El. De aceea spunem că iubirea creştină şi acultarea duhovnicească mîntuiesc lumea. Însuşi Duhul Sfînt a venit pe pămînt trimis de Fiul, cu voia Tatălui, ca să întemeieze Biserica Sa şi să reverse Harul mîntuirii peste cei ce cred şi se botează în numele Preasfintei Treimi.
Vedeţi ce mare este puterea ascultării? Ea se naşte din credinţă şi dragoste. Că cine crede în Dumnezeu, Îl iubeşte şi ascultă de poruncile Lui. Iubirea Lui Dumnezeu este izvorul zidirii lumii văzute şi nevăzute. Cît timp îngerii au ascultat de Dumnezeu, nu existau nici diavoli, nici iad. Iar cînd Lucifer cu îngerii lui au căzut din ascultare, dorind să fie "asemenea Celui Preaînalt", ei au căzut "ca un fulger din cer" şi s-au transformat în diavoli. Asemenea lor cad în iad toţi creştinii neascultători care nu vor să asculte de nimeni şi trăiesc pe pămînt de capul lor.
Ascultarea stă la temelia cerului, a îngerilor, a planetelor, a Bisericii, a societăţii, a familiei, a fiecărui suflet care crede în Dumnezeu şi doreşte să se mîntuiască. Fără ascultare în societate nu este armonie, nici pace între popoare şi oameni. Fără ascultare de Dumnezeu, de Biserică, de păstori, care sînt urmaşii Apostolilor pe pămînt, nu este mîntuire, nu este unitate creştină, nu este pace în case şi în sufletele credincioşilor noştri.
De aceea, iubiţi credincioşi, sînteţi datori să păziţi poruncile Sfintei Evanghelii, să ascultaţi de Biserica Ortodoxă, mama noastră duhovnicească, întemeiată de Hristos, să ascultaţi de slujitorii sfinţiţi ai Bisericii, ca de Sfinţii Apostoli şi să ascultaţi de duhovnicii pe care vi i-a dat Dumnezeu, ca de Însuşi Hristos.
Cînd sună clopotele bisericii şi ne cheamă la slujbă, la Sfînta Liturghie, mai ales în sărbători, lăsaţi grijile casei şi mergeţi cu toţi la biserică. Îngerii Domnului vă vor scrie în cartea vieţii şi vă vor număra paşii. Seara şi dimineaţa şi oricînd mergeţi pe drum sau lucraţi cu mîinile, neîncetat să vă rugaţi, după porunca Sfîntului Apostol Pavel.
În timpul celor patru posturi ale Bisericii, nu uitaţi să vă spovediţi şi, dacă vă dă voie duhovnicul, să vă uniţi cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie. Acestea sînt cele mai mari daruri pe care ni le oferă Biserica după Botez. Apoi să vă creşteţi copiii în duhul ascultării, al credinţei ortodoxe, al smereniei şi al iubirii de Dumnezeu, hrănindu-i cu cărţi sfinte, cu cuvinte creştine ortodoxe, cu sfaturi părinteşti şi mai ales cu exemplul viu, curat al vieţii dumneavoastră.
Sectele sînt cancerul Bisericii. Ele se nasc din mîndrie şi neascultare. Că numai cei mîndri şi neascultători se rup de Biserică, hulesc pe Maica Domnului, aruncă din case icoanele şi Sfînta Cruce, se leapădă de cele sfinte şi urăsc pe păstorii daţi lor de Hristos. De aceea, nu discutaţi cu ei, fiind răzvrătiţi şi fii ai neascultării. Nu vorbiţi cu cei ce hulesc Biserica, pe sfinţi, icoanele şi Crucea. Ci rămîneţi în Biserica Vieţii, în Biserica iubirii şi ascultării. Aici în Biserică este Hristos, aici sînt Sfintele Taine, aici sînt îngerii şi sfinţii din cer, aici sînt oamenii credincioşi şi toţi părinţii din neam în neam.
De asemenea, nu uitaţi să ajutaţi şi dumneavoastră pe preot la slujbe, la curăţenia Bisericii şi la călăuzirea credincioşilor pe calea mîntuirii. Nu observaţi cum cei răi se îndeamnă unul pe altul la rău, la desfrîu, la furt şi la beţie? Cum să nu fim datori noi creştinii a ne îndemna, a ne sfătui şi a ne trage unii pe alţii la biserică, la Sfînta Liturghie, la post, la milostenie, la iertare şi la citirea cărţilor sfinte? Nu ajunge numai credinţa pentru mîntuire, că şi diavolii cred, dar din cauza mîndriei şi a neascultării nu au iertare.
Cu aceste sfaturi duhovniceşti închei această predică, reamintindu-vă că fără ascultare nu ne putem mîntui. Iar de vom trăi sub ascultare de Hristos, de Biserică şi de păstori, vom dobîndi şi pe pămînt binecuvîntare şi pace, iar dincolo viaţă veşnică vom moşteni. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu