3. /2 OCTOMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Sfințit Mc Ciprian și Sf Mc Iustina, fecioara;

Duminica a 19-a după Rusalii - Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor

Sf Sfințit Mc Ciprian și Sf Mc Iustina, fecioara

Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian mai era numit și Magul sau Vrăjitorul. În timpul împăratului Deciu (249-251) locuia în Antiohia (între Siria și Arabia). Părinții lui erau păgâni și oameni superstițioși.

Încă de mic a fost inițiat în tainele păgânismului, iar la vârsta de 10 ani lua parte la aducerea jertfelor pe Muntele Olimpului (Grecia) unde se credea a fi și locuința zeilor.

De aici a mers în Argos (Grecia), în Frigia (Asia Mică), în Egipt și Chaldeia unde a învățat științele magiei și astrologiei, ajungând un cunoscut vrăjitor al timpului său.

În același oraș, Antiohia, se afla și Sfânta Muceniță Iustina, fiica preotului păgân Edesis și a soției sale Kleonida.

Iustina auzind pe diaconul creștin Prailie vorbind despre Hristos unor oameni, a crezut și s-a alăturat Bisericii lui Hristos, mai pe urmă și părinții ei, primind în cele din urmă botezul.

Un tânăr din Antiohia, Aglaid, văzând frumusețea Iustinei încerca în orice fel să o ia pe aceasta de soție.

Însă iubirea Iustinei pentru Domnul nostru Iisus Hristos era prea mare ca Aglaid să reușească să o convingă. Atunci, tânărul Aglaid a cerut ajutorul vrăjitorului Ciprian care a încercat toate mijloacele prin care ar fi putut-o ispiti pe Iustina, însă au fost în zadar.

Ciprian și-a dat seama de puterea Crucii Mântuitorului Iisus Hristos și de faptul că s-a înșelat și luând cărțile vrăjitorești ca să le ardă, s-a dus la Episcopul Antim și căindu-se a fost botezat de către acesta și ridicat în treapta de diacon, preot și chiar Episcop. Sfânta Muceniță Iustina a fost ridicată în treapta de diaconiță.

Fiind aduși de către păgâni în fața guvernatorului Evtolmie, sunt supuși supliciilor, scăpând de fiecare dată nevătămați. De aceea, guvernatorul îi trimite în Nicomidia la împăratul Diocleția care îi condamnă la moarte prin sabie, osânda fiind împlinită pe malul râului Galus de lângă Nicomidia.

Troparul Sf. Ciprian (Glasul 4)

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu însuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice Ciprian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Troparul Sf. Iustina (Glasul 4)

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Iustina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Cunoscut pentru vrăjitoriile sale cumplite, lucrând cu demonii, Sfântul Ciprian a fost întors din iadul în care se afla de către Sfânta Muceniță Iustina, după ce prin vrăjile lui nu a reușit să o despartă de Dumnezeu. Au murit amândoi uciși de către închinătorii la idoli.

Trăind în Antiohia Siriei pe vremea împăratului Deciu, în secolul al III-lea, Sfântul Ciprian era filosof și vrăjitor. Punând la cale multe planuri pe care le lucra cu putere diavolească, a fost întors la dreapta credință de către Sfânta Muceniță Iustina. Fiind tocmit de un bărbat care se îndrăgostise de ea și nu reușea să îi câștige inima, Sfântul Ciprian a trimis de trei ori demonii peste fecioara creștină, dar fără izbândă.

Văzând acest lucru, a dat foc tuturor cărților pe care le avea și a primit Sfântul Botez, ajungând episcop. Prins împreună cu Iustina fecioara și fiind amândoi torturați, pentru că îi povățuiau spre Adevăr pe păgâni, cei doi au fost apoi trimiși în Nicomidia pentru a fi uciși, fiindu-le tăiate capetele.

Judecătorul, neprimind cuvintele în inima lui și neputând să răspundă la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat și să-i fie strunjit trupul.

Pe vremea împărăției lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof și vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut dinpărinți necredincioși, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgânescului și necuratului lor zeu, Apolon. În anul al șaptelea al vârstei sale îl încredințară la vrăjitori spre învățătura meșteșugului vrăjitoriei și a drăceștii înțelepciuni. Iar după zece ani de la nașterea sa a fost trimis de părinți spre săvârșirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgânii îl numeau locuință dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulțime de idoli întru care mulți diavoli locuiau.

Ciprian a învățat în acel munte înalt mult meșteșug diavolesc, căci știa felurite năluciri drăcești; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete și ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini și câmpii, a aduce vătămări și răni asupra oamenilor și se învățase la înțelepciunea cea pierzătoare și prea rea lucrare diavolească. Și a văzut acolo nenumărate pâlcuri drăcești împreună cu stăpânul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alții slujeau, alții chiuiau, lăudând pe stăpânul său, iar alții erau trimiși în toată lumea spre înșelarea popoarelor.

A văzut acolo pe toți zeii și zeițele păgâne și felurite năluciri și vedenii, la care se învăța câte patruzeci de zile în post; că mânca după apusul soarelui nu pâine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Când era de cincisprezece ani avea ca dascăli șapte slujitori mari care slujeau la cele șapte planete. De la acei jerfitori a învățat multe taine diavolești. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind câtva timp zeiței Ira, a învățat multe meșteșuguri de la slujitorul care era acolo. Și a petrecut și în Tauropoli slujind zeiței Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia și a deprins să facă fel de fel de vrăji și năluciri, ca aceea ca morții din morminte să grăiască.

Având douăzeci de ani, a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăților și multe farmece și vrăjitorii învăța. La treizeci de ani a mers la caldei și acolo a învățat să citească în stele. Și în Antiohia a mers, fiind atunci desăvârșit în toată răutatea: vrăjitor și fermecător, pierzător de suflete, mare prieten și credincioasă slugă a stăpânitorului iadului, cu care singur față în față a vorbit și de cinste mare de la dânsul s-a învrednicit. De acest lucru singur a mărturisit, zicând: „Să mă credeți pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat și l-am sărutat și am grăit cu dânsul și cu aceia care sunt la dânsul mai mari și m-au iubit și mi-au lăudat înțelegerea mea și înaintea tuturor a zis: „Iată noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastră, vremelnic de împărtășania noastră”. Și mi-au făgăduit că au să mă pună boier, după ieșirea mea din trup și cât timp eu am să petrec pe pământ, în toate au să-mi ajute și mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar când ieșeam de la dânsul a strigat către mine: „Îmbărbătează-te, nevoitorule Cipriane” și, sculându-se, m-a petrecut, încât și toți mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toți boierii lor pe mine mă ascultau, văzând cinstea ce mi se făcea de către dânsul. Era chipul lui ca o floare de iarbă și capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur și pietre luminoase, care lumină chipul acela și hainele lui erau minunate. Iar când se întorcea încoace sau încolo se cutremura tot locul acela și mulți stăteau lângă scaunul lui cu fel de fel de rânduieli ale duhurilor răutății, întru mare supunere. Eu cu totul pe mine mă dădusem atunci, supunându-mă la toată porunca lui”. Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian după întoarcerea sa la Dumnezeu.

Este arătat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea supărând pe oameni și înșelându-i. În Antiohia a petrecut multă vreme și a adus pe mulți oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulți i-a ucis cu otrăvurile și cu farmecele, pe copii și pe copile spre jertfă diavolilor îi înjunghia și pe mulți i-a învățat la vrăjile sale rele: pe unii îi învăța să zboare prin văzduh, pe alții să plutească cu luntrea prin nori, pe alții i-a făcut să umble pe ape. De toți păgânii era cinstit și slăvit ca un mare jertfitor și preaînțelept slujitor al necuraților lor zei și mulți alergau la dânsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajută la desfrânare, altora la mânie, la vrajbă și la izbândirea răutăților, iar altora în zavistie le ajuta. Acum era cu totul în fundul iadului și în gurile diavolești, fiu al gheenei, părtaș al celor diavolești și al pierzării celei veșnice. Iar Domnul, Cel ce nu voiește moartea păcătosului, pentru negrăita Sa bunătate și pentru milostivirea cea nebiruită de păcatele omenești, a vrut ca pe acest om să-l caute și pe cel afundat în adâncul iadului din prăpastie să-l scoată și să-l mântuiască, spre arătarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, căci nu este păcat să biruiască iubirea Lui de oameni. Și l-a mântuit pe Ciprian din pierzarea lui în acest chip:

În acea vreme era în Antiohia o fecioară cu numele de Iustina, care s-a născut din părinți pagâni. Tatăl ei se numea Edesie și era slujitor idolesc, iar maică să se numea Cleodonia. Fecioara Iustina când a ajuns la vârsta desăvârșită, șezând în casa sa la fereastră, a auzit din întâmplare un cuvânt de mântuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie și care grăia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos „că S-a născut din curata Fecioară Maria și, multe minuni făcând, a voit a pătimi pentru mântuirea noastră și a înviat din morți și S-a înălțat la ceruri și a stat de-a dreapta Tatălui și împărățește în veci”.

Această propovăduire a diaconului a căzut pe pământ bun în inima Iustinei, căci degrabă a început a aduce rod și a dezrădăcina din ea toți spinii necredinței. Iustina voia ca mai mult și mai desăvârșit să învețe de la acel diacon, însă nu îndrăznea să-l caute pe el, împiedicând-o feciorelnica rușine. Însă mergea adeseori, în taină, la biserica lui Hristos, ascultând cuvintele lui Dumnezeu; și lucrând în inima ei Duhul Sfânt, a crezut în Hristos. Și în scurtă vreme și pe maica ei a făcut-o să creadă și după aceea și pe bătrânul ei tată l-a adus la credință; el, văzând înțelegerea fiicei sale și auzind cuvintele ei cele înțelepte, socotea în sine că idolii, fiind făcuți de mâini omenești, cum pot să fie ei dumnezei, neavând nici suflet, nici suflare? Și o vedenie minunată a văzut el noaptea în vis, prin dumnezeiască arătare: adică o tabără mare de îngeri purtători de lumină, iar în mijlocul lor era Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, și L-a auzit pe El grăindu-i: „Veniți la Mine și vă voi da vouă cerească împărăție”. Apoi, deșteptându-se din somn, Edesie îndată a mers cu femeia și cu fiica sa la episcopul creștinesc pe care îl chema Optat, rugându-l pe el să-i învețe credința lui Hristos și să le dea lor Sfântul Botez și i-a spus lui cuvintele fiicei sale și îngereasca vedenie pe care singur o văzuse.

Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de întoarcerea lor și, grăindu-le mult despre credința în Hristos, a botezat pe Edesie și pe Cleodonia, femeia sa și pe fiica lor Iustina și, împărtășindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar după ce s-a întărit Edesie în credința lui Hristos, văzând episcopul evlavia lui, l-a făcut preot; și petrecu în fapte bune și în frică de Dumnezeu un an și șase luni și așa, în sfânta credință, și-a sfârșit viața. Iar Iustina bine s-a nevoit în poruncile Domnului, iubind pe Mirele său Hristos și slujindu-I Lui în rugăciuni, în feciorie și în curățenie, în post și în mare înfrânare. Iar vrăjmașul cel ce urăște neamul omenesc, văzând o viață ca aceasta a ei, a zavistuit faptele ei cele bune și a început a o supăra, felurite nevoi și necazuri pornindu-i împotrivă.

Era atunci în Antiohia un tânăr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de părinți bogați și slăviți, viețuind cu desfătare întru deșertăciunea lumii acesteia. Și acesta, într-o vreme oarecare, a văzut-o pe Iustina fecioara mergând la biserică și s-a minunat de frumusețea ei. Iar diavolul a pus gând rău în inima lui asupra ei și, aprinzându-se de dorul ei, Aglaid a început a se gândi în toate chipurile, că întru cunoștința și dragostea ei să vie și, înșelând-o, să aducă pe mielușeaua cea curată a lui Hristos întru necurăția cea gândită de dânsul. Și pândea calea ei, ori unde avea să meargă fecioară și, întâmpinând-o, o amăgea cu cuvinte desfrânate, lăudându-i frumusețea. Apoi, spunându-i cuvinte de fericire și arătându-și dragostea sa către dânsa, cu curse înșelătoare și meșteșugit împletite o urmărea pe ea spre desfrânare. Iar fecioara se întorcea și fugea de dânsul, înfricoșându-se de el și nu voia să-i asculte înșelătoarele și viclenele cuvinte. Și tânărul, dorind frumusețile ei cele feciorești, a trimis la dânsa rugăminte ca să voiască să-i fie lui soție. Iar ea a răspuns către dânsul: „Am pe Mirele meu Hristos căruia Îi slujesc și curăția mea îmi păstrez. Acela și sufletul și trupul meu îmi păzește de toată necurăția”.

Un răspuns că acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid și mai mult a dorit-o, aprinzându-l pe el diavol. Neputând nicidecum să o amăgească, a gândit că s-o răpească; și adunând spre ajutor tineri fără de rânduiala, asemenea lui, i-a păzit calea pe care obișnuia fecioară să meargă spre biserică la rugăciune. Acolo a întâmpinat-o și a prins-o, ducând-o cu sila spre casa lui. Iar ea a început a striga foarte tare, bătându-l pe el peste gură și scuipând asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au ieșit din casele lor și au alergat ca s-o scoată din mâinile tânărului cel nerușinat ca din gura lupului și au reușit să o ia pe mielușeaua cea fără prihană, pe Sfânta Iustina. Și au fugit toți cei nelegiuiți, iar Aglaid cu rușine s-a dus la casa sa.

Neștiind ce să mai facă, înmulțindu-se în el răutatea patimii, s-a ispitit cu încă un lucru rău: a mers la marele vrăjitor și fermecător, Ciprian, jertfitorul idolesc și acestuia, spunându-i necazul său, i-a cerut ajutor, făgăduind să-i dea mult aur și argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dânsul, îl mângâia făgăduindu-i că toată dorința lui i-o va îndeplini. „Eu, a zis el, voi face ca această fecioară singură să căute dragostea ta și te va dori pe tine mai mult decât tu pe ea”. Așa, mângâindu-l, i-a dat bună nădejde.

Luând Ciprian cărțile sale de învățătură a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl știa că degrabă poate să aprindă cu necurată dorire inima Iustinei spre tânărul acela. Iar diavolul i-a făgăduit cu sârguință să-i îndeplinească dorința și cu mândrie a zis: „Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat cetăți, ziduri am surpat, case am despărțit, vărsări de sânge și ucideri de tată am făcut; învrăjbiri și mânie mare între frați și între soți am pus, pe cei ce voiau să petreacă mult în feciorie i-am adus în necurăție; pe călugării cei ce se nevoiau prin munți și la multă postire se deprindeau, negândindu-se niciodată la trup, în poftă desfrânării i-am adus și i-am învățat să slujească patimilor trupești, iar pe alții, care întru pocăință și întru lepădarea de toate veniseră, iarăși i-am întors la cele dintâi lucruri rele și pe mulți din cei ce petreceau în curăție, i-am aruncat în desfrânare. Deci, oare nu pot eu că pe această fecioară spre dragostea lui Aglaid să o plec? Și ce să zic mai mult? Cu lucrul voi arăta puterea mea degrabă. Deci, primește această doctorie - și îi dădu un vas plin - și dă-o tânărului aceluia ca să stropească locuința Iustinei și vei vedea ce va fi”. Acestea zicând, s-a dus, iar Ciprian, chemându-l pe Aglaid, l-a trimis pe el să stropească în taină casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. Și făcându-se aceasta, a intrat diavolul desfrânării cu săgețile cele aprinse ale poftei trupești, ca să rănească prin desfrânare inimă cea feciorească și trupul ei și cu pofta cea necurată să-l aprindă.

Avea obiceiul fecioara aceea că în toate nopțile să-și facă rugăciunile sale către Domnul. Și a fost după obicei, când în ceasul al treilea din noapte, sculându-se se ruga lui Dumnezeu, a simțit ca de năprasnă o tulburare în trupul ei și furtună rea de pofta cea trupească și aprinderea focului gheenei. Și a fost acea supărare și în acel vifor dinăuntru multă vreme; îi venea întru pomenire acel Aglaid, căci se ridicase în ea gândurile cele rele. Se mira fecioară și singură de sine se rușina, simțindu-și sângele fierbând ca într-o căldare și se gândea la lucruri de care întotdeauna, ca de niște necurățenii, se scârbea. Și cu bună cunoștință fiind Iustina, a înțeles că de la diavol i s-a tras acest război întru dânsa și îndată, înarmându-se cu arma semnului crucii, a alergat către Dumnezeu cu fierbinte rugăciune și a strigăt din adâncul inimii către Hristos, Mirele său, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iată, vrăjmașii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregătit pentru picioarele mele și au smerit sufletul meu; iar eu mi-am adus aminte de numele Tău și m-am veselit și când mă supără ei pe mine, eu la Tine scap și nădăjduiesc, spre a nu se bucura vrăjmașul meu de mine; căci știi, Doamne Dumnezeul meu, că eu sunt roaba Ta și curăția trupului meu pentru Tine o păzesc și sufletul meu Ție ți l-am încredințat. Deci, păzește pe oaia Ta, Păstorule bun, nu mă lăsa întru mâncarea fiarelor celor ce caută să mă înghită pe mine, dă-mi biruința poftei celei rele a trupului meu”. Astfel, sfânta fecioară, stăruind mult în rugăciune, a rușinat pe vrăjmașul care, fiind biruit de rugăciunea ei, a fugit de la dânsa cu rușine; și s-a întors odihna în trupul și în inima Iustinei și s-a stins văpaia poftei, iar războiul a încetat și fierberea sângelui s-a potolit și Iustina a dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântare de biruință.

Diavolul s-a întors la Ciprian cu veste rea, că nu a reușit întru nimic. Dar Ciprian l-a întrebat pe el din care pricină nu a putut s-o supună pe acea fecioară. Iar el, cu toate că nu voia, i-a spus adevărul, zicând: „Pentru aceasta nu am reușit, pentru că am văzut pe ea un semn de care m-am înfricoșat, și din această cauză nu am putut ca să o biruiesc”. Ciprian a chemat un diavol mai cumplit și l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Și mergând acesta, a făcut mai multe decât cel dintâi, căci cu mare putere a năvălit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugăciune s-a înarmat și mai mare nevoință a arătat, pentru că s-a îmbrăcat în haină de păr și își chinuia trupul său cu înfrânarea și cu postul, numai pâine și apă mâncând. Și așa, îmblânzindu-și patimile trupului, a biruit pe diavol și l-a gonit cu rușine, iar el, la fel ca și cel dintâi, nesporind nimic, s-a întors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre căpeteniile diavolești și i-a spus despre slăbiciunea celorlalți doi diavoli trimiși care nu au putut să covârșească o fecioară și a cerut de la dânsul ajutor. Iar el a ocărât pe diavolii cei dintii cu sălbăticie, ca pe cei ce nu sunt bine iscusiți în acel lucru și ca pe cei ce nu știau cum să îndulcească desfrânarea în inima fecioarei. Și i-a dat bună nădejde lui Ciprian, făgăduindu-i că singur, în alt chip, să ispitească pe fecioară.

Ducându-se de la Ciprian, s-a prefăcut pe sine în chip de femeie și așa a intrat la Iustina; și, șezând, a început a grăi cu dânsa cuvintele cele dumnezeiești, ca și cum ar fi vrut să urmeze vieții și curăției ei; o întreba ce fel de plată o să aibă pentru această viață sfântă și pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: „Mare și negrăită este plată pentru cei ce viețuiesc în curăție, și mâhnire mare au oamenii care nu bagă de seamă o visterie mare ca aceasta a curăției îngerești”. Iar diavolul, descoperindu-și nerușinarea, cu meșteșug a început a o amăgi, zicându-i: „Apoi în ce chip ar putea să fie lumea și cum s-ar naște oamenii? De ar fi păzit Eva curăția, apoi de unde s-ar fi înmulțit neamul omenesc? Cu adevărat, bună este însoțirea, pe care singur Dumnezeu a rânduit-o, și Sfânta Scriptură o laudă, zicând: Cinstită este nunta întru toate și patul nespurcat. Mulți sfinți ai lui Dumnezeu oare nu au fost întru însoțirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mângâierea omului, ca spre copiii săi căutând să se înveselească și să laude pe Dumnezeu?”.

Niște cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amăgitor și mai bine decât Eva l-a biruit pe el; pentru că, neintrînd în mai multă vorbă cu dânsul, a alergat degrabă la limanul Crucii lui Hristos. Și a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei și inima și-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele său, și îndată a pierit diavolul, cu mai mare rușine ca cei dintâi. Acel mare diavol a venit și la Ciprian, tulburat; și cunoscând Ciprian că nici acela nu a reușit nimic, a zis către diavol: „Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruiești, fiind diavol puternic și iscusit mai mult ca alții în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi feciorești? Deci, spuneți-mi mie: cu ce fel de arme vi se împotrivește vouă și cum puterea voastră cea tare neputincioasă o face?”. Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, deși nevrând, a mărturisit: „Nu putem, a zis el, să privim spre semnul crucii, ci fugim de dânsul, căci ne arde precum focul și ne gonește departe”. Ciprian s-a supărat foarte tare asupra diavolului, că l-a adus întru rușine și se certa cu dânsul, zicându-i: „Dar așa este puterea voastră, că o fecioară neputincioasă vă biruiește?”. Atunci diavolul, vrând să-l mângâie pe Ciprian, a încercat să facă alt lucru, în acest fel: s-a prefăcut în chipul Iustinei și a mers la Aglaid, că așa părându-i-se lui Aglaid că este Iustina cu adevărat își va împlini datoria sa și nu va fi arătată neputința lor cea diavolească, nici Ciprian nu se va afla întru rușine.

Când a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie și alergând la ea, a cuprins-o și o săruta, zicând: „Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina”. Și cum a zis tânărul cuvântul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputând nici numele Iustinei să-l rabde, iar tânărul s-a înspăimântat foarte tare și, alergând la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întâmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dânsul chip de pasăre și făcându-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei și voia să se așeze pe casă. S-a întâmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră și văzând-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid și a fugit. Și a pierit de la Aglaid și acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre și puțin a lipsit de a nu muri cazând jos, căci cu mâinile s-a apucat de vârful casei și, ținându-se, a rămas spânzurat. De nu ar fi fost coborât de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul și ar fi murit. Și așa, nereușind nimic, s-a întors tânărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzându-se înfrânt și s-a hotărât că singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întâi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; și încă nu se apropia de ușile casei ei, iar nălucirea și înșelătoarea asemănare cu cea de femeie și cu cea de pasăre au pierit de la dânsul și s-a întors rușinat.

După aceasta, a început Ciprian a face izbândire rușinii sale, și a adus cu ajutorul vrăjilor sale ispite asupra casei Iustinei și asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor și ale cunoscuților ei, ca odinioară diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea și cu răni îi arunca pe dânșii în necaz nemăsurat. Apoi a lovit-o și pe Iustina cu o boală, încât zăcea la pat și plângea maică să pentru dânsa. Iar ea o mângâia pe maică să, precum David, zicând: „Nu voi muri, ci vie voi fi, și voi povesti lucrurile Domnului”. Însă nu numai asupra ei și asupra rudeniilor ei, ci și asupra cetății (Dumnezeu așa a voit), a adus Ciprian vătămare, din cauza mâniei sale celei neîmblânzite și din pricina rușinii celei mari. Și erau răni între dobitoace și multe boli între oameni. Și prin lucrare diavolească a străbătut vestea prin întreaga cetate, că marele jertfitor Ciprian pedepsește cetatea pentru Iustina, care i se împotrivește. Adunându-se nu puțini dintre cinstiții cetățeni, au mers la Iustina și cu mânie au sfătuit-o pe dânsa ca să nu-l mai mâhnească pe Ciprian și să se mărite cu Aglaid, ca să nu pătimească toți mai multă supărare pentru dânsa. Iar ea pe toți îi mângâia, încredințându-i că degrabă toate vătămăturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a și întâmplat. Pentru că după ce Sfânta Iustina s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu, îndată toată puterea diavolească a pierit și toți s-au tămăduit de boli și s-au vindecat de răni.

Schimbându-se lucrurile, popoarele Îl preamăreau pe Hristos, iar de Ciprian și de meșteșugul lui cel vrăjitoresc își băteau joc, încât acum Ciprian nici între oameni nu se mai arăta de rușinea cea mare și chiar și de cei cunoscuți se rușina. Apoi, înștiințându-se bine că semnul crucii și numele lui Hristos nimic nu poate să le biruiască, și-a venit în fire și a zis către diavol: „Pierzătorule și al tuturor înșelătorule, vistierule a toată necurăția și înșelăciunea, acum ți-am cunoscut neputința, că dacă de umbra crucii te temi și de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face când singur Hristos va veni asupra ta? Dacă pe cei ce se însemnează cu crucea nu-i poți birui, apoi pe cine vei scoate din mâinile lui Hristos? Acum am cunoscut că nu ești nimic și nu poți nimic și nu ai putere de izbândire. M-am înșelat eu, ticălosul, ascultându-te pe tine și crezând în înșelăciunea ta; deci, depărtează-te de la mine, blestematule, depărtează-te, că de acum mi se cade mie să rog pe creștini că să mă miluiască. Mi se cade mie să alerg la cei dreptcredincioși ca să mă izbăvească și să se îngrijească pentru mântuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrăjmaș al adevărului și potrivnic și urîtor a toată lumea!”.

Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca să-l ucidă și, năpădind asupra lui, a început a-l sugruma, bătându-l. Și nu avea Ciprian ajutor de la nimeni și nu știa cum să-și ajute lui și să se izbăvească din cumplitele mâini diavolești și, încă fiind viu, și-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se împotrivea Iustina la toată puterea diavolească și a zis: „Dumnezeul Iustinei, ajută-mi și mie!”. Apoi, ridicându-și mâna, și-a făcut semnul crucii și îndată diavolul ca o săgeată întinsă a pierit de la dânsul. Iar el, răcorindu-se și căpătând îndrăzneală și chemând numele lui Hristos, se însemna cu semnul crucii și în felul acesta se împotrivea diavolului, ocărându-l și blestemându-l. Diavolul stătea departe de dânsul și nu îndrăznea să se apropie, pentru semnul crucii și pentru numele lui Hristos, care îl înfricoșau și îl îngrozeau, zicându-i: „Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!”. Și, mâniindu-se asupra lui, a răcnit ca un leu și s-a dus.

Ciprian, luând toate cărțile vrăjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul creștin, și, căzând la picioarele lui, se ruga să-l miluiască pe el și să-i dea lui Sfântul Botez. Iar episcopul, știindu-l pe el mare vrăjitor și tuturor înfricoșat, socotea că a venit la dânsul cu înșelăciune și îl îndepărta, zicându-i: „Multe rele faci între pagini și să nu faci acestea și între creștini, ca să nu pieri degrabă”. Iar Ciprian, plângând, i-a povestit episcopului toate răutățile sale și cărțile sale i le-a dat ca să le ardă. Văzând episcopul smerenia lui, i-a arătat și l-a învățat pe el sfânta credință și i-a poruncit lui ca să se pregătească să primească Sfântul Botez. Iar cărțile lui le-a ars înaintea tuturor creștinilor cetății. Apoi, ducându-se Ciprian cu inima umilită, plângea pentru păcatele sale, presărându-și cenușă pe cap și făcea pocăință, strigând către adevăratul Dumnezeu și Îl ruga pentru curățirea fărădelegilor sale. A doua zi, intrând în biserică, asculta cuvântul lui Dumnezeu cu mângâiere și bucurie, stând între cei credincioși. Iar când celor chemați diaconul le poruncea să iasă afară, zicându-le: „Câți sunteți chemați, ieșiți!”, alții ieșeau, iar Ciprian nu a voit să iasă, ci a zis către diacon: „Rob al lui Hristos sunt, nu mă goni pe mine de aici”. Iar diaconul i-a zis lui: „De vreme ce încă nedesăvârșit ești întru Sfântul Botez, pentru aceasta ești dator să ieși”. Iar el a răspuns: „Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a păzit pe mine de diavol și pe fecioara Iustina curată a păzit-o și m-a miluit pe mine; deci, nu mă izgoni din biserică până ce voi fi creștin desăvârșit”. Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului și episcopul, cunoscându-i osârdia lui și căldura inimii pentru credința în Hristos, l-a chemat la sine și neîntârziat l-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Aflând despre aceasta Sfânta Iustina mare mulțumire a înălțat către Dumnezeu și multe milostenii a dat săracilor și prinoase a făcut la biserică. Iar pe Ciprian, episcopul l-a făcut citeț în a opta zi, în a douăzecea zi l-a făcut ipodiacon și în a treizecea zi l-a făcut diacon, iar după un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbându-și obiceiul, din zi în zi mai strâmtă își făcea calea vieții, totdeauna plângând pentru faptele sale cele rele de mai înainte și a mers din putere în putere și din bunătate în bunătate. Apoi, curînd a fost numit episcop și în acea dregătorie a arătat o viață asemănătoare cu cea a multor sfinți mari și bine a păstorit turma lui Hristos. Iar pe sfânta Iustina fecioară a făcut-o diaconiță și i-a încredințat ei o mănăstire de fecioare, făcând-o pe ea stareță asupra acelor fecioare creștine. Și mult norod păgân, prin chipul și prin învățătura sa, de la închinarea de idoli întorcându-i, i-a câștigat și i-a unit cu Biserica lui Hristos. Și se împuțina slăvirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulțea.

Văzând diavolul o viață ca aceasta a lui Ciprian și sârguință să pentru credința lui Hristos și pentru mântuirea sufletelor omenești, scrâșnea din dinți împotriva lui. Și a îndemnat pe pagâni să-l clevetească pe Ciprian înaintea stăpânitorilor părților din răsărit, că pe idolii lor i-a defăimat și mult norod dintre aceștia a întors la adevărata credință, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Îl slăvește. Adunându-se necredincioșii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stăpânea atunci în părțile acelea și au clevetit pe Ciprian, împreună cu Iustina, aducând asupra lor multe pricini: precum că și idolilor și împăratului și tuturor stăpânitorilor potrivnici sunt și tulbură poporul, amețindu-l și ducându-l în urma lor spre închinarea la Hristos cel răstignit. Și pe stăpânitor l-a rugat ca amândoi, Ciprian și Iustina, cu moarte să fie pedepsiți. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca să fie prinși și Ciprian și Iustina și în temniță să-i arunce. Și mergând în Damasc, i-a luat pe amândoi ca să-i judece.

Acolo, șezând la judecată, i-au adus de față pe legații lui Hristos, pe Ciprian și pe Iustina, și judecătorul a zis către Ciprian: „Pentru ce ți-ai schimbat slava ta cea dintâi, fiind mai înainte vestit slujitor al vechilor zei și pe mulți oameni la dânșii aducând?”. Iar Sfântul Ciprian i le-a spus lui toate pe rând, așa cum a cunoscut neputința și înșelăciunea diavolească și a cunoscut puterea lui Hristos, de care toți diavolii se tem și se cutremură și de semnul cinstitei cruci se sting; și și-a spus toată pricina întoarcerii sale către Hristos, pentru care se arată gata îndată a muri. Iar judecătorul, neprimind cuvintele în inima lui și neputând să răspundă la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat și să-i fie strunjit trupul, iar pe Sfânta Iustina s-o bată peste gură și peste ochi. Și au fost chinuiți multă vreme, dar neîncetat îl mărturiseau pe Hristos și răbdau toate chinurile cu mulțumire. După aceea i-au aruncat pe ei în temniță; apoi cu îmbunări îi îndemna către închinarea la idoli.

După ce n-a reușit să-i întoarcă de la credința lor, judecătorul a poruncit să fie aruncați într-o găleată cu apă fiartă; și căldarea aceea, deși fierbea întruna, cu nimic nu i-a vătămat pe dânșii și, ca într-o răcoreală Îl preamăreau pe Dumnezeu. Văzând aceasta, un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: „Și eu așijderea în numele zeului Asclepie, în acest foc voi intra și pe vrăjitorii aceștia îi voi rușina”. Când acesta s-a atins de foc, îndată a murit. Judecătorul, văzând acest lucru, s-a înfricoșat și, nemaivrând să-i judece, i-a trimis la împăratul Claudiu care se afla în Nicomidia și i-a scris despre toate cele făcute de dânșii. Iar împăratul i-a judecat și i-a osândit la moarte prin tăiere cu sabie.

După ce i-au dus la locul unde trebuiau să fie omorâți, și-a cerut Ciprian vreme de rugăciune, pentru ca mai înainte pe Iustina s-o omoare, căci se temea ca ea să nu se înfricoșeze de moartea lui. Iar ea, bucuroasă, și-a plecat capul sub sabie și la Mirele său Hristos s-a dus.

Văzând moartea cea nevinovată a lor, un om oarecare, pe care îl chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dânșii, și, aprinzându-se cu duhul către Dumnezeu, a căzut în genunchi lângă Sfântul Ciprian, sărutându-l și mărturisindu-se pe sine creștin. Îndată alături de Ciprian și Teoctist a fost osândit la moarte prin tăiere. Și așa fiind omorâți ei, și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.

Trupurile lor au zăcut șase zile neîngropate și fiind acolo niște străini le-au luat în taină și le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinților lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina și Teoctist. La mormântul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugăciuni să tămăduiască Domnul și bolile noastre cele trupești și sufletești. Amin.

Sfânta Iustina a zis: „Mare și negrăită este plată pentru cei ce viețuiesc în curăție, și mâhnire mare au oamenii care nu bagă de seamă o visterie mare ca aceasta a curăției îngerești”.

În timpul domniei lui Deciu, era în Antiohia o fecioară cu numele de Iustina, care s-a născut din părinți pagâni. Tatăl ei se numea Edesie și era slujitor idolesc, iar maică să se numea Cleodonia. Fecioara Iustina când a ajuns la vârsta desăvârșită, șezând în casa sa la fereastră, a auzit din întâmplare un cuvânt de mântuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie și care grăia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos „că S-a născut din curata Fecioară Maria și, multe minuni făcând, a voit a pătimi pentru mântuirea noastră și a înviat din morți și S-a înălțat la ceruri și a stat de-a dreapta Tatălui și împărățește în veci”.

Duminica a 19-a după Rusalii - Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor

Ev Luca 6, 31 - 36

Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.

Ap II Corinteni 11, 31 - 33; 12, 1 - 9

Fraților, Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, știe că nu mint! În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă, dar, printr-o fereastră, am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coș, și am scăpat din mâinile lui. Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuși la vedenii și la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu știu, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Și-l știu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda, decât numai în slăbiciunile mele. Fiindcă, chiar de aș vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. Și, pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; și mi-a zis: Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.

Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii - Despre iubirea vrăjmașilor (Pr. Ilie Cleopa)

Nimeni nu știe mai bine neputința firii omenești ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înțelegem că El nu ne rânduiește niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu știe prea luminat adâncul neputinței firii omenești, și cele ce ne sunt prea de nevoie spre mântuire.

„Iar Eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc.“ (Matei 5, 44)

Iubiți credincioși,

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind toată Legea și toți proorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul apoi nimeni nu poate spune că iubește pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întâi pe aproapele său. Acest lucru îl spune și Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: „Dacă zice cineva că iubește pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?“ (I Ioan 4, 20).

Așadar, Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi ne poruncește să iubim pe vrăjmașii noștri, căci această poruncă își are temelia în dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), și nu avem dreptul să urâm pe nimeni, căci toți sunt zidiți de Dumnezeu și poartă aceeași fire ca și noi. Dar poate va zice cineva că Sfânta Scriptură arată totuși că putem urâ pe unii oameni, cum spune psalmistul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât, și asupra vrăjmașilor Tăi m-am mâhnit. Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani“ (Psalmi 138, 21-22).

Aici este vorba de eretici, care urăsc și schimbă adevărul dogmelor dreptei credințe și calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceștia nu-i putem iubi la fel, după mărturia care zice: „Pe călcătorii de Lege i-am urât“ (Psalmi 118, 113). Dar va zice cineva: „Aceștia nu sunt oameni? Cum putem să-i urâm?" La această întrebare îți răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicând: „Pe eretici, ca pe niște hulitori și vrăjmași ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci câini, lupi și antihriști". Iar Domnul zice: Nu dați cele sfinte câinilor. Și Sfântul Ioan Evanghelistul zice: „Că mulți antihriști s-au făcut. Și deci pe aceștia nu se cuvine a-i iubi în aceeași măsură, nici a locui împreună cu dânșii, nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mânca, nici a-i saluta, ca nu cumva de învățătura lor să ne împărătășim." (Sfântul Efrem Sirul, tomul III, Mânăstirea Neamț, 1823, p. 156).

Dar poate întreba cineva: „Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel?” Vom răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Adică hulesc pe Dumnezeu și se ridică împotriva Duhului Sfânt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci și a icoanelor, împotriva Bisericii, a preoției, a Sfintelor Taine și răstălmăcesc Sfânta Scriptură. Prin acest greu păcat, ereticii și sectanții sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-i urâ, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui și a-i îndemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea Sfânta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe vrăjmași și a le face bine, atunci când ei nu sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu și voiesc a veni la adevăr. Că precum decât toate faptele bune mai mare este dragostea, tot așa decât toate păcatele cel mai greu este ura de frate.

Nici o poruncă nu a înălțat și a slăvit așa de mult învățătura Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmași. Cu adevărat această poruncă desăvârșește toate poruncile Legii vechi, căci nici un dătător de lege mai înainte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu a putut a se înălța cu înțelegerea până la atâta desăvârșire, de a învăța și a legiui cu hotărâre iubirea de vrăjmași. Numai această poruncă dacă s-ar sârgui oamenii să o păzească, ar face raiul pe pământ, ar aduce mare liniște, pace și fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, când aceasta lipsește dintre oameni, toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările și toate tulburările se fac pe pământ.

Dar poate va zice cineva, că foarte grea și cu anevoie de îndeplinit este această poruncă. Dacă vom judeca drept, vom înțelege că deloc nu este greu și cu neputință, ci este ușoară și mântuitoare de suflete. Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: „Luați jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară“ (Matei 11, 29-30). Iar Sfântul Efrem Sirul zice despre iubirea vrăjmașilor: „Ce greutate sau ce osteneală este a ierta fratelui greșelile cele ușoare și a ne numi vrednici să ni se ierte și nouă păcatele noastre?" (Op. cit., p. 31).

Iubiți credincioși,

Nimeni nu știe mai bine neputința firii omenești ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înțelegem că El nu ne rânduiește niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu știe prea luminat adâncul neputinței firii omenești, și cele ce ne sunt prea de nevoie spre mântuire. De aceea, pentru a ne învăța taina iubirii de vrăjmași, El se coboară cu dragoste și cu milă până la slaba noastră pricepere și zice: „Precum voiți a vă face vouă oamenii, și voi faceți asemenea lor“ (Luca 6, 31).

O, îndurare, o, milă, o, bunătate și înțelepciune a lui Dumnezeu, fără de margini! Că zice: „Nu-ți spun ție lucruri mari și grele; ci te îndemn și te învăț aproape de priceperea ta. Fă și tu altuia cele ce dorești să-ți facă altul ție. Dacă dorești să fii vorbit de rău, vorbește și tu de rău pe altul. Dacă dorești să fii ocărât de altul, ocărăște-l și tu pe el. Dacă dorești să fii necinstit și păgubit de altul, fă și tu la fel aproapelui tău; iar dacă dorești să fii cinstit de altul, să fii vorbit și ajutat la nevoie, apoi silește-te să faci și tu asemenea aproapelui tău".

Sfântul Apostol Pavel zice: „Lepădați toate lucrurile întunericului“ (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă mintea și inima omului; dar mai greu decât toate păcatele, ura ne întunecă mintea și inima.

Acest lucru îl arată cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicând: „Cela ce urăște pe fratele său, întru întuneric umblă și nu știe încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui“ (I Ioan 2, 11). Și dacă „Dumnezeu este dragoste și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el“ (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaște că suntem în Dumnezeu și că dragostea Lui petrece în noi, când vom vedea că inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru și de sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simți că se naște în inima noastră întristare și amărăciune pentru binele și sporul aproapelui, din aceasta să cunoaștem sigur că nu suntem în Dumnezeu și Dumnezeu nu petrece în noi!

Să înțelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui“ (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita această învățătură, ne vom ușura împlinirea învățăturii Sfintei Evanghelii de azi, în care Mântuitorul ne poruncește să iubim pe vrăjmași. Căci căutând noi folosul și binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea și fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Și așa, dragostea de Dumnezeu și de aproapele va rămâne pururea între noi.

Deci, preadreaptă, preasfântă și preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmași. Iar dacă nouă ni se pare grea și cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în inima noastră nici cât de puțin dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deșarte și al, altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfânt, care sunt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, și toate celelalte pe care le arată Sfântul Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.

Zice Domnul, iarăși, în Evanghelia de astăzi: „De iubiți pe cei ce vă iubesc, ce mulțumită veți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și, de faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac. Și, dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce plată aveți? Doar și păcătoșii dau împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi. Voi iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați împrumut, nimic nădăjduind în schimb și plata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaânalt, căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi.“ (Luca 6, 32-35).

Cât de mare adevăr și câtă dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci dacă fac bine cuiva și aștept ca și el să-mi facă mie la fel, atunci ce plată mai aștept de la Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu privește răsplătirea mea în veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu scopul de a câștiga în veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am împrumutat ca să mi se împrumute, am dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot nădăjdui răsplată de la Dumnezeu în veacul viitor, căci mintea mea nu privește spre plata cea vremelnică de la acela ce i-am făcut bine, ci spre bunătățile cele veșnice din veacul viitor.

Atunci, după cuvântul Domnului, „plata voastră multă este în ceruri“ (Matei 5, 12). Încă un lucru mult mai mare și preaslăvit. Prin facerea noastră de bine către aproapele, fără a nădăjdui de la ei nimic în veacul de acum, ne facem fiii Celui Preaînalt, după cum zice Sfânta Scriptură: Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt (Psalmi 81, 6).

Această vrednicie, de a ne face fii după dar ai lui Dumnezeu este cu totul străină de priceperea și înțelegerea noastră pentru bogăția slavei lui Dumnezeu, prin care vom deveni fii după Dar ai lui Dumnezeu în veacul de acum și cel viitor. Adică să fim oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), după măsura Darului Său, Care este bun spre cei nemulțumitori și răi, răsare soarele Său și peste cei buni și peste cei răi, și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți.

Iubiți credincioși,

Până aici am vorbit de câtă slavă și cinste se vor învrednici cei ce vor avea în sufletele lor dragostea de Dumnezeu și de aproapele și se vor sili să îndeplinească porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi pe vrăjmașii lor. Acum să ne întrebăm: Oare au existat în Legea Veche și cea Nouă oameni care s-au ridicat cu fapta la această desăvârșită dragoste a iubirii de vrăjmași?

La această întrebare, vom răspunde cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi și vom arăta că mulți au ajuns a îndeplini această sfântă poruncă a iubirii de vrăjmași, atât în Legea Veche cât și în cea Nouă.

Mai întâi să ne aducem aminte de proorocul și împăratul David, care, încă cu o mie de ani înainte de venirea Domnului, s-a sârguit a împlini cu fapta aceasta sfântă și dumnezeiască poruncă.

Cine a citit în Sfânta Scriptură, știe câtă ură avea regele Saul asupra lui David și câtă vreme l-a prigonit și căuta în tot chipul să-l piardă, cum însuși David zice către Ionatan, prietenul său: „Viu este Dumnezeu și viu este sufletul tău, că precum am zis, n-a rămas fără numai un pas între mine și moarte“ (I Regi 20, 3), prin aceasta arătând cât de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omorî. Iar proorocul David nu s-a răzbunat pe Saul când i-a căzut în mâini că putea prea lesne să-l omoare. Căci Saul dormea greu în peșteră și David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de viața lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).

Și a doua oară, când împăratul Saul dormea în mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat sulița de la cap și vasul cu apă, și iarăși nu s-a atins de viața lui, măcar că adesea îl îndemna să-L omoare atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba și mai mult, când împăratul Saul a fost lovit de un duh rău de la Dumnezeu, David venea și-i cânta din harfă, gonind duhul cel rău de la el (I Regi, 19, 9).

Iar în Legea Harului cel dintâi care a îndeplinit cu lucrul și cu cuvântul această Evanghelie, a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai că învăța porunca iubirii de vrăjmași, ci El întâi a îndeplinit-o cu lucrul. Atunci când era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe cei ce L-au răstignit, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!“ (Luca 23, 34). La fel și Sfântul Apostol și arhidiacon Ștefan, ușa mucenicilor, a împlinit porunca iubirii de vrăjmași, căci plecându-și genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl ucideau cu pietre, zicând: „Doamne, primește duhul meu... și nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicând acestea, a adormit“ (Fapte 7, 59-60). La fel au făcut și ceilalți apostoli, care fiind ocărâți, mângâiau pe vrăjmașii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin această mare virtute a iubirii de vrăjmași, au strălucit în lume milioane de martiri, de ierarhi, de mărturisitori și cuvioși părinți și toți care în veacul de acum au purtat în mintea și în inima lor, dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

(Părintele Ilie Cleopa)

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

vineri, 30 septembrie 2022

Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii - Despre iubirea vrăjmașilor (Pr. Ilie Cleopa)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz