3. /29 SEPTEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Cuv Chiriac Sihastrul;
Sf Mc Petronia
Sf Cuv Chiriac Sihastrul
Sfântul Cuvios Chiriac, cât de bătrân era, tot iubea ostenelile și nevoințele, stând la cântări cu osârdie. Niciodată nu s-a aflat șezând degeaba, ci ori se ruga, ori lucra ceva.
Cuviosul Chiriac era de neam din Corint; tată era Ioan, presbiterul sfintei soborniceștii Biserici, iar mamă, Evdochia; s-a născut pe timpul împărăției lui Teodosie cel mic, cam pe la sfârșitul împărăției lui. Era rudă cu Petru, episcopul Corintului, de care, în tinerețe, a fost pus citeț la aceeași sobornicească Biserică, în Corint. Și se îndeletnicea cu osârdie cu citirea dumnezeieștilor cărți de dimineața până seara și de seara până dimineața tot la citire ședea; și tot citind el așa, a ajuns în nedumerire și a început a se minuna cum din început Dumnezeu a rânduit pe toate cele folositoare spre mântuirea omului! Cum, în tot neamul omenesc, pe cei ce I-au plăcut Lui, de multă cinste I-a învrednicit, luminați și preaînălțați i-a făcut! Că pe Avel, pentru jertfă, l-a prea înălțat; pe Enoh, fiindcă bine i-a plăcut Lui, cu mutarea în rai l-a cinstit; pentru dreptate pe Noe, scânteia neamului omenesc, l-a păzit întreg și nevătămat în apele potopului; pe Avraam pentru credința lui cea tare, l-a arătat tată a multe neamuri, dreptcredincioasa preoție a lui Melhisedec a arătat-o a fi bine primită; pe Iosif, pentru curăție l-a mărit, pe Iov, pildă de răbdare, l-a dat lumii; pe Moise, puitor de lege l-a făcut, pe Isus al lui Navi, l-a pus soarelui și lunei înfrînător, pe David l-a arătat prooroc, împărat și strămoș al înfricoșatei taine; văpaia cuptorului Babilonului a schimbat-o tinerilor în rouă. Dar mai mult se minuna gândind de cea fără de sămânță și nespusă zămislire și naștere, cum Fecioară a fost maică, pururea fecioară! Cum Dumnezeu, fiind Cuvântul, om S-a făcut neschimbat și a prădat prin cruce iadul și, pe șarpele cel înșelător călcându-l, pe Adam iar l-a băgat în rai! Acestea și altele mai multe purtându-le în mintea sa fericitul Chiriac și viețile multor sfinți citindu-le, ardea cu duhul. Și i s-a deschis inima lui în frica lui Dumnezeu, pentru că a dorit ca să râvnească celor ce au viețuit cu bună plăcere și gândea să meargă la sfânta cetate a Ierusalimului și acolo, lepă-dîndu-se de cele din viață, unui Dumnezeu să-I slujească. Iar acestea gândindu-le, a intrat în biserică într-o Duminică și a auzit în Sfânta Evanghelie citindu-se aceste cuvinte ale lui Hristos: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). Deci, a înțeles că pentru dîn-sul este ceea ce se grăiește și îndată a ieșit din biserică nespunând la nimeni nimic. A mers la malul mării unde era limanul de corăbii și, aflând o corabie care era gata să plece spre Palestina, și punându-și nădejdea în Dumnezeu, a intrat într-însa și a început a merge.
Avea atunci copilul Chiriac de-abia optsprezece ani de la naștere când, ca un alt Iacov, a ieșit din casa tatălui său lăsându-le pe toate pentru Dumnezeu și degrabă a sosit la sfânta cetate a Ierusalimului. Atunci era acolo episcop Anastasie, în al optulea an al episcopiei sale și în al noulea an al împărăției lui Leon.
Umblând Chiriac prin sfintele locuri, a mers la un om al lui Dumnezeu, anume Evstorghie, care zidise o mănăstire aproape de sfântul Sion și, fiind primit de dânsul, a iernat acolo. Privind la nevoințele călugărești, primea din ostenelile lor începuturi și ca pe o scară, din treaptă în treaptă, se suia spre vârful vieții celei îmbunătățite.
Viețuind el acolo, auzise pe mulți povestindu-i de Sfântul Eftimie, felul cum făcuse lavra în pustie și despre viața lui cea desăvârșită și sfânta. A rugat, deci, pe fericitul Evstorghie ca să-l lase și pe el să se ducă să vadă lavra lui Eftimie, pentru că iubea pustiul și dorea să viețuiască într-însul. Iar Evstorghie, învățându-l mult pe Chiriac, l-a lăsat să plece la Cuviosul Eftimie cu bine-cuvîntare, după ce făcură rugăciune. Iar Eftimie l-a primit cu dragoste, văzând înainte într-însul dumnezeieștile dăruiri cele ce erau să fie și degrabă, chiar cu mâinile sale, l-a îmbrăcat în schimă și l-a trimis spre Iordan, la Sfântul Gherasim, după ce Teoctist cel mare se mutase la Domnul. Ajungând acolo Sfântul Gherasim, văzând pe Chiriac tânăr, i-a poruncit să viețuiască în mănăstirea de obște și să slujească în ascultări. Iar el se arăta gata la toate ostenelile și petrecea în bucătărie, tăind lemne, aducând apă, fierbând bucate și săvârșea toată ascultarea cu mulțumire nedându-și odihnă, ziua și noaptea își ostenea trupul: ziua în ascultarea mănăstirească slujea cu silință, iar noaptea sta la rugăciune, primind cândva puțin somn. Postul lui era în acest chip: după două zile gusta pâine și apă; iar când, după obiceiul dezlegării praznicului, se întâmpla cândva să guste puțin vin, mai întâi îl amesteca pe el bine cu apă, așijderea și în untuldelemn turna apă.
Văzând Cuviosul Gherasim o așa înfrânare la anii săi cei tineri se minuna, și-l iubea pe el. Avea obicei Gherasim, în sfintele patruzeci de zile, de ieșea din mănăstire și se ducea în cel mai adânc pustiu care se chema Ruva, în care și cuviosul Eftimie oarecând sălășluise. Drept aceea, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrânarea cea mare, îl lua și pe el cu sine. Chiriac, în toate Duminicile se împărtășea cu Sfintele Taine din mâinile lui Gherasim și petrecea în liniștea pustiului până la Duminica Stâlparilor, când se întorcea în mănăstire cu mult folos pentru sufletele lor. Iar după câtăva vreme cuviosul părintele nostru Eftimie a plecat către Domnul. Cuviosul Gherasim, șezând în chilia sa, a cunoscut această pristăvire, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălțând la cer cu bucurie sufletul cuviosului Eftimie și, sculându-se, a luat pe Chiriac și au mers în lavra lui Eftimie și l-au aflat pe el sfârșit în Domnul. Îngropând cinstitul lui trup, s-a întors la chilia sa cu iubitul său ucenic Chiriac. În anul al noulea al venirii lui Chiriac în Palestina, marele plăcut al lui Dumnezeu, Gherasim, a trecut de la cele pământești la veșnicele locașuri și Chiriac s-a întors iar în lavra cuviosului Eftimie, unde de la început din sfintele lui mâini a luat îngerescul chip.
Era atunci egumen în lavră Ilie, de la care a cerut Chiriac o chilie deosebită și a șezut, liniștindu-se, în al douăzeci și șaptelea an al vârstei sale. Avea acolo un prieten al său, călugăr, anume Toma, pustnic mare și desăvârșit în viață, către care mare dragoste întru Duhul Sfânt a câștigat și se folosea unul de altul, pentru că erau amândoi plini de darul lui Dumnezeu.
Dar nu s-au mângâiat multă vreme de prieteneasca lor petrecere, că i-a despărțit pe ei dumnezeiască voire astfel: a fost trimis fericitul Toma de către diaconul Fid în Alexandria, ca să cumpere oarecare lucruri pentru trebuințele mănăstirești; și avea cărți de la episcopul Martirie, pentru Timotei, arhiepiscopul Alexandriei. Când a intrat Toma ca să-și dea scrisorile, l-a oprit pe el arhiepiscopul, cunoscând darul cel ce era într-însul și, hirotonisindu-l pe el, l-a pus episcop în țara Etiopiei. Ajungând acolo fericitul Toma, pe toată a luminat-o și multe semne și minuni făcând, a păscut bine turma cea încredințată lui.
Iar sfântul Chiriac, despărțindu-se de bunul lui prieten, a luat tăcere mai adâncă și viețuia închizându-se în chilie, ca un îngropat în mormânt, numai cu singur Dumnezeu vorbind. Și a petrecut în acel locaș zece ani, în care a și fost hirotonit diacon.
În acea vreme, amândouă mănăstirile, atât a lui Eftimie cât și a lui Teoctist, aveau amândouă viață de obște și țineau o rânduială singură, întocmai după poruncile marelui Eftimie. Iar vrăjmașul, ridicând o tulburare oarecare, a făcut între amândouă mănăstirile dezbinare și despărțire. Atunci, Sfântul Chiriac s-a mâhnit pentru despărțirea ce se făcuse între mănăstiri și, ieșind din locașul său, s-a dus în mănăstirea Suchiei, pe care a întemeiat-o cuviosul Hariton. Acolo fiind primit ca un nou începător, a început a petrece iar în ascultări, făcând patru ani felurite slujbe, în bucătărie și în bolniță, pe toți părinții mângâindu-i. După ce l-a rânduit la altar, ca să săvârșească slujba diaconească trei ani, l-a făcut preot la patruzeci de ani de la nașterea sa, apoi l-a rânduit canonarh și ascultarea aceasta a ținut-o optsprezece ani. Și a petrecut în acea mănăstire a Suchiei mai mult de treizeci de ani.
Și adeverea însuși că, fiind el canonarh, nu l-a văzut vreodată soarele mâncând, nici mâniindu-se pe cineva. Spunea că în toate serile, stând în chilie la rugăciune, începea Psaltirea, și o săvârșea până la lovirea în toacă, pentru slujba cea de miezul nopții.
Apoi, dorind viață mai aspră, s-a dus în pustie, când era de șaptezeci de ani de la nașterea sa. Avea cu sine un ucenic, cu care, umblând multe zile, au ajuns la pustia care se numea Hatufa și s-au sălășluit într-însa. Neavând cu ce să se hrănească, că erau verdețurile pustiei aceleia foarte amare, s-a rugat lui Dumnezeu și, crezând bunătății lui, a zis ucenicului: „Mergi, fiule, și adună verdețuri amare și le fierbe. Bine este cuvântat Dumnezeul cel Atotputernic, că cu acele verdețuri poate El să ne hrănească pe noi”. Și a făcut ucenicul după porunca sfântului. Iar Dumnezeu, Cel ce hrănește pe toți cei ce nădăjduiesc spre Dânsul, a prefăcut amărăciunea verdețurilor acelora în dulceață și s-au hrănit cu dânsele patru ani. Sfârșindu-se al patrulea an, un mare comite din Tecui, auzind despre dânsul de la cei ce pășteau oile prin pustie, a încărcat un catâr cu pâine și a mers la dânsul pentru binecuvântare și rugăciune și i-a adus pâinile acelea. Iar el, după rugăciune, vorbind cu dânsul mult pentru folosul sufletului, i-a dat voie să plece, binecuvântându-l. Și de atunci a mâncat pâini de acelea. Odată, ucenicul a fiert verdețuri fără de porunca fericitului său stăpân și, când a gustat dintr-însele, le-a aflat atât de amare, încât nu putea să le sufere pe ele și și-a pierdut glasul său din amărăciunea aceea mare. Iar starețul, înțelegând pricina răgușelii lui, s-a rugat deasupra capului lui și i-a dat din Prea Curatele Taine și așa l-a făcut sănătos. Apoi, învățându-l pe el, zicea: „Nu totdeauna Dumnezeu vrea să facă minunile, ci numai în vremea primejdiilor și a nevoilor noastre. Când nu aveam pâine, ne-a îndulcit nouă Dumnezeu verdețurile spre hrană, iar acum avem pâine și ce trebuință este de minunea aceea, ca verdețurile cele amare să se îndulcească?”. Iar după o vreme, sfârșindu-se pâinea, iar era nevoie de hrană. Starețul a zis ucenicului: „Bine este cuvântat Dumnezeu, fiule! Adună și fierbe verdețuri”. Și a făcut ucenicul după poruncă și sosind ceasul mâncării, nu vroia ucenicul să guste, temându-se ca să nu pătimească iar rău. Iar starețul, însemnând fiertura cu semnul Crucii, singur a gustat întâi, apoi și ucenicul, privind la dânsul a îndrăznit a gusta și el și a rămas fără vătămare, că aflară mâncarea dulce ca și mai întâi, și de atunci iar se hrăneau cu acele verdețuri.
Iar în anul al cincilea al petrecerii lui în acele pustii, trecând un om, tecuitean de neam și auzind de fericitul Chiriac, a adus la dânsul pe fiul său pe care cumplit îl muncea diavolul la lună nouă, și a rugat pe sfântul ca să-l miluiască pe fiul lui și să izgonească dintr-însul pe acel rău chinuitor. Fericitul a făcut pentru dânsul rugăciune și l-a uns cu untdelemn, însemnând pe dânsul semnul crucii, și a izgonit pe diavol. S-a întors omul cu fiul sănătos la casa sa și a spus la toți minunea aceea. Apoi, ducându-se vestea despre sfânt prin toate hotarele acelea, începură a veni la dânsul mulți: unul pentru binecuvântare, altul cerând tămăduire, iar altul ca să vorbească cu dânsul și dorind să se folosească de la el, mult îl supărau. El, fugind de laudă omenească, s-a dus în pustia cea mai dinăuntru, care se chema Ruva, și a petrecut într-însa cinci ani, hrănindu-se cu rădăcini și cu o buruiană ce se numea melagria, și cu odraslele tinere de trestie. Dar și acolo a fost aflat de unii care au mers la dânsul ducându-și pe bolnavii lor și pe cei ce pătimeau de duhuri necurate, pe care îi tămăduia cu semnul crucii și cu rugăciunea.
Deci, nevrând să rabde și acolo supărarea, s-a dus de la Ruva și s-a sălășluit la un loc pustiu și ascuns, unde nici un sihastru nu era. Iar locul acela se numea Susachimc și era ca la două zeci de stadii departe de mănăstirea Suchiului. De acolo se pogorau două râuri adânci, iar după aceea se uscase, nemairămînînd decât semnul adâncimii celei mari care fusese.
Unii zic că acelea erau râurile Itamului, de care David a zis în psalmi: „Tu ai secat râurile Itamului” (Psalmul 73, 16). Și a petrecut acolo Chiriac șapte ani, având viață îngerească.
A fost cu voința lui Dumnezeu în părțile acelea foamete și moarte și, temându-se părinții lavrei Suchiului de mânia ce le venise asupra s-au dus la Sfântul Chiriac, rugându-l pe el să vină în mănăstirea lor, crezând că dacă Sfântul Chiriac va fi cu dânșii, se va întoarce de la dânșii mânia lui Dumnezeu. Așa a și fost.
Mergând Cuviosul Chiriac în lavră după dorința fraților, a început a viețui aproape de mănăstire, într-o peșteră sihăstrească, în care mănăstire viețuia Cuviosul, părintele nostru Hariton.
În acea vreme se înmulțea eresul lui Origen, pentru a cărui dezrădăcinare Sfântul Chiriac a suferit multe osteneli. Și cu rugăciunea și cu cuvântul, acea învățătură eretică, fără de Dumnezeu pierzând-o, pe cei înșelați i-a întors de la amăgire, iar pe cei drepți credincioși i-a întărit în credință. De acest lucru grăiește Chiril, scriitorul vieții acestuia, zicând așa: „Eu, ieșind atunci din lavra marelui Eftimie, am mers în lavra Sfântului Sava, la părintele Ioan, episcopul cel din liniște, și am fost trimis de dânsul cu cărți la Avva Chiriac, înștiințându-l de războiul ce a fost din cauza ereticilor în sfânta cetate și rugându-l pe el să se ostenească în rugăciuni către Dumnezeu, ca să cadă degrabă înalta socoteală a lui Hon și Leontie, începătorii ereziei, care bârfesc asupra lui Hristos cu hulirile lui Origen. Sosind eu în locașul Suchiului, am mers la peștera Cuviosului Hariton și închinându-mă fericitului Chiriac, i-am dat scrisoarea și i-am spus și din gură cele ce-mi poruncise minunatul Ioan liniștitorul, iar el mi-a zis mie: „Să nu se mâhnească părintele cel ce te-a trimis, că degrabă vom vedea, cu darul lui Dumnezeu, risipirea eresului”. Și a prorocit grabnica moarte a lui Hon și a lui Leontie, care se țineau de dogmele lui Origen († 254). Deci, întinzând cuvânt de învățătură, mi-a arătat mie nebunia și amăgirea origeniților, și cum prin dumnezeiasca descoperire i s-a arătat lui vătămarea eresului aceluia și pierzarea celor înșelați de el. Apoi, înțelegând fericitul că din lavra marelui Eftimie sunt călugărit, mi-a zis: „Iată dar, frate, părtaș al mănăstirii mele ești”. Și a început a-mi spune multe despre Sfântul Eftimie spre folosul meu. Și așa, cu povestirile cele folositoare și cu vorbă sa cea dulce hrănindu-mi sufletul meu, m-a binecuvântat cu pace. Și degrabă s-a împlinit proorocia fericitului Chiriac că, murind deodată începătorii eresurilor, s-a risipit puterea eretică și a încetat războiul cel din mijloc asupra dreptmăritorilor. Atunci Chiriac, fiind fără de grijă, a ieșit din peștera cuviosului Hariton și a mers iar la liniște în Susachim, la nouăzeci și nouă de ani ai vieții sale, și s-a liniștit într-însa opt ani.
Eu, iar poftind să văd fața cea cu sfânta podoabă a cuviosului și să mă îndulcesc de vorbele lui cele dulci, am mers în locașul Suchiului și aflând acolo pe Ioan, ucenicul lui, ne-am dus cu dânsul în Susachim, ca să vedem pe Fericitul Chiriac. Când ne apropiam de locul acela, ne-a întâmpinat pe noi un leu foarte mare și înfricoșat, pe care, văzându-l, m-am temut foarte mult, dar Ioan, ucenicul sfântului, văzându-mă spăimântat, mi-a zis: „Nu te teme, frate Chirile, că leul acesta este ascultător al părintelui nostru, și nu vatămă pe frații cei ce vin la dânsul”. Iar leul, văzându-ne pe noi venind la stareț, s-a dat la o parte din cale. Și văzându-mă pe mine Avva Chiriac, a zis: „Iată, fratele mănăstirii mele, Chiril, vine la mine”. Și s-a bucurat de mine. Apoi, făcând rugăciune, am șezut vorbind, și i-a spus lui de mine, Ioan, ucenicul lui: „Părinte, fratele Chiril văzând leul, s-a temut foarte mult”.
Deci, mi-a zis mie starețul: „Să nu te temi, fiule Chiril, de leul acesta, că el petrece cu mine și-mi păzește aceste puține verdețuri de caprele sălbatice”. Și, vorbind, mi-a spus mie multe despre marele Eftimie și de alți pustnici părinți, care au viețuit cu fapte bune. Apoi, a poruncit ca să-mi pună înainte mâncare și mâncând noi, a venit leul și stă înaintea noastră; și, sculându-se starețul, i-a dat lui o bucată de pâine, zicându-i: „Mergi de păzește verdețurile”. Iar mie mi-a zis: „Oare vezi, fiule, pe leul acesta!? Nu numai verdețurile îmi păzește, ci și pe tâlhari și pe barbari îi gonește de aici, pentru că de multe ori oameni răi au năvălit asupra acestui loc sărac și leul i-a gonit pe ei”.
Iar eu, auzind acestea, m-am mirat și am proslăvit pe Dumnezeul cel ce a supus fiarele ca pe niște oi plăcutului Său. Și am petrecut la dânsul o zi și am luat multă învățătură de la dânsul. Iar a doua zi, făcând rugăciune, mi-a dat binecuvântare și am plecat cu bine, poruncind ucenicului său să mă petreacă.
Ieșind, am aflat leul în cale șezând pe labe și mâncând o capră sălbatică. Și am stat, neîndrăznind a merge pe cărare alături de el. Iar el, văzându-ne pe noi că stăm, și-a lăsat vânatul dându-se la o parte din cale, până ce am trecut.
Locul la care viețuia Cuviosul era sec și fără apă; nu avea nici fântâna. Deci, săpând fericitul într-o piatră o groapă, aduna într-însa iarna apă, care îi era destulă pentru trebuință și spre udarea verdețurilor peste toată lavra. Într-o vară, în luna lui Iulie, fiind arșiță mare, s-a uscat apa cea adunată în piatră și se mâhnea sfântul, neavând apă. Deci, ridicându-și ochii spre Cer, s-a rugat zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai adăpat în pustie pe Israel cel însetat, dă-mi mie în pustia această puțină apă, pentru cele de nevoie trebuințe ale săracului meu trup”.
Și îndată s-a arătat un nor mic deasupra Susakimului, unde viețuia, a plouat împrejurul chiliei lui și i-a umplut toate gropile cele ce erau în pietre. Așa degrabă a ascultat Dumnezeu pe robul său.
Încă cu dreptate socotesc spre folos - zice același scriitor al vieții acestui Chiril - a spune aici și acestea, pe care mi le-a povestit părintele Ioan, ucenicul fericitului Chiriac. Umblând noi prin pustie, mi-a arătat un loc, zicându-mi: „Aceasta este locuința fericitei Maria”. Și l-am rugat pe dânsul să-mi spună despre ea. Iar el a început, zicând așa: „A fost cu mult înainte, când mergeam împreună cu prietenul meu, fratele Chiriac. Căutând, am văzut de departe pe un om stând; socoteam că este un om pustnic și, grăbindu-ne, am mers spre dânsul, vrând să ne închinăm lui, însă apropiindu-ne la locul acela, el îndată s-a ferit de noi. Ne-am înfricoșat și ne-am spăimântat și, socotind că am văzut un duh viclean, am stat la rugăciune. Iar după rugăciune, căutând încoace și încolo, am aflat o peșteră în pământ și am cunoscut că nu un duh viclean, ci un rob al lui Dumnezeu este cel care s-a ascuns dinaintea noastră. Iar noi, mergând aproape de peșteră, l-am rugat cu jurământ ca să se arate nouă, să nu ne lipsească pe noi de rugăciunile sale și de vorbe folositoare. Și am auzit din peșteră acest răspuns: „Ce folos vreți de la mine ? Sunt o femeie proastă și păcătoasă”. Și ne-a întrebat pe noi: „Voi unde mergeți?”. I-am răspuns: „Noi mergem la părintele Chiriac Sihastrul. Dar spune-ne nouă, pentru Dumnezeu, cum te numești și care este viața ta? De unde ești și din ce pricină ai venit aici?”. Ea a răspuns: „Duceți-vă unde ați plecat, iar când vă veți întoarce, vă voi spune”. Însă noi ne-am jurat că nu ne vom duce până ce nu vom auzi de la dânsa numele și viața ei. Iar ea, văzând că nu vrem să ne ducem, a început a vorbi astfel din peșteră, fără să o vedem la față: „Mă numesc Maria. Am fost cititoare de psalmi în Biserica Învierii lui Hristos; pe mulți diavolul îi aprindea asupra mea și temându-mă că să nu fiu vinovată de sminteală spurcatelor gânduri ale cuiva și să nu adaug păcate lângă păcatele mele m-am rugat lui Dumnezeu cu osârdie, ca să mă izbăvească de păcat și de niște sminteli ca acestea. Deci, odată umplându-mi inima cu frica lui Dumnezeu, am mers la Siloam, am scos un vas de apă, am luat și o coșniță cu bob muiat, am ieșit noaptea din sfânta cetate și, încredințându-mă ajutorului lui Dumnezeu, m-am dus în pustie, iar Dumnezeu a binevoit de m-a adus aici. Sunt optsprezece ani de când viețuiesc aici, și cu darul lui Dumnezeu nu mi s-a sfârșit apa, nici coșnița cu bob până astăzi. Acum, vă rog să mergeți la părintele Chiriac și să vă sfârșiți slujba voastră, iar când vă veți întoarce, să mă cercetați sărmana de mine!”. Acestea auzindu-le, am mers la părintele Chiriac, spunându-i toate cele aflate de la fericită Maria. Iar părintele Chiriac s-a minunat, zicând: "Mărire Ție Dumnezeul nostru, că ai sfinți ascunși, nu numai bărbați, ci și femei, slujindu-ți Ție în taină. Deci, să mergeți fiii mei la plăcuta lui Dumnezeu și ce vă va zice vouă, să păziți”.
Noi, întorcându-ne de la părintele Chiriac, am mers la peștera fericitei Maria, și am strigat-o zicând: „Roaba lui Dumnezeu, Maria, iată, am venit după porunca ta! Însă ea nu ne-a răspuns. Apoi, apropiindu-ne la intrarea peșterii, am făcut rugăciunea și nu ne-a răspuns nouă. Deci, intrând înăuntrul peșterii, am găsit-o pe ea sfârșită în Domnul. Iar din sfântul ei trup ieșea miros mult și plăcut. Dar neavând în ce să o învelim ca să o îngropăm, ne-am dus la mănăstire, am luat de-acolo toate cele trebuincioase și, îmbrăcând-o pe ea, am îngropat-o în peșteră, astupând peștera cu pietre”.
Aceasta mi-a spus părintele Ioan, iar eu m-am minunat de o viață ca aceea a roabei lui Dumnezeu și am socotit să o dau în scris ca să o citească și alții spre umilința celor ce o vor auzi și întru mărirea iubitorului de oameni Dumnezeu, Care dă răbdare celor ce-L iubesc pe El.
Până aici povestește Kiril, scriitorul vieții sfintei, cele auzite de la Ioan, ucenicul lui Chiriac. Apoi adaugă și acestea: că sfârșindu-se al optulea an al vieții lui Chiriac în Susakim, ajunsese Cuviosul, la adânci bătrânețe, pentru că avea de la nașterea să o sută și șapte ani și adunându-se părinții locașului Sukiului, s-au sfătuit zicând: „Să nu se mute din acestea de pe pământ un părinte că acesta; viețuind departe de locașul nostru și neștiind despre plecarea lui cinstită din trup, ne-am lipsi de binecuvântarea lui cea de la sfârșit”. Și mergând la dânsul, l-au rugat mult ca să se mute de la Susakim în peștera cuviosului Hariton, care este aproape de mănăstirea în care mai înainte a petrecut, când s-a luptat cu partizanii lui Origen. Iar el, abia plecându-se, i-a ascultat și, aducându-l la mănăstire, s-a sălășluit în peștera lui Hariton, cu doi ani mai înainte de călătoria sa la Dumnezeu.
Iar eu sărmanul - zice scriitorul - adeseori mergeam acolo și îl mângâiam pe el. Am luat multă sporire sufletească din sfintele lui vorbe și m-am folosit din nevoințele lui cele mari. Cât de bătrân era, tot iubea osteneli și nevoințe, stând la cântări cu osârdie, și niciodată nu s-a aflat șezând degeaba, ci sau se ruga, sau lucra ceva. Era bărbat bine, apropiat, prevăzător, învățător și binecredincios la stat înalt și drept, având tot trupul fără vătămare, și era plin de Duhul sfânt și de Dumnezeiescul dar.
Iar când a binevoit Domnul nostru ca după multele lui osteneli să-l mute la cereasca odihnă, a fost lovit Cuviosul de o boală trupească și a zăcut puține zile. Deci, chemând pe egumenul locașului aceluia și pe frați, i-a învățat pe ei pentru mântuire și sărutând pe toți, i-a binecuvântat. Apoi, căutând spre cer și întinzându-și mâinile, s-a rugat pentru toți frații, dându-și cinstitul și sfântul său suflet în mâinile Domnului, în luna lui Septembrie, în douăzeci și nouă de zile. El a trăit cu totul o sută și nouă ani, iar frații, plângând mult, au îngropat sfântul lui trup, slăvind pe Dumnezeu cu psalmi cuviincioși și cu cântări și pomenind ostenelile cele de mulți ani ale plăcutului Lui.
Deci, să fie și de la noi, păcătoșii Dumnezeului nostru, slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sf Mc Petronia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu