2. /25 OCTOMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători

Decese

·    621 - A decedat Papa Bonifaciu al V-lea, conducator al Bisericii Romei din 23 decembrie 619 si pana la moartea sa.

Papa Bonifaciu al V-lea – foto: ro.wikipedia.org

Papa Bonifaciu al V-lea a fost Papă al Romei în perioada 23 decembrie 619 – 25 octombrie 625. A restaurat catacomba “San Nicomede” pe via Nomentana în apropiere de actuala Porta Pia de la Roma. S-a implicat în activitatea de încreștinarea Angliei și a publicat decretul papal care acorda bisericii privilegiul de a fi loc de refugiu pentru criminali și proscriși în general. Papa Bonifaciu al V-lea a fost înmormântat la Catedrala San Pietro din Roma.

·         686: A decedat printul – poet  Ōtsu (n. 663-25), fiul împăratului Temmu al Japoniei si al  printesei  OTA. Ca poet, el este cunoscut pentru relația sa epistolara cu Lady Ishikawa. Ōtsu parea un succesor probabil al tatăl său pe tronul imperial, dar a fost  forțatsă se sinucidă in urma unor acuzații false de rebeliune,  aduse împotriva lui de către împărăteasa Jito,  care urmarea sa-l  promoveze  succesor la tronul imperial  pe propriul fiu, Printul Kusakabe.

·         1047: A murit regele Magnus Olafsson (n. cca 1024-1025). Mai bine cunoscut sub numele de Magnus cel Bun, a fost regele Norvegiei  și rege al Danemarcei. A  fost încoronat rege la vârsta de 11 ani. În 1042, el a fost, de asemenea, încoronat rege al Danemarcei. Magnus a condus cele două țări până în 1047, când a murit în circumstanțe neclare. După moartea sa, regatul său a fost împărțit între Harald Hardrada în Norvegia și Sweyn Estridsson în Danemarca.

·         1154: Ștefan al Angliei (n. 1096 – d. 25 octombrie 1154), a fost Regele Angliei în perioada 1135 - 1154, ultimul membru din Dinastia normandă. Ștefan s-a născut în regiunea Blois din Franța, a fost fiul lui Ștefan, Conte de Blois căsătorit cu Adela a Angliei (fiica Regelui William I al Angliei și a Matildei de Flandra).

Ștefan

Părinți Ștefan al II-lea de Blois Adela of Normandy[*]  Frați și surori Lithuisia de Blois Mathilde of Blois[*] Eleonora de Blois Agnès de Blois[*] Theobald al II-lea de Champagne Henry of Blois[*] Guillaume de Sully  Căsătorit cu Matilda de Boulogne Copii Eustațiu al IV-lea de Boulogne Guillaume I de Boulogne Maria de Boulogne

·         1359: Beatrice a Castiliei sau Beatriz (8 martie 1293^[1] – 25 octombrie 1359),^[2][3] a fost Infantă a Castiliei, fiica regelui Sancho al IV-lea și a reginei María de Molina. Ea a fost regină consort a Portugaliei din 1325, când soțul ei, Infantele Afonso și-a succedat tatăl, regele Denis al Portugaliei^[4], până la moartea lui, la 28 mai 1357

Fiica regelui Sancho al IV-lea și a reginei María de Molina,^[6][7] Infanta Beatrice a avut șase frați, inclusiv pe viitorul rege Ferdinand al IV-lea al Castiliei și pe viitoarea regină Isabella, soția regelui Iacob al II-lea de Aragon.^[7]

La 13 septembrie 1297, când Beatrice avea numai patru ani, s-a semnat tratatul bilateral, cunoscut ca Tratatul de la Alcañices, între Castilia și Portugalia, care a pus capăt ostilităților dintre cele două regate și care a stabilit granițele definitive. Tratatul a fost semnat de regina María de Molina ca regentă a Castiliei în numele fiului ei minor Ferdinand al IV-lea, și regele Denis al Portugaliei. Pentru a reintroduce pacea, tratatul includea cauze de căsătorie între regele Ferdinand și Constance a Portugaliei și între Beatrice și fratele Constancei, Afonso.^{[7][8][9][10]}

Beatrice a abandonat Castilia în același an și s-a mutat în regatul vecin unde a crescut la curtea regelui Denis împreună cu viitorul ei soț, Infantele Afonso, care la vremea aceea avea șase ani.^[11] Viitorul ei socru "moștenise de la bunicul său, Alfonso al X-lea al Castiliei, iubirea pentru literatură, poezia portugheză și arta trubadurilor" iar Beatrice a crescut în acest mediu rafinat.^[12] Doi dintre fiii nelegitimi ai regelui, ambii figuri importante în panorama culturală a regatului se aflau la curte: Pedro Afonso, conte de Barcelos, poet și trubadur, autor a Crónica Geral de Espanha și Livro de Linhagens, și, Afonso Sanches de Albuquerque, fiul favorit al regelui Denis și un celebru trubadur.

Căsătoria a fost celebrată la Lisabona la 12 septembrie 1309.^[6] [3] Înainte ca nunta să aibă loc a fost nevoie de o dispensă papală deoarece Afonso era strănepot al regelui Alfonso al X-lea al Castiliei prin fiica lui nelegitimă, Beatrice, și Beatrice logodnica lui Afonso era nepoata aceluiași rege. În 1301, Papa Bonifaciu al VIII-lea a autorizat căsătoria, dar cum mirii erau încă minori, nunta a fost amânată până în 1309 când Afonso avea 18 ani iar Beatrice 16.^[14][15]

Mariajul a fost unul fericit și fertil. Patru dintre cei șapte copii au murit în copilărie.^[15]

• Maria (1313 – 18 ianuarie 1357),^[3][16][3] a fost soția regelui Alfonso al XI-lea al Castiliei^[17] și mama viitorului rege Petru I al Castiliei. Din cauza relației soțului ei cu metresa Leonor de Guzmán "a fost o uniune nefericită din start, contribuind la înrăutățirea relației dintre cele două regate".^[18]
• Afonso (1315^[19] – 1317), moștenitor al tronului decedat la doi ani.^[3][17]
• Denis (12 februarie 1317 - iunie 1317), moștenitor al tronului a decedat la câteva luni după naștere.^[3]
• Petru (8 aprilie 1320 – 18 ianuarie 1367), și-a succedat tatăl ca rege al Portugaliei. Când soția lui Constance a murit în 1345, Beatrice a preluat educația celor doi nepoți orfani, infanta Maria și infantele Ferdinand, care mai târziu a devenit Ferdinand I al Portugaliei.
• Isabel (21 decembrie 1324 – 11 iulie 1326)
• João (23 septembrie 1326 – 21 iunie 1327)
• Eleanor (1328 – 1348), născută în același an cu nunta surorii sale Maria; Eleanor s-a căsătorit cu regele Petru al IV-lea de Aragon în noiembrie 1347 la Barcelona^[20] și a murit la un an după căsătorie, de ciumă.

La fel ca soacra ei, Elisabeta de Aragon, care a crescut-o când era copil, în timpul căsătoriei sale Beatrice a jucat un rol important în afacerile regatului. Ea a fost "prima regină născută în străinătate, care s-a adaptat perfect la limba și obiceiurile din Portugalia, și care i-au facilitat rolul de mediator al conflictelor".^[23] Și-a susținut discret soțul când acesta s-a confruntat cu tatăl său pe seama fratelui vitreg, Afonso Sanches. În 1325 după decesul regelui Denis, Afonso, "care nu a uitat vechile sentimente de ură", a cerut să fie aclamat rege de curte și a fost responsabil pentru uciderea fratelui său vitreg João Afonso și pentru exilul celuilalt mare rival, alt frate vitreg, Afonso Sanches.^[24]

Când soțul și ginerele ei, regele Alfonso al XI-lea al Castiliei, au luptat în războiul care a avut loc în perioada 1336-1339, Beatrice a trecut granița și a mers la Badajoz să se întâlnească cu regele castilian pentru a încerca să ajungă la un acord care să aducă pace ambelor regate; cu toate eforturile sale s-au dovedit a fi zadarnice.^[25] Ea și-a trimis ambasadorii în 1338 la curtea regelui Alfonso al IV-lea de Aragon pentru a consolida alianța dintre cele două regate, alianță slăbită atunci când fiul său, viitorul rege Petru I a refuzat să se căsătorească cu Blanche, nepoata regelui aragonez din cauza doveditei ei "slăbiciuni mentală (...) și a incapacității de a se căsători". Regina Beatrice și arhiepiscopul de Braga au acționat ca mediatori în această ceartă, care a durat aproape un an și reprezinta amenințarea unui alt război civil în Regatul Portugaliei după asasinarea lui Inés de Castro.^[14] În 1355 s-a ajuns la un acord

Beatrice a Castiliei

Părinți Sancho al IV-lea al Castiliei María de Molina[*]  Frați și surori Isabella of Castile, Queen of Aragon[*] Philip of Castile, Lord of Cabrera and Ribera[*] Ferdinand al IV-lea al Castiliei Peter of Castile, Lord of Cameros[*] Enrique de Castilla[*] Alfonso de Castilla[*] Violante Sánchez de Castilla[*]  Căsătorită cu Afonso al IV-lea al Portugaliei Copii Maria a Portugaliei, regină a Castiliei Petru I al Portugaliei Eleanor a Portugaliei, regină de Aragon

·         1400: A decedat scriitorul englez Geoffrey Chaucer, autorul celebrelor „Povestiri din Canterbury”; (n. cca.1343).

·         1495: João II, Rege al Portugaliei OG (pronunția portugheză în AFI ʒu'ɐ̃ũ; română: Ioan al II-lea), Prințul Perfect (portugheză o Príncipe Perfeito), al patrusprezecelea rege al Portugaliei și Algarves, s-a născut în Lisabona, pe 3 martie 1455, și a murit în Alvor, pe 25 octombrie 1495. A fost fiul regelui Alfonso al V-lea al Portugaliei, și a Elisabetei de Coimbra, prințesa Portugaliei. Ioan al II-lea i-a urmat pentru scurt timp pe tron tatălui său în 1477, când acesta s-a retras la o mânăstire, dar a devenit rege doar în 1481.

Ca prinț, Ioan al II-lea și-a acompaniat tatăl în campaniile din nordul Africii, și a fost numit cavaler în urma victoriei de la Arzila, din 1471. În 1473 s-a căsătorit cu Leonora de Viseu, infanta Portugaliei și verișoara lui primară.

Încă de tânăr, nu era popular printre curteni, deoarece nu acorda atenție influențelor externe, și părea că disprețuiește intriga. Nobilii (în special Ferdinand al II-lea, Duce de Bragança) se temeau de viitoarele acțiuni ale lui Ioan ca rege. Temerile lor se vor dovedi a fi justificate.

După ascensiunea oficială la tron pe 1481, Ioan al II-lea a luat o serie de măsuri pentru a limita puterea importantă a aristocrației sale, și pentru a-și acorda mai multe prerogative. În scurt timp, nobilii au început să conspire; Ioan doar a așteptat. Scrisori de nemulțumire și rugăminți de a interveni au fost schimbate între Ducele de Bragança și regina Isabela I a Castiliei. În 1483, corespondența a fost interceptată de spioni regali. Casa de Bragança a fost scoasă în afara legii, terenurile ei au fost confiscate, și ducele a fost executat în Évora.

În anul următor, Ducele de Viseu, văr și cumnat al regelui, a fost chemat la palat și înjunghiat de însuși regele, deoarece era suspectat de participarea la o nouă conspirație. Multe alte persoane au fost executate, asasinate sau exilate în Castilia, inclusiv episcopul de Evora, care a fost otrăvit în închisoarea unde era deținut.

Se spune că regele ar fi zis, în legătură cu nobilii rebeli : „Sunt lordul lorzilor, nu servitorul servitorilor”. În urma acestor evenimente, nimeni din regat nu mai îndrăznea să-l înfrunte pe rege. Ioan al II-lea a putut să guverneze cum a dorit, fără să mai fie amenințat de conspirații. Nobilii care s-au aliat cu Ioan, sau care s-au predat, au fost obligați să depună jurăminte publice de loialitate, în schimbul cărora se bucurau de unele privilegii, cu toate că trebuiau oricum să plătească unele taxe.

Având de condus un regat falimentat, Ioan al II-lea a încercat să rezolve situația creând un regim agil, în care Consiliul Erudiților a jucat un rol vital. Regele a verificat apoi istoria oamenilor din regat, alegând membri în funcție de abilități, talente și recomandări. Plângerile populare și actele judiciare se bucurau în general de simpatia regelui. Chiar și înainte de Tratatul de la Tordesillas, Ioan al II-lea obținuse atât de mult profit din investițiile sale în explorațiile și expansiunea de peste mări, încât moneda portugheză devenise cea mai puternică din Europa. Regatul a putut să strângă în sfârșit taxe pe cont propriu, din moment ce își plătise toate datoriile, în special mulțumită principalei surse de aur din acea vreme, coasta din Guinea.

Ioan al II-lea

Născut 3 martie 1455 Castelul São Jorge, Portugalia Decedat 25 octombrie 1495 (40 de ani) Alvor, Algarve Înmormântat Mănăstirea Batalha Părinți Afonso al V-lea al Portugaliei Isabella de Coimbra  Frați și surori Joan, Princess of Portugal[*] John, Prince of Portugal[*]  Căsătorit cu Eleanor de Viseu Copii Afonso, Prinț al Portugaliei

* 1592: Petru Cazacul (n. anii 1500 – d. 15 noiembrie 1592, Constantinopol, Imperiul Otoman) a fost Domn al Moldovei (august 1592 - 25 octombrie 1592).

Despre originea lui există date incerte. Cel mai sigur se crede că ar fi fost fiul lui Alexandru Lăpușneanu. Conform unor documente și scrisori ale epocii respective, Petru avea relații cu Filip II al Spaniei, cu habsburgii austrieci, la Istanbul iar spre final se imprietenise cu hatmanul Coroanei Jan Zamojski și cu cazacii zaporojeni de unde i s-a tras porecla de "Cazacul", de mare preț in ochii moldovenilor.

A ajuns domn al Moldovei în 1592, după mazilirea lui Aron Tiranul (cunoscut și ca Aron Vodă), cu sprijinul polonilor. Faptul acesta a stârnit nemulțumiri la Istanbul, deoarece numai Sultanul avea dreptul de a numi domni la nord de Dunăre. A incercat să adopte o politică anti-otomană, trimițând solii la principele transilvan Sigismund Bathory și în Polonia.

În toamna lui 1592, Moldova este atacată din două directii: 2000 de oșteni intră dinspre răsărit in țara conduși de căpitanul Sibrik iar dinspre sud veneau turcii în frunte cu Aron Tiranul și beglerbegul Greciei, Veli-aga. Domnitorul a lăsat oșteni hatmanului Oras să îi întâmpine pe unguri la Baia. Apoi s-a deplasat în sud pentru a-i întâmpina pe turci. Apelase și la cazaci. Dar Sibrik a găsit o altă cale de a intra în Moldova și pe 11-12 octombrie se află în cetatea de scaun. Petru s-a tras către Iași căutând să se apere în pădurile din apropiere. Cazacii au lovit Tighina dar acțiunea lor a fost fără nici o utilitate căci domnitorul fusese prins și dus la turci.

Petru Cazacul este ucis la 25 octombrie prin strangulare.

·    1647 - A murit Evangelista Torricelli, matematician, fizician și inventator italian; (n. 15 octombrie 1608). Torricelli a fost primul care a măsurat presiunea atmosferica cu ajutorul unui barometru cu mercur, aparat pe care l-a inventat în anul 1643.

·         1760: George al II-lea (George Augustus; 10 noiembrie 1683 - 25 octombrie 1760) a fost rege al Marii Britanii și Irlandei, Duce de Braunschweig-Lüneburg (Hanovra) și Prinț Elector al Sfântului Imperiu Roman de la 11 iunie 1727, până la moartea sa.

El a fost ultimul monarh britanic născut în afara Marii Britanii și a fost renumit pentru numeroasele sale conflicte cu tatăl său și, ulterior, cu fiul său. Ca rege, el a exercitat un control mic asupra politicii în timpul domniei sale, guvernarea fiind controlată de facto de primul ministru, Sir Robert Walpole.

George împreună cu mama sa, Sophia Dorothea de Celle, și sora sa, Sophia Dorothea de Hanovra.

Ducele Georg August de Hanovra s-a născut la Palatul Herrenhausen, Hanovra (Germania). A fost fiul lui Georg Ludwig (viitorul rege George I al Marii Britanii) și al soției lui, Sophia de Celle; atât George cât și Sophia au comis adulter însă abandonul Sofiei a condus la divorțul din 1694.

Regina Anne, care a urcat pe tronul britanic în 1702, l-a făcut pe George cetățean englez în 1705, Cavaler Garter în 1706 și i-a acordat titlurile de Duce de Cambridge, Conte de Milford Haven, Viconte de Northallerton și Baron Tewkesbury.

În 1708 George a participat la Bătălia de la Oudenarde, a luptat în avangardă și a fost aruncat de pe cal, dar n-a fost rănit.

La 22 august 1705, la Hanovra, George s-a căsătorit cu Margravine Caroline de Brandenburg-Ansbach. Inteligentă și atractivă, Caroline era o mireasă căutată. Caroline era una dintre prințesele luate în considerare pentru coroana spaniolă, dar a refuzat, pentru că ar fi însemnat renunțarea la credința ei protestantă pentru catolicism.

George a primit titlul de Prinț de Wales, după ascensiunea tatălui său la tronul Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei în 1714. Prințul de Wales era în relații proaste cu tatăl lui. Când Prințesa de Wales a dat naștere Prințului George William în 1717, în familie a urmat cearta; la botez, Prințul de Wales a insistat ca nașul copilului să fie Thomas Pelham-Holles, Duce de Newcastle, (pe care regele îl detesta), în timp ce regele a ales ca naș pe fratele său apropiat, Ducele de York și Albany. Când a publicat o vituperație a tatălui său, Prințul de Wales a fost temporar pus sub arest. Ulterior, regele l-a alungat pe fiul său de la Palatul Sf. James, reședința regelui și l-a exclus din toate ceremoniile publice.

George al II-lea

Rege al Marii Britanii și al Irlandei

Părinți George I al Marii Britanii Sofia Dorothea de Celle  Frați și surori Melusina von der Schulenburg, Countess of Walsingham[*] Sofia Dorothea de Hanovra  Căsătorit cu Carolina de Ansbach Copii Frederick, Prinț de Wales Anne, Prințesă Regală Prințesa Amelia Prințesa Caroline Prințul George William Prințul William, Duce de Cumberland Prințesa Mary a Marii Britanii Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei

·         1764: William Hogarth, pictor și gravor englez (n. 1697)

* 1822: James Sowerby (n. 21 martie 1757, Londra – d. 25 octombrie 1822, Lambeth, Londra) a fost un naturalist, botanist, micolog, mineralog, zoolog, dar in primul rând un faimos gravor, pictor și ilustrator englez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Sowerby.

Vechia familie Sowerby provine din comitatul englez Yorkshire. James a fost nepotul lui Richard Sowerby (1653-1713), fiul sculptorului John Sowerby (1718-1760) și al nevestei lui Arabella Goodreed (1725-1728). El s-a căsătorit în 1786 cu Anne Brettingham De Carle (1764-1815), sora comilitonului său. Soții s-au mutat într-o casă daruită de tatăl miresei la Lambeth și au avut 9 copii, între ei pe James De Carle Sowerby (1787-1871), George Brettingham Sowerby I (1788-1854) și Charles Edward Sowerby (1795-1842), cu toții naturaliști și ilustratori. Un nepot, tot James cu prenume (1815-1834), a fost, deci decedat timpuriu, un micolog destul de cunoscut. După moartea primei soții, James s-a căsătorit în decembrie 1820 cu Mary Catherine Reynolds (1769-1847), fiica amiralului (1786) și guvernatorului regal al Provinciei Georgia (1754-1757) John Reynolds (1713-1788)

Sowerby a fost deja la vârsta de 3 ani orfan de tată, familia fiind într-o situație financiară rea. De acea nu a putut să urmeze o școală superioară și a intrat în 1771, cu 14 ani, ca ucenic în atelierul pictorului de marină Richard Wright, iar după moartea acestuia s-a alăturat lui William Hodges. Datorită talentului său a fost primit pe 1 decembrie 1777 la Royal Academy of Arts (Academia Regală de Arte) din Londra pentru a studia arta cu accent pe pictura în miniatură. A început cu studii despre flori sălbatice și plante pentru a le include în portretele sale. Văzând competența lui extraordinară, faimosul savant William Curtis, l-a angajat imediat ca ilustrator pentru marea s-a operă Flora Londinensis. Pentru ea, Sowerby a colorat multe plăci de mână și a produs un număr mai mare de gravuri originale de cupru. Mai departe a contribuit cu 56 de ilustrații în edițiile timpurii ale jurnalului Curtis's Botanical Magazine. Curtis l-a învățat de asemenea cum să descrie cel mai bine plante și stadiile lor de înflorire. Prin colaborarea cu Curtis, Sowerby a căpătat acces la lumea savanților făcând cunoștință cu botaniștii Charles Louis L'Héritier de Brutelle (1746-1800) și William Withering (1741-1799) pentru cei a lucrat mai târziu. Prin colegul său de universitate Robert de Carle din Norwich (viitorul cumnat) a intrat în contact și cu alți oameni de știință ca de exemplu James Edward Smith (1759-1828) și Dawson Turner (1775-1858). Această întâlnire cu Smith a făcut posibilă marea operă de botanică English Botany or Coloured Figures of British Plants în 36 de volume (1790-1814) cu 2592 de imagini. Deci Smith a completat textele anonim, ea este cunoscută sub numele Sowerby’s Botany. Prin descrierile precise și ilustrațiile frumoase lucrarea a devenit foarte apreciată, fiind astfel republicată în mod frecvent.^[3]

A doua publicație foarte importantă a lui James Sowerby a fost opera despre macologia mineralä din Marea Britanie Mineral Conchology of Great Britain, or Coloured Figures and Descriptions of those Remains of Testaceous Animals, or Shells which have been Preserved at Various Times, and Depths in the Earth, în 7 volume cu 650 de plăci colorate si descrise, editată peste o perioadă de 34 de ani (1812-1846, părțile finale fiind scrise și ilustrate de fiii lui James de Carle, cu ajutorul lui George Brettingham). Ea este de fapt o lucrare a paleontologiei nevertebrate (un termen care încă nu intrase în folosință în zilele lui Sowerby), în care au fost înregistrate pentru prima dată multe fosile index găsite în Anglia.^[1]

Pe lângă publicațiile lui despre minerale (550 de ilustrații), sunt de amintit de cele patru cărți despre ciuperci cu descrieri și 440 ilustrații colorate (Coloured figures of English Fungi or mushrooms), publicate între 1797 și 1815. Acolo a descris 440 de specii, unele chiar fiind denumite precum taxate pentru prima oară, de exemplu Clitocybe dealbata (pâlnioara de fildeș) ca Agaricus dealbatus (II/1799), Amanita virosa (buretele tomnatic) ca Agaricus virosus (III/1809), Inocybe geophylla ca Agaricus geophyllus, Morchella semilibera (zbârciogul semiliber) independent de alții ca Helvella hybrida (II/1799), Panaeolus semiovatus (oulö pestriț) sau redenumite ca Morchella esculenta (zbârciogul galben) ca Helvella esculenta (I/1797).^[4]

James Sowerby s-a dezvoltat succesiv începând modest, pentru a deveni unul din cei mai remarcabili și prolifici naturaliști ai timpului său. Prin abilitățile sale remarcabile artistice și entuziasmul pentru toată istoria naturală a devenit indispensabil pentru rețeaua principală de oameni de știință și colecționari. Foarte important este faptul, că desenele și gravurile lui rafinate sunt atât de frumoase cât și taxonomic exacte. El a îmbunătățit considerabil înțelegerea noastră a plantelor precum și cea a ciupercilor, mineralelor, meteoriților, fosilelor și animalelor. Specii noi au fost descrise de el, experimente despre lumina si culoare au fost făcute, societăți științifice au fost susținute și muzeul lui a fost înființat. Nimeni altcineva a atins performanțele sale. El a fost un patriarh al unei linii lungi de istorici naturali și a lăsat o moștenire durabilă și de neprețuit mult utilizată și apreciată până în prezent

James Sowerby

James Sowerby 1816

 
• 
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 
 

* 1884: Ion Codru-Drăgușanu (n. 9 noiembrie 1818.^[1], la Drăguș, Comitatul Făgăraș, Marele Principat al Transilvaniei, Imperiul Austriei, azi județul Brașov, România – d. 26 octombrie 1884, Sibiu, Regatul Ungariei) a fost un scriitor român, memorialist, călător, participant la Revoluția de la 1848 - 1849, vicecăpitan al Comitatului Făgăraș. A fost străbunicul matern al deputatului Ion Rațiu.

Ion Codru Drăgușanu s-a născut în anul 1818, la Drăguș, Brașov, în Comitatul Făgăraș, azi în județul Brașov.

A fost fiul lui Adam Plăiaș Codru sau Adam al lui German (scriitorul însuși va semna la început Ioanne Germaniu Codru) și al Asineftei (n. Trîmbițaș). Se trage dintr-o familie de țărani grăniceri, înnobilată pe vremea Susanei Lorantfi. A studiat la școala din sat, la Școala Grănicerească Germană din Viștea de Jos și a urmat un semestru la Colegiul „Sf. Sava” din București, fiind însă mai mult un autodidact. Plecat din Transilvania în 1835, între 1838 și 1846 face mai multe călătorii în Europa, după care funcționează ca institutor la Ploiești (1846-1848) și îndeplinește diverse funcții administrative în Transilvania, culminând cu cea de vicecăpitan al districtului Făgăraș (1863-1880).

Participant la revoluția de la 1848 în Țara Românească, deputat de Hațeg în Dieta de la Sibiu (din 1863), secretar al Comitetului Școlar Grăniceresc (1880-1884), vicepreședinte al Despărțământului Făgăraș al Astrei. Prima sa lucrare tipărită este un Cuvânt scolastic, apărută în ziarul Universul (1848). A mai colaborat la Foaie pentru minte, inimă și literatură, Concordia, Albina, Telegraful român, Federațiunea, Gazeta Transilvaniei, Familia, Transilvania.

Reputația sa literară a fost întemeiată de Peregrinul transelvan (1865), unul dintre cele mai interesante jurnale de călătorie ale epocii postpașoptiste.

A decedat la 25 octombrie 1884, la Sibiu, după o boală de rinichi.

A fost înmormântat în cimitirul Bisericii din Groapă din Sibiu, mormântul său fiind înscris în Lista monumentelor istorice din județul Sibiu din anul 2015 cu codul SB-IV-m-B-12607

A scris într-o „românească latinizată”.^[3]

• Câteva epistole ale unui peregrin transilvan, revăzute și ajustate după 25 de ani, publicate în „Foișoara” „Concordia” din Budapesta, începând din luna martie 1863 până în ianuarie 1864.
• Lucrarea a fost publicată apoi în volum, cu titlul: Peregrinulu transelvanu sau Epistole scrise de tinere straine unui amicu in patria, de la anulu 1835 pana inchisive 1844. La S. Filtsch, Sibiu, 1865.

Este de remarcat că între cele două versiuni există multe deosebiri, chiar importante, unele de cuprins ori de distribuție a materialului în capitole, altele de exprimare.

• Rudimentele gramaticei române. Estrase din Tentamen criticum, cu adaos de regule simple și diverse anotăciuni pentru uzul școlarilor începători, București, 1848;
• Regulamente pentru vătășii și decurii proieptate a se introduce în comunitățile districtului Țării Făgărașului, Sibiu, 1864;
• Banditul fără voie, Graz, f.a.;
• Călătoriile unui român ardelean: în țară și străinătate: (1835-44), retipărită la Cultura Neamului Românesc, București, 1924

Ion Codru-Drăgușanu

Mormântul scriitorului Ion Codru-Drăgușanu

·         1889: Guillaume Victor Émile Augier (n. 17 septembrie 1820 - d. 25 octombrie 1889) a fost un dramaturg și poet francez, cunoscut mai ales pentru scrierile satirice la adresa burgheziei.

Opera:

• 1849: Gabrielle ("Gabrielle");
• 1852: Diana ("Diane");
• 1855: Ginerele domnului Poirier ("Le gendre du monsieur Poirier");
• 1862: Fiul lui Giboyer ("Le fils du Giboyer");
• 1864: Domnul Guérin ("Maître Guérin");
• 1873: Jean de Thommeray ("Jean de Thommeray ").

Guillaume Victor Émile Augier

·         1895: A decedat Sir Charles (Karl) Halle, pianist si dirijor german, fondatorul celebrei  Halle Orchestra la Manchester, in Anglia, in anul 1858; (n.11.04.1819).

* 1918: Amadeo de Souza-Cardoso (* 14 noiembrie 1887, Manhufe/Portugalia - † 25 octombrie 1918, Espinho) a fost un pictor portughez modernist, precursor al curentelor de avangardă.

Amadeo de Souza-Cardoso s-a născut în anul 1887 în Manhufe, în apropierea orașului Amarante. După terminarea liceului în Amarante, frecventează Academia de Belle-Arte din Lisabona și - în același timp - un curs de arhitectură. Își întrerupe însă studiile și, în 1906 pleacă la Paris, instalându-se în cartierul Montparnasse. În Paris vizitează mai multe ateliere, printre care "Academia Viti" a pictorului spaniol Anglada Camarasa, și se pregătește pentru a fi admis la Académie des Beaux-Arts pariziană, hotărît să se dedice în exclusivitate picturii. În această primă perioadă realizează diverse caricaturi și unele picturi marcate prin caracterul lor naturalist sau impresionost. Face cunoștință cu pictorul Amedeo Modigliani, de care îl va lega o trainică prietenie.

În 1910 se duce pentru câteva luni la Bruxelles, iar în 1911 expune pentru prima dată la Salon des Indépendants în Paris, alăturându-se grupului avangardist format din Alexander Archipenko, Juan Gris, Constantin Brâncuși, Robert Delaunay ș.a. În 1912 publică un album cu 20 de desene și, "cu răbdarea unui benedictin" - cum spune el însuși - realizează ilustrațiile pentru povestirea lui Gustave Flaubert "La légende de Saint Julien l'Hospitalier".

După ce participă cu opt tablouri la o expoziție organizată în 1913 la Armory Show în Statele Unite, se întoarece în Portugalia și, în același an, expune în Lisabona, Porto, precum și în Germania, la Berlin în galeria "Der Sturm". În Portugalia operele sale sunt aspru criticate, de unii chiar ridiculizate, ceea ce duce la confruntări fizice între detractorii și apărătorii artei moderne. În 1914 se întâlnește la Barcelona cu Antonio Gaudí, pleacă la Madrid, unde îl surprinde izbucnirea Primului Război Mondial. Pe toată durata războiului rămâne în Portugalia, țară neutră, instalându-se în Porto împreună cu Lucia Pecetto, pe care o cunoscuse în Paris încă din 1908. Pictează neobosit în atelierul său din Casa do Ribeiro și întreține relații de prietenie cu Eduardo Viana, Almada Negreiros și Robert Delaunay. De la acesta din urmă preia dispunerea nuanțelor de culori în cercuri suprapuse ("Cap de femeie"), caracteristică orfismului. În 1916 organizează la Porto o expoziție personală cu 114 tablouri, întitulată "Abstracționism", care va fi prezentată și în Lisabona.

La 25 octombrie 1918, Amadeo de Souza-Cardoso moare la Espinho, în vârstă de numai 31 de ani, în urma epidemiei de gripă spaniolă care bântuia Europa.

În 1925, în Franța se organizează o expoziție retrospectivă cu 150 tablouri ale sale. Zece ani mai târziu, în Portugalia se instituie un premiu pentru distincția pictorilor moderniști, cu numele de "Premiul Souza-Cardoso". În 1953, biblioteca orășenească din Amarante a primit numele său. Arta lui Amadeo de Souza-Cardoso, precursor în multe privințe al diverselor tendințe din pictura modernă, a avut dificultăți în a fi recunoscută. Chiar și în zilele noastre este încă un artist neglijat, numele său este greu de găsit în multe din lexicoanele de specialitate.

Amadeo de Souza-Cardoso

• 

  Saltul iepurelui, 1911
   
• 

  Cap de femeie, 1913
   
• 

  Entrada, 1917
   
• 

  Pictură, 1917

·         1920: Alexandru (greacă Ἀλέξανδρος, Aléxandros; 1 august 1893 – 25 octombrie 1920) a domnit ca rege al Greciei din 1917 până în 1920 când a murit pe neașteptate de septicemia cauzată de mușcăturile a două maimuțe.

Copiii regelui Constantin I în 1905. De la stânga la dreapta: prințesa Elena (viitoarea regină a României), prințesa Irene (viitoarea regină a Croației), prințul George (viitorul rege George al II-lea al Greciei), prințul Alexandru și prințul Paul (viitorul rege Paul I al Greciei). Prințesa Ecaterina se va naște la opt ani după fotografie.

Alexandru s-a născut la palatul Tatoi în apropiere de Atena și a fost al doilea fiu al regelui Constantin I al Greciei și a soției lui, Sofia a Prusiei. Deci Alexandru a avut particularitatea genealogică de a fi pe linie paternă strănepotul regelui Christian al IX-lea al Danemarcei (1818-1906), supranumit "socrul Europei" și pe linie maternă strănepotul reginei Victoria a Regatului Unit supranumită "bunica Europei".

Împreună cu părinții săi a făcut numeroase călătorii în străinătate și a vizitat-o în mod regulat pe bunica sa maternă, Victoria, împărăteasa Germaniei care a avut o afecțiune aparte pentru descendenții ei greci.^[1] De asemenea, prințul a vizitat Danemarca, Marea Britanie și Rusia ai căror suverani erau rude apropiate ale familiei sale.

Educația pe care a primit-o Alexandru a fost bună dar nu ca cea rezervată fratelui său mai mare, care era destinat să domnească într-o zi. Spre deosebire de George care a efectuat o parte din formarea sa militară în Germania,^[2] Alexandru și-a făcut școlarizarea în Grecia. La principala academie militară greacă, Évelpides, prințul a fost remarcat pentru talentul său la mecanică și pentru capacitățile sale intelectuale.^[3] De fapt, Alexandru este pasionat de mașini și de motoare. El este unul dintre primii greci care a achiziționat un automobil.^[4].

Între 1912-1913, prințul se distinge în luptele din războaiele balcanice.^[3] La sfârșitul Primului Război Balcanic orașul Salonic și regiunea sa este atașată Greciei, ceea ce permite ca țara sa să crească considerabil ca suprafață. La scurt timp, regele George I este asasinat iar tatăl său urcă pe tronul Greciei sub numele de Constantin I

În 1917, Constantin I a insistat ca Grecia să rămâne neutră în Primul Război Mondial, în timp ce primul ministru Eleftherios Venizelos a fost determinat să meargă la război în sprijinul Triplei Antante. La invitația lui Venizelos, trupele franceze și britanice au intrat în Grecia și l-au forțat pe Constantin I și pe fiul său cel mare, Prințul Moștenitor, să plece în exil. Tânărul Alexandru, un partizan al Megali Idea, a fost încoronat ca rege; în realitate, el nu a avut absolut nici o putere și singura lui sarcină reală a fost de a vizita frontul frecvent și de a încuraja trupele.

Totuși, într-o problemă majoră el l-a sfidat pe Venizelos: la 4 noiembrie 1919 a fugit cu Aspasia Manos (1896-1972),^[6] fiica colonelului Petros Manos, lucru ce a cauzat un scandal și l-a înfuriat pe Venizelos. Aspasia a fost forțată să părăsească Atena până la rezolvarea crizei și până când nunta a fost legalizat fără ca Aspasia să fie recunoscută ca regină, ci doar ca "Madame Manos". Șase luni mai târziu, tânărul cuplu a plecat la Paris cu condiția să nu apară împreună la funcțiile oficiale.^[7]

Curând după aceasta, în august 1920, a fost semnat Tratatul de la Sèvres. Tratatul a fost extrem de favorabil Greciei acordându-i marile sale teritorii în Tracia și în jurul Smyrnei aflate astăzi în Turcia. Alexandru a devenit regele unei Grecii mult mai mari

Alexandru I al Serbiei și Alexandru I al Greciei în fața forțelor sârbe, 5 mai 1918.

La 2 octombrie 1920, are loc un incident în timp ce Alexandru își face plimbarea pe domeniul Tatoi însoțit de un ciobănesc german. O maimuță de companie a atacat câinele suveranului și acesta a încercat să alunge maimuța cu un băț. În acest timp, o altă maimuță l-a atacat pe Alexandru și l-a mușcat adânc la picior și în zona stomacului. În cele din urmă, funcționarii au alungat maimuțele, au curățat și bandajat rănile suveranului dar nu au cauterizat. De fapt, regele nu a acordat atenție la ceea ce s-a întâmplat cu el și chiar a cerut ca incidentul să nu fie comunicat.^[9]

Cu toate acestea, Alexandru suferă de febră ridicată: rana s-a infectat și curând s-a instalat septicemia. Confruntându-se cu evoluția rapidă a bolii sale, medicii s-au gândit să-i amputeze piciorul, dar nimeni nu vrea cu adevărat să-și asume responsabilitatea unui astfel de act.^[10] Pentru mai multe zile, tânărul rege a suferit teribil, ca urmare a otrăvirii și strigătele lui de durere au umplut, uneori, palatul regal.

La 19 octombrie a intrat în comă. Guvernul grec a refuzat să-i permită reginei Sofia să revină în țară. De la St Moritz, unde regina era exilată împreună cu restul familiei regale, ea a cerut autorităților elene să aibă grijă de fiul său. În cele din urmă, i s-a permis reginei Olga, văduva regelui George I, să călătorească singură la Atena să-și vadă nepotul. Întârziată de o mare agitată, regina Olga a ajuns la douăsprezece ore după moartea lui Alexandru, la 25 octombrie 1920.^[11] Cu multă tristețe, a informat prin telegramă în acea noapte pe ceilalți membri ai familiei regale despre deces.^[12]

La două zile după decesul monarhului, au avut loc funeraliile la catedrala din Atena. Încă o dată familiei regale i s-a refuzat autorizația de întoarcere în Grecia și regina Olga a fost singura rudă (împreună cu soția lui Aspasía) prezentă la înmormântare.

Pentru familia regală a Greciei, domnia lui Alexandru I nu a fost niciodată pe deplin legitimă. În cimitirul regal, în timp ce mormintele altor conducători ai dinastiei sunt inscripționate cu "rege al elenilor, prinț al Danemarcei", se spune că pe mormântul tânărului rege scrie "Alexandru, fiul regelui elenilor, prinț al Danemarcei. El a domnit în locul tatălui său din 14 iunie 1917 la 25 octombrie 1920".^[13]

Potrivit surorii favorite a monarhului, regina Elena a României, acest sentiment de ilegitimitate ar fi fost larg împărtășit de către regele însuși, ceea ce explică în mare măsură mezalianță pe care a făcut-o.^[

Alexandru

Rege al Greciei

Părinți Constantin I al Greciei Sofia a Prusiei  Frați și surori George al II-lea al Greciei Paul I al Greciei Prințesa Irene, Ducesă de Aosta Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei Regina mamă  Căsătorit cu Aspasia Manos Copii Alexandra, regină a Iugoslaviei

·         1922 - A murit citologul german Oskar Hertwig, recunoscut pentru studiile privind transmiterea nucleară a caracterelor ereditare (n.21.04.1849).

* 1926: Prințesa Maria Letizia Bonaparte (n. 20 noiembrie 1866, Paris, Franța – d. 25 octombrie 1926, Moncalieri, Italia) a fost unul din cei trei copii ai lui Napoléon Joseph Charles Paul Bonaparte și ai Prințesei Maria Clotilde de Savoia. În 1888 s-a căsătorit cu Amadeo, fost rege al Spaniei.^[1] Maria Letizia a devenit Ducesă de Aosta, titlu pe care Amadeo l-a deținut înainte și după regalitate.

Căsătoria lor a fost un rol esențial în revigorarea speranței franceze de a repune dinsatia Bonaparte într-o poziție de putere.

Maria Letizia Bonaparte

Ducesă de Aosta

Părinți Napoléon Joseph Charles Paul Bonaparte Prințesa Maria Clotilde a Savoiei  Frați și surori Napoléon Victor Bonaparte  Căsătorită cu Amadeo al Spaniei Copii Umberto, Conte de Salemi

·         1941: Robert Delaunay (n. 12 aprilie 1885, Paris – d. 25 octombrie 1941) a fost un pictor francez, inițiator al orfismului (nume dat de Guillaume Apollinaire), orientare artistică derivată din cubism, care aspiră către primatul culorii ca mijloc de detașare a luminozității și a dinamismului. Delaunay și–a construit tablourile folosind, preponderent, contrastul cromatic simultan, recompunând formele (seria "Tour Eiffel"), pentru a ajunge într-unele din operele sale la reprezentări abstracte ("Forme circulare", "Ritmuri infinite").

Robert Delaunay expune pentru prima dată în 1904 la "Salonul Independenților" și se împrietenește cu Jean Metzinger și cu Douanier Rousseau, prin intermediul cărora descoperă fauvismul și pointilismul, înainte de adera, începând cu anul 1908, la mișcarea cubistă. În această perioadă o cunoaște pe tânăra pictoriță de origine rusă, Sonia Uhde-Terk, cu care se căsătorește, ea semnând de acum încolo cu numele Sonia Delaunay-Terk (1885-1979. Mai târziu vor lucra împreună la mai multe proiecte decorative. La Paris, cu ocazia Expoziției expresioniste din 1912, întâlnește pe Paul Klee, August Macke, Franz Marc și Hans Arp.

Împreună cu Fernand Léger, realizează picturi murale pentru "Expoziția de Arte Decorative" din 1925. Pictează portretele unor prieteni, poeți și muzicieni cu tendințe avangardiste, ca Philippe Soupault, Tristan Tzara, André Breton, Louis Aragon, Igor Stravinsky. După 1930 creează aproape exclusiv artă abstractă, folosind ca materiale nisipul, mozaicuri, caseină și piatră de șlefuit pentru a efectua reliefuri. Împreună cu Sonia Delaunay-Terk, André Lhote și Jacques Villon execută decorarea sălii de sculptură pentru "Salon des Tuileries" și, cu această ocazie, către 1938, pictează trei mari "Ritmuri", care sunt ultimele sale opere mai importante.

Robert Delaunay moare la 25 octombrie 1941 în Montpellier.

Robert Delaunay

Căsătorit cu Sonia Delaunay[*][12]  Copii Charles Delaunay[*]

• 

  "Paysage: Les meules", 1905
   
• 

  "Champs de Mars: La Tour Rouge", 1911-1919
   
• 

  "Les Fenêtres", 1912
  

   
• 

  "Soleil Tour Aéroplane", 1913
   
• 

  "Hommage à Blériot", 1914
   
• 

  "Vue du Quai du Louvre", 1928
   
• 

  "Rythme, Joie de vivre", 1930

* 1949: Infanta Blanca a Spaniei (7 septembrie 1868 – 25 octombrie 1949) a fost fiica cea mare a lui Carlos, Duce de Madrid, pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Carlos al VII-lea și a primei soții, Prințesa Margherita de Bourbon-Parma.

Blanca a fost membră a Casei de Bourbon și Infantă a Spaniei prin naștere. În 1889 s-a căsătorit cu Arhiducele Leopold Salvator de Austria. Cuplul a avut zece copii. Familia a părăsit Austria după sfârșitul minarhiei și s-a stabilit la Barcelona. Când linia masculină a familiei Blancăi s-a terminat odată cu moartea unchiului ei, Alfonso Carlos, Duce de San Jaime, unii carliști au recunoscut-o ca fiind moștenitoarea legitimă a drepturilor carliste.

În octombrie 1889 Infanta Blanca s-a căsătorit cu Arhiducele Leopold Salvator de Austria, al doilea fiu al Arhiducelui Karl Salvator

Împreună au avut 10 copii:

• Arhiducesa Maria de los Dolores de Austria (1891-1974)
• Arhiducesa Maria Immaculata de Austria (1892-1971)
• Arhiducesa Margareta de Austria(1894-1986)
• Arhiducele Rainier de Austria (1895-1930)
• Arhiducele Leopold Maria de Austria (1897-1958)
• Arhiducesa Maria Antonia de Austria (1899-1977)
• Arhiducele Anton de Austria (1901-1987) care s-a căsătorit cu Ileana a României
• Arhiducesa Assumpta Alice de Austria (1902-1993)
• Arhiducele Franz Josef de Austria(1905-1975)
• Arhiducele Karl Pius de Austria (1909-1953)

Arhiducele Leopold Salvator, Infanta Blanca a Spaniei împreună cu cei 10 copii ai lor. De la stânga la dreapta: Arhiducesa Assumpta, Arhiducele Franz Josef, Arhiducesa Maria Immaculata, Arhiducesa Maria Antonia, Arhiducele Rainier, Arhiducele Leopold Salvator de Austria, Arhiducesa Dolores, Arhiducele Anton, Arhiducele Karl, Arhiducele Leopold, Arhiducesa Margareta și Infanta Blanca. Viena, 1915.

·         1951: Amélie d'Orléans (28 septembrie 1865 – 25 octombrie 1951) a fost cel mai mare copil al Prințul Filip, Conte de Paris și a soției lui Prințesa Marie Isabelle d'Orléans și Prințesă de Orléans prin naștere. A fost soția regelui Carlos I al Portugaliei și era cunoscută de poporul ei sub numele de Maria Amélia.

Amélie de Orléans

Bunicii paterni au fost Prințul Ferdinand-Filip al Franței și Ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin. Bunicii materni au fost Antoine, Duce de Montpensier și Infanta Luisa Fernanda a Spaniei. Bunicul patern și cel matern au fost frați, ambii fii ai regelui Ludovic-Filip al Franței și ai reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii.

La 22 mai 1886, Amélie s-a căsătorit cu Carlos, Peinț Regal al Portugaliei. El era fiul cel mare al regelui Luís I al Portugaliei și a reginei Maria Pia de Savoia. Mireasa avea aproape 21 de ani iar mirele 23. Căsătoria a fost aranjată de către familiile lor, după mai multe încercări de a asigura o căsătorie pentru ea cu un membru al dinastiilor austriece sau spaniolă. La început, căsătoria nu a fost populară și regina Maria Pia se aștepta ca fiul ei să se căsătorească cu Arhiducesa Marie Valerie de Austria sau cu Prințesa Matilda de Saxonia sau cu Prințesa Victoria a Prusiei sau cu Prințesa Victoria de Wales. Cu toate acestea, Amélie și Carlos au trăit destul de armonios unul cu altul.

Cuplul a avut trei copii:

• Luís Filipe de Bragança, Prinț Regal al Portugaliei (21 martie 1887 – 1 februarie 1908).
• Infanta Maria Anna de Bragança (născută și decedată la 14 decembrie 1887).
• Manuel al II-lea al Portugaliei (19 martie 1889 – 2 iulie 1932).

Amelie a jucat un rol activ ca regină. Deși a primit unele critici pentru cheltuielile sale, ea a scăzut critica adusă monarhiei prin creșterea popularității ei personale. A fost activă în multe proiecte sociale, cum ar fi prevenirea și tratamentul de tuberculoză și fondarea organizațiilor de caritate, sanatorii și farmacii.

Amélie de Orléans și cei doi fii ai ei, 1889.

A fost considerată mai puțin formală decât soacra ei, a învățat portugheza și era descrisă ca fiind calmă.

A fost pasionată de literatură, operă, teatru și pictură. În timpul absenței soțului ei în 1895, a fost regentă. În 1902, a făcut o croazieră pe Marea Mediterană, lucru mult criticat pentru luxul său.

În 1892, Papa Leon al XIII-lea i-a acordat Ameliei "Trandafirul de Aur".

La 19 octombrie 1889, socrul ei a murit iar Carlos i-a succedat la tron. Amélie a devenit noua regină consort a Portugaliei. Soțul ei a devenit cunoscut pentru aventurile extraconjugale în timp ce popularitatea monarhiei portugheze a început să scadă; a fost acuzat de starea de faliment a economiei, tulburări în domeniul industriei, antagonism socialist și republican și supus criticii presei.

La 1 februarie 1908 familia regală s-a întors de la Vila Viçosa la Lisabona. Au călătorit cu trenul la Barreiro și, de acolo, au luat un vas cu aburi cu care au traversat râul Tagus și au debarcat în centrul Lisabonei. În drum spre palatul regal, trăsura deschisă cu Carlos I și familia sa a trecut prin Terreiro do Paço. În timp ce traversau piața, doi activiști republicani, Alfredo Costa și Manuel Buiça, au tras focuri de armă din mulțime.

Regele a murit imediat, moștenitorul său, Luís Filipe, a fost rănit mortal iar Prințul Manuel a fost lovit în braț. Doar regina a scăpat fără răni. Cei doi asasini au fost uciși pe loc de către poliție și gărzile de corp; un spectator nevinovat a fost ucis, de asemenea, în confuzia generală. Douăzeci de minute mai târziu a murit și prințul Luís Filipe. Câteva zile mai târziu, fiul cel mic, prințul Manuel, a fost proclamat rege al Portugaliei. El a fost ultimul rege al Portugaliei.

După ce fiul ei a fost detronat la 5 octombrie 1910, Amélie a părăsit Portugalia împreună cu familia regală și a plecat în exil în Franța. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial guvernul portughez i-a propus să se întoarcă în Portugalia însă ea a refuzat oferta. A vizitat Portugalia ultima dată în 1945.

A fost ultima regină consort a Portugaliei iar monarhia nu a mai fost niciodată restaurată.

Amélie

Regină a Portugaliei

Părinți Prințul Ludovic Filip, Conte de Paris Prințesa Marie Isabelle d'Orléans  Frați și surori Prințesa Hélène de Orléans Prințesa Isabelle de Orléans Prințesa Louise de Orléans Philippe de Orléans Ferdinand, Duce de Montpensier  Căsătorită cu Carlos I al Portugaliei Copii Luís Filipe, Prinț Regal al Portugaliei Manuel al II-lea al Portugaliei

·         1957: Henry Van de Velde (n. 3 aprilie 1863, Antwerpen - d. 25 octombrie 1957^[1][2], Zürich) a fost un arhitect și designer belgian-flamand. Este cel mai cunoscut pentru artefactele, piesele de mobilier și clădirile sale realizate în stilul Art Nouveau. Ulterior, Van de Velde a adăugat portofoliului său artistic și artefacte realizare în maniera Art Deco.

Alături de Victor Horta, Van de Welde este considerat unul din fondatorii și printre cei mai importanți reprezentanți ai stilului și curentului artistic Art Nouveau din Belgia. Henry Van de Velde a petrecut cea mai mare parte a vieții sale de maturitate artistică în Germania, având o influență decisivă asupra arhitecturii și designului german de la începutul secolului al 20-lea.

Henry van de Velde

Imagini

• 

  Haus Schulenburg din Gera
   
• 

  Kunstgewerbeschule din Weimar
   
• 

  Scoala de Arte Frumoase din Weimar
   
• 

  Villa Dürckheim din Weimar
   
• 

  Scoala de Arte Frumoase din Weimar
   
• 

  Logo der NMBS (1936)
   
• 

  Pagina pentru Nietzsches Ecce homo (Editura Insel, 1908)
   
• 

  Scaun realizat de Henry Van de Velde pentru casa Bloemenwerf din Ukkel în stilul Art Nouveau

·   1973 - A murit Bikila Abebe, celebrul atlet african din Etiopia (n.07.08.1932). A fost campion olimpic la maraton ( Roma, 1960 si Tokio, 1964 si primul campion olimpic dintr-o țară africană.

* 1976: Raymond Queneau (n. 21 februarie 1903, Le Havre, Franța – d. 25 octombrie 1976, Paris, Franța) a fost un scriitor francez modern. Este cunoscut mai ales ca fiind autor al romanului Zazie dans le métro (fr. „Zazie în metrou”) și drept cofondator al Oulipo, un grup de autori care îi include pe Italo Calvino, Georges Perec ­și Harry Mathews.

Queneau a studiat limbile clasice, filosofia și psihologia la Sorbona, și a făcut parte din mișcarea suprarealistă din (1924 până prin 1930). Când se va produce ruptura de această mișcare, se va lansa în studierea « nebuniei literare », lucrând la o Enciclopedie a științelor inexacte (care-i va fi refuzată de editori, dar din care va rezulta romanul Copii din Limon publicat în 1938).

După un voiaj în Grecia în 1932, începe să reflecteze asupra rupturii dintre limbile vorbite și cele scrise, destul de evidentă în limba greacă modernă, și pe atunci incipientă în limba franceză. Își va fixa aceste idei într-un articol despre « néo-français », și va reveni asupra teoriei în romanele sale, cum sunt pasajele despre faimosul « doukipudonktan » cu care începe romanul Zazie. Acum termină primul său roman, Le Chiendent, care va fi publicat în 1933. (Cu această ocazie a fost creat premiul literar Prix des Deux-Magots). A trăit din jurnalistică, și începând cu 1938 a lucrat la Editura Gallimard, unde a fost pe rând traducător din limba engleză, membru al Comitetului de lectură și director al Enciclopediei Pleiade. A mai făcut parte din Academia Goncourt, din College de Pataphysique ­și din juriul Festivalului de Film de la Cannes.

În anul 1947 au fost publicate faimoasele sale Exerciții de Stil. acum începe să utilizeze și pseudonimul Sally Mara. Acest pseudonim i-a servit și atunci când a publicat (Suntem întotdeauna prea buni cu femeile), care urmează experimentelor lui Vernon Sullivan sau Boris Vian, și care l-a ajutat să evite cenzura.

După Eliberare a frecventat cercul din Saint-Germain-des-Prés. Poemul său Si tu t'imagines, aranjat muzical Joseph Kosma la inițiativa lui Jean-Paul Sartre, a devenit un hit în interpretarea lui Juliette Gréco. Celelalte poeme au fost interpretate de les Frères Jacques. A compus dialoguri pentru mai multe comedii muzicale sau filme (printre care și Domnul Ripois realizat de René Clément cu Gérard Philipe în rolul principal).

Intră în Collège de ’Pataphysique în 1950, drept Satrape, și este ales în Académie Goncourt în 1951.

În 1959 publică Zazie în metrou, roman care îl va duce pe Queneau în centrul atenției marelui public. Regizorul Louis Malle, unul dintre vârfurile mi­șcării cinematografice Nouvelle Vague, va ecraniza acest roman un an mai târziu. Îndrăgostit de matematici și de științe exacte (era membru al Société mathématique de France din 1948), Raymond Queneau a știut să aplice regulile algebrei în construcția propriilor sale opere. Cu ocazia unui colocviu, în timpul celebrelor decade de la Cerisy, va fonda în 1960, cu François Le Lionnais, un grup de cercetare literară și științifică care va deveni l'Oulipo ( abreviere după Ouvroir de Littérature Potentielle) din care se vor desprinde mai apoi alte grupuri mai mici, Ou-X-Po (Oupeinpo, Outrapo, Oubapo, etc.).

Raymond Queneau a murit pe 25 octombrie 1976.

Prozatorul Raymond Queneau a scris peste 15 romane, dintre care cele mai cunoscute publicului român sunt "Zazie în metrou", "Suntem mereu prea buni cu femeile", "Florile albastre" ș­i faimoasele "Exerciții de stil". printre scrierile sale cele mai importante figurează și Le Chiendent, Les Enfants du Limon, Un Rude Hiver, Pierrot mon ami, Loin de Rueil, Exercices de style, le recueil Si tu t'imagines, Le Dimanche de la vie, Zazie dans le Métro, Cent mille milliards de Poèmes, Les Fleurs Bleues…

Publicarea operelor sale complete a început în anul 1989, în colecția Bibliothèque de la Pléiade.

Ca o curiozitate se poate aminti că în romanul său Pierrot mon ami (Pierrot, prietenul meu), Queuneau a folosit trei cuvinte românești: „mitocan” „mocofan”^[15] și „bădăran

Opere:

Romane

• Le Chiendent (1933)
• Gueule de pierre (1934)
• Les Derniers Jours (1936)
• Odile (1937)
• Les Enfants du Limon (1938)
• Un rude hiver (1939)
• Les Temps mêlés (Gueule de pierre II) (1941)
• Pierrot mon ami (1942)
• Loin de Rueil (1944)
• On est toujours trop bon avec les femmes (1947)
• Saint-Glinglin (1948)
• Le Journal intime de Sally Mara (1950)
• Le Dimanche de la vie (1952)
• Zazie dans le métro (1959)
• Les Fleurs bleues (1965)
• Le Vol d'Icare (1968)

Poezie

• Chêne et chien (1937)
• Les Ziaux (1943)
• L'Instant fatal (1946)
• Petite cosmogonie portative (1950)
• Cent Mille Milliards de Poèmes (1961)
• Le Chien à la mandoline (1965)
• Courir les rues (1967)
• Battre la campagne (1968)
• Fendre les flots (1969)
• Morale élémentaire (1975)

Eseuri și articole

• Bâtons, chiffres et lettres (1950)
• Pour une Bibliothèque Idéale (1956)
• Entretiens avec Georges Charbonnier (1962)
• Bords (1963)
• Une Histoire modèle (1966)
• Le Voyage en Grèce (1973)
• Traité des vertus démocratiques (1993)

Diverse

• Exercices de style (1947)
• Contes et propos (1981)
• Journal 1939-1940 (1986)
• Journaux 1914-1965 (1996)
• Lettres croisées 1949-1976, André Blavier, Raymond Queneau, correspondance présentée et annotée par Jean-Marie Klinkenberg (1988)

Traduceri

• Le Mystère du train d'or d'Edgar Wallace, en 1934 (sous le nom de Jean Raymond)
• L'ivrogne dans la brousse (The palm wine drinkard), d'Amos Tutuola, en 1953

Raymond Queneau

* 1980: Philipp, Prinț și Landgraf de Hesse (6 noiembrie 1896 – 25 octombrie 1980) a fost șeful Casei de Hesse din 1940 până în 1980.

S-a alăturat partidului nazist în 1930, și, atunci când acesta a câștigat puterea odată cu numirea lui Adolf Hitler în funcția de cancelar în 1933, Prințul Philipp a devenit guvernator de Hesse-Nassau. A servit în acestă funcție din 1933. Totuși, nu s-a înțeles cu naziștii și a fost arestat în 1943, demis din funcția de guvernator iar anul următor a fost trimis în lagăre de concentrare, unde a rămas până a fost eliberat de forțele americane.

A fost nepot al împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și strănepot al reginei Victoria, ca și ginere al regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei. Ruda sa Prințul Filip al Greciei și Danemarcei (soțul reginei Elisabeta a II-a) a fost numit după el la 10 iunie 1921

Philipp s-a născut la Schloss Rumpenheim în Offenbach, ca al treilea fiu al Prințului Frederic Karl de Hesse și a soției acestuia, Prințesa Margareta a Prusiei (sora împăratului Wilhelm al II-lea). Philipp a avut un frate geamăn, Wolfgang, doi frați mai mari și alți doi frați mai mici gemeni.

Philip de Hesse, al doilea din dreapta în primul rând, Kassel, 1933

Copil fiind, Philipp a avut guvernante engleze. În 1910, a fost trimis în Anglia să urmeze școala din Bexhill-on-Sea. După întoarcerea în Germania, a urmat Musterschule în Frankfurt apoi Realgymnasium în Potsdam. A fost singurul dintre frați care nu a urmat o academie militară.

La începutul Primului Război Mondial, Philipp s-a înrolat în regimentul 24 hessian de dragoni împreună cu fratele său mai mare Maximilian. Ei au servit în Belgia, unde Maximilian a fost ucis în octombrie. În 1915 și 1916, Philipp a servit pe frontul de Est în locul unde astăzi este Ucraina. A deținut rangul de locotenent (un rang foarte mic având în vedere ascendența sa princiară) și în principal a fost responsabil pentru achiziționarea de muniție. În 1917, el a servit pe Linia Siegfried, înainte de a reveni în Ucraina, unde a experimentat lupta activă și a fost rănit.

În 1916, fratele mai mare al lui Philipp, Friedrich Wilhelm, a murit în misiune și Philipp a devenit al doilea în linie pentru a-l succeda pe unchiului său ca șef al Casei de Hesse. În octombrie 1918, tatăl lui Philipp a fost ales rege al Finlandei. Philipp și-ar fi succedat tatăl ca șef al Casei de Hesse în timp ce fratele lui geamăn ar fi fost moștenitorul tronului finlandez. Cu toate acestea, planurile pentru o monarhie finlandeză s-au terminat brusc cu înfrângerea Germaniei; Finlanda a devenit republică în iulie 1919.

Din 1920 până în 1922, Philipp a urmat Universitatea Tehnică din Darmstadt unde a studiat istoria artei și arhitectura. A făcut câteva vizite în Grecia unde mătușa lui, Prințesa Sofia a Prusiei, era soția regelui Constantin I. În 1922 a părăsit universitatea fără să-și ia diploma și și-a luat o slujbă la Kaiser-Friedrich-Museum în Berlin. Anul următor s-a mutat la Roma unde și-a folosit conexiunile aristocratice pentru a deveni un designer de interior de succes.

Potrivit biografului Jonathan Petropoulos, probabil Philipp a fost bisexual.^[2] După o relație cu poetul Siegfried Sassoon s-a căsătorit cu Prințesa Mafalda de Savoia, fiica regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei, la 23 septembrie 1925, la Castello di Racconigi aproape de Torino. Cuplul a avut patru copii:

• Prințul Moritz, Landgraf de Hesse (6 august 1926- 23 mai 2013)
• Prințul Heinrich Wilhelm Konstantin Viktor Franz (30 octombrie 1927–1999)
• Prințul Otto Adolf (3 iunie 1937, Roma - 3 ianuarie 1998, Hanovra); s-a căsătorit prima dată la 6 aprilie 1965 (div. 3 februarie 1969) la Trostberg cu Angela von Doering (1940-1991). Nu au avut copii. S-a recăsătorit la 28 decembrie 1988 (div. 1994) cu Elisabeth Bönker (n. 1944, Cehoslovacia). Nu au avut copii.
• Prințesa Elisabeta Margareta (n. 8 octombrie 1940, Roma, Italia) s-a căsătorit la 26 februarie 1962 la Frankfurt cu Friedrich Carl von Oppersdorf (1925-1985). Au avut doi fii.

Prințul Philipp

Prinț și Langraf de Hesse

Părinți Prințul Frederic Karl de Hesse Prințesa Margareta a Prusiei  Frați și surori Prințul Christoph de Hesse Prince Wolfgang of Hesse[*]  Căsătorit cu Prințesa Mafalda de Savoia Copii Prințul Moritz Prințul Heinrich Prințul Otto Prințesa Elisabeta

* 1996: Ennio De Giorgi (n. 8 februarie 1928, Lecce, Italia – d. 25 octombrie 1996,Pisa, Italia) a fost un matematician italian care a adus contribuții importante la teoria ecuațiilor cu derivate parțiale și la fundamentele matematicii.

În geometria diferențială, De Giorgi a rezolvat problema lui Bernstein pentru suprafețele minimale. A rezolvat a 19-a problemă a lui Hilbert referitoare la regularitatea soluțiilor ecuațiilor cu derivate parțiale eliptice.

Ennio De Giorgi

Ennio di Giordi într-un interviu, 1996

·         2001 - A murit Prinţesa Soraya, a doua soţie a şahului Iranului (n.1932).

·         2002: A încetat din viaţă matematicianul francez  Réné Thom,  autorul  ”teoriei catastrofelor”; (n. 2 septembrie 1923).

·        2002 - A încetat din viaţă actorul irlandez Richard Harris, interpretul regelui Arthur în filmul “Camelot” din 1967.

Richard Harris - foto: ro.wikipedia.org

Richard Harris (născut Richard St. John Harris la 1 octombrie 1930 – d. 25 octombrie 2002), actor irlandez de film, cântăreț, producător de teatru, regizor de film și scriitor. Harris a mai interpretat rolul profesorului Dumbledore în “Harry Potter şi Piatra filosofală” şi în “Harry Potter şi Camera secretelor” (“Această viaţă sportivă”, “Biblia”, “Robin şi Marian”, “Gladiatorul”, “Contele de Monte Cristo”); (n. 1 octombrie 1930).

·   2008 - Cântăreţul rus Muslim Magomaev ( n. 17 august 1942), a încetat din viaţă în urma unei boli îndelungate.

Muslim Mahammad oglu Magomayev  - foto: en.wikipedia.org

* 2010: Ion Mircea Enescu (n. 9 februarie 1920 la Cluj-Napoca - d. 25 octombrie 2010^[1]), arhitect modernist român, membru în comitetul de conducere al UAR (1991-1998).

Proiecte:

• Maternitatea Polizu (1951)
• Mormantul familiei istoricului Silviu Dragomir (1962)
• Complexul industrial Militari, etapa 1 (1965)
• Sala de sport Cluj (1965)
• Sala de sport Pitesti (1969)
• Sala de sport Iasi (1970)
• Sala de sport Deva (1971)
• Facultatea de mecanica din Cluj-Napoca (1978), Sectia de metalurgie (1980)

Mormantul familiei Dragomir, din cimitirul central Cluj

·         2011: Liviu Ciulei, regizor, scenograf, actor român (n. 1923). A studiat teatrul la Conservatorul Regal de Muzică și Teatru din București (1946), apoi arhitectura (1949).^[3] A debutat ca actor în 1945, la Teatrul Mic în piesa Încătușarea, după piesa Animal Kingdom scrisă de Philip Barry; ulterior s-a alăturat echipei Teatrului Municipal din București, (mai târziu numit Teatrul Bulandra), unde a debutat ca regizor în 1957, punând în scenă Omul care aduce ploaia de Richard Nash. În 1961 a devenit celebru pentru o punere în scenă total originală a piesei Cum vă place a lui Shakespeare. A mai montat printre altele Opera de trei parale (Bertolt Brecht), O scrisoare pierdută (Ion Luca Caragiale), Azilul de Noapte (Maxim Gorki), Leonce și Lena (Georg Büchner), Elisabeta I (Paul Foster).

A fost peste 10 ani director artistic al Teatrului Bulandra, între anii 1963 și 1974, de unde a fost îndepărtat de cenzura comunistă în urma scandalului cu premiera "Revizorul", montată de Lucian Pintilie, care a fost interzisă de a mai fi reprezentată după doar câteva spectacole. Sub conducerea sa, Teatrul Bulandra devenise cea mai importantă instituție teatrală a vremii, nu doar în România, acolo lucrând practic în același timp, marii regizori de tearu David Esrig, Lucian Pintilie și Radu Penciulescu.

În perioada regimului comunist, Liviu Ciulei a fost urmărit și denunțat la Securitate de către Ion Besoiu^[4] și a avut reclamații făcute de către Radu Beligan la aceeași instituție.^[5][6] Liviu Ciulei a debutat în SUA în 1974, La Arena Stage din Washington.^[7]

A părăsit România în anul 1980 și a lucrat în multe țări din Europa, precum și în Statele Unite ale Americii, Canada și Australia. A fost director artistic al teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986, profesor de teatru la Columbia University și New York University în New York City. S-a întors în țară după 1989, regizând o serie de piese celebre. A fost numit Director de Onoare al Teatrului Bulandra.^[3]

A realizat scenografia a 125 de spectacole.

Ca arhitect, în afara scenografiilor majorității pieselor regizate de el, Liviu Ciulei a contribuit la reconstrucția auditoriului Teatrului Bulandra, precum și a altor teatre, ca sălile Studio ale teatrelor din Târgu Mureș și Pitești.

A fost căsătorit cu marea actriță Clody Berthola^[8], cu scenografa Ioana Gǎrdescu și cu jurnalista Helga Reiter. Fiul celei de-a treia soții (al unui scriitor din fosta RDG), regizorul Thomas Ciulei, a devenit fiul lui adoptiv.  Trupul său a fost incinerat.

Filmografie:

Actor

• În sat la noi, (1951)
• Nepoții gornistului, (1953)
• Răsare soarele, (1954)
• Alarmă în munți, (1955)
• Valurile Dunării, (1959)
• Soldați fără uniformă, (1960)
• Cerul n-are gratii, (1962)
• Pădurea spânzuraților, (1964), ecranizare după romanul Pădurea spânzuraților al scriitorului Liviu Rebreanu.
• Facerea lumii, (1971)
• Decolarea, (1971)
• Dragostea începe vineri, (1972)
• Dimitrie Cantemir, (1973)
• Ceața, (1973)
• Mastodontul, (1975)
• Mușchetarul român, (1975)
• Falansterul, (1979)

Regizor

• Erupția, (1957)
• Valurile Dunării, (1959)
• Pădurea spânzuraților, (1964)
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982)

Scenarist

• Mitrea Cocor, (1952) (în colaborare cu Mircea Bodianu și Paul Bortnovschi, regizori Victor Iliu și Marietta Sadova)
• Nepoții gornistului, (1953) (în colaborare cu Mircea Bodianu și Paul Bortnovschi, regia Dinu Negreanu)
• Răsare soarele, (1954) (în colaborare cu Mircea Bodianu și Paul Bortnovschi, regia Dinu Negreanu)
• Pasărea furtunii, (1957) (regia Dinu Negreanu)
• Facerea lumii, (1971) (regia Gheorghe Vitanidis)

Căsătorit cu	Clody Berthola, Ioana Gărdescu, Helga Reiter

* 2016: Dumitru Boabeș (n. 7 mai 1951, Păuca, Sibiu - d. 25 octombrie 2016, Oltenița, România^[1]) a fost un deputat român în legislatura 2000-2004, ales în județul Călărași pe listele partidului PSD și un om politic român, desemnat de alianța PSD-PC drept candidat pentru Camera Deputaților in Colegiul Uninominal numărul 5, județul Călărași (incluzând localitățile Oltenița, Căscioarele, Chiselet, Chirnogi, Crivăț, Mitreni, Radovanu, Spanțov, Ulmeni) pentru alegerile din noiembrie 2008. Boabeș a câștigat mandatul pentru Camera Deputaților la alegerilor parlamentare de la 30 noiembrie 2008. În legislatura 2000-2004, Dumitru Boabeș a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Cuba, Republica Finlanda și Republica Portugheză iar în legislatura 2008-2012 a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Cuba și Republica Bulgaria.

Sărbători

·         România – Ziua Armatei României

Ziua Armatei Române este ziua când în România se sărbătorește Armata Română, care la data de 25 octombrie 1944 a eliberat de sub ocupația horthystă Transilvania de Nord, în urma Bătăliei de la Carei. Sărbătorirea Zilei Armatei Române este stipulată de Decretul nr. 381 din 01.10.1959.

25 OCTOMBRIE CONSTITUIE AMINTIREA UNEI ZILE DE ÎMPLINIRE NAŢIONALĂ, ZIUA CÂND ARMATA ROMÂNĂ ŞI-A ÎNDEPLINIT MENIREA FIREASCĂ. DEVENITĂ SIMBOL AL TUTUROR BĂTĂLIILOR ŞI EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC, DATA DE 25 OCTOMBRIE A RĂMAS ÎNTIPĂRITĂ ÎN SUFLETELE ROMÂNILOR CA ZI ÎN CARE ŢARA ÎŞI SĂRBĂTOREŞTE ARMATA ŞI PE CEI CARE AU FOST SAU SUNT ÎN SLUJBA EI.

Moment simbolic în istoria poporului român, înscris în calendarul sărbătorilor noastre de suflet, ziua de 25 Octombrie este Ziua Armatei României, o zi de cinstire pentru eroismul si jertfele prin care, de-a lungul vremii, oştirea noastră şi-a îngemănat faptele de arme cu soarta neamului românesc, îndeplinindu-ţi misiunea nobilă de a apăra unitatea naţională şi integritatea teritorială a statului român.

  La 25 octombrie 1944, Armata Română elibera ultima localitate românească de sub ocupaţie străină: oraşul Carei. Acţiunile militare purtate de armata română în bătălia pentru Ardeal alcătuiesc un drum glorios, soldat pe pământul transilvan cu numeroase jertfe. Mii de militari din cadrul Armatei a IV-a, comandată de bravul general Dăscălescu, şi trupele Armatei I ale generalului Atanasiu au căzut vitejeste în luptele sângeroase de la Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Oarba de Mureş, Păuliş, Turda, Cluj-Napoca, Oradea, Satu Mare şi Carei, în total peste 50.000 de oameni (morţi şi răniţi).

Odată cu încheierea acţiunii de eliberare a teritoriului patriei, după 25 octombrie 1944, Armata Română a participat, la eliberarea Ungariei. Ea a desfăşurat acţiuni militare pe Tisa mijlocie, pentru eliberarea oraşelor Debreţin şi Nyiregyhaza şi a participat la marea operaţie pentru eliberarea Budapestei, unde şi-a adus o contribuţie importantă la ruperea centurilor fortificate ale oraşului şi la nimicirea marilor centre de rezistenţă.

A avut, de asemenea, un mare rol în eliberarea oraşului Miskolc şi în cucerirea munţilor Hegyalya, Bukk şi Matra. Pe frontul din Ungaria, brava armata română a angajat peste 210.000 militari, eliberând 14 oraşe mari şi 1.224 de comune. In cursul acestor lupte, din rândul ostaţilor noştri au căzut la datorie 42.000 de oameni (morţi, răniti, dispăruţi şi prizonieri). In Cehoslovacia, armata română, acţionând, în continuare, alături de armata sovietică, a desfăşurat acţiuni în perioada 18 decembrie 1944 – 12 mai 1945.

Pe frontul Cehoslovaciei au participat 248.450 militari români, din rândurile cărora au căzut 67.495 de eroi. De asemenea, aproximativ 2.000 de militari români din Regimentul 2 Care de lupta şi-au adus contribuţia la eliberarea părţii de nord-est a Austriei. Ei au înfruntat inamicul în lupte grele la Mistelbach, Zisterdorf şi Poysdorf. Cu un efectiv total de peste 538.536 de luptători, din care au pierit peste 169.822 de eroi, armata română, care a parcurs peste 1.700 de km de la Marea Neagra până in cadrilaterul Boemiei, a eliberat peste 200.000 km pătraţi de sub ocupaţie straina (România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria), a traversat prin lupte grele circa 20 de masivi muntoşi, a forţat 12 cursuri mari de apă şi a eliberat peste 3821 localităţi, dintre care 53 de mari oraşe.

Ostaşii români au provocat inamicului pierderi echivalând cu 15 divizii. Pe frontul de vest, efortul economic al României a atins fabuloasa sumă de 1.120.000.000 dolari, ceea ce însemna de patru ori bugetul României pe exerciţiul financiar 1937-1938. Zilnic, contribuţia României în războiul antihitlerist a fost de aproape 5 milioane de dolari. La 9 mai 1945, când războiul a luat sfârşit cu victoria Naţiunilor Unite – armata română se găsea în apropiere de Praga şi în estul Austriei, prezentându-se cu un bilanţ bogat de luptă, şi s-a întors în ţară cu drapelele de luptă acoperite de glorie, trecând pe sub Arcul de Triumf ca o armată biruitoare, care şi-a făcut datoria faţă de patrie şi poporul său, precum şi faţă de alte popoare

Din anul 1830, anul înfiinţării armatei române moderne, până în 1951, în tradiţia românească nu a existat o zi dedicată exclusiv sărbătoririi acestei instituţii. Aflată în centrul atenţiei publice, mai ales după Războiul de Independenţă din 1877-1878, armata a participat anual la manifestările prilejuite de Ziua Înălţării Domnului, devenită, după Primul Război Mondial, Ziua Eroilor, şi la cele din Ziua Naţională a Regatului Românei (10 Mai).

Dacă armata, ca organism al statului român nu a avut propria zi aniversară, în schimb, categoriile de forţe armate, respectiv diferitele genuri de arme, unităţi şi mari unităţi îşi sărbătoreau ziua odată cu praznicele propriilor patroni spirituali. Aceşti patroni au fost confirmaţi pentru categoriile de forţe armate prin Înaltul Decret Regal nr. 1621 din 24.05.1929, iar pentru unităţile ce aparţineau aceluiaşi tip de armă prin Înaltul Decret Regal nr. 1343 din 17.04.1931. În martie 1948, acest gen de sărbătoare a fost abandonat, fiind apoi reluat din anul 1994. În prezent, zilele categoriilor de forţe ale armatei şi cele ale genurilor de armă şi specialităţilor militare sunt stabilite prin Regulamentul onorurilor şi ceremoniilor militare, R.G. – 4, aprobat printr-un ordin al ministrului apărării naţionale din 2009.

În ţara noastră, pe data de 20 iulie 1951, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr.125 în vederea declarării zilei de 2 octombrie, pentru prima oară, ca “Ziua Forţelor Armate ale R.P.R.”. Motivul acestei alegeri îl constituia faptul că, la 2 octombrie 1943, Stalin aprobase organizarea Diviziei “Tudor Vladimirescu” din prizonieri de război români, devenind, astfel, “sâmburele” viitoarei “Armate Populare” din România. Timp de aproximativ un deceniu sărbătorile oficiale româneşti au căpătat un profund caracter prosovietic, anulându-se, practic, aproape toate simbolurile naţionale şi mistificându-se evident aspectele de ordin istoric.

În 1958, prin Ordin al ministrului forţelor armate, s-a revenit la tradiţiile unităţilor şi marilor unităţi cărora li s-a permis să-şi sărbătorească sau să comemoreze principalele momente din toată perioada existenţei lor. Ideea după care întreaga armată română îşi avea “sâmburele” în Divizia “Tudor Vladimirescu” devenea astfel de domeniul trecutului. În anul următor retragerii armatei sovietice din România, prin Decretul nr. 381 din 01.10.1959, Ziua Forţelor Armate a fost mutată pe data de 25 Octombrie. În Decret nu se face nici o referire explicită la motivul acestei decizii. La vremea respectivă, ea a reprezentat un act de curaj. Motivul principal al deciziei de schimbare a Zilei Armatei trebuie căutat în faptele de arme ale Armatei Române şi în rezultatul acestora: reîntregirea graniţei de Vest a României şi anularea, de facto, a prevederilor Dictatului de la Viena. Acesta a fost singurul obiectiv strategic naţional, realizat efectiv de Armata Română pe câmpul de luptă, recunoscut juridic în art. 2 al Tratatului de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, încheiat la 10 februarie 1947. Recunoaşterea importanţei zilei de 25 octombrie 1944 pentru istoria Armatei României şi istoria naţională, în ansamblul ei, este pusă în evidenţă şi de faptul că autorităţile timpului şi-au asumat chiar riscul unor speculaţii nefavorabile lor, care puteau asocia faptele de arme cu ziua regelui Mihai, născut tot într-o zi de 25 octombrie, sau cu forma de guvernământ existentă înainte de 30 decembrie 1947. Deci, 25 Octombrie 1944 semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupaţie şi administraţie străine. Chiar dacă acest teritoriu a fost preluat iniţial de administraţia sovietică, fiind retrocedat României pe 9 martie 1945 (la câteva zile după instalarea guvernului Groza, pe 06.03.1945), în ziua de 25 octombrie 1944 Armata României a trăit un moment înălţător, prin atingerea hotarului firesc al patriei sale.

Toate acestea pun în evidenţă faptul că Ziua Armatei României este legată efectiv şi afectiv de Transilvania, leagănul genezei şi evoluţiei istorice a poporului nostru, de obiectivele şi sentimentele Armatei României, care au vizat întotdeauna îndeplinirea idealurilor naţionale: unitate, independenţă, suveranitate, integritate teritorială. 25 Octombrie constituie amintirea unei zile de împlinire naţională, ziua când armata română şi-a îndeplinit menirea firească, aceea de a readuce la hotarele ei patria care a zămislit-o.

Devenită simbol, ziua de 25 octombrie a rămas întipărită în sufletele românilor ca fiind ziua în care ţara îşi sărbătoreşte armata şi pe cei care au fost şi sunt în slujba ei.  Cine nu a fost soldat, va înţelege mai greu ce mare povară porţi pe umeri precum şi unicitatea şi singurătatea soldatului aflat în misiune.

Astfel, Ziua Armatei a fost, este şi va fi mereu Ziua Soldatului! Sărbătorile sunt pentru oameni, iar omul-soldat are astăzi bucuria de a fi sărbătorit aşa cum se cuvine de întreaga ţară.

La mulţi ani Armatei Române!

·         Kazahstan: Ziua națională - Aniversarea Republicii.

·         în calendarul ortodox: Sf. Mucenici Marcian și Martirie; Sf. Tavita 

Sfinții Mucenici Marcian şi Martirie (25 octombrie) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Sfinții Marcian și Martirie au fost mucenici pentru credința ortodoxă în vremea împăratului arian Constanțiu al II-lea (337-361).