joi, 24 noiembrie 2022

 6. /25 NOIEMBRIE 2022 - POEZIE


GRIGORE ALEXANDRESCU


Grigore Alexandrescu
Grigore Alexandrescu (1).jpg
Date personale
Născut[1][2] Modificați la Wikidata
TârgovișteȚara Românească Modificați la Wikidata
Decedat (75 de ani)[1][2] Modificați la Wikidata
BucureștiRomânia[3] Modificați la Wikidata
ÎnmormântatCimitirul Bellu Modificați la Wikidata
PărințiM. Lixandrescu
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiepoet
traducător
prozator[*]
profesor
scriitor Modificați la Wikidata
Limbilimba română
limba greacă
limba franceză  Modificați la Wikidata
StudiiColegiul Național „Sfântul Sava” din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor1832 - 1842
Subiectemeditații romantice
Specie literarăepistolăfabulăelegiesatiră
Operă de debutMiezul nopții, în Curierul Românesc
Opere semnificativeUmbra lui Mircea. La CoziaCâinele și cățelulBoul și vițelulDreptatea leuluiVulpea liberală
Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Parnasianism - Simbolism
Naturalism - Modernism
Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
Poeți - Eseiști
Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii

Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură
 v  d  m 
Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu (n. ,[1][2] TârgovișteȚara Românească – d. ,[1][2] BucureștiRomânia[3]) a fost un poet și fabulist român.

Biografie[modificare | modificare sursă]

G. Alexandrescu, timbru din 1960

S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului Mihai Alexandrescu și al Mariei Fusea. În anul 1827 își pierde ambii părinți, rămâne orfan și se mută la părintele Ieremia, unchiul lui din București.

De mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. În anul 1831, este înscris la școala de limba franceză a lui Jean-Alexandre Vaillant. În 1832, școala lui Vaillant este inclusă în școala „Sf. Sava”, devine astfel elev la Colegiul Național „Sfântul Sava”, aici fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic.

Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica, la 6 martie 1832, în „Curierul românesc”, poezia „Miezul nopții”, apoi, în același an, publică și primul său volum de poezii, „Eliezer și Neftali”, poezii traduse și originale.prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.

În anul 1834, se înrolează în armată, dar va demisiona în (1837). În anul 1835, Alexandrescu este trimis la Focșani, la hotarul dintre Moldova și Țara Românească. După ce demisionează din armată, se întoarce la București.

Din pricina unor scrieri („Anul 1840” și Lebăda și puii corbului) este întemnițat, timp de trei luni. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În 1856, este membru al Comisiei Centrale de la Focșani.

Se căsătorește la Focșani, la 29 mai 1860, la biserica Stamatinești[4], cu Raluca Stamatin, fiica unui spătar din Moldova.

În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.

A murit sărac la București în anul 1885Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.”[necesită citare]

Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.

Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul lor este extraordinar de fantastic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul său, Ion Ghica).

Este ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind circa 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelulBoul și vițelulDreptatea leuluiVulpea liberală ș.a.).

Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

„Alexandrescu este incontestabil cel mai de seamă fabulist al nostru...”
— D. Popovici

Opere (volume publicate în timpul vieții)[modificare | modificare sursă]

  • Poezii (1832)
  • Fabule (1832)
  • Meditații (1835)
  • Poezii (1838)
  • Fabule (1838)
  • Poezii (1839)
  • Memorial (1842)
  • Poezii (1842)
  • Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)
  • Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)

Poezii mai importante[modificare | modificare sursă]

  • Adio. La Târgoviște
  • Anul 1840
  • Așteptarea
  • Boul și vițelul
  • Bursucul și vulpea
  • Câinele soldatului
  • Câinele și cățelul
  • Candela
  • Cântece de peste Olt
  • Catîrul cu clopoței
  • Cimitirul
  • Corbii și barza
  • Dreptatea leului
  • Eliza
  • Epistolă către Voltaire
  • Încă o zi
  • Lupul moralist
  • Mormintele. La Drăgășani
  • Miezul nopții
  • Meditație
  • Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion
  • Șarlatanul și bolnavul
  • Unirea Principatelor
  • Vulpoiul predicător





Grigore Alexandrescu - POEZII:

Boul şi viţelul
                        Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
                        În zilele noastre de soartă-ajutat,
                        Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
                        Dobândi-n cireadă un post însemnat.

                        – Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,
                        Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
                        Decât multă minte, ştiu că e mai bine
                        Şa ai totdeauna un dram de noroc.

                        Aşa d-a vie?ii veselă schimbare,
                        Cum şi de mândrie boul stăpânit,
                        Se credea că este decât toţi mai mare,
                        Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

                        Viţelul atuncea, plin de bucurie,
                        Auzind că unchiul s-a făcut boier,
                        Că are clăi sumă şi livezi o mie:
                        „Mă duc – zise-ndată – niţel fân să-i cer.”

                        Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,
                        Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
                        Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
                        „Acum doarme – zice – nu-l poci supăra.”

                        – „Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată
                        După-prânz să doarmă! Obiceiul lui
                        Era să nu şază ziua niciodată;
                        Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.”

                        – „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;
                        S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
                        Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
                        Primit în casă daca vrei să fii.”

                        La o mojicie atâta de mare,
                        Viţelul răspunde că va aştepta;
                        Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
                        Pe lângă el trece, făr-a se uita.

                        Cu mâhnire toate băiatul le vede,
                        Însă socoteşte că unchiu-a orbit;
                        Căci fără-ndoială nu putea a crede
                        Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

                        A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,
                        Să-l găsească vreme, la dânsul veni:
                        O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
                        Ca să-i facă bine, de el pomeni.

                        „Boierule – zise – aşteaptă afară
                        Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”
                        – „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.
                        N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”



Cainele si catelul


"Cat imi sunt de urate unele dobitoace,
Cum lupii, ursii, leii si alte cateva,
Care cred despre sine ca pretuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntamplare:
Si eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place.
Oamenii spun adesea ca-n tari civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare si lumea se ciopleste,
Numai pe noi mandria nu ne mai paraseste.
Cat pentru mine unul, fiestecine stie
C-o am de bucurie
Cand toata lighioana, macar si cea mai proasta,
Caine sadea imi zice, iar nu domnia-voastra. "
Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare
Samson, dulau de curte ce latra foarte tare.
Catelu Samurache, ce sedea la o parte,
https://Versuri.ro/w/vc77
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Si ca nu au mandrie, nici capritii desarte,
S-apropie indata
Sa-si arate iubirea ce are pentru ei:
"Gandirea voastra, zise, imi pare minunata,
Si simtimentul vostru il cinstesc, fratii mei".
"Noi, fratii tai, raspunse Samson plin de manie,
Noi, fratii tai, potaie!
O sa-ti dam o bataie
Care s-o pomenesti.
Cunosti tu cine suntem, si ti se cade tie,
Lichea nerusinata, astfel sa ne vorbesti? "
"Dar ziceati... "
"Si ce-ti pasa? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevarat vorbeam
Ca nu iubesc mandria si ca urasc pe lei,
Ca voi egalitate, dar nu pentru catei. "
Aceasta intre noi adesea o vedem,
Si numai cu cei mari egalitate vrem.


Ursul şi vulpea
                        „Ce bine au să meargă trebile în pădure,
                        Pe împăratul tigru când îl vom răsturna
                        Şi noi vom guverna –
                        Zicea unei vulpi ursul – c-oricine o să jure
                        Că nu s-a pomenit
                        Un timp mai fericit.”
                        – „Şi-n ce o să stea oare
                        Binele acest mare?”
                        Îl întrebă.
                        „În toate,
                        Mai ales în dreptate:
                        Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,
                        Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;
                        Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca
                        Ş-apoi îi sugruma.”
                        – „Dar voi ce-o să le faceţi?”
                        – „Noi o să-i sugrumăm
                        Ş-apoi să-i judecăm.”

                        Cutare sau cutare,
                        Care se cred în stare
                        Lumea a guverna,
                        Daca din întâmplare
                        Ar face încercare,
                        Tot astfel ar urma.



Şoarecele şi pisica
                        Un şoarece de neam, şi anume Raton,
                        Ce fusese crescut su’ pat la pension,
                        Şi care în sfârşit, după un nobil plan,
                        Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
                        Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,
                        Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
                        Cum că domnul Raton îndată s-a gătit
                        Se o ia la picior, nu e de îndoit.
                        Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,
                        Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,
                        Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
                        Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?
                        Binele şoricesc cât de mult îl doresc
                        Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
                        Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
                        Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei;
                        Dar eu nu sânt cum crezi; căci chiar asupra lor
                        Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.
                        Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,
                        De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.”
                        La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,
                        Văzând că Dumnezeu de martur e luat,
                        Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
                        Cu neamul şoricesc a se-mprieteni,
                        Îl duse pe la toţi, şi îl înfăţişă
                        Ca un prieten bun ce norocul le dă.
                        Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
                        Căci şoarecii cred mult la fisionomii,
                        Ş-a acestui străin atâta de cinstit
                        Nu le înfăţişa nimic de bănuit.
                        Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal,
                        După ce refuză şi limbi, şi caşcaval,
                        Zicând că e în post şi nu poate mânca,
                        Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
                        Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
                        Pe câţi gura punea,
                        Îndată îi jertfea;
                        Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.

                        Cotoiul cel smerit
                        E omul ipocrit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...