6. /25 NOIEMBRIE 2022 - POEZIE

GRIGORE ALEXANDRESCU

Grigore Alexandrescu
Date personale
Născut	22 februarie 1810[1][2]  Târgoviște, Țara Românească
Decedat	25 noiembrie 1885 (75 de ani)[1][2]  București, România[3]
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	M. Lixandrescu
Cetățenie	România
Ocupație	poet traducător prozator[*] profesor scriitor
Limbi	limba română limba greacă limba franceză
Studii	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1832 - 1842
Subiecte	meditații romantice
Specie literară	epistolă, fabulă, elegie, satiră
Operă de debut	Miezul nopții, în Curierul Românesc
Opere semnificative	Umbra lui Mircea. La Cozia, Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală
Influențe[ascunde] Alphonse de Lamartine
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810,^[1][2] Târgoviște, Țara Românească – d. 25 noiembrie 1885,^[1][2] București, România^[3]) a fost un poet și fabulist român.

Biografie[modificare | modificare sursă]

G. Alexandrescu, timbru din 1960

S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului Mihai Alexandrescu și al Mariei Fusea. În anul 1827 își pierde ambii părinți, rămâne orfan și se mută la părintele Ieremia, unchiul lui din București.

De mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. În anul 1831, este înscris la școala de limba franceză a lui Jean-Alexandre Vaillant. În 1832, școala lui Vaillant este inclusă în școala „Sf. Sava”, devine astfel elev la Colegiul Național „Sfântul Sava”, aici fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic.

Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica, la 6 martie 1832, în „Curierul românesc”, poezia „Miezul nopții”, apoi, în același an, publică și primul său volum de poezii, „Eliezer și Neftali”, poezii traduse și originale.prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.

În anul 1834, se înrolează în armată, dar va demisiona în (1837). În anul 1835, Alexandrescu este trimis la Focșani, la hotarul dintre Moldova și Țara Românească. După ce demisionează din armată, se întoarce la București.

Din pricina unor scrieri („Anul 1840” și Lebăda și puii corbului) este întemnițat, timp de trei luni. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În 1856, este membru al Comisiei Centrale de la Focșani.

Se căsătorește la Focșani, la 29 mai 1860, la biserica Stamatinești^[4], cu Raluca Stamatin, fiica unui spătar din Moldova.

În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.

A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.”^{[necesită citare]}

Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.

Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul lor este extraordinar de fantastic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul său, Ion Ghica).

Este ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind circa 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).

Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

„Alexandrescu este incontestabil cel mai de seamă fabulist al nostru...”

— D. Popovici

Opere (volume publicate în timpul vieții)[modificare | modificare sursă]

• Poezii (1832)
• Fabule (1832)
• Meditații (1835)
• Poezii (1838)
• Fabule (1838)
• Poezii (1839)
• Memorial (1842)
• Poezii (1842)
• Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)
• Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)

Poezii mai importante[modificare | modificare sursă]

Adio. La Târgoviște Anul 1840 Așteptarea Boul și vițelul Bursucul și vulpea Câinele soldatului Câinele și cățelul Candela

Cântece de peste Olt Catîrul cu clopoței Cimitirul Corbii și barza Dreptatea leului Eliza Epistolă către Voltaire Încă o zi

Lupul moralist Mormintele. La Drăgășani Miezul nopții Meditație Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion Șarlatanul și bolnavul Unirea Principatelor Vulpoiul predicător

Grigore Alexandrescu - POEZII:

Boul şi viţelul

de Grigore Alexandrescu

                        Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,

                        În zilele noastre de soartă-ajutat,

                        Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,

                        Dobândi-n cireadă un post însemnat.

                        – Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,

                        Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:

                        Decât multă minte, ştiu că e mai bine

                        Şa ai totdeauna un dram de noroc.

                        Aşa d-a vie?ii veselă schimbare,

                        Cum şi de mândrie boul stăpânit,

                        Se credea că este decât toţi mai mare,

                        Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

                        Viţelul atuncea, plin de bucurie,

                        Auzind că unchiul s-a făcut boier,

                        Că are clăi sumă şi livezi o mie:

                        „Mă duc – zise-ndată – niţel fân să-i cer.”

                        Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,

                        Ajunge la unchiu, cearcă a intra;

                        Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:

                        „Acum doarme – zice – nu-l poci supăra.”

                        – „Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată

                        După-prânz să doarmă! Obiceiul lui

                        Era să nu şază ziua niciodată;

                        Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.”

                        – „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;

                        S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;

                        Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,

                        Primit în casă daca vrei să fii.”

                        La o mojicie atâta de mare,

                        Viţelul răspunde că va aştepta;

                        Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,

                        Pe lângă el trece, făr-a se uita.

                        Cu mâhnire toate băiatul le vede,

                        Însă socoteşte că unchiu-a orbit;

                        Căci fără-ndoială nu putea a crede

                        Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

                        A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,

                        Să-l găsească vreme, la dânsul veni:

                        O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,

                        Ca să-i facă bine, de el pomeni.

                        „Boierule – zise – aşteaptă afară

                        Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”

                        – „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.

                        N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”

Cainele si catelul


"Cat imi sunt de urate unele dobitoace,
Cum lupii, ursii, leii si alte cateva,
Care cred despre sine ca pretuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntamplare:
Si eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place.
Oamenii spun adesea ca-n tari civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare si lumea se ciopleste,
Numai pe noi mandria nu ne mai paraseste.
Cat pentru mine unul, fiestecine stie
C-o am de bucurie
Cand toata lighioana, macar si cea mai proasta,
Caine sadea imi zice, iar nu domnia-voastra. "
Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare
Samson, dulau de curte ce latra foarte tare.
Catelu Samurache, ce sedea la o parte,
https://Versuri.ro/w/vc77
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Si ca nu au mandrie, nici capritii desarte,
S-apropie indata
Sa-si arate iubirea ce are pentru ei:
"Gandirea voastra, zise, imi pare minunata,
Si simtimentul vostru il cinstesc, fratii mei".
"Noi, fratii tai, raspunse Samson plin de manie,
Noi, fratii tai, potaie!
O sa-ti dam o bataie
Care s-o pomenesti.
Cunosti tu cine suntem, si ti se cade tie,
Lichea nerusinata, astfel sa ne vorbesti? "
"Dar ziceati... "
"Si ce-ti pasa? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevarat vorbeam
Ca nu iubesc mandria si ca urasc pe lei,
Ca voi egalitate, dar nu pentru catei. "
Aceasta intre noi adesea o vedem,
Si numai cu cei mari egalitate vrem.

Ursul şi vulpea

de Grigore Alexandrescu

                        „Ce bine au să meargă trebile în pădure,

                        Pe împăratul tigru când îl vom răsturna

                        Şi noi vom guverna –

                        Zicea unei vulpi ursul – c-oricine o să jure

                        Că nu s-a pomenit

                        Un timp mai fericit.”

                        – „Şi-n ce o să stea oare

                        Binele acest mare?”

                        Îl întrebă.

                        „În toate,

                        Mai ales în dreptate:

                        Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,

                        Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;

                        Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca

                        Ş-apoi îi sugruma.”

                        – „Dar voi ce-o să le faceţi?”

                        – „Noi o să-i sugrumăm

                        Ş-apoi să-i judecăm.”

                        Cutare sau cutare,

                        Care se cred în stare

                        Lumea a guverna,

                        Daca din întâmplare

                        Ar face încercare,

                        Tot astfel ar urma.

Şoarecele şi pisica

de Grigore Alexandrescu

                        Un şoarece de neam, şi anume Raton,

                        Ce fusese crescut su’ pat la pension,

                        Şi care în sfârşit, după un nobil plan,

                        Petrecea retirat într-un vechi parmazan,

                        Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,

                        Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

                        Cum că domnul Raton îndată s-a gătit

                        Se o ia la picior, nu e de îndoit.

                        Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,

                        Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,

                        Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?

                        Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?

                        Binele şoricesc cât de mult îl doresc

                        Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!

                        Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,

                        Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei;

                        Dar eu nu sânt cum crezi; căci chiar asupra lor

                        Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.

                        Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,

                        De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.”

                        La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,

                        Văzând că Dumnezeu de martur e luat,

                        Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni

                        Cu neamul şoricesc a se-mprieteni,

                        Îl duse pe la toţi, şi îl înfăţişă

                        Ca un prieten bun ce norocul le dă.

                        Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!

                        Căci şoarecii cred mult la fisionomii,

                        Ş-a acestui străin atâta de cinstit

                        Nu le înfăţişa nimic de bănuit.

                        Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal,

                        După ce refuză şi limbi, şi caşcaval,

                        Zicând că e în post şi nu poate mânca,

                        Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.

                        Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!

                        Pe câţi gura punea,

                        Îndată îi jertfea;

                        Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.

                        Cotoiul cel smerit

                        E omul ipocrit.