3. /2 DECEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sfantul Proroc Avacum; 

Sfanta Muceniță Miropi; 

Sf Cuv Porfirie Cavsocalivitul; 

Sfantul Ierarh Solomon, Arhiepiscopul Efesului 

Sfantul Proroc Avacum

Sfântul Proroc Avacum a prorocit și despre întoarcerea poporului din Babilon, ca și despre nașterea Domnului Hristos și încetarea legii celei vechi.

Sfântul proroc Avacum era din seminția lui Simeon, feciorul lui Asafat, din părțile Iudeii, și pentru viața sa cea plină de fapte bune a primit de la Dumnezeu darul prorocirii. El a prorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea bisericii și luarea poporului în robie și a plâns foarte mult văzând mai înainte nevoile ce aveau să vie asupră-i. Iar când a venit Nabucodonosor, împăratul haldeilor cu puterea sa asupra Ierusalimului, atunci Avacum a fugit în pământul ismailitenilor și a fost pribeag în pământ străin. Iar după robia Ierusalimului, întorcându-se Nabucodonosor în ale sale, s-a întors și Avacum în țara sa, arând pământul și slujind secerătorilor în vremea secerișului.

Odată el a făcut fiertură și a dumicat pâine în vas și a zis către cei din casă: „Eu mă duc departe și de voi zăbovi, voi să duceți pâine secerătorilor”. Acestea zicând, a ieșit din casă și i s-a arătat îngerul Domnului pe cale și i-a zis: „Avacume, du prânzul pe care-l ai lui Daniil în Babilon, în groapa cu lei”. Și apucându-l îngerul Domnului de creștet l-a ridicat de părul capului și l-a dus în Babilon deasupra gropii, în sunetul duhului său, în depărtare de două mii două sute șaizeci și cinci de stadii și a strigat Avacum zicând: „Daniile, Daniile, primește prânzul pe care ți l-a trimis ție Dumnezeu”. Și Daniil a zis: „Ți-ai adus aminte de mine, Dumnezeule și n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc pe Tine”. Și sculându-se Daniil a mâncat. Iar îngerul lui Dumnezeu iarăși a pus pe Avacum la locul lui în pământul iudaic.

El a prorocit și despre întoarcerea poporului din Babilon, ca și despre nașterea Domnului Hristos și încetarea legii celei vechi; și a răposat cu doi ani înainte de întoarcerea poporului din robie și a fost îngropat în satul său.

Sfanta Muceniță Miropi

Căutând Sfântul Isidor la muceniță, a zis: „Pace ție, Miropi! S-au auzit rugăciunile tale de către Dumnezeu, căci iată vei fi împreună cu noi și vei primi cununa cea gătită ție”. Acestea zicând Isidor, îndată Sfânta Muceniță Miropi, bucurându-se, și-a dat Domnului duhul său și s-a umplut temnița de negrăită bună mireasmă, pe care și străjerii temniței, mirosind, se înspăimântară și se minunară.

Sfânta fecioară Miropi s-a născut în cetatea Efesului, din părinți creștini și a fost luminată cu sfântul botez, după ce tatăl ei se mutase din acestă viață. A fost crescută apoi de maică să în frică de Dumnezeu și avea dragoste a merge adeseori la mormântul Sfintei mucenițe Ermionia, una din fetele Sfântului Apostol Filip, din ale cărei sfinte moaște curgea mir plin de tămăduiri. Deci luând Miropi din mirul sfintei mucenițe Ermionia și dându-l neputincioșilor, îi tămăduia. Împărățind atunci Decie și pornind prigoana asupra creștinilor, maică să a luat pe Miropi și s-au dus în insula Hiului, unde avea o moștenire. Închizându-se cu fiica sa într-o casă, se rugau lui Dumnezeu.

Venind odată ighemonul Numerian în insula aceia, a fost prins, fiind creștin, fericitul Isidor, bărbatul cel minunat și cu bună cucernicie, care avea dregătoria de ostaș. Pe acesta, ca unul ce păstra cu sfințenie credința în Hristos și se lepăda de închinăciunea idolească, chinuindu-l ighemonul cu felurite munci, l-a ucis prin tăiere de sabie și l-a aruncat într-o râpă spre mâncarea fiarelor și a păsărilor; și a pus strajă de departe ca să nu fure creștinii trupul mucenicului.

Sfânta fecioară Miropi, pornindu-se cu râvnă dumnezeiască, a mers noaptea cu roabele sale și a luat în taină trupul mucenicului și tăinuindu-l cu cinste, l-au pus în loc însemnat. Apoi, fiind înștiințat ighemonul că s-a furat trupul lui Isidor, a ferecat cu fiare pe străjeri și a poruncit ca să-i poarte pe dânșii prin toată insula aceia și să-i ispitească zicând că de nu vor afla trupul cel furat până la ziua cea însemnată lor, să li se taie capetele.

Atunci văzând Sfânta Miropi pe străjeri chinuiți cu lanțuri, legați și târâți, și mai auzind că de nu vor afla trupul li se vor tăia și capetele lor, s-a umilit cu sufletul și a zis în sine: „Dacă aceștia pătimesc așa pentru mine, care am luat pe ascuns trupul mucenicului, și vor fi tăiați, apoi amar va fi mie la judecata lui Dumnezeu, căci se va munci sufletul meu, ca una ce am fost pricinuitoarea uciderii acestor oameni”. Și îndată a strigat către dânșii: „O! prietenilor, trupul pe care l-ați pierdut, eu l-am luat, pe când voi dormeați”.

Ostașii auzind aceasta îndată au luat-o și au dus-o înaintea lui Numerian ighemonul, zicând: „Stăpânul nostru, aceasta este care a furat mortul”. Iar ighemonul a întrebat pe sfânta: „Adevărate sunt cele grăite despre tine?”. Sfântă a răspuns: „Adevărat”. Și a zis ighemonul: „Cum ai îndrăznit, o, femeie blestemată să faci această?”. Iar dânsa a răspuns: „Îndrăzneață sunt, mustrând ticăloșia și nebunia ta!”.

La aceste cuvinte mândrul ighemon s-a pornit spre mânie și îndată a poruncit să o bată pe dânsa cu toiege, fără milă; și a fost bătută mult. Apoi a fost târâtă de cosițele părului ei prin toată insula aceia, strujindu-i toate mădularele. Apoi au închis-o în temniță, fiind aproape moartă. Iar la miezul nopții, rugându-se sfânta, a strălucit o lumină în toată temnița; o ceată de îngeri au stat înaintea ei și în mijlocul lor era Sfântul Isidor, cântând toți cântarea cea întreit sfânta. Căutând Sfântul Isidor la muceniță, a zis: „Pace ție, Miropie, s-au auzit rugăciunile tale de către Dumnezeu, căci iată vei fi împreună cu noi și vei primi cununa cea gătită ție”. Acestea zicând Isidor, îndată Sfânta muceniță Miropi, bucurându-se, și-a dat Domnului duhul său și s-a umplut temnița de negrăită bună mireasmă, pe care și străjerii temniței, mirosind, se înspăimântară și se minunară. Iar unul dintr-înșii, văzând și auzind toate acelea, alergând la preot, i-a spus toate cu amănuntul și a primit Sfântul Botez; după aceea a dobândit sfârșit mucenicesc. Iar trupul Sfintei Miropi l-au luat creștinii și l-au îngropat cu cinste în loc însemnat, slăvind pe Dumnezeu.

Sf Cuv Porfirie Cavsocalivitul

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și mare duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. A adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Kafsokalivia de la Muntele Athos.

Sfântul Cuvios Porfirie Kafsokalivitul

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul s-a născut pe 7 februarie 1906 în satul Sfântul Ioan din Karistia, Evia. Numele său de mirean era Evanghelos Bairaktaris, iar părinții săi, Leonida și Eleni, erau părinți cucernici și iubitori de Dumnezeu. Iar tatăl său, psaltul satului, s-a învrednicit să îl însoțească frecvent pe Sfântul Nectarie din Eghina.

Familia sa confruntându-se cu mari dificultăți economice, micul Evanghelos a fost nevoit încă de mic, pe când avea doar opt ani, să își caute un loc de muncă, mai întâi în Halkida și apoi în Pireu. Însă de foarte timpuriu a arătat chemare față de viața monahală.

Astfel, la vârsta de doisprezece-treisprezece ani, pe când abia terminase clasa a II-a din școala primară, a pornit din lume spre Sfântul Munte, cu dorința de a-l imita pe Sfântul Ioan Kalivitul, a cărui viață o citise de mic și față de care nutrea mare evlavie.

S-a îndreptat spre pustiul athonit și mai concret spre Schitul Sfânta Treime din Kavsokalivia, al Mănăstirii Marea Lavră, unde a viețuit următorii aproape șase ani în chilia Sfântul Gheorghe, supus față de doi bătrâni riguroși, Ieromonahii Pantelimon († 1952) și Ioanichie, frați după trup. Prin ascultarea deplină și conștiincioasă pe care a arătat-o față de bătrânii săi, și-a făcut receptiv ogorul sufletului său față de harul divin. „Ascultare! M-am dedicat acesteia cu bucurie, cu dragoste. Această ascultare absolută m-a salvat... Ascultare nu de nevoie, ci cu bucurie și dragoste... Datorită ei mi-a dat Dumnezeu harisma”, a adeverit mai târziu cuviosul.

La vârsta de doar paisprezece ani a fost tuns monah, luând numele de Nichita, în cinstea bătrânului Ieromonahului Pantelimon, monahul Nichita, care dusese o viață ascetică la sfârșitul secolului al XIX-lea în chilia de Dumnezeu iubită a Sfântului Dimitrie. După doi ani, sfântul nostru a primit marea și îngereasca schimă.

De la el însuși, care descrie acel moment important, aflăm că tunderea sa în schima mare s-a săvârșit în biserica mare a Schitului; aceasta, după cum se pare, era o veche tradiție kavsokalivită, pentru că știm că Cuviosul Romanos a fost tuns monah de către Acachie în biserica din vremea aceea:

„În seara tunderii mele, toți părinții s-au adunat în biserica Sfintei Treimi, în biserica mare, au făcut Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul. Sfințenia în secolul al XXI-lea priveghere, au rostit psalmi frumoși, plini de cucernicie, iar eu eram cu ciorapi albi, desculț și plin de cucernicie. Le-am făcut tuturor metanie, m-am închinat la icoane și proestosul mi-a adresat întrebările specifice schimei mari. Ochii mei erau plini de lacrimi din cauza emoțiilor. După ce s-a terminat privegherea, am mers la chilie. Eram foarte bucuros, dar și tăcut. Voiam să fiu singur cu singurul Dumnezeu”.

„În Schit eram pe atunci 127 de pustnici. Să vezi ascultări, să vezi viață paradisiacă frumoasă! Deci, când trebuia să devină cineva din ucenic monah, toți părinții se adunau să asculte textul rânduielii. Să își amintească iar ceea ce făgăduiseră. Cu toții... Ca și cum ar fi devenit iar călugări, ascultând.”

În Kavsokalivia, împreună cu bătrânii săi, lucra sculptură în lemn, în special veselă, frumos meșteșugită și cuțite de tăiat hârtie cu ornamentații florale; era o lucrare de mână și o artă care a fost foarte cultivată în Schit în acea perioadă. Și cine nu a admirat, de exemplu, lucrările măiestre de cuvioasă pomenire ale Părintelui Arsenie sculptorul (1866-1956), contemporan al Cuviosului Porfirie? Era un kavsokalivit al cărui suflet fusese sfințit de asceză și a cărui muncă era însoțită întotdeauna de post și rugăciune. Era un monah în persoana căruia îl vedeai pe omul care trăia doar pentru Dumnezeu, pe care Îl slujea prin arta sa fină.

În 1925, la vârsta de nouăsprezece ani și din cauza unei boli serioase, a fost obligat, cu binecuvântarea bătrânilor săi, să părăsească Sfântul Munte și să se întoarcă în Evia, unde s-a și stabilit la Mănăstirea Sfântul Haralambie din Lefka, aproape de satul său.

În 1926 s-a întâlnit cu arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, care, recunoscându-i harismele duhovnicești, l-a hirotonit preot în iulie 1927, dându-i și numele Porfirie, nume cu care urma să devină cunoscut în întreaga lume ortodoxă. La scurt timp, Pantelimon Fostinis, mitropolitul local al Karistiei i-a dăruit slujirea de duhovnic. Avea doar douăzeci și unu de ani.

După ce s-au împlinit doisprezece ani de slujire a sa, în principal de duhovnic, și deoarece Mănăstirea Sfântul Haralambie s-a transformat în mănăstire de maici, Cuviosul ieromonah Porfirie s-a stabilit la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Ano Bateia, în actualul municipiu Amarintos, tot în Evia. Anterior și pentru puține luni, slujise ca preot paroh în satul Tsakaioi al insulei.

În 1940, cu puțin timp înainte ca vijelia celui de-al doilea Război Mondial să izbucnească în țara noastră, Cuviosul Părinte Porfirie s-a stabilit în Atena, unde pe 12 octombrie, a fost numit preot paroh și duhovnic la paraclisul Sfântul Gherasim de la Policlinica din Atena, de lângă piața Omonia, în centrul Atenei. Este demn de menționat că el însuși a cerut să i se încredințeze această slujire, din marea și jertfelnica sa dragoste față de semenii săi suferinzi, pentru a-i sprijini în momentele dificile și în durerea lor. După cum a mărturisit cuviosul, a slujit lucrând în „pustia” Omoniei timp de treizeci și trei de ani ca și cum ar fi fost o singură zi, odihnind și liniștind cu epitrahilul său o mulțime de suflete aflate în dificultate: „În mulțimea, lumea și zgomotul Omoniei, eu îmi înălțam mâinile spre Dumnezeu și trăiam înăuntrul meu ca în pustia Sfântului Munte. Pe toți îi iubeam, pentru toți mă durea...”, relata el însuși.

Concomitent, pentru a asigura cele necesare pentru întreținerea părinților săi și a altor câtorva rudenii apropiate, de a căror îngrijire se ocupa, muncea și manual lucrând într-o crescătorie de păsări, într-un atelier de tricotaje și unul de pregătire a tămâii, pe rând.

În 1970 s-a pensionat din postul de preot paroh la Sfântul Gherasim. Cu toate acestea, a rămas la Sfântul Gherasim pentru încă trei ani, până când i s-a găsit înlocuitor, iar în 1973 s-a stabilit permanent la Mănăstirea Sfântul Nicolae de la Kallisia, în Atica, astăzi Kallithea din Palaia Pandeli. La acest metoc al Mănăstirii Pandeli locuise deja din 1955, cultivând cu mare grijă terenul agricol din apropiere și îndeplinindu-și concomitent lucrarea sa aducătoare de rod duhovnicesc.

În 1978 a fondat în Tourkovounia Atenei, într-o modestă căsuță de piatră care, din 1948, a constituit locuința sa pentru mulți ani, mănăstirea de maici Schimbarea la Față a Mântuitorului (a fost recunoscută oficial în 1981), iar mai târziu, la începutul anilor ’80, s-a mutat la Milesi, în Malakasa, unde a înființat metocul mănăstirii. Dar până la construirea clădirilor Metocului, a trăit la început într-o rulotă, iar în continuare într-o simplă chilie de cărămidă, confruntându-se în special cu condiții neprielnice și suferind cu răbdare multele încercări legate de sănătatea sa. A dobândit o mare faimă de duhovnic, un mare număr de credincioși vizitându-l în acest loc. A condus o mulțime de oameni la Hristos, iar prezența sa în lume a constituit o mângâiere pentru mulți.

Pe 8 septembrie 1984, ca urmare a cererii sale și a documentului de cerere al Schitului Kavsokalivia (din partea dicheului Ioan, călugăr al Ioasafilor), Mănăstirea Marea Lavră i-a acordat Cuviosului Porfirie chilia Sfântul Gheorghe din Kavsokalivia, unde fusese tuns monah, așa cum am menționat deja, deoarece ultimul ei locuitor, monahul David, a plecat la Mănăstirea Esfigmenu. Însă Părintele a continuat să trăiască și să slujească în calitate de duhovnic la mănăstirea din Milesi.

În ciuda sănătății sale zdruncinate și a dificilului său program duhovnicesc, a reușit să viziteze de multe ori Kavsokalivia. În două ocazii, în iulie 1987 și iunie 1990, a săvârșit în mod corespunzător tunderea în schima mare a monahului Pantelimon (astăzi Ieromonahul Iona), precum și tunderea în schima mare atât a Ieromonahului Ioanichie și a monahului Nichita (în aceeași zi). Înainte de acestea, însă, îl tunsese monah în chilia Sfântul Dimitrie (Hagi-Gheorghe) din Kerasia pe viitorul Ieromonah Fotie, acum adormit întru Domnul. De cele mai multe ori, ucenicii săi îl urcau pe Părintele cu targa pe drumul șerpuitor de la port la schit. În cursul acestor vizite, veneau alături de el mulți părinți de pe întreg Sfântul Munte, fie pentru a lua binecuvântarea sa, fie pentru a primi îndrumare duhovnicească.

Pe 26 februarie 1990, odată cu punerea pietrei de temelie a bisericii Mănăstirii Schimbarea la Față, s-a împlinit una dintre bunele dorințe ale Sfântului Porfirie.

Însă, cu mult înainte de sfârșitul vieții sale pământești, sfântul a început să se pregătească de plecarea sa din această lume stricăcioasă. Dorea să se retragă la locul său de metanie, acolo unde a fost tuns monah, în Grădina Maicii Domnului. L-a rugat pe Dumnezeu să îl învrednicească să își săvârșească viața acolo unde se născuse duhovnicește. După cum mărturisea el însuși, „Mulți în Sfântul Munte trăiau în taină. Au murit fără să îi cunoască nimeni. Și eu aș vrea să trăiesc astfel în taină”. Voia să se regăsească împreună cu frații săi necunoscuți lumii și veșnic tineri, care cu mulți ani înainte îi dăduseră harul, cântând ca o privighetoare în ascuns lui Dumnezeu și rugându-se ca bătrânul Dimas, pentru a primi vederea luminii și a intra în Dumnezeiasca Liturghie necreată.

Astfel, prevăzând că i se apropie sfârșitul, a plecat în iunie 1991 spre Sfântul Munte și spre iubita lui Kavsokalivie, în Sfânta Sfintelor a pustiului athonit. Iar pentru că în acel an era rândul chiliei Sfântul Gheorghe să preia conducerea schitului, Părintele Porfirie, ca bătrân al chiliei, deși avea 85 de ani și era slăbit din cauza multelor sale boli, a fost numit dicheu al schitului. Însă după o lună a plecat, din motive pastorale, la Mănăstirea Schimbarea la Față din Milesi și s-a reîntors pe Sfântul Munte în septembrie. Aceasta a fost și ultima sa călătorie.

Puțin mai târziu, pe 2 decembrie a aceluiași an (19 noiembrie, conform calendarului aghiorit), la ora 4.30 în zori, în liniște și smerenie, după cum a și trăit, Părintele Porfirie a trecut la Domnul. Slujba de înmormântare a avut loc în ziua următoare, cu priveghere de toată noaptea în venerabila biserică a schitului, cu participarea tuturor părinților kavsokaliviți. Trebuie notat că toate cele legate de slujba de înmormântare și de îngroparea cuviosului părinte au avut loc conform indicațiilor amănunțite date de el însuși, pe care le înregistraseră ucenicii săi. Iar pentru necesitățile îngropării, privegherea sărbătorii Intrării Maicii Domnului în Biserică a fost mutată în ajun.

Pe crucea așezată pe mormântul simplu de țărână, scria: „Ieromonah Porfirie. Adormit în Domnul pe 19 noiembrie 1991”.

La douăzeci și doi de ani după aceasta, pe 27 noiembrie 2013, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, sub conducerea patriarhului ecumenic, chir Bartolomeu, a purces la canonizarea Sfântului Părinte Porfirie, înscriindu-i numele în Calendarul Bisericii Ortodoxe; acest eveniment a produs o mare bucurie tuturor credincioșilor de pe întreg pământul.

(Monahul Patapios Kavsokalivitul, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul. Sfințenia în secolul al XXI-lea, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 19-26)

Sfantul Ierarh Solomon, Arhiepiscopul Efesului

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea  Sfântului Ierarh Solomon, Arhiepiscopul Efesului.