2. /5 IANUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Decese, Sărbători

Decese

·         842: Abu Ishaq 'Abbas al-Mu'tasim bin Harun al-Rashid (Arabă: أبو إسحاق عباس المعتصم بن هارون الرشيد‎; 795 – 5 ianuarie 842), cunoscut mai bine sub numele de al-Mu'tasim bi-'llah (المعتصم بالله, "Cel ce caută refugiu la Dumnezeu"), a fost cel de-al optulea calif abbasid. Acesta a domnit din 833 până la moartea sa, în 842. Înainte de a deveni calif, al-Mu'tasim și-a dobândit reputația de comandant militar iscusit în Anatolia. În timpul domniei fratelui său, al-Mamun, al-Mu'tasim a fost guvernator al Egiptului. El a devenit calif al Imperiului Abbasid după moartea fratelui său, în 833. În perioada de domnie a lui al-Mu'tasim, este plasat momentul constituirii corpului de armată alcătuit din soldați-sclavi turci(mamālīk).^[1][2]

Al-Mu'tasim s-a remarcat, printre altele, prin faptul că a fost un calif războinic, purtând în mod constant războaie, atât împotriva Imperiului Bizantin, cât și împotriva diverselor grupări rebele din interiorul Califatului Abbasid. Cea mai notabilă realizare a sa pe plan intern a fost înăbușirea revoltei khurramite.^[1][2]

Al-Mu'tasim s-a îmbolnăvit spre sfârșitul anului 841. Acesta a decedat pe 5 ianuarie 842, la Samarra.^[3] În ziua în care a murit al-Mutasim, fiul acestuia, al-Wathiq, a depus jurământul de credință și a devenit noul calif al Imperiului Abbasid.^[9]

Istoricii au pus adesea accentul pe lipsa de cultură a califului al-Mu'tasim, în comparație cu fratele său, al-Ma'mun, însă acesta s-a remarcat prin calitățile sale de comandant militar și de suveran, sub conducerea căruia, Califatul Abbasid a continuat să fie o entitate politică și militară solidă.^[1]

·         1066: Eduard Confesorul (c. 1003 / 1004 - 5 ianuarie 1066)^[1], fiul lui Ethelred al II-lea al Angliei, a fost penultimul rege anglo-saxon al Angliei și ultimul al Casei de Wessex, din 1042 până la moartea sa.

Eduard a fost văzut ca o persoană pioasă, iar domnia sa a fost notabilă datorită dezintegrării puterii regale în Anglia și a avansului puterii familiei Godwin. Biografii săi, Frank Barlow și Peter Rex, îl prezintă pe rege ca fiind unul de succes, energic, plin de resurse și uneori nemilos, dar a cărui reputație a fost pătată pe nedrept de către cucerirea normandă la scurt timp după moartea sa. Alți istorici sunt de părere că aceste lucruri sunt parțial adevărate. În opinia lui Richard Mortimer, întoarcerea Godwinilor din exil în 1052 a însemnat sfârșitul efectiv de exercitare a puterii sale.

Eduard l-a succedat pe fiul cel mare al lui Knut, Hardeknud, restabilind ordinea Casei de Wessex după o perioadă de dominație daneză, de când Knut cucerise Anglia în 1016. Când Eduard a murit în 1066, el a fost urmat de Harold Godwinson (cumnatul său) care a fost învins și ucis în același an de către normanzii lui William Cuceritorul în Bătălia de la Hastings.

Eduard este numit Confesorul, fiind porecla unuia care a trăit o viață de sfânt, dar care nu a fost martir. El a fost canonizat în 1161 de către Papa Alexandru al III-lea și este comemorat pe 13 octombrie de către Biserica Angliei și Biserica Romano-Catolică din Anglia și Țara Galilor. Sfântul Eduard a fost unul dintre sfinții naționali ai Angliei până la Regele Eduard al III-lea, care l-a adoptat pe Sfântul George ca sfânt protector al Angliei în jurul anului 1350.

·         1430: Philippa a Angliei (4 iunie 1394 – 5 ianuarie 1430), de asemenea cunoscută ca Philippa de Lancaster, a fost regină consort a Danemarcei, Suediei și Norvegiei din 1406 pînă în 1430. A fost soția lui Eric de Pomerania, care a condus cele trei regate. Regina Philippa a fost de facto regentă a Suediei în 1420 și regentă a Danemarcei și Norvegiei din 1423 până în 1425.^[1]

Philippa s-a născut la castelul Peterborough ca fiica lui Henry Bolingbroke (mai târziu regele Henric al IV-lea al Angliei) și a soției acestuia, Mary de Bohun. În 1401, regele Henric a sugerat reginei Margaret I a Danemarcei o alianță între Anglia și Uniunea Kalmar consfințită printr-o căsătorie între moștenitorul Angliei și Catherine, sora moștenitorului tronurilor nordice. Margaret nu a putut fi de acord cu condițiile căsătoriei; în schimb, Philippa a fos logodită cu Eric și proclamată regină în 1405.

La 26 octombrie 1406, la Lund, Philippa care avea 13 ani s-a căsătorit cu Eric de Pomerania.

·         1465: Charles de Valois (n. 24 noiembrie 1394 - d. 5 ianuarie 1465) a fost Duce de Orléans, dar și un poet francez, cunoscut pentru celebrele sale rondeluri, balade și versuri ocazionale.

Charles s-a căsătorit de trei ori. Prima lui soție a fost Isabella de Valois(fiica regelui Carol al VI-lea al Franței și văduva regelui Richard al II-lea al Angliei), cu care s-a căsătorit la Compiègne în 1406; a murit la naștere. Fiica lor, Joan s-a căsătorit cu Ioan al II-lea de Alençon în 1424 la Blois.

A doua soție a fost Bonne de Armagnac, fiica lui Bernard al VII-lea, Conte de Armagnac, în 1410. Bonne a murit înainte ca el să se întoarcă din captivitate.

La întoarcerea sa în Franța, în 1440, Charles s-a căsătorit cu Maria de Cleves (fiica lui Adolph I, Duce de Cleves) și au avut trei copii:

• Maria de Orléans (19 decembrie 1457 – 1493). S-a căsătorit cu Jean de Foix în 1476.
• Ludovic al XII-lea al Franței (1462–1515)
• Anne de Orléans (1464–1491), stareță la mănăstirile Fontevrault și Poitiers.

·         1477: Carol Temerarul (franceză Charles le Téméraire)^[1] (10 noiembrie 1433, Dijon – 5 ianuarie 1477, Nancy), botezat Charles Martin, a fost Duce de Burgundia între 1467 și 1477. Cunoscut drept Carol cel Groaznic de către dușmanii săi,^[2] a fost ultimul Valois Duce de Burgundia. După moartea sa timpurie, ducatul de Burgundia a fost reintegrat în regatul francez. 

·         1589: Caterina de' Medici (n. 13 aprilie 1519, Florența - d. 5 ianuarie 1589, Blois) a fost regina Franței și soția regelui Henric al II-lea al Franței, precum și mamă a trei regi aparținând Casei de Valois. S-a născut în Italia, purtând numele de Caterina Maria Romola di Lorenzo de' Medici, iar mai târziu a trăit în Franța sub numele Catherine de Médicis. Mai întâi regină, apoi regentă a Franței, Caterina a fost o figură emblematică a secolului al XVI-lea. Numele său este legat de războaiele religioase. Rolul său în masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu face din ea o figură controversată, chiar și în prezent.
Născută în Florența, a fost fiica lui Lorenzo II de Medici, duce de Urbino, (nepotul lui Lorenzo Magnificul) și a prințesei Madeleine de la Tour d'Auvergne. Și-a pierdut ambii părinți prematur, Madeleine moare la 28 aprilie 1519 de febră puerperală, iar Lorenzo moare câteva zile mai târziu; Caterina rămâne orfană la 3 săptămâni. Este încredințată mătușilor ei și papei Leon al X-lea, care aparținea și el familiei Medici.
 A fost o femeie puternică, la fel ca vecina ei, Elisabeta I. Când Henric al II-lea a murit, ea era doar o văduvă singură, de origine italiană, cu cinci copii minori și două familii puternice (Guise și Bourbon) care încercau să preia puterea
A făcut totul pentru a păstra tronul pentru fii săi. Practic, autoritatea ei a fost mereu condiționată de războaiele civile. Politica ei a apelat uneori la măsuri disperate pentru a menține familia Valois la putere. Fără ea nici unul dintre fii ei nu ar fi reușit să rămână la putere. Anii în care a condus au fost numiți „anii Caterinei de Medici”

·         1655: Papa Inocenţiu al X-lea; (n. 1574).

·         1762: Elisabeta Petrovna (rusă Елизаве́та (Елисаве́т) Петро́вна) (29 decembrie [S.V. 18 decembrie] 1709 — 5 ianuarie 1762 [S.V. 25 decembrie1761]), cunoscută și ca Elisabeta, a fost o împărăteasă a Rusiei (1741 – 1762) care a implicat țara în Războiul austriac de succesiune (1740 – 1748) și în Războiul de 7 ani (1756 – 1763). Este cunoscută pentru dorința de expansiune teritorială a Rusiei. Politica sa internă a permis nobilimii să obțină o poziție dominantă în cadrul guvernului local, dar cu puteri limitate. Ea a încurajat înființarea de către Lomonosov a Universității din Moscova și a Academiei de Arte Frumoase din Sankt-Petersburg de către Șuvalov. A cheltuit, de asemenea, sume exorbitante pe proiectele grandioase în stil baroc ale arhitectului ei preferat, Bartolomeo Rastrelli, în special în Peterhof și Țarskoe Selo. Palatul de Iarnă și Catedrala Smolnîi rămân principalele monumente ale domniei sale la Sankt Petersburg. În general, ea a fost una dintre cei mai iubiți monarhi ruși, pentru că nu a permis germanilor să ocupe posturi în guvern și nicio persoană nu a fost executată în timpul domniei sale.

În iunie 1756 Elisabeta a suferit un atac cerebral și succesiunea a devenit principalul subiect de la curte. Nepotul ei Petru, în care țarina nu mai avea încredere, căzuse în dizgrație și apăruse zvonul conform căreia împărăteasa îl va numi succesor pe strănepotul ei Pavel. Mama lui Pavel, Ecaterina, a început să discute în secret cu Bestuzev-Riumin și ambasadorul britanic despre cum ar putea obține puterea pentru fiul ei după moartea împărătesei.

Al doilea atac cerebral din 1757 a lăsat-o pe țarină suspicioasă și impulsivă. Împărăteasa a îmbătrânit, a devenit foarte corpolentă, frumusețea ei a pălit și umbla cu multă greutate. La 20 decembrie 1761 a asistat la o reprezentație a teatrului ei privat și și-a afișat public afecțiunea față de strănepotul ei Pavel. După trei zile a suferit un nou atac și a murit în după-amiaza Crăciunului anului 1761.

* 1790: Jacob Christian Schäffer (n. 31 mai 1718, Querfurt – d. 5 ianuarie1790, Regensburg) a fost un teolog luteran german precum unul di cei mai faimoși botaniști, micologi, entomologi, ornitologi, inventatori și scriitori științifici din secolul al XVIII-lea. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Schaeff..

·         1796: Samuel Huntington (stil vechi, 16 iulie, stil nou, 5 iulie 1731 – 5 ianuarie1796) a fost un jurist, om de stat și Patriot din timpul Revoluției americane din Connecticut. Unul din Părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii, Samuel Huntington, în calitatea sa de delegat al Congresului Continental, a semnat Declarația de independență a Uniunii și Articolele Confederației, prima constituție americană. Huntington a fost de asemenea Președintele Congresului continental între 1779 și 1781, șeful Curții supreme de justiție al viitorului stat  Connecticut (între 1784 și 1785, respectiv cel de-al treilea guvernator al statului Connecticut din 1786 până la decesul său.
* 1806: Christian Friedrich Karl Alexander (24 februarie 1736 – 5 ianuarie 1806) a fost ultimul margraf de Brandenburg-Ansbach (1757-1791) și ultimul margraf de Brandebourg-Bayreuth (1769-1791). În 1791, el a vândut drepturile sale asupra celor două principate regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

·         1821:  Moare Alexandru Sutu, ultimul domn fanariot din Tara Româneasca.

·         1827:  Prințul Frederick, Duce de York și Albany (Frederick Augustus; 16 august 1763 – 5 ianuarie 1827) a fost membru al Casei de Hanovra și al familiei regale britanice, al doilea copil și al doilea fiu al regelui George al III-lea. De la moartea tatălui său în 1820 până la propria sa moarte în 1827, a fost moștenitor prezumptiv al fratelui său mai mare George al IV-lea.
* 1885: Peter Christen Asbjørnsen (n. 15 ianuarie 1812 - d. 5 ianuarie 1885) a fost scriitor și savant norvegian. Scrierile și studiile sale folcloristice au avut un rol important în evoluția limbii literare norvegiene, în variantele sale: Bokmål și Nynorsk.

·         1901: Karl Alexander August Johann, Mare Duce de Saxonia (24 iunie1818 – 5 ianuarie 1901) a fost conducător de Saxa-Weimar-Eisenach din 1853 până la moartea sa.

Născut la Weimar, el a fost al doilea fiu însă singurul fiu care a atins vârsta maturității al lui Karl Friedrich, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției acestuia, Maria Pavlovna a Rusiei. Mama lui a angajat ca tutore pentru Karl pe savantul elvețian Frédéric Soret care a devenit o cunoștință apropiată a lui Johann Wolfgang von Goethe.

Când era Mare Duce Ereditar, Karl Alexander a stabilit puternice relații de prietenie cu Fanny Lewald și Hans Christian Andersen, însă aceste relații apropiate s-au terminat în 1849 din cauza războiului împotriva Danemarcei pentru ducatele Schleswig-Holstein. La 8 iulie 1853 tatăl său a murit iar Karl Alexander a devenit Mare Duce.

Karl Alexander a renovat castelul Wartburg și și-a lăsat urma în multe locuri din Eisenach. A fost protectorul lui Richard Wagner și Franz Liszt, a păstrat tradiția de perioadă clasică la Weimar, și-a dat părții vechi a Weimar un aspect nou și mai bun.

A murit la Weimar în 1901, la vârsta de 82 de ani. După moartea sa a fost succedat ca Mare Duce de nepotul său Wilhelm Ernst.

·         1922: Sir Ernest Henry Shackleton (n. 15 februarie 1874, Kilkea, Comitatul Kildare, Irlanda – d. 5 ianuarie 1922, Insula Georgia de Sud) a fost un explorator anglo-irlandez, una dintre principalele figuri ale perioadei cunoscute ca epoca eroică de explorări antarctice. Prima experiență a sa în regiunile polare a venit când a participat, în calitate de al treilea ofițer, la expediția Discovery, condusă de căpitanul Scott, în perioada 1901–04, din care a fost trimis acasă mai devreme pe motive de sănătate. Hotărât să se revanșeze pentru ceea ce el percepea ca pe un eșec personal, s-a întors în Antarctica în 1907 la conducerea expediției Nimrod. În ianuarie 1909, împreună cu trei tovarăși, a efectuat un marș spre sud prin care a stabilit un record la acel moment pentru cea mai mare apropiere de polul sud, la latitudinea de 88°23'S, apropiindu-se la 190 km de Polul Sud, de departe cea mai mare apropiere de pol până la acea vreme. Pentru această realizare, Shackleton a fost înnobilat de regele Edward VII-lea la întoarcerea acasă.

După ce cursa spre Polul Sud s-a terminat în 1912 cu reușita lui Roald Amundsen, Shackleton și-a îndreptat atenția spre ceea ce el considera singurul mare obiectiv al călătoriilor antarctice—traversarea Antarctideide la mare la mare, cu trecere pe la pol. În acest scop, el a făcut pregătiri pentru ceea ce a devenit Expediția Imperială Transantarctică, 1914–17. Această expediție s-a soldat cu un dezastru, deoarece nava principală, Endurance, a rămas blocată în banchiza de gheață și strivită, înainte să acosteze. A urmat o serie de aventuri, încheiată cu salvarea tuturor membrilor echipajului, ceea ce i-a adus lui Shackleton statutul de erou, deși aceasta nu a fost evidentă imediat.^[3] În 1921, s-a întors în Antarctica cu expediția Shackleton-Rowett, cu intenția de a efectua un program de activități științifice. Înainte ca expediția să demareze lucrul, Shackleton a murit de atac de cord în timp ce nava sa, Quest, era ancorată în Georgia de Sud. La cererea soției sale, Shackleton a fost înmormântat acolo.

În afara expedițiilor sale, viața lui Shackleton a fost în general una neliniștită și plină de neîmpliniri. În căutarea unor căi rapide de îmbogățire și siguranță, a lansat mai multe afaceri și alte scheme de strâns bani, dintre care niciuna nu a avut succes. Când a murit, datora peste 40.000 de lire (peste 1,5 milioane de lire la nivelul anului 2008).^[4]La moartea sa, a fost lăudat de presă, dar după aceea a fost uitat, în timp ce reputația de erou a rivalului său Scott s-a menținut mai multe decenii. Spre sfârșitul secolului al XX-lea, Shackleton a fost „redescoperit”,^[5] și a devenit rapid o figură istorică importantă, model de conducător care, în condiții extreme, și-a păstrat echipa unită pentru a duce la îndeplinire o poveste de supraviețuire pe care istoricul polar Stephanie Barczewski o descrie ca „incredibilă”.^[6]

* 1925: Yevgenia Bosch (august 1879 – 5 ianuarie 1925) a fost o activistă bolșevică, politician și membră a guvernului Ucrainei.

·         1929: Nicolae Nicolaevici Romanov, Mare Duce al Rusiei (n. 1856)
* 1931: Mihail Rocco (scris și Mihail Roco; n. 1 decembrie 1870, Buciumeni — d. 5 ianuarie 1931, București) a fost un inginer român, întemeietor, alături de Vasile Cristescu, Victor Balaban, Ion Zottu și Ion Ionescu), al revistei Gazeta Matematică.^[1] A făcut primii ani de școală la Școala „Cuibul cu barză” din București, liceul la actualul Colegiu Național „Sfântul Sava” din București, apoi Școala Națională de Poduri și Șosele, terminând ca șef de promoție în 1893.

Este cunoscut și pentru realizarea proiectului și supravegherea lucrărilor la clădirea Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, alături de Grigore Cerchez.^[2]

·         1933: Calvin Coolidge, al 30-lea președinte al Statelor Unite (n. 1872)
* 1941: Amy Johnson (n. 1 iulie 1903, Hull, Anglia – d. 5 ianuarie 1941) a fost o aviatoare britanică.

Unul dintre cei mai importanți pionieri ai aviației, Amy Johnson, a arătat că femeile pot reuși într-o lume a bărbaților. În 1929, când a învățat să piloteze un avion, Amy Johnson a devenit una dintre primele femei-pilot din lume. Instructorul său de zbor i-a spus că nu va fi luată în serios ca pilot decât dacă va face ceva ieșit din comun, cum ar fi să zboare până în Australia. Astfel, în aprilie 1930, a pornit într-un zbor de 19 zile în jurul lumii. În ciuda vremii potrivnice, a problemelor mecanice și a aterizărilor forțate, a ajuns în Australia și, mai mult decât atât, a intrat în Cartea Recordurilor: pentru acest zbor și pentru multe altele, este cunoscută ca unul dintre cei mai mari aviatori din toate timpurile.

* 1959: Akaki Chkhenkeli (n. 1874, Khoni[*], Georgia – d. 5 ianuarie 1959, Paris, Franța) a fost un politician social-democrat, avocat și publicist georgian.

A fost un socialist menșevic, unul dintre liderii atât din Rusia, cât și din Georgia. În 1912 a fost ales deputat al Imperiului Rus din districtele Batumi-Karsi și Sokhumi-Okruk. A fost inclus în fracțiunea social-democrată a Dumei de Stat. A fost unul dintre primii menșevici georgieni care au înaintatea cererea de autonomie națională și culturală a Georgiei.

În 1914 a participat la reuniunea de la Bruxelles, convocată de Biroul Social-Democrat Internațional. În 1917 a fost reprezentant temporar al guvernului în Transcaucazia, în calitate de comandant al Comitetului Special al Transcaucaziei. Între 1917-1918 a fost membru al Consiliului Național Georgian și al Comitetului Executiv al acestuia, precum și membru al Consiliului fondator al Georgiei (1919-1921) din partea Partidului Social Democrat din Georgia. A fost ministru al afacerilor interne al Comisariatului Transcaucazian în perioada 1917-1918. În aprilie 1918 a fost șeful guvernului Republicii Democratice Federative a Transcaucaziei.

A fost numit ministru al afacerilor externe al Republicii Democrate Georgia între 1918-1921. Anul 1921 este și anul în care a fost nevoit să emigreze în Occident. 

·         1970: Max Born (n. 11 decembrie 1882,^{[1][2][3][4][5]} Breslau, Imperiul German^[6][7][8][9] – d. 5 ianuarie 1970,^{[1][2][3][4][5][10]} Göttingen, RFG^{[11][12][13][14]}) a fost un fizician și matematician german care a contribuit la dezvoltarea mecanicii cuantice. El a adus contribuții și în fizica solidului și în optică și a îndrumat activitatea unui număr remarcabil de fizicieni din deceniile anilor 1920 și 1930. Born a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1954 pentru „cercetarea fundamentală în mecanica cuantică, în special în interpretarea statistică a funcției de undă”.^{[26][27][28][29]}

Născut în 1882 la Breslau, pe atunci în Germania, astăzi în Polonia și cunoscut sub numele de Wrocław, Born a intrat la Universitatea din Göttingen în 1904, unde a găsit trei renumiți matematicieni, Felix Klein, David Hilbert și Hermann Minkowski. El și-a scris teza de doctorat pe tema „Stabilitatea elastică în plan și în spațiu”, câștigând Premiul Catedrei de Filosofie a Universității. În 1905, el a început cercetarea relativității restrânse cu Minkowski, și, ulterior, a scris teza de habilitare pe tema modelului Thomson al atomului. O întâlnire întâmplătoare cu Fritz Haber în Berlin în 1918 a condus la discuții despre modul în care se formează compuși ionici atunci când un metal reacționează cu un halogen, fenomen astăzi cunoscut ca ciclul Born–Haber^⁠(d).

În Primul Război Mondial, după ce inițial a fost încadrat ca operator de radio, el a fost mutat, datorită specialității sale, în echipele de cercetare pe tema localizării sunetelor^⁠(d). În 1921, Born a revenit la Göttingen, aranjând o angajare pentru vechiul său prieten și coleg James Franck. Sub Born, Göttingen a devenit unul dintre cele mai importante centre pentru fizică din lume. În 1925, Born și Werner Heisenberg au formulat reprezentarea mecanică matriceală a mecanicii cuantice. În anul următor, el a formulat interpretarea astăzi devenită standard a funcției de densitate de probabilitate^⁠(d) pentru ψ*ψ din ecuația lui Schrödinger, pentru care a fost distins cu Premiul Nobel în 1954. Influența lui s-a extins mult dincolo de propriile sale cercetări. Max Delbrück, Siegfried Flügge^⁠(d), Friedrich Hund^⁠(d), Pascual Jordan, Maria Goeppert-Mayer, Lothar Wolfgang Nordheim^⁠(d), Robert Oppenheimer, și Victor Weisskopf și-au făcut toți studiile de doctorat sub Born la Göttingen, și printre asistenții săi s-au numărat Enrico Fermi, Werner Heisenberg, Gerhard Herzberg, Friedrich Hund, Pascual Jordan, Wolfgang Pauli, Leon Rosenfeld^⁠(d), Edward Teller, și Eugene Wigner.

În ianuarie 1933, Partidul Nazist a venit la putere în Germania, și Born, care era evreu, a fost suspendat. El a emigrat în Regatul Unit, unde s-a angajat la St John's College^⁠(d), și a scris o carte de popularizare a științei, Universul agitat, precum și Fizica atomică, care în curând a devenit manual standard. În octombrie 1936, el a devenit Profesor Tait de Filozofie Naturală la Universitatea din Edinburgh, unde, lucrând cu asistenții săi de origine germană Walter E. Kellermann și Klaus Fuchs, și-a continuat cercetările în fizică. Max Born a devenit cetățean britanic naturalizat la 31 august 1939, cu o zi înainte de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial în Europa. El a rămas la Edinburgh până în 1952. S-a retras în Bad Pyrmont, Germania de Vest, și a murit într-un spital din Göttingen pe 5 ianuarie 1970.^[30]

·         1972 - A murit Dan George, poet şi traducător (n.10.02.1916).

* 1972: Tevfik Rüştü Aras (n. 1883, Çanakkale – 5 ianuarie 1972, Istanbul) a fost un politician, diplomat și medic turc, ministru de externe al Turciei și ambasador al Turciei în Regatul Unit. El a semnat din partea Turciei pactul Înțelegerii Balcanice.

·         1997: Prințul Bertil al Suediei (Bertil Gustaf Oskar Carl Eugén; 28 februarie1912 – 5 ianuarie 1997), Duce de Halland, a fost al treilea fiu al regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei și a primei lui soții Prințesa Margaret de Connaught. Mama lui era nepoată a reginei Victoria și fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught.
* 1998: Salvatore Phillip „Sonny” Bono (n. 16 februarie 1935, Detroit, Michigan – d. 5 ianuarie 1998, Stateline, Nevada, lângă South Lake Tahoe, California) a fost un artist american, producător de înregistrări, actor și politician a cărui carieră s-a întins de-a lungul a peste trei decenii.

·         2009: Mircea Stănescu (n. 17 iunie 1969, București - d. 5 ianuarie 2009, București) a fost un politician român, membru al Parlamentului României, ales pe listele PD, dar din noiembrie 2006 a trecut la PSD. În cadrul activității sale parlamentare, Mircea Stănescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Venezuela și Republica Estonia.

Fostul deputat Mircea Stănescu s-a sinucis prin împușcare pe data de 5 ianuarie 2009.^[1] Mircea Stănescu fusese pus sub acuzare de procuratură în urma unui accident rutier în care se presupune că ar fi ucis, pe trecerea de pietoni, un bărbat ce traversa Șoseaua Aerogării din București.

Mircea Stănescu a fost fiul cunoscutului jurnalist Sorin Roșca Stănescu.

A fost căsătorit pentru o perioadă cu jurnalista și vedeta de televiziune Oana Cuzino.^[2]

·         2010: Aurelian-Antonio Tecuceanu (n. 13 ianuarie 1972, București - d. 5 ianuarie 2010, București) a fost un actor român. A fost cunoscut ca membru al emisiunii de divertisment Cronica Cârcotașilor. El a murit pe 5 ianuarie 2010 la spitalul Matei Balș din București, decesul lui fiind provocat de complicațiile cauzate, la plămâni, de gripa nouă^[1]. Moartea lui a determinat mulți români să se vaccineze

·         2014: Eusébio da Silva Ferreira (pronounție în portugheză: /ewˈzɛbiu ðɐ ˈsiɫvɐ fɨˈʁɐjɾɐ/; n. 25 ianuarie 1942, Lourenço Marques, Mozambic - d. 5 ianuarie 2014, Lisabona, Portugalia^[3][4]), cunoscut drept „Eusébio”, a fost un celebru jucător de fotbal portughez de origine mozambicană. A ajutat echipa națională de fotbal a Portugaliei să ajungă pe locul 3 la Campionatul Mondial de fotbal din 1966, devenind golgheterul turneului, și a fost ales Fotbalistul European al Anului în 1965. A jucat la clubul de fotbal Benfica Lisabona timp de 15 ani și este golgheterul „all-time” al echipei, înscriind 727 de goluri în 715 meciuri numai în campionatul Portugaliei.

Supranumit „Pantera neagră” sau „Perla neagră”, Eusébio s-a făcut remarcat pentru viteza sa și pentru șutul puternic și plasat cu piciorul drept. Este considerat cel mai faimos jucător al Benficăi și al Portugaliei, și primul atacant de talie mondială de origine africană. A fost ales al 9-lea jucător al secolului XX, într-un sondaj organizat de IFFHS. Pelé l-a numit pe Eusébio printre cei mai buni 125 fotbaliști în viață, în 2004. În noiembrie 2003, la ceremonia Jubileului FIFA, a fost numit „Jucătorul de aur al Portugaliei”, de către Federația Portugheză de Fotbal, ca fiind cel mai bun jucător portughez ai ultimilor 50 de ani.^[5]

* 2016: Pierre Boulez (n. 26 martie 1925, Montbrison, Franța – d. 5 ianuarie2016, Baden-Baden, Germania) a fost un compozitor și dirijor francez. Au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea a muzicii seriale, a muzicii aleatorie și a muzicii electronice.^[9] A fundat Institutul de Cercetare și Coordonare Acustică/Muzicală (IRCAM) de la Paris. Ca dirijor, a condus unele dintre cele mai cunoscute orchestre din lumea, inclusiv Concertgebouw Amsterdam, Orchestra Filarmonică din Berlin, Orchestra Filarmonică din New York și Orchestra din Cleveland.
* 2018: Marián Labuda (n. 28 octombrie 1944,^[1][2] Hontianske Nemce[*], Republica Slovacă – d. 5 ianuarie 2018,^[3][2] Bratislava, Slovacia) a fost un renumit actor slovac.

Sărbători

·         Sf. Mc. Teopempt și Teonas; Sf Cuv. Sinclitichia (Ajunul Botezului Domnului – Post) (calendar creștin-ortodox)