6. /26 IANUARIE 2023 - POEZIE
CORNELIU STURZU
Corneliu Sturzu, poet şi eseist
Biografie
STURZU Corneliu, se naste la 26 ian. 1935, Pascani, judetul Iasi - moare in 27 iun. 1992, Iasi.
Fiul lui Vasile Sturzu, contabil, si al Aureliei (n. Popovici), invatatoare.
Scoala elementara la Pascani (194l-l945), liceul in acelasi oras (1945-l953). Licentiat al Facultatii de Filologie a Univ. din Iasi, ale carei cursuri le-a urmat in perioada 1953-. Reporter la Studioul de Radio Iasi (1957-l968), lector de estetica si teorie literara la Facultatea de Filologie a Univ. din Iasi (1963-l977), redactor-sef adjunct al revista Cronica (1965-l968), director al Teatrului National „V. Alecsandri" din Iasi (1968-l972), redactor-sef al Editurii „Junimea" (1972-l979), apoi redactor-sef al revista Convorbiri literare. Debut in ziarul Flacara lasului (1953). Debut editorial cu volum Arcade peste anotimp (1964). A publicat volum de poezii: 'Autoportret pe nisip (1966), Restituirea jocului (1969), Cantilene (1970), Duhul pietrelor (1970), Camera de recuzita (1973), Anotimpul increderii (1974), Vintul din oglinzi (1978), Zigurat (1979), Arhipelagul altor umbre (1985), Necontenita veghe (1989); romane: Vatra legendelor (1970), lanus (1980); eseuri: Arta ti sensibilitate (1975).
Colaboreaza la revista Ateneu, Astra, Familia, Luceafarul, Orizont, Tribuna, Steaua s. a. Destul de dificil de cuprins intr-o formula, datorita diversitatii tematice si de scriitura, Corneliu Sturzu lasa in general impresia unui sentimental care-si inventeaza cu fervoare si ingeniozitate masti lirice de o accentuata mobilitate formala.
Premiul Asoc. Scriitorilor din Iasi pe 1970 si 1974.
In mozaicul de tendinte (poezie evocativa, livresca, patriotica, fantezista etc.) al liricii lui Corneliu Sturzu se pot distinge, totusi, citeva linii mai apasate, recurente, apte sa fixeze imaginea unei instante creatoare coerente. Dintre acestea, notabila este, in primul rind, aceea a lirismului „de atmosfera", ivit ca efect al unei priviri melancolice, dar si sagetatoare, ironice uneori, asupra cotidianului:
„Surpa tristeti ofilite pavilioanele cerului plictisite de jazz - indiferentele ritmuri cernite pe tobe in falsul extaz" (Motiv latin). Sau: „Cetate in declin si strazi prudente, In librarii, - editii noi de clasici ghiduri pentru turisti ce nu mai vin vederi din parc cu busturi si studente cu fixe zimbete, de manechin" Excursie). Sau, cu o evidenta nota jucaus-fantezista: „in seara asta totul se farima Cheia din usa se preface nor Din carti curg vorbele pe dusumele De pe ecran aluneca-un actor" (De genul neutru). |
„Si casele aluneca in intuneric -
sfioase mingi prin aerul confuz,
mari pinze de argint, pe riul sferic
se zbat usor de-un vint de duca. Iara
cu valurile, tu, femeia mea-n auz,
din asteptarea somnului ma chemi afara"
(Noaptea lui Odiseu).
De altfel, e de retinut la Corneliu Sturzu obsesia spatiului marin, a calatoriei si a naufragiului elegiac. Pentru felul cum configureaza simbolic aceasta obsesie, poemul Rechinul mort, unul dintre cele mai reusite ale autorului, merita citat, figuratia, topica si mesajul sau nefiind straine de Albatrosul ucis al lui Labis :
„indestulat si-acum de-atita singe Din golf in golf mareele-l purtara Printre moluste flaste si natinge Linga un tarm inalt. Si il uitara incremenit la capatul de maluri Ca din razboaie stinse o torpila, Cioplit de vinturi, modelat de valuri In trudnica lucrare, inutila la-ngemanarea vamilor severe Respins de albatros si de meduza Parea strainul dintre frontiere Pe care patriile il refuza." |
Romanul lanus (1980) urmareste „traiectul existential al unui personaj contradictoriu, al carui chip prinde contur intre luminile trecutului si umbrele prezentului" (I. Holban ); eminentul cercetator Bogdan Vararu, in pragul esecului, isi face un examen de constiinta, rememorind si analizind cauzele declinului sau.
OPERA: Arcade peste anotimp, versuri, Iasi, 1964; Autoportret pe nisip, versuri, Bucuresti, 1966; Restituirea jocului, versuri, Bucuresti, 1969; Cantilene, versuri. Iasi, 1970; Duhul pietrelor, versuri, Bucuresti, 1970; Vatra legendelor, roman, Bucuresti, 1970; Camera de recuzita, versuri, Iasi, 1973; Anotimpul increderii, versuri, Bucuresti, 1974; Arta si sensibilitate, eseuri. Iasi, 1975; Vintul din oglinzi, versuri, Bucuresti, 1978; Zigurat, versuri, Iasi, 1979; lanus, roman, I, Bucuresti, 1980; Arhipelagul altor umbre, versuri, Iasi, 1985; Necontenita veghe, versuri, Bucuresti, 1989. |
REFERINTE CRITICE: C. Ciopraga, in Cronica, nr. 3, 1971; M. Iorgulescu, in Luceafarul, nr. 43, 1973; D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 11, 1974; H. Zalis, Tensiuni lirice contemporane, 1975; Al. Pini, in Romania literara, nr. 48, 1975; D. Micu, in Contemporanul, nr. 24, 1975; M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 35, 1975; C. Moraru, in Flacara, nr. 24, 1978; V. Felea, in Tribuna, nr. 28,1978; L. Leonte, in Contemporanul, nr. 32, 1979; C. Ciopraga, in Cronica, nr. 19, 1979; N. Turtureanu, in Cronica, nr. 5, 1980; Gr. Smeu, in Romania literara, nr. 23,1981; I. Holban, in Cronica, nr. 11, 1981; G. Popescu, in Ramuri, nr. 1, 1982; C. Ciopraga, in Cronica, nr. 5, 1985; C. Coroiu, in Ateneu, nr. 2, 1985; V. Tascu, in Steaua, nr. 1, 1986; I. Rotam, O istorie, III. |
ADI CUSIN
Biografie
Adi Cusin (26 ianuarie 1941, Gleiwitz, Germania - 21 aprilie 2008, București) - renumit poet român. Unul dintre cei mai importanți poeți români ai ultimilor patru decenii. Numit deseori și "noul Labiș".
* 1941 26 ianuarie Se naște la Gleiwitz, în Germania (actualmente Polonia), Adolf Aristotel Cusin, viitorul poet, cunoscut sub numele cu care-și va semna scrierile de la debut și până la ultima carte, Adi Cusin.
Adi Cusin s-a născut din părinți români. Tatăl, Ioan Cusin (n. 1911), era din Rădăuți-Prut (jud. Suceava), iar mama, Aurelia Cobilanschi (n. 1923) din Cernăuți.
Născut într-o familie de gospodari înstăriți din Rădăuți, tatăl avea să urmeze școala generală și liceul la Școala de băieți „Grigore Ghica-Vodă" din Dorohoi, apoi Facultatea de drept din Cernăuți, fără a susține însă licența. Orientându-se spre Școala medie de căi ferate din Cernăuți, în 1940 obține diploma de șef de gară și o cunoaște pe Aurelia Cobilanschi, cu care se căsătorește. Dar imediat după căsătorie, în iunie 1940, când Basarabia a fost ocupată de ruși, sunt nevoiți să se repatrieze prin Germania, astfel că până în iunie 1941 au stat în lagărul de la Gleiwitz, unde li s-a născut primul copil. Repatriați, împreună cu mulți români în aceeași situație, au fost nevoiți, prin natura meseriei lui Ioan Cusin și datorită condițiilor istorice să străbată țara: până în 1954 au locuit la Cernăuți, au schimbat apoi localitate după localitate (Turnu Severin, Slatina, Craiova, Pojorâta, Buhuși, Câmpulung-Moldovenesc, Adjud).
Mama, Aurelia Cobilanschi, femeie instruită și sensibilă, care absolvise Liceul „Oltea Doamna" din Cernăuți, și-a crescut cu grijă cei doi copii, pe Adi și Liliana, în pofida condițiilor vitrege din epocă. Într-o confesiune târzie, poetul își portretiza astfel mama: „Ca o icoană vie a strălucit între toți minunata mea mamă, suflet inegalabil prin frumusețea sa. Ea a făcut ca noi să nu simțim prea devreme durerile și nedreptățile vieții, luând asupră-și griji pe care sufletul ei generos n-ar fi trebuit să le cunoască. Genunchii și fruntea ei au sărutat lespezile multor biserici și mănăstiri din Bucovina, rugăndu-se pentru sănătatea și liniștea familiei ei. Și sigur că rugile, prin sufletul ei, i-au fost ascultate."
* 1948-1956 Urmează cursurile Școlii generale din Câmpulung Moldovenesc. Din această perioadă datează și primele încercări literare.
* 1957-1962 Este elev al Liceului „Costache Negruzzi" din Iași.
În 1957 revista „Iașul literar" îi va publica poemul Foc, apariție pe care poetul o înregistrează ca debut absolut.
* 1962-1967 Urmează cursurile Facultății de filologie (secția română-franceză) a Universității „Al. I. Cuza" - Iași. Stârnește admirația colegilor cu vocație literară, citind poeme la cenaclul universității. Publică poeme în revistele Luceafărul, Amfiteatru, Convorbiri literare, Cronica, Ateneu. Devine repede poetul ales și rebel care scria poezii „neconforme", pe care prietenii i le recitau pe aleile Copoului.
În 1960 se căsătorește cu Cornelia Covrig, colegă de facultate, apoi profesoară de limba română.
În 1966, revista Luceafărul îi acordă Premiul pentru poezie. Leagă prietenii cu tinerii, pe atunci, poeți ieșeni (unii dintre ei colegi de facultate) Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Dan Laurențiu, Emil Brumaru sau cu prozatorii Eugen Andoni, Stelian Baboi și Victor Leahu.
Prețuit de colegi ca cel mai spectaculos poet al generației sale, numit deseori „noul Labiș", Adi Cusin e invitat la aproape toate întrunirile literare din Iași și din Moldova. Rememorând, prin 2007, una din întâlnirile cu Adi Cusin, Cezar Ivănescu spunea: „ Întâlnirea, la care asistau și alți prieteni ieșeni, pe lângă masivul nostru grup de bârlădeni, ne-a amuțit pe toți: Adi a început să-și recite poemele, stârnit și "biciuit" continuu de Sandu Popovici, care-i mai azvârlea, zâmbind, câte un titlu sau câte un vers și, în final, după o îndelungată tăcere și "o matură chibzuință" (cum zicea regretatul George Macovescu), ne-am dus cu toții la cârciuma "Rarău" din mijlocul Copoului, cârciumă care semăna cu un pavilion de vânătoare... Bârlădenii mei mă priveau întrebător-mustrător, dar eu tăceam adânc, pentru că știam și simțeam că în acea clipă, în toamna anului de grație 1960, nimeni dintre cei vii nu i se putea opune lui Adi Cusin... Și din acea zi, metodic, am devenit un galerian al scrisului... Doi ani de zile am trăit în Iași obsedat și tiranizat de modelul Adi Cusin și m-am eliberat de el abia în ziua în care Adi a început să nu-mi mai înțeleagă poemele pe care ceilalți (Laurențiu Ciobanu, Richard Regwald) mi le admirau: el credea, vai, ca și Vasile Voiculescu în alt timp, că poezia trebuie să fie accesibilă, înțeleasă de toți... "
* 1968 Debut editorial cu volumul de poeme A fi, apărut la Editura Tineretului, București, colecția „Luceafărul". Este secretar literar la Teatrul pentru copii și tineret din Iași. I se acordă Premiul revistei „Cronica" la prima ediție a Festivalului național de poezie „Mihai Eminescu".
Înființează la Iași Grupul de poezie „Lunar 11", o inițiativă salutată de publicațiile „Contemporanul", „Viața studențească", „Cronica", „Scânteia tineretului". Devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.
* 1970 Editura „Cartea Românească" din București îi publică a doua carte de poeme, Umbra punților, care se bucură de un ecou favorabil în toată presa literară. Au scris despre carte, între alții: Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Iorgulescu, Al. Călinescu, Liviu Leonte, Mihai Drăgan, Alexandru Piru.
Despre atmosfera ieșeană de formare ca poet, despre boema literară de atunci, poetul va mărturisi mai târziu: „Desigur că aparțin unei boeme literare, celei ieșene din anii 60-70. Din această boemă nu puteau face parte poeții zilei, aflați atunci la conducerea unor ziare, deci la muncă ... Pentru mine boema ieșeană a însemnat Mircea Ciobanu, Dan Laurențiu, Cristian Simionescu, toți autori de referință. Boema nu e o modă vestimentară, a fi boem pe atunci însemna să te bucuri de lecturile unui Blaga, nu prea cunoscut în anii 60, Radu Gyr, Bacovia, Rilke. Această boemă era o unitate de spirit și decreta, în fond, un mare dezgust și o revoltă în fața realităților. Așadar, boema pentru mine înseamnă a face parte din elita spiritului românesc. Mi-a spus, cândva, un profesor universitar de la Iași: domnule, dați-vă importanță, pentru că mâine o să fiți pe platoul literaturii române, voi, nu alții..."
* 1972 Poetul se mută la București, unde va ocupa, până în 1975, un post de inspector la Direcția Teatrelor.
Apare cu un grupaj de poeme în Antologie neterminată a poeților români (Anthologie Inachevei des Poetes Roumains), Michel Steriade Editeur, Bruxelles.
* 1974 Editura „Junimea" din Iași îi publică volumul de poeme Starea a treia.
Divorțează de prima soție.
Tot în acest an apare în Antologia poeților români, alcătuită de Kostas Assimakopoulos și apărută la Editura „Arion" din Atena.
* 1975-1976 Îl aflăm pe poet la Suceava, unde lucrează ca secretar literar-muzical la Ansamblul folcloric „Ciprian Porumbescu". Aici oricine și-l poate imagina pe poetul peripatetic și boem „pe o stradă din Suceava, mirosea a mere coapte-/ Ca frunzișul de pe creanga sfinților mă risipeam/ Se zăreau printre brizbrizuri pregătirile de noapte,/ Fericirea unei doamne se aprinse după geam...."
* 1977-1979 Deși Bucovina mirifică și miraculoasă își pune amprenta pe sufletul și scrisul poetului, magnetismul capitalei, acolo unde se afirmă altfel scriitorii, face ca Adi Cusin să se întoarcă la București, unde va ocupa, până în 1980, un post de redactor principal la revista „Flacăra", condusă de Adrian Păunescu.
Se căsătorește cu Ana Boștină, care în 1978 îi va dărui o fiică, Ioana Maria (Oana). Oana Cusin, singura fiică a poetului, a absolvit Facultatea de filologie la București (secția germană), fiind în prezent redactor la o revistă în limba germană.
* 1980 Demisionează de la revista „Flacăra" și devine comentator publicist la Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, București. Aici îi va avea drept colegi și prieteni statornici pe Valentin F. Mihăescu, Nicolae Șarambei, Corneliu Mihai Radeș, Șerban Stați, Leon Talpă, Dorin Iancu.
Urmează un deceniu întunecat în România, dominat de imbecilitățile dictaturii ceaușiste. De o moralitate exemplară, nefâcând loc niciunui compromis (în jur colcăiau autorașii de poezie patriotardă), Adi Cusin se află între cei care scriu dar nu publică. Discreția sa a dat pentru unii impresia falsă a sterilității. Spirit protestatar, a scris totuși un acrostih despre Casa Scânteii, care a trezit un mare scandal în rândul politrucilor, paznicilor de atunci ai ideologiei comuniste: „Cânt pe catargul cel mai înalt al clădirii/ Atât de sus încât nimeni n-aude ce spun./ Socotesc înmormântările, mirii,/ Aspru mai scade lumina din zi. Eu adun.// Sângeră coiful făcut la batistă. Uitarea! / Câlții de ceață îmi intră în gură când strig./În nici o parte a lumii nu-i marea / Ninge. Pământul se strânge în sine de frig.// Tinerețea mea pe catarg se înfășură-ntreagă/ Este nevoie de sângele meu simțitor./ Iată, sublim se conjugă, se leagă/ Ideea de stâlp cu dorința de zbor.// Cânt pe catargul trecut prin vestite solstiții./ Atât de sus încât nimeni n-aude ce spun,/ Sub tălpile mele tropăie-ades fericiții./Aspru mai scade lumina din zi. Eu adun. "
Mai târziu, avea să mărturisească: „M-am considerat întotdeauna un poet protestatar și tocmai acest protest a dat vigoare poeziei mele. Vreau să spun că, în timp ce criticii aveau o mare grijă să consolideze ierarhiile bine cunoscute, atunci era timp și pentru poezia mea... Am avut șansa să văd cu ochii mei cum se perindă mode poetice, modele strălucitoare, și am prins și apusul lor... "
* 1984 Se căsătorește cu Frăguța Cheva, traducătoare specializată în engleză.
* 1990 Îl aflăm tot în București, în aceeași redacție a Publicațiilor pentru Străinătate.
Dictatura comunistă a lui Ceaușescu a căzut, dar drumul spre democrație e greu de găsit. Capitalismul agresiv care se instalează în România prin oameni de proastă calitate, profitori ai revoluției, îmbogățiți peste noapte, îl dezgustă tot mai mult pe poet. Din această perioadă datează versurile: „Pe un scutec mic adoarme țara/ Iar eu o învelesc plângând/ Din somn se naște primăvara/ Ca steaua dintr-un om de rând. "
* 1994 La editura „Semne" din București îi apare cartea de poeme Țara somnului, cu un cuvânt înainte de Valentin F. Mihăescu. Era o carte așteptată, așa încât din acest orizont al așteptării s-au iscat foarte multe ecouri, care au adus în prim plan, după afirmația prefațatorului, „o carte ce configurează imaginea distinctă a unei sensibilități excepționale".
Între cei care scriu despre Țara somnului se numără: Alex Ștefănescu, George Arion, Aurel Leon, Cornelia Maria Savu, Vasile Petre Fati, Aurel Goci, Saviana Stănescu, Ion Beldeanu, Virgil Mihaiu, Constantin Crișan, Dan Cristea, Ioan Holban. Astfel, cu impecabilul volum Țara somnului, la 53 de ani poetul își considera opera poetică încheiată, considera că ceea ce a avut de spus în poezia română a spus.
Într-un interviu acordat în 1995 lui Vasile Petre Fati, apărut sub titlul „Dar ce facem cu această lehamite?", Adi Cusin declara că se simte împlinit ca poet, că poezia sa are un sigiliu personal: „Arta mea, atâta câtă este, constă în faptul că dă impresia spontaneității, a prospețimii, iar aceasta ține chiar de artă. Miza poetului în lume este mult prea mare pentru a ne grăbi de dragul unor satisfacții răsplătite imediat. Faptul că ultima mea carte a fost primită cu multă căldură, atât de critici cât și de poeți, dar și de public, într-o perioadă dificilă de tranziție - ce mai caut și eu acum, cu poezia? -, faptul ăsta deci demonstrează neliniștile unora care nu mai credeau în viața poeziei, punându-mă, adeseori, pe gânduri. Simt că m-am împlinit ca poet, poezia mea având un sigiliu personal, după cum spun confrații mei, un sigiliu inconfundabil, iar pentru mine asta înseamnă enorm. "
* 1997 Este prezent cu poeme în monumentala antologie de poezie „O mie și una de poezii românești" (11 volume), alcătuită de Laurențiu Ulici și apărută la Editura „Du Style" din București. Este perioada în care reia și fortifică legăturile cu Iașul tinereții și al formării sale ca scriitor. Venea împreună cu soția sa Fraga, în toate vacanțele și de câte ori putea părăsi Bucureștiul. Aici locuiau mai mulți prieteni din tinerețe, dar și sora Liliana și cumnatul său, Constantin Neculau. Iașul redevine cu adevărat orașul său, orașul unde sufletește și cultural se simțea bine.
* 1999 Este prezent cu un grupaj de poeme în Spectre Lyrique -anthologie de Poesie Roumaine Cotemporaine", alcătuită de George Astalos, Editura „Europa", Craiova.
Tot în acest an este prezent cu poeme în Poezia pădurii, antologie inițiată și îngrijită de Radu Cârneci, Editura Orion, București.
* 2000 Poetul traversează tot mai greu tranziția românească. Sătul de bâlciul politic, interesat doar de cultură, va spune: „Există o mare criză a culturii și o mare degringoladă în toate straturile. Cultura română nu a dispărut, dar totul pare să se prăbușească cu ajutorul nostru, al tuturor. Nu reușim să ieșim cu nici un chip la suprafață."
În „Poezia română după proletcultism - Antologie comentată", Editura „Ex Ponto", Constanța, Constantin Abăluță îi acordă un spațiu consistent, considerându-l unul dintre cei mai importanți poeți români ai ultimilor patru decenii.
* 2002 Premiul „Opera omnia" pentru literatură, acordat în cadrul Galei „Iurie Matei", Chișinău, ediția a IV-a.
Colaborează cu articole și poeme la revistele „Flacăra", „Kitejgrad", „Literatură și artă".
* 2007 Prezent în decembrie la Bojdeuca din Țicău, la comemorarea a 118 ani de la trecerea în eternitate a lui Ion Creangă, pune la cale împreună cu poetul Daniel Corbu și Editura „Princeps Edit" publicarea unei ediții critice din poeziile sale.
* 2008 Poetul își ordonează poemele și reflexiile lirice scrise în ultimii ani în vederea publicării unui nou volum, căruia îi dă și titlul: La spartul târgului.
Boala de care suferea de vreo câțiva ani se agravează. Spunea celor apropiați că singurul loc pe care ar dori să-l vadă este Iașul. Iată o mărturisire a soției sale, Fraga Cusin: „Nu-mi amintesc să mă fi dus cu el vreodată la o aniversare a orașului București, dar știu că eram prezenți la toate sărbătorile liliacului de la Casa Sadoveanu, la Bojdeuca din Țicău. La Iași îi aducea în vizită și pe prietenii din străinătate. La Iași băteam străzile pe jos, până ne dureau picioarele, la fiecare colț de stradă ne întâlneam cu un cunoscut, cu o amintire, cu o fărâmă de istorie pe care mi-o deslușea poetul. Case, străzi, biserici, monumente, locuitori, copaci... Despre toate povestea cu aceeași ardoare. Când, prea curând, i se apropia sfârșitul, am auzit la radio știrea despre moartea pictorului Sabin Bălașa, care dorise să fie înmormântat la Iași. Atunci, pentru prima oară, Adi Cusin mi-a spus, cu un fel de invidie, că și lui i s-ar cuveni, poate, să fie dus tot acolo. Și s-a făcut voia lui. Poetul ieșean s-a întors printre ai săi. După cinci ani de luptă cu boala necruțătoare, cu reveniri în viața publică, atunci când părea că învinsese cancerul, luptând tot timpul cu înverșunare, dar și cu o discreție, cu o demnitate care mă obligă să-i respect voința de a nu povesti despre suferințele lui."
În dimineața zilei de 21 aprilie 2008, la ora 8, la vârstă de 67 de ani, Adi Cusin trece la cele veșnice. Dorința de a fi înmormântat la Iași îi este respectată. Trupul neînsuflețit al poetului este depus pentru priveghi la Muzeul „Minai Eminescu". În drum spre Cimitirul „Eternitatea" a mai traversat o dată Copoul, locul unde se simțea cel mai bine, cel mai acasă, „locul de unde se zăresc sfinții", cum obișnuia să spună.
Apare postum (octombrie) volumul de poeme La spartul târgului, pregătit de poet pe patul de suferință, la Editura Publicațiilor pentru Străinătate, București. Apar mai multe articole și studii despre Adi Cusin semnate de Dan Cristea („Luceafărul"), Valentin F. Mihăescu („Flacăra"), Daniel Corbu („România literară"), Emilian Marcu („Feed Back"), Mircea Radu Iacoban („Flacăra lui Adrian Păunescu"). Apar, de asemenea, poeme antologice în „Feed Back", „Dacia literară", „Kitejgrad", „Convorbiri literare".
* 2009 La împlinirea unui an de la trecerea poetului în eternitate, apare la Editura „Princeps Edit" din Iași, sub titlul Umbra punților, o ediție critică Adi Cusin, cuprinzând integrala operei poetice.
Opere
* A fi, Editura Tineretului (1968), debut, poeme
* Umbra punților, Editura Cartea Românească, 1970, poeme
* Starea a treia (1974), poeme
* Țara somnului, Editura „Semne”, 1994, poeme
* La spartul tîrgului, poeme postume, Editura Publicațiilor pentru Străinătate, 2008, poeme
* Umbra punților, integrala Adi Cusin, ed. Princeps Edit 2009, Iași
* 1941 26 ianuarie Se naște la Gleiwitz, în Germania (actualmente Polonia), Adolf Aristotel Cusin, viitorul poet, cunoscut sub numele cu care-și va semna scrierile de la debut și până la ultima carte, Adi Cusin.
Adi Cusin s-a născut din părinți români. Tatăl, Ioan Cusin (n. 1911), era din Rădăuți-Prut (jud. Suceava), iar mama, Aurelia Cobilanschi (n. 1923) din Cernăuți.
Născut într-o familie de gospodari înstăriți din Rădăuți, tatăl avea să urmeze școala generală și liceul la Școala de băieți „Grigore Ghica-Vodă" din Dorohoi, apoi Facultatea de drept din Cernăuți, fără a susține însă licența. Orientându-se spre Școala medie de căi ferate din Cernăuți, în 1940 obține diploma de șef de gară și o cunoaște pe Aurelia Cobilanschi, cu care se căsătorește. Dar imediat după căsătorie, în iunie 1940, când Basarabia a fost ocupată de ruși, sunt nevoiți să se repatrieze prin Germania, astfel că până în iunie 1941 au stat în lagărul de la Gleiwitz, unde li s-a născut primul copil. Repatriați, împreună cu mulți români în aceeași situație, au fost nevoiți, prin natura meseriei lui Ioan Cusin și datorită condițiilor istorice să străbată țara: până în 1954 au locuit la Cernăuți, au schimbat apoi localitate după localitate (Turnu Severin, Slatina, Craiova, Pojorâta, Buhuși, Câmpulung-Moldovenesc, Adjud).
Mama, Aurelia Cobilanschi, femeie instruită și sensibilă, care absolvise Liceul „Oltea Doamna" din Cernăuți, și-a crescut cu grijă cei doi copii, pe Adi și Liliana, în pofida condițiilor vitrege din epocă. Într-o confesiune târzie, poetul își portretiza astfel mama: „Ca o icoană vie a strălucit între toți minunata mea mamă, suflet inegalabil prin frumusețea sa. Ea a făcut ca noi să nu simțim prea devreme durerile și nedreptățile vieții, luând asupră-și griji pe care sufletul ei generos n-ar fi trebuit să le cunoască. Genunchii și fruntea ei au sărutat lespezile multor biserici și mănăstiri din Bucovina, rugăndu-se pentru sănătatea și liniștea familiei ei. Și sigur că rugile, prin sufletul ei, i-au fost ascultate."
* 1948-1956 Urmează cursurile Școlii generale din Câmpulung Moldovenesc. Din această perioadă datează și primele încercări literare.
* 1957-1962 Este elev al Liceului „Costache Negruzzi" din Iași.
În 1957 revista „Iașul literar" îi va publica poemul Foc, apariție pe care poetul o înregistrează ca debut absolut.
* 1962-1967 Urmează cursurile Facultății de filologie (secția română-franceză) a Universității „Al. I. Cuza" - Iași. Stârnește admirația colegilor cu vocație literară, citind poeme la cenaclul universității. Publică poeme în revistele Luceafărul, Amfiteatru, Convorbiri literare, Cronica, Ateneu. Devine repede poetul ales și rebel care scria poezii „neconforme", pe care prietenii i le recitau pe aleile Copoului.
În 1960 se căsătorește cu Cornelia Covrig, colegă de facultate, apoi profesoară de limba română.
În 1966, revista Luceafărul îi acordă Premiul pentru poezie. Leagă prietenii cu tinerii, pe atunci, poeți ieșeni (unii dintre ei colegi de facultate) Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Dan Laurențiu, Emil Brumaru sau cu prozatorii Eugen Andoni, Stelian Baboi și Victor Leahu.
Prețuit de colegi ca cel mai spectaculos poet al generației sale, numit deseori „noul Labiș", Adi Cusin e invitat la aproape toate întrunirile literare din Iași și din Moldova. Rememorând, prin 2007, una din întâlnirile cu Adi Cusin, Cezar Ivănescu spunea: „ Întâlnirea, la care asistau și alți prieteni ieșeni, pe lângă masivul nostru grup de bârlădeni, ne-a amuțit pe toți: Adi a început să-și recite poemele, stârnit și "biciuit" continuu de Sandu Popovici, care-i mai azvârlea, zâmbind, câte un titlu sau câte un vers și, în final, după o îndelungată tăcere și "o matură chibzuință" (cum zicea regretatul George Macovescu), ne-am dus cu toții la cârciuma "Rarău" din mijlocul Copoului, cârciumă care semăna cu un pavilion de vânătoare... Bârlădenii mei mă priveau întrebător-mustrător, dar eu tăceam adânc, pentru că știam și simțeam că în acea clipă, în toamna anului de grație 1960, nimeni dintre cei vii nu i se putea opune lui Adi Cusin... Și din acea zi, metodic, am devenit un galerian al scrisului... Doi ani de zile am trăit în Iași obsedat și tiranizat de modelul Adi Cusin și m-am eliberat de el abia în ziua în care Adi a început să nu-mi mai înțeleagă poemele pe care ceilalți (Laurențiu Ciobanu, Richard Regwald) mi le admirau: el credea, vai, ca și Vasile Voiculescu în alt timp, că poezia trebuie să fie accesibilă, înțeleasă de toți... "
* 1968 Debut editorial cu volumul de poeme A fi, apărut la Editura Tineretului, București, colecția „Luceafărul". Este secretar literar la Teatrul pentru copii și tineret din Iași. I se acordă Premiul revistei „Cronica" la prima ediție a Festivalului național de poezie „Mihai Eminescu".
Înființează la Iași Grupul de poezie „Lunar 11", o inițiativă salutată de publicațiile „Contemporanul", „Viața studențească", „Cronica", „Scânteia tineretului". Devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.
* 1970 Editura „Cartea Românească" din București îi publică a doua carte de poeme, Umbra punților, care se bucură de un ecou favorabil în toată presa literară. Au scris despre carte, între alții: Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Iorgulescu, Al. Călinescu, Liviu Leonte, Mihai Drăgan, Alexandru Piru.
Despre atmosfera ieșeană de formare ca poet, despre boema literară de atunci, poetul va mărturisi mai târziu: „Desigur că aparțin unei boeme literare, celei ieșene din anii 60-70. Din această boemă nu puteau face parte poeții zilei, aflați atunci la conducerea unor ziare, deci la muncă ... Pentru mine boema ieșeană a însemnat Mircea Ciobanu, Dan Laurențiu, Cristian Simionescu, toți autori de referință. Boema nu e o modă vestimentară, a fi boem pe atunci însemna să te bucuri de lecturile unui Blaga, nu prea cunoscut în anii 60, Radu Gyr, Bacovia, Rilke. Această boemă era o unitate de spirit și decreta, în fond, un mare dezgust și o revoltă în fața realităților. Așadar, boema pentru mine înseamnă a face parte din elita spiritului românesc. Mi-a spus, cândva, un profesor universitar de la Iași: domnule, dați-vă importanță, pentru că mâine o să fiți pe platoul literaturii române, voi, nu alții..."
* 1972 Poetul se mută la București, unde va ocupa, până în 1975, un post de inspector la Direcția Teatrelor.
Apare cu un grupaj de poeme în Antologie neterminată a poeților români (Anthologie Inachevei des Poetes Roumains), Michel Steriade Editeur, Bruxelles.
* 1974 Editura „Junimea" din Iași îi publică volumul de poeme Starea a treia.
Divorțează de prima soție.
Tot în acest an apare în Antologia poeților români, alcătuită de Kostas Assimakopoulos și apărută la Editura „Arion" din Atena.
* 1975-1976 Îl aflăm pe poet la Suceava, unde lucrează ca secretar literar-muzical la Ansamblul folcloric „Ciprian Porumbescu". Aici oricine și-l poate imagina pe poetul peripatetic și boem „pe o stradă din Suceava, mirosea a mere coapte-/ Ca frunzișul de pe creanga sfinților mă risipeam/ Se zăreau printre brizbrizuri pregătirile de noapte,/ Fericirea unei doamne se aprinse după geam...."
* 1977-1979 Deși Bucovina mirifică și miraculoasă își pune amprenta pe sufletul și scrisul poetului, magnetismul capitalei, acolo unde se afirmă altfel scriitorii, face ca Adi Cusin să se întoarcă la București, unde va ocupa, până în 1980, un post de redactor principal la revista „Flacăra", condusă de Adrian Păunescu.
Se căsătorește cu Ana Boștină, care în 1978 îi va dărui o fiică, Ioana Maria (Oana). Oana Cusin, singura fiică a poetului, a absolvit Facultatea de filologie la București (secția germană), fiind în prezent redactor la o revistă în limba germană.
* 1980 Demisionează de la revista „Flacăra" și devine comentator publicist la Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, București. Aici îi va avea drept colegi și prieteni statornici pe Valentin F. Mihăescu, Nicolae Șarambei, Corneliu Mihai Radeș, Șerban Stați, Leon Talpă, Dorin Iancu.
Urmează un deceniu întunecat în România, dominat de imbecilitățile dictaturii ceaușiste. De o moralitate exemplară, nefâcând loc niciunui compromis (în jur colcăiau autorașii de poezie patriotardă), Adi Cusin se află între cei care scriu dar nu publică. Discreția sa a dat pentru unii impresia falsă a sterilității. Spirit protestatar, a scris totuși un acrostih despre Casa Scânteii, care a trezit un mare scandal în rândul politrucilor, paznicilor de atunci ai ideologiei comuniste: „Cânt pe catargul cel mai înalt al clădirii/ Atât de sus încât nimeni n-aude ce spun./ Socotesc înmormântările, mirii,/ Aspru mai scade lumina din zi. Eu adun.// Sângeră coiful făcut la batistă. Uitarea! / Câlții de ceață îmi intră în gură când strig./În nici o parte a lumii nu-i marea / Ninge. Pământul se strânge în sine de frig.// Tinerețea mea pe catarg se înfășură-ntreagă/ Este nevoie de sângele meu simțitor./ Iată, sublim se conjugă, se leagă/ Ideea de stâlp cu dorința de zbor.// Cânt pe catargul trecut prin vestite solstiții./ Atât de sus încât nimeni n-aude ce spun,/ Sub tălpile mele tropăie-ades fericiții./Aspru mai scade lumina din zi. Eu adun. "
Mai târziu, avea să mărturisească: „M-am considerat întotdeauna un poet protestatar și tocmai acest protest a dat vigoare poeziei mele. Vreau să spun că, în timp ce criticii aveau o mare grijă să consolideze ierarhiile bine cunoscute, atunci era timp și pentru poezia mea... Am avut șansa să văd cu ochii mei cum se perindă mode poetice, modele strălucitoare, și am prins și apusul lor... "
* 1984 Se căsătorește cu Frăguța Cheva, traducătoare specializată în engleză.
* 1990 Îl aflăm tot în București, în aceeași redacție a Publicațiilor pentru Străinătate.
Dictatura comunistă a lui Ceaușescu a căzut, dar drumul spre democrație e greu de găsit. Capitalismul agresiv care se instalează în România prin oameni de proastă calitate, profitori ai revoluției, îmbogățiți peste noapte, îl dezgustă tot mai mult pe poet. Din această perioadă datează versurile: „Pe un scutec mic adoarme țara/ Iar eu o învelesc plângând/ Din somn se naște primăvara/ Ca steaua dintr-un om de rând. "
* 1994 La editura „Semne" din București îi apare cartea de poeme Țara somnului, cu un cuvânt înainte de Valentin F. Mihăescu. Era o carte așteptată, așa încât din acest orizont al așteptării s-au iscat foarte multe ecouri, care au adus în prim plan, după afirmația prefațatorului, „o carte ce configurează imaginea distinctă a unei sensibilități excepționale".
Între cei care scriu despre Țara somnului se numără: Alex Ștefănescu, George Arion, Aurel Leon, Cornelia Maria Savu, Vasile Petre Fati, Aurel Goci, Saviana Stănescu, Ion Beldeanu, Virgil Mihaiu, Constantin Crișan, Dan Cristea, Ioan Holban. Astfel, cu impecabilul volum Țara somnului, la 53 de ani poetul își considera opera poetică încheiată, considera că ceea ce a avut de spus în poezia română a spus.
Într-un interviu acordat în 1995 lui Vasile Petre Fati, apărut sub titlul „Dar ce facem cu această lehamite?", Adi Cusin declara că se simte împlinit ca poet, că poezia sa are un sigiliu personal: „Arta mea, atâta câtă este, constă în faptul că dă impresia spontaneității, a prospețimii, iar aceasta ține chiar de artă. Miza poetului în lume este mult prea mare pentru a ne grăbi de dragul unor satisfacții răsplătite imediat. Faptul că ultima mea carte a fost primită cu multă căldură, atât de critici cât și de poeți, dar și de public, într-o perioadă dificilă de tranziție - ce mai caut și eu acum, cu poezia? -, faptul ăsta deci demonstrează neliniștile unora care nu mai credeau în viața poeziei, punându-mă, adeseori, pe gânduri. Simt că m-am împlinit ca poet, poezia mea având un sigiliu personal, după cum spun confrații mei, un sigiliu inconfundabil, iar pentru mine asta înseamnă enorm. "
* 1997 Este prezent cu poeme în monumentala antologie de poezie „O mie și una de poezii românești" (11 volume), alcătuită de Laurențiu Ulici și apărută la Editura „Du Style" din București. Este perioada în care reia și fortifică legăturile cu Iașul tinereții și al formării sale ca scriitor. Venea împreună cu soția sa Fraga, în toate vacanțele și de câte ori putea părăsi Bucureștiul. Aici locuiau mai mulți prieteni din tinerețe, dar și sora Liliana și cumnatul său, Constantin Neculau. Iașul redevine cu adevărat orașul său, orașul unde sufletește și cultural se simțea bine.
* 1999 Este prezent cu un grupaj de poeme în Spectre Lyrique -anthologie de Poesie Roumaine Cotemporaine", alcătuită de George Astalos, Editura „Europa", Craiova.
Tot în acest an este prezent cu poeme în Poezia pădurii, antologie inițiată și îngrijită de Radu Cârneci, Editura Orion, București.
* 2000 Poetul traversează tot mai greu tranziția românească. Sătul de bâlciul politic, interesat doar de cultură, va spune: „Există o mare criză a culturii și o mare degringoladă în toate straturile. Cultura română nu a dispărut, dar totul pare să se prăbușească cu ajutorul nostru, al tuturor. Nu reușim să ieșim cu nici un chip la suprafață."
În „Poezia română după proletcultism - Antologie comentată", Editura „Ex Ponto", Constanța, Constantin Abăluță îi acordă un spațiu consistent, considerându-l unul dintre cei mai importanți poeți români ai ultimilor patru decenii.
* 2002 Premiul „Opera omnia" pentru literatură, acordat în cadrul Galei „Iurie Matei", Chișinău, ediția a IV-a.
Colaborează cu articole și poeme la revistele „Flacăra", „Kitejgrad", „Literatură și artă".
* 2007 Prezent în decembrie la Bojdeuca din Țicău, la comemorarea a 118 ani de la trecerea în eternitate a lui Ion Creangă, pune la cale împreună cu poetul Daniel Corbu și Editura „Princeps Edit" publicarea unei ediții critice din poeziile sale.
* 2008 Poetul își ordonează poemele și reflexiile lirice scrise în ultimii ani în vederea publicării unui nou volum, căruia îi dă și titlul: La spartul târgului.
Boala de care suferea de vreo câțiva ani se agravează. Spunea celor apropiați că singurul loc pe care ar dori să-l vadă este Iașul. Iată o mărturisire a soției sale, Fraga Cusin: „Nu-mi amintesc să mă fi dus cu el vreodată la o aniversare a orașului București, dar știu că eram prezenți la toate sărbătorile liliacului de la Casa Sadoveanu, la Bojdeuca din Țicău. La Iași îi aducea în vizită și pe prietenii din străinătate. La Iași băteam străzile pe jos, până ne dureau picioarele, la fiecare colț de stradă ne întâlneam cu un cunoscut, cu o amintire, cu o fărâmă de istorie pe care mi-o deslușea poetul. Case, străzi, biserici, monumente, locuitori, copaci... Despre toate povestea cu aceeași ardoare. Când, prea curând, i se apropia sfârșitul, am auzit la radio știrea despre moartea pictorului Sabin Bălașa, care dorise să fie înmormântat la Iași. Atunci, pentru prima oară, Adi Cusin mi-a spus, cu un fel de invidie, că și lui i s-ar cuveni, poate, să fie dus tot acolo. Și s-a făcut voia lui. Poetul ieșean s-a întors printre ai săi. După cinci ani de luptă cu boala necruțătoare, cu reveniri în viața publică, atunci când părea că învinsese cancerul, luptând tot timpul cu înverșunare, dar și cu o discreție, cu o demnitate care mă obligă să-i respect voința de a nu povesti despre suferințele lui."
În dimineața zilei de 21 aprilie 2008, la ora 8, la vârstă de 67 de ani, Adi Cusin trece la cele veșnice. Dorința de a fi înmormântat la Iași îi este respectată. Trupul neînsuflețit al poetului este depus pentru priveghi la Muzeul „Minai Eminescu". În drum spre Cimitirul „Eternitatea" a mai traversat o dată Copoul, locul unde se simțea cel mai bine, cel mai acasă, „locul de unde se zăresc sfinții", cum obișnuia să spună.
Apare postum (octombrie) volumul de poeme La spartul târgului, pregătit de poet pe patul de suferință, la Editura Publicațiilor pentru Străinătate, București. Apar mai multe articole și studii despre Adi Cusin semnate de Dan Cristea („Luceafărul"), Valentin F. Mihăescu („Flacăra"), Daniel Corbu („România literară"), Emilian Marcu („Feed Back"), Mircea Radu Iacoban („Flacăra lui Adrian Păunescu"). Apar, de asemenea, poeme antologice în „Feed Back", „Dacia literară", „Kitejgrad", „Convorbiri literare".
* 2009 La împlinirea unui an de la trecerea poetului în eternitate, apare la Editura „Princeps Edit" din Iași, sub titlul Umbra punților, o ediție critică Adi Cusin, cuprinzând integrala operei poetice.
Opere
* A fi, Editura Tineretului (1968), debut, poeme
* Umbra punților, Editura Cartea Românească, 1970, poeme
* Starea a treia (1974), poeme
* Țara somnului, Editura „Semne”, 1994, poeme
* La spartul tîrgului, poeme postume, Editura Publicațiilor pentru Străinătate, 2008, poeme
* Umbra punților, integrala Adi Cusin, ed. Princeps Edit 2009, Iași
POEZII:
Tablouri dintr-o expoziție
Femeile uitate-ntr-o Suceava
Citeau pe zid prostii în limba slava
Iar fete din Liceul Pedagogic
Cu sâni imberbi si curul demagogic
Umpleau cu țipete cofetaria
Pentru-a-şi turna-n cafea pe-ascuns taria.
Muiau consoanele-n aperitive
şi le rosteau complice şi lascive
Ori le topeau – fursecuri fragezite
Ca îngerii cazuți întru ispite.
În preajma preacântatelor ruine
Se prelungea negoțul din vechime.
Turiste coborând din Ucraína
Ne razuiau de pe virtuți rugina
Iar noi, naivii din vecinatate
Cedam farâme de latinitate.
Din înalțimi de socluri domnitorii
Priveau în creştet astfel de istorii.
Mâhniți de lume paraseau Agora
Sa ațipeasca-n cronici vechi cu ora.
Umblam nauc sa dau de-o pravalie
Ce-ar vinde indulgente, apa vie
Ori alefii tocmite pentru rana
Acestui secol şi strig Osana!
Dar am vazut, lipindu-ma de geamuri,
Doar maşti de folosit pentru bairamuri.
Era tocmai o zi când primavara
Adulmeca narcotice. Iar scara
Pe care ma suiam sa-i prind secretul
Intra-n pamântul moale cu încetul.
Marele meci
Pierzând elanul si blocând
soseaua
Priveam la greva unui biciclist.
Pe sant o doamna-i împletea
flaneaua
Îngaduindu-mi calma sa asist.
Ne-au ocolit coletarii urgente
Ce din viteza se-nvârtira-n cerc.
Vuiau armate de esapamente
Si-abia târziu simtisem ca alerg.
Mi-au spus din mers ca s-a zvârlit
o miza
Pe care nici cu gândul n-o întreci.
Se alerga spre unica repriza,
Ultima sansa, Marele lor meci!
Un exaltat îmi saruta piciorul
- Câtiva copii l-au pipait discret
Deci eu eram atuncea jucatorul
Caci numai eu n-am capatat bilet!
Dar în tribune! Ce era-n tribune!
Principi din secolul antecedent,
Stiuci afumate, cratite minune,
Si mic, din când în când un
repetent.
La o secunda navali-n peluza
O delegatie, poate chiar zeci,
Sa-si recunoasca pruncul o
lehuza
Si sa înceapa nesfârsitul meci.
Batu un clopot.
Stapânind balonul
Domnea în soare un paianjen
viu.
În jurul meu se retragea gazonul
Caci pe hectare-ntregi era pustiu.
La centru coborî stârpindu-mi
harul
O soapta grea de stadion obez.
O poarta-si omorâse lent portarul
Si m-astepta absenta sa sutez
Când e posibil să-nflorească pomii
Omul acela a ieșit cu o scară
și pașnic de tot a traversat toată curtea,
o pisică se ținuse mărunt după el
apoi se opri negăsindu-și memoria;
lângă poartă omul era așteptat de un copac
-cred că de aseară îl așteaptă în aceeași poziție-
omul potrivi scara rezemând-o de trunchi
-nu e nevoie aici de nicio metaforă-
și se sui încet, avea timp
strângînd mâna pe fiece treaptă
de parcă ar fi strâns mâinile a o mulțime de prieteni.
ajunse sus, spuse ceva unei crengi,
ceva i-a spus, pentru că ea arătă că-nțelege,
o pasăre se scuză și-i lăsă împreună.
omul nu mai fusese de demult copil
și-l învinse printre crengi o tristețe plăcută,
se gândi acolo că nici de iubit n-a iubit
gustă un mugur și se amărî cu totul
dar altfel, nemai fiind nimica de spus,
el începu să coboare cu spatele,
precaut, ca la o numărătoare inversă
și când ajunse pe ultima treaptă,
copacul, brusc, se răvăși în alb.
PAN VIZIRESCU
Pan Vizirescu, poet
Biografie
A plecat dintre noi Pan M. Vizirescu, decanul de vârstă al scriitorilor români. S-a născut în satul Brăneţ, judeţul Olt, la 16 august 1903. A urmat şcoala primară în comuna natală, apoi la Slatina. Studiile secundare şi le-a efectuat la Colegiul Naţional din Craiova. A absolvit cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa în anul 1929. În anul 1938 şi-a trecut în palmares doctoratul în Litere şi Filosofie cu menţiunea "magna cum laudae".
A intrat în învăţământ ca profesor la Liceul Militar din Cernăuţi, apoi a fost mutat la Liceul Comercial Carol I din Bucureşti _ la catedra pe care o avusese George Călinescu.
A fost director de cabinet la Ministerul Propagandei sub miniştrii Nichifor Crainic şi Alexandru Marcu. Din 1940 până la 23 august 1944 a fost subdirector la radiojurnal în cadrul Societăţii Române de radiofuziune.
În anul 1945, Pan M. Vizirescu a fost condamnat de aşa-zisul Tribunal al Poporului, organizaţie-instrument a guvernului Petru Groza, creată după modelul sovietic, la muncă silnică pe viaţă împreună cu alţi mari ziarişti (Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Romulus Seişanu etc.). Miraculos, Pan M. Vizirescu a reuşit atunci să se ascundă, cu toată vigilenţa satrapilor regimului, în casa părinţilor şi a fraţilor săi din Slatina, supravieţuind timp de 23 ani, într-un "exil de taină" _ cum însuşi l-a numit _, într-o încredibilă clandestinitate.
A debutat în literatură ca poet în "Universul literar" al lui N. Iorga (1921) şi la "Bilete de papagal" (Tudor Arghezi, 1929).
Din 1931 şi-a făcut debutul în revista "Gândirea" a lui Nichifor Crainic unde a colaborat timp de 15 ani.
A publicat înainte de 1944 o antologie Poezia noastră religioasă, volum solicitat de P.S.S. Colan, Episcopul Clujului. Sfinţia Sa îl ceruse ca o dovadă de întărire a sufletului românesc. Transilvania era atunci sub ocupaţie. Volumul, prefaţat de un studiu consistent, s-a bucurat de un mare succes. . Era primul studiu asupra poeziei religioase în literatura românească.
Alte publicaţii ale sale n-au putut vedea lumina tiparului, căci după 23 august, aşa cum el însuşi avea să spună, "s-a ales praful de toate scrierile mele".
După 1967, anul eliberării din "exilul de taină", a încercat să publice _ "căci trecea timpul peste mine şi nu aveam cărţi tipărite" _ dar editurile l-au refuzat. Încă mai figura pe lista proscrişilor. Ceva mai târziu, datorită sprijinului Cellei Delavrancea şi a lui Şerban Cioculescu, editura Eminescu i-a publicat trei volume: Poeme _1982; Sunet peste culmi _ 1985; Călătorie de taină _ 1988.
După 1990, a publicat două volume de versuri: Prinos de lumină şi har (Editura Agora _ Iaşi, 1955) şi Mi se oprise timpul (Editura Eminescu, Bucureşti 1995). În 1997 îi apare Liga oamenilor cinstiţi, o piesă de teatru, jucată la Teatrul Radiofonic, în mai 1999.
În ultimele zile ale anului trecut a scos de sub tipar Coloane care cresc necontenit (Editura Timpul, Iaşi), un volum de portrete literare evocând pe cei mai reprezentativi slujitori ai scrisului şi gândirii din această ţară.
Pan M. Vizirescu a fost ultimul reprezentant al "Gândirii" lui Nichifor Crainic şi al curentului gândirist ortodox tradiţionalist. În această calitate, înconjurat de câţiva tineri merituoşi, a pus bazele noii serii a revistei "Gândirea", apărută după eliberarea ţării de comunism.
Remarcabil poet şi prozator, distins eseist şi dotat cu talent oratoric desăvârşit, Pan M. Vizirescu face parte din galeria marilor personalităţi ale culturii române din acest veac.
Întreaga sa creaţie ca şi întreaga sa viaţă s-au desfăşurat sub imperiul a două comandamente: credinţa de nezdruncinat în Puterea Divină şi iubirea faţă de naţia şi patria română.
"Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest neam, că n-am fost deviat în altă parte. Apartenenţa mea la neamul românesc este într-adevăr, o bucurie şi un dar ceresc", avea să mărturisească în 1995 la Iaşi, cu prilejul lansării volumului său de poezii religioase Prinos de lumină şi har.
Duminică, 30 ianuarie 2000, Pan M. Vizirescu a fost înmormântat în cripta familiei sale din Slatina.
A intrat în învăţământ ca profesor la Liceul Militar din Cernăuţi, apoi a fost mutat la Liceul Comercial Carol I din Bucureşti _ la catedra pe care o avusese George Călinescu.
A fost director de cabinet la Ministerul Propagandei sub miniştrii Nichifor Crainic şi Alexandru Marcu. Din 1940 până la 23 august 1944 a fost subdirector la radiojurnal în cadrul Societăţii Române de radiofuziune.
În anul 1945, Pan M. Vizirescu a fost condamnat de aşa-zisul Tribunal al Poporului, organizaţie-instrument a guvernului Petru Groza, creată după modelul sovietic, la muncă silnică pe viaţă împreună cu alţi mari ziarişti (Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Romulus Seişanu etc.). Miraculos, Pan M. Vizirescu a reuşit atunci să se ascundă, cu toată vigilenţa satrapilor regimului, în casa părinţilor şi a fraţilor săi din Slatina, supravieţuind timp de 23 ani, într-un "exil de taină" _ cum însuşi l-a numit _, într-o încredibilă clandestinitate.
A debutat în literatură ca poet în "Universul literar" al lui N. Iorga (1921) şi la "Bilete de papagal" (Tudor Arghezi, 1929).
Din 1931 şi-a făcut debutul în revista "Gândirea" a lui Nichifor Crainic unde a colaborat timp de 15 ani.
A publicat înainte de 1944 o antologie Poezia noastră religioasă, volum solicitat de P.S.S. Colan, Episcopul Clujului. Sfinţia Sa îl ceruse ca o dovadă de întărire a sufletului românesc. Transilvania era atunci sub ocupaţie. Volumul, prefaţat de un studiu consistent, s-a bucurat de un mare succes. . Era primul studiu asupra poeziei religioase în literatura românească.
Alte publicaţii ale sale n-au putut vedea lumina tiparului, căci după 23 august, aşa cum el însuşi avea să spună, "s-a ales praful de toate scrierile mele".
După 1967, anul eliberării din "exilul de taină", a încercat să publice _ "căci trecea timpul peste mine şi nu aveam cărţi tipărite" _ dar editurile l-au refuzat. Încă mai figura pe lista proscrişilor. Ceva mai târziu, datorită sprijinului Cellei Delavrancea şi a lui Şerban Cioculescu, editura Eminescu i-a publicat trei volume: Poeme _1982; Sunet peste culmi _ 1985; Călătorie de taină _ 1988.
După 1990, a publicat două volume de versuri: Prinos de lumină şi har (Editura Agora _ Iaşi, 1955) şi Mi se oprise timpul (Editura Eminescu, Bucureşti 1995). În 1997 îi apare Liga oamenilor cinstiţi, o piesă de teatru, jucată la Teatrul Radiofonic, în mai 1999.
În ultimele zile ale anului trecut a scos de sub tipar Coloane care cresc necontenit (Editura Timpul, Iaşi), un volum de portrete literare evocând pe cei mai reprezentativi slujitori ai scrisului şi gândirii din această ţară.
Pan M. Vizirescu a fost ultimul reprezentant al "Gândirii" lui Nichifor Crainic şi al curentului gândirist ortodox tradiţionalist. În această calitate, înconjurat de câţiva tineri merituoşi, a pus bazele noii serii a revistei "Gândirea", apărută după eliberarea ţării de comunism.
Remarcabil poet şi prozator, distins eseist şi dotat cu talent oratoric desăvârşit, Pan M. Vizirescu face parte din galeria marilor personalităţi ale culturii române din acest veac.
Întreaga sa creaţie ca şi întreaga sa viaţă s-au desfăşurat sub imperiul a două comandamente: credinţa de nezdruncinat în Puterea Divină şi iubirea faţă de naţia şi patria română.
"Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest neam, că n-am fost deviat în altă parte. Apartenenţa mea la neamul românesc este într-adevăr, o bucurie şi un dar ceresc", avea să mărturisească în 1995 la Iaşi, cu prilejul lansării volumului său de poezii religioase Prinos de lumină şi har.
Duminică, 30 ianuarie 2000, Pan M. Vizirescu a fost înmormântat în cripta familiei sale din Slatina.
| Pan M. Vizirescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  |
| Decedat | (96 de ani) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | redactor[*] poet |
| Activitate | |
| Studii | Universitatea din București |
Modifică date / text  | |
Pan M. Vizirescu (nume complet Pantelimon M. Vizirescu; n. 16 august 1903 în Brăneț, comuna Bârza, județul Olt – d. 2000) a fost un poet, eseist și jurnalist român, care a colaborat la revistele Gândirea și Sfarmă-piatră. După instaurarea guvernului Petru Groza, a făcut parte dintr-un lot de 14 jurnaliști judecați în mai-iunie 1945, pentru „crimă de contribuție la dezastrul țării”. Condamnat la închisoare pe viață, a reușit a se sustragă pedepsei trăind peste două decenii în clandestinitate.[1][2][3]
POEZII:
Jocul de țărână
Când eram copil, mă jucam în țărână
Cu licurici din pulberea zilei,
Cu umbrele serii pe lângă fântână,
Cu rădăcini din adâncul argilei.
Mă furau chemări în joc de năluci...
Acolo în țărână simțeam să m-adun
Din doine și oase, din pogoane de cruci.
Respiram țărână și-o rodeam în dinți
Îmi era hrană, viață, comoară,
O turnam pe mine cu pumnii fierbinți:
Mister din adâncuri, părinți din părinți...
Auzeam în mine strigarea lor clară
Și mă făuream din plămadă de Țară.
Statuia
Te văd în boarea-albastră
a mărilor din sud,
precum cuprinzi în braţe
şi apa şi văzduhul.
În veşnică mişcare
talazuri cum s-aud,
neţărmurirea parcă
prin ele-şi poartă duhul.
Stai singură şi marea
te-ntreabă cine eşti
cu cine-n gând ţii rostul
pământului pe furci?
Şi tu, în regăsirea
pe care ţi-o doreşti,
în vadul amintirii
cobori şi iarăşi urci...
Vizita de seară
Vine-o pasăre și-mi cântă către seară.
O aud dar eu n-o văd deloc,
În amurgul cu lumini de ceară
Glasul ei miroase-a busuioc.
Dintr-un crâng ce nu se mai știa,
Și mă-ntreb de parc-o chem pe nume,
N-o fi chiar copilăria mea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu