6. /31 IANUARIE 2023 - POEZIE
Isidore Isou (Jean-Isidore Goldstein), poet
Isidore Isou (1925-2007) de Boris Marian
Jean-Isidore Goldstein, cunoscut sub numele de Isidore Isou, s-a născut la Botoşani, la 31 ianuarie 1925. Tatăl său a fost proprietar de restaurante în acest oraş şi la Bucureşti, fiul fiind predipus la aventură şi nu la o viaţă "burgheză". La vârsta de 15 ani "îşi ia tălpăşiţa", este lucrător la o fabrică de textile, la o drogherie, la o tipografie, este ajutor de contabil, apoi se asociază cu nişte spărgători, prada sa fiind Cercetări logice de Husserl şi Tel Quel de Valéry (cf. propriilor mărturisiri, dacă nu sunt fabulaţii). La izbucnirea războiului ia contact cu o organizaţie sionistă, se apropie de I. Ludo, devine redactor la revista semiclandestină "Palestina", începe să scrie poezie, teatru, un roman. Serge Moscovici, tatăl actualului reprezentant al Uniunii Europene, el însuşi o somitate în psihologie, îşi aminteşte că Isidore Isou a fost arestat de legionari în ianuarie 1941, fapt confirmat şi de autobiografia lui, că în timpul războiului a făcut muncă obligatorie pentru armată. în 1944 încearcă fără succes să obţină o viză pentru Franţa, este refuzat, editează împreună cu acelaşi prieten, Serge Moscovici, o revistă pe care PCR o desfiinţează. E prima sa încercare de a introduce "lettrismul" în literatură, o continuare a DADA-ismului (plus experienţa lui Apollinaire). în 1945 colaborează cu A.L. Zissu, scrie la gazeta sionistă "Mântuirea", iar în luna august a aceluiaşi an părăseşte definitiv România. Se opreşte în Italia, îl cunoaşte pe Ungaretti, care îi dă o scrisoare de recomandare către Jean Paulhan, viitor academician francez, astfel că ajunge în mult-visatul Paris. La acea vreme, Isou citea curent în franceză, engleză, idiş şi rusă, dar cultura franceză îl atrăgea cel mai mult. Venise la Paris cu idei ciudate: se doreşte un Mesia, îl laudă pe Stalin, visează să obţină Premiul Nobel, dar se apleacă mai serios asupra iniţiativei de a crea "lettrismul", pornind de la o lectură a lui Hermann Keyserling (care în fond nu avea nimic comun cu "revoluţia literară" propusă de Isou). Fără să cunoaştem în ce măsură a avut contact cu Cabala, am putea presupune că ideile despre valoarea sonoră şi semnificaţia literelor ar putea proveni din textele cabaliştilor. îşi expune programul la Teatrul "Vieux Colombier" din Paris, cu ocazia unui spectacol după o piesă din Tristan Tzara, în 1946. Iniţiativa este susţinută de Maurice Nadeau şi Jean Paulhan, lettrismul fiind o propunere de a revoluţiona toate artele. Alfabetul grec şi cifrele iau locul cuvintelor, literele latine fiind şi ele acceptate în "codificarea" exprimării artistice. Este editat un dicţionar şi se înfiinţează o editură cu o librărie pentru literatura lettristă. Un neaşteptat sprijin vine din partea lui Giacometti. Pentru a se susţine material, Isou scrie romane pornografice. Pentru La Mecanique de Femmes este pus sub acuzare şi condamnat la o substanţială amendă. Jean Cocteau şi Raymond Queneau îi iau apărarea. Romanul Adorable Roumanie, apărut în 1954, este inspirat de amintirile scriitorului din Botoşani şi Bucureşti. în acelaşi an i se pune în scenă o piesă de factură DADA-istă, Marşul jonglerilor. Evoluează spre "afonism" şi "alettrism", se consideră pe plan politic un reformator al marxismului, susţinînd că tineretul are menirea de a aduce dreptatea socială în locul "proletariatului pervertit". Este anticomunist, protestează în 1972, la înmormântarea lui Tzara împotriva monopolizării faimei poetului de către stânga comunistă, dar totodată se apropie de "maoişti", participă la mişcările studenţeşti din 1968. în 1976 depune la Biblioteca Naţională din Paris un tom de 5500 pagini cuprinzând un arbore genealogic al creatorilor de geniu din cultura universală ("La Creatique ou la novatique"). în 1951 obţinuse un premiu la Cannes pentru un film realizat cu Barrault, Cendrars, Cocteau ş.a., iar în 1976 i se organizează o expoziţie cu lucrările sale plastice. O bibliografie impresionantă însoţeşte viaţa acestui neliniştit artist, despre care a scris la noi, mai atent, Florin Manolescu, iar Georges Astalos l-a inclus în antologia Heritage lyrique (Ed. Societăţii Române de Radiodifuziune, 2002). Este uşor a spune că Isou e nebun, dar mulţi artişti prestigioşi din Franţa şi din alte ţări au ştiut să descifreze mesajele puţin înţelesului Isidore Isou, frate bun cu Isidore Ducasse, conte de Lautréamont, mult mai "crud" decât poetul originar din Botoşani. |
Dominic Stanca, poet și prozator român
Biografie Dominic Stanca
Dominic Stanca (n. 31 ianuarie 1926, Cluj - d. 26 iulie 1976) a fost un poet, dramaturg şi actor român.
Urmează clasele primare între anii 1932 - 1936, apoi cursurile Şcolii Normale de Învăţători din Cluj. În 1936, tatăl său transmite Editurii ziarului "Patria" un caiet al său de compoziţii, poezii, caricaturi şi desene, intitulat "Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă", foarte bine primit de critică.
Între anii 1936 - 1940, urmează primele clase de liceu la Seminarul Pedagogic al Universităţii din Cluj. Continuă ultimile clase de liceu la Liceul "Aurel Vlaicu" din Orăştie (1940 - 1944), unde familia sa se refugiase, după Dictatul de la Viena.
Din 1941, datează parodia, în 6 tablouri "Suferinţele tânărului Faust", scrisă la Orăştie. Impresionat de realităţile războiului, scrie ciclul de poeme "Ceruri arse" (1942 - 1945). Debut literar cu poezia "Crengi" în "Revista Fundaţiilor Regale" (1944). La insistenţele familiei se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii "Regele Ferdinand I" Cluj (Sibiu) la care renunţă însă curând. Între 1944 - 1946, se ataşează grupării "Cercului literar" de la Sibiu. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1944). Din anul 1945, începe să scrie ciclul "Nunţile de la Romos", care vor fi tipărite în volumul "Strada care urcă la cer" (1997). Între 1946 - 1949, urmează cursurile Academiei de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, specialitatea dramă - comedie.
După terminarea facultăţii este angajat la Teatrul Naţional din Cluj (1848 - 1952), unde joacă alături de mari actori ca: Marietta Sadova, Ion Tâlvan, Dorina Ghibu. Primul său rol ca actor este în piesa "Frederic Chopin" a lui Ştefan Horea, după care urmează alte roluri în piese de Mihai Davidoglu, I.L. Caragiale, Maxim Gorki, etc. Între 1952 - 1953, evoluează ca actor la Teatrul din Reşiţa. Revine la Cluj în 1953, la Teatrul Naţional, unde rămâne până în 1954, când Marietta Sadova îl aduce, prin transfer, la Teatrul "Constantin Nottara" din Bucureşti. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Sorana-Iosefina-Caterina Plăcinteanu (în teatru Sorana Coroamă), inginer chimist şi regizor de teatru. Debutează editorial cu volumul "Roata cu şapte spiţe" la ESPLA (1957).
Roluri
Horatio din „Hamlet”, de William Shakespeare,
Busto din „Steaua Seviliei”, de Lope de Vega,
Ferdinand din „Intrigă şi iubire”, de Friedrich Schiller,
Chiriac din „O noapte furtunoasă”, de Ion Luca Caragiale.
Scrieri
Roata cu şapte spiţe (povestiri), Editura ESPLA, 1957
Pentr-un hoţ de împărat volumul anterior, adăugit cu un ciclu de povestiri despre Avram Iancu, 1968
Hurmuzul jupîniţei, 1968
O sălbatică floare, 1976
Balade, 1971
Itinerar dacic, 1972
Strada care urcă la cer (balade), 1977
Timp scufundat (ediţie îngrijită de Sorana Coroamă – Stanca şi Mariana Vartic), Editura Eminescu, 1981
Un ceas de hârtie (versuri, traduceri, jurnal – ediţie îngrijită de Sorana Coroamă–Stanca), 1984.
Sifonarul
Ce polifonie în căruciorul său mic!
În lacra lui verde cu păuni şi cu stele.
În laboratorul său portativ
pe care-l trăgea singur, ca un căluţ costeliv,
cling-clang sau cling-cling... obsesiv pe pavele.
Cling-clang armonios cu sticlele pline
pe panta pieptişă, dantelată a străzii,
cling-cling zgomotos cu sticlele goale
dansând dezaxate între şipcile lăzii.
Şi ieri ca şi azi şi azi ca şi mâine -
cling-clang la deal, cling-cling la vale -
trecea sifonarul cu sticlele pline,
trecea sifonarul ca sticlele goale.
Mircea Micu, poet, prozator și dramaturg român
Biografie Mircea Micu
Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului „Moise Nicoară“, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad.
A scris şi numeroase cărţi de proză, iar cu romanul „Patima“, apărut în 1972, se afirmă ca un pozator redutabil în buna tradiţie a Şcolii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu, Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu „Semnul şarpelui“. Alte cărţi de proză: „Secretul doamnei de zăpadă“ (1976), „Singur în Mongolia“ (1989), precum şi seria de „Întâmplări cu scriitori“, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri şi portrete, profiluri, sunt prezente în volumul „Miere şi fum“ (1989). După romanul „Patima“, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat un film „Semnul şarpelui“. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa „Avram Iancu“, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj.
După revoluţie, Mircea Micu publică mai rar şi este prezent în presa scrisă cu numeroase articole şi eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ‘90, amintim „Viaţa în pijama“ (1999), „Singur în Mongolia“ (1991) – proză – „Poeme pentru mama“ (2000), „Ascuns în lacrimă“ (2002), ambele de poezie, şi un original „Dicţionar sentimental de poezie“, volumul I, apărut în 2002, care conţine o altă serie de portrete. Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărţile de poezie, proză şi dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelenţă al Academiei Române. A tradus din lirica universală şi a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista „Luceafărul“, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată „Rememorări“, pe care a susţinut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul „Patima“ a fost tradus în limbile poloneză şi rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare „Întâmplări vesele cu scriitori trişti“, o radiografie amuzantă, dar şi plină de veridicitate despre viaţa scriitorilor din deceniul şapte şi opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.
Volumele sale, tipărite înainte de revoluţie, precum şi cele de după, au cunoscut o largă audienţă în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.
În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat şi la posturile de televiziune, rea-lizând emisiunile „Cafeneaua literară“ şi „Ateneul artelor“.
Premii literare:
– Poezie: „Poeme pentru mama“ – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, 1979;
– Proză: Romanul „Patima“ – Asociaţia Scrii-torilor Bucureşti, 1980;
– Teatru: „Avram Iancu“ – Asociaţia Scriitori-lor Bucureşti, 1978;
– Premiul Naţional al Ministerului Culturii şi Cultelor, 2003.
De iarna
Un colind de iarna , departat si vechi
Imi rasuna astazi iarasi in urechi.
Un colind de taina astazi am sa cant,
A cazut zapada, nu mai am cuvant.
Misuna sub srasini matele la usi
Scuturandu-si moale labele de plus.
Si incearca vantul muzici prin gradini
Leganand toti macii de cristala plini.
Am sa-ti cant colindul din pruncii ramas
Si nu mai am vorbe si nu mai am glas
Si aud cum brazii rad sunand din crengi
Cand le cad pe crestet stelele intregi.
Scade iute luna, stelele se duc
Stau cantand in noapte singur ca un cuc.
Un colind de iarna departat si drag
Mama de zapada am sa-ti cant in prag.
Un colind de taina, tremurat si sfant
Mama de zapada mama de pamant...
Valeriu Bucuroiu, poet
Biografie
Valeriu Bucuroiu (17 iunie 1934, Cărpiniştea, judeţul Buzău - 31 ianuarie 1980, Bucureşti) - poet. Este fiul Elenei şi al lui Filip Bucuroiu, ţărani.
După absolvirea Facultăţii de Filologie-Pedagogie a Universităţii din Bucureşti (1957), a fost profesor de liceu în Bucureşti. Între 1968 şi 1971 este vicepreşedinte al Comitetului pentru Cultură şi Artă al municipiului Bucureşti, iar între 1971 şi 1980, activist la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. A colaborat la „România literară”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Viaţa românească”, „Familia” şi „Săptămâna”. Debutează ca poet în anul 1969, în „România literară”. Debutul editorial are loc cu volumul de epigrame Floreta de argint, apărut în 1973.
Dacă primele volume, Floreta de argint şi Ascensor pentru cuvinte (1975), îl recomandă pe Bucuroiu drept un poet epigramatic din categoria ironiştilor de rafinată tradiţie (Cincinat Pavelescu şi Al. O. Teodoreanu), alte apariţii editoriale, ca Dimineaţa apelor (1976), O fiinţă (1977) şi Centurile de siguranţă (1979), adaugă o dimensiune nouă versurilor lui, transcriind o gamă mai largă de trăiri. Linia ironică nu e nicăieri abandonată, afirmându-se ca o constantă, iar lirica se grupează în jurul câtorva linii de forţă tematice şi stilistice. Autorul cultivă o poezie cu o structură clară, limpede, adoptând adesea o exprimare voit prozaică.
Crezul său, enunţat în volumul Dimineaţa apelor, afirmă că esenţa poeziei constă în conştiinţa definitivului: „îmi place culoarea definitivă, mă doare tot ce-i străveziu / Nu ştiu să-mi acopăr ochii şi nici nu vreau să ştiu”. Refuzând poetica vagului şi a imprecisului, Bucuroiu ezită între o lirică gnomică, grea de sensuri, şi căutarea unei „mitologii” a naturalului, în măsura în care natura înseamnă un îndemn la existenţă. Deschiderea spre lume, spre claritatea şi rigoarea minţii reprezintă „imperativele unui lirism care nu-şi mai caută fiinţa în introspecţie şi mister, ci în sentimentul exultant al existenţei” (Petru Poantă). Spirit cumpătat şi reflexiv („iar gândul drept nu zboară, el se cerne”), poetul exaltă aforistic energiile puse în slujba umanităţii.
Liricii senine, echilibrate şi optimiste din primele volume, Centurile de siguranţă îi adaugă zona mai gravă a reflexivităţii. Neliniştita căutare a unor certitudini duce spre o mai puţin senină viaţă lăuntrică: „Mă doare ora ce se-arată / Şi timpul ce aleargă-n mine, / Mă doare-a trupului / erată / Când cerul se roteşte / Pe galbenele-i şine”. O tonalitate nouă îşi face loc aici; versul limpede, aforistic adesea, capătă pe alocuri accente melancolice, tulburătoare, grave, dând seamă că poetul îşi lărgeşte problematica, dobândind altă percepţie a profunzimii.
Volumul Zidit în fereastră (1984), carte postumă, aparţine unor registre multiple. Tonul sobru, justiţiar se întreţese cu ironia amară. Poetul tratează în răspăr teme consacrate ale poeticii tradiţionale: „Crizantema îşi susţine teza de doctorat. / Subiectul: zăpada clorofilei. / Soarele - prezent în comisie. / Exigent. /încordat. / Aici nu există sentimentul / coborâtor / al / milei. / Aleargă printre nori / catapeteasma zilei.” Alte poezii surprind expansiuni ale eului, în dorinţa de autodefinire.
Opera literară
· Floreta de argint, prefaţă de Nichita Stănescu, Bucureşti, 1973;
· Ascensor pentru cuvinte, Bucureşti, 1975;
· Dimineaţa apelor, Bucureşti, 1976;
· O fiinţă, Bucureşti, 1977;
· Centurile de siguranţă, Bucureşti, 1979;
· Zidit în fereastră, Bucureşti, 1984.
Traduceri
· V.A. Slepţov, Vremuri grele, Bucureşti, 1974;
· R.I. Rojdestvenski, Poeme, prefaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1970;
· Osip Mandelştam, Silentium, prefaţă de Romul Munteanu, Bucureşti, 1980; Versuri, Bucureşti, 1984; Tristia, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Puiu Brăileanu).
Unui poet cu înclinaţii bahice, care se află la primul său volum
Bun cititor în grade, te vrei nemuritor,
Pândind celebritatea cu strofe-ntr-un picior;
Slujeşti cu pietate coniacul cel mai tare
Iar el ţi-aduce-n pagini doar stele... căzătoare!
Lui Toma George Maiorescu, pentru volumul de versuri Timp răstignit
Vorbind de Timpul răstignit
Tu Toma, la ce ai gândit?
La truda ta, de autor,
Sau... la sărmanul cititor?
Unui poet ermetic care face mult caz de muzicalitatea versurilor sale
Ai prins a intona printre octave
Şi versuri dolofane, şi versuri mai şiştave,
Şi-n cheia portativelor visării
Tu n-ai trecut de semnele-ntrebării...
Nicolae Fulga, poet, epigramist
La Parc se auzi cum că pădurea
E cârmuită oarecum aiurea,
Că pe augusta Leului retinăS-a instalat o pată de rutină.
Ştirea n-a rămas fără ecou,
Ci, pentru-a instala un spirit nou,
O linie mai dreaptă şi mai clară,
Pe Cârtiţă adjunct o instalară.
Cei doi se aliară de minune,
Promiseră pădurii lucruri bune...
E drept, mai retezară din suişuri,
Mai stinseră ceva din luminişuri
Şi sărbători parcă erau mai dese
Şi şefii se pupau pe la succese...
Până-ntr-o zi, când scaunul cel mare
Se răsturnă aşa de brusc şi tare,
Că bietul Leu, şi neatent săracul
Se duse până-n văii de-a berbeleacul
Se mai târî cu gând să ias-afară,
Dar nu găsi nici propte şi nici scară,
Iar când anchetă fu să fieSub scaun s-a găsit o galerie.
Şi-ar fi zis Leul - regele "defunct"
"Aşa-i când ţi se pune o cârtiţă adjunct".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu