4. /1 MARTIE 2023 - MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
FREDERIC CHOPIN
| Frédéric Chopin | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Fryderyk Franciszek Chopin  |
| Născut | [1][3][4][5] Żelazowa Wola, Ducatul Varșoviei[4] |
| Decedat | (39 de ani)[1][3][6][7] Paris, A Doua Republică Franceză[8][4] |
| Înmormântat | mormântul lui Frederic Chopin[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[9] (tuberculoză[9]) |
| Părinți | Chopin Nicolae[*][2] Tekla Justyna Chopin[*][2] |
| Frați și surori | Ludwika Jędrzejewicz[*] Emilia Chopin[*] Izabela Barcińska[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța (–)[10] Imperiul Rus Ducatul VarșovieiPolonia Congresului A Doua Republică Franceză |
| Ocupație | compozitor pianist profesor de muzică[*] virtuoz muzician |
| Locul desfășurării activității | Paris[11] |
| Limbi vorbite | limba franceză[12] limba poloneză[12] |
| Studii | Uniwersytet Muzyczny Fryderyka Chopina w Warszawie[*][2], Universitatea din Varșovia |
| Instrument(e) | pian |
| Discografie | |
| Înregistrări notabile | Etuze (Chopin) Polonaise in A-flat major "Heroic", Op. 53[*] Nocturne (Chopin) Balade (Chopin) |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb canal YouTube | |
Modifică date / text  | |
Frédéric François Chopin (născut Fryderyk Franciszek Chopin[n 1]; n. ,[1][3][4][5] Żelazowa Wola, Ducatul Varșoviei[4] – d. ,[1][3][6][7] Paris, A Doua Republică Franceză[8][4]) a fost un compozitor polonez din perioada romantismului. Este considerat drept unul dintre cei mai influenți compozitori de muzică pentru pian.
Pianul se regăsește pe tot parcursul operei sale, de cele mai multe ori purtând chiar un rol exclusiv, iar compozițiile sale sunt considerate culmile repertoriului pentru acest instrument. Deși muzica sa se încadrează în rândul celor mai pretențioase opere în privința tehnicității, stilul lui Chopin iese în evidență prin profunzimea nuanței și a expresivității, și nu doar prin complexitatea tehnică. El inventează genuri muzicale precum balada[13], însă cele mai reprezentative inovații sub semnătura sa privesc genuri deja existente precum sonata pentru pian, valsul, nocturna și preludiul. Operele sale sunt numite adesea sprijinul curentului romantic în muzica cultă a secolului XIX. În plus, Chopin este primul compozitor clasic occidental care include elemente slave în muzica sa; mazurcile și polonezele sale reprezintă chiar și astăzi baza muzicii clasice naționale poloneze.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Chopin s-a născut la Żelazowa Wola, în apropiere de Sochaczew, parte componentă a regiunii Mazovia, aflată la vremea respectivă sub autoritatea Ducatului Varșoviei. Tatăl său, Mikołaj (Nicolas) Chopin, cetățean francez cu origini poloneze părăsește Ducatul Lorenei în 1787. În Polonia, Nicolas se căsătorește cu Tekla Justyna Krzyżanowska, o aristocrată a cărei familie întâmpina probleme de ordin financiar.
Conform familiei compozitorului, Chopin s-a născut pe 1 martie 1810. Nu există niciun certificat de naștere atestând acest lucru. Certificatul de botez prezintă 22 februarie drept ziua sa de naștere, însă acest fapt este considerat o eroare din partea preotului.
Anii de formare[modificare | modificare sursă]
În octombrie 1810, când Frédéric era în vârstă de șapte luni, familia se mută în capitala Varșovia, acolo unde tatăl ocupă un post de profesor de limbă franceză în cadrul unui liceu găzduit de Palatul Saxon. Familia trăiește în domeniul palatului.
Tănărul Chopin primește prima lecție de pian din partea Ludwikăi, sora sa mai mare. De asemenea, mama asistă la educația sa. Datorită talentului său muzical ușor de remarcat, reputația lui Chopin îi aduce aprecierea de „al doilea Mozart”. La vârsta de șapte ani era deja autorul a două poloneze (Sol minor și Si bemol major), prima dintre acestea fiind publicată în atelierul părintelui Cybulski, directorul unei școli de organiști și unul dintre puținii editori de muzică din Polonia.
Articole despre copilul-minune apar în presa din Varșovia, iar „micul Chopin” devine o atracție în cadrul recepțiilor ținute de aristocrația capitalei. Tot în jurul acestei perioade, începe să susțină concerte publice de caritate. Se spune că odată întrebat ce consideră că apreciază publicul cel mai tare în privința sa Chopin, în vârstă de șapte ani, ar fi răspuns: „gulerul cămășii mele”. Prima apariție drept pianist are loc la vârsta de opt ani.
Sub îndrumarea lui Wojciech Żywny, Chopin ia lecții profesioniste de pian în perioada 1816–1822. Chopin avea să vorbească cu admirație despre profesorul său, deși calitățile tânărului aveau să le depășească cu rapiditate pe cele ale profesorului său. Mai departe, dezvoltarea talentului este supervizată de către Wilhelm Würfel, renumit pianist și profesor al Conservatorului din Varșovia. Acesta îi predă lecții valoroase de orgă, posibil chiar pian, însă la un interval neregulat de timp. Între 1823 și 1826 Chopin frecventează cursurile Liceului din Varșovia, acolo unde își desfășura activitatea tatăl său.
Odată cu toamna anului 1826, Chopin începe studiul teoriei muzicale, basului continuu și compoziției, alături de compozitorul Józef Elsner în cadrul Conservatorului. Este posibil ca Chopin să fi avut contact cu Elsner încă din 1822; cert este că Elsner l-a îndrumat în mod particular încă de înainte de anul 1823. Chopin își completează un curs normal de trei ani la Conservator în 1829.
În același an, Chopin participă la un recital al lui Niccolò Paganini, întâlnindu-l totodată și pe pianistul și compozitorul german Johann Nepomuk Hummel. Tot în 1829 Chopin își întâlnește prima dragoste, o studentă cântăreață pe nume Konstancja Gładkowska. Acest fapt îl inspiră pe Chopin în adăugarea vocii umane în opera sa.
În august, la trei săptămâni după absolvirea Conservatorului din Varșovia, Chopin își face debutul briliant la Viena. Susține aici două recitaluri de pian și primește multe critici favorabile, existând însă și voci care criticau tonul jos produs de pian.
În decembrie, susține premiera Concertului pentru pian în fa minor la Clubul Negustorilor din Varșovia. Prima reprezentare a celuilalt concert pentru pian, în mi minor, are loc la Teatrul Național pe 17 martie 1830.
Pe 2 noiembrie 1830, Chopin părăsește Varșovia pentru concerte în Europa de Vest, neavând să se mai întoarcă pe meleagurile țării natale. La finele lunii izbucnește Răscoala din Noiembrie și partenerul său de drum, Titus Woyciechowski, se reîntoarce acasă pentru a participa la manifestații. Chopin rămâne la Viena, nerăbdător să afle vești din partea apropiaților săi; vizitează apoi orașele München și Stuttgart (unde află de instaurarea ocupației armatei rusești în Polonia), ajungând până în octombrie 1831 la Paris. Compusese deja o bună parte de lucrări importante, inclusiv două dintre concertele pentru pian și unele dintre Studiile op. 10.
Paris[modificare | modificare sursă]
La Paris, Chopin este întâmpinat de către exilați polonezi eminenți, precum și de artiști de marcă precum Heinrich Heine, Alfred de Vigny și Eugène Delacroix. Face cunoștință cu unii dintre cei mai reputați pianiști ai vremii, dintre care Friedrich Kalkbrenner, Ferdinand Hiller și Franz Liszt, formând totodată prietenii cu compozitori precum Hector Berlioz, Julian Fontana, Felix Mendelssohn, Charles-Valentin Alkan și Vincenzo Bellini (alături de care este înmormântat în Cimitirul Père Lachaise). Muzica lui Chopin era deja apreciată de mulți dintre compozitorii contemporani; printre ei se afla și Robert Schumann care, în critica sa asupra Variațiilor ale „La ci darem la mano” (din opera Don Giovanni a lui Mozart), Op. 2, notează: „Jos pălăria, domnilor! Un geniu.”
În capitala franceză își consolidează reputația ca interpret, profesor și compozitor, adoptând totodată numele de „Frédéric-François”.
În perioada petrecută la Paris, Chopin participă la un număr de concerte. Programele oferă o idee despre bogăția vieții artistice pariziene în timpul acestor vremuri; astfel de concerte au fost cel din 23 martie 1833, în care Chopin, Liszt și Hiller interpretează partituri solo ale concertului lui Johann Sebastian Bach pentru trei clavecine și concertul de pe 3 martie 1838, în care Chopin, Alkan, Pierre Joseph Zimmerman (profesorul lui Alkan) și Adolphe Gutman (elevul lui Chopin) interpretează aranjamentul de opt mâini al lui Alkan la Simfonia a VII-a de Beethoven.. Este implicat în compunerea Hexaméron (1837), a șasea variație din tema lui Bellini aparținându-i, aceasta fiind și ultima.
Chopin întreprinde vizite și turnee variate în această perioadă. În 1834, alături de Hiller, vizitează un festival muzical, organizat la Aachen de către Ferdinand Ries. Cei doi îl întâlnesc pe Mendelssohn și alături de acesta vizitează orașele Düsseldorf, Koblenz și Köln, bucurându-se de compania fiecăruia și interpretând muzică împreună.
În 1835, Chopin aranjează o întâlnire cu familia sa la Karlsbad. Aici face cunoștință cu Contele Franz von Thun-Hohenstein, a cărei fiică fusese eleva lui Chopin la Paris. Contele îl invită pe compozitor și familia să își petreacă șederea la castelul familiei sale de pe Elba, la Děčín. După aceea, Chopin își conduce părinții înapoi la Varșovia; nu-i va mai vedea niciodată. Se întoarce la Paris pe ruta Dresden, unde petrece câteva săptămâni, iar mai apoi Leipzig, unde îi întâlnește pe Mendelssohn, Schumann și Clara Wieck. Întâmpină un atac bronșic în timpul voiajului de întoarcere atât de grav, încât unele ziare poloneze îl anunță decedat.
În 1836 Chopin se logodește cu o poloneză în vârstă de șaptesprezece ani, Maria Wodzińska, a cărei mamă a insistat ca logodnica să fie păstrată secretă. Anul următor, familia fetei întrerupe această relație și se duce la altă fată pentru a întemeia cu aceea o altă familie
Chopin și George Sand[modificare | modificare sursă]
În 1836, în cadrul unei petreceri organizate de către Contesa Marie d'Agoult, amanta compozitorului-confrate Franz Liszt, Chopin o întâlnește pe Amandine-Aurore-Lucile Dupin, Baronesa Dudevant, cunoscută mai bine după pseudonimul acesteia, George Sand. Era o scriitoare romantică franceză, cunoscută pentru numeroasele sale aventuri amoroase cu Prosper Mérimée, Alfred de Musset (1833–1834), secretarul ei, Alexandre Manceau (1849–1865) și alții.
Inițial Chopin nu o consideră atrăgătoare. „Are ceva care îmi provoacă repulsie”, mărturisește familiei. De cealaltă parte, într-o scrisoare adresată Contelui Wojciech Grzymała, prieten apropiat, datată iunie 1837, Sand dezbate dacă să intervină în relația dintre Chopin și logodnica sa, Maria Wodzińska, sau să-și abandoneze relația actuală pentru a putea începe una cu Chopin. Scriitoarea avea sentimente puternice pentru Chopin, pe care l-a curtat până când s-a înfiripat o legătură între cei doi.
Un episod notabil din timpul relației se desfășoară în cursul iernii turbulente și mizere petrecute la Mallorca (1838–1839), acolo unde cuplul întâmpină probleme de acomodare, ajungând să fie găzduiți în cele din urmă la mănăstirea din Valldemossa. Mai apoi, Chopin are probleme și cu recepția pianului Pleyel ce-i fusese trimis. Acesta ajunge cu întârziere de la Paris, însă rămâne blocat la vama spaniolă, care îi solicită un tarif ridicat pentru import. Beneficiază în cele din urmă de pian pentru o perioadă de timp de aproape trei săptămâni; în restul timpului se folosește de un pian hodorogit, împrumutat pentru a finaliza Preludiile sale (Op. 28).
Vremea neprielnică are un impact serios asupra stării de sănătate și asupra bolii pulmonare cronice a compozitorului. Atât de serios încât – pentru a își salva viața – se întoarce alături de George Sand și cei doi copii ai ei către țărm, la Barcelona, iar mai apoi la Marsilia, unde petrec câteva luni pentru recuperare. Deși starea sa de sănătate se ameliorează, recuperarea nu va fi niciodată completă. În stilul caracteristic, se plânge în privința incompetenței doctorilor din Mallorca: „Primul mi-a spus că sunt pe moarte. Al doilea mi-a spus că am avut ultimul răsuflu, iar al treilea mi-a spus că eram deja mort”.
Chopin își petrece verile din perioada 1839 – 1843 la proprietatea scriitoarei din Nohant. Reprezintă o perioadă liniștită și productivă pentru compozitor. Aici compune Poloneza în La bemol major, Op. 53 „Eroica”, una dintre capodoperele sale. La întoarcerea la Paris (1839), îl întâlnește pe pianistul și compozitorul Ignaz Moscheles. Cuplul are o relație apropiată cu pictorul francez Delacroix, autor al unui portret al celor doi.
În 1845 se naște o problemă serioasă în relația dintre Chopin și Sand, odată cu deteriorarea suplimentară a sănătății lui. Lucrurile se înrăutățesc în 1846, din pricina problemelor familiale; acesta este anul în care Sand publică Lucrezia Floriani, operă nefavorabilă lui Chopin. Povestea tratează relația dintre o actriță bogată și un prinț cu o stare de sănătate slăbită. Se poate interpreta că inspirația pentru cele două personaje a pornit chiar de la cei doi. Problemele familiale pun în final capăt relației, care a durat timp de zece ani (1837–1847).
Moartea și funeraliile[modificare | modificare sursă]
A decedat pe data de 17 octombrie 1849, la vârsta de 39 de ani, cu diagnosticul de tuberculoză pulmonară[14], întreaga viață fiindu-i măcinată de sănătatea sa precară.
Înmormântarea, care a avut loc la Biserica Madeleine din Paris, a fost întârziată cu aproape două săptămâni până la 30 octombrie. Intrarea a fost limitată doar pentru deținătorii de invitații, deoarece se așteptau să participe mulți oameni.
Muzica[modificare | modificare sursă]
Stil[modificare | modificare sursă]
Romantism[modificare | modificare sursă]
Compoziții[modificare | modificare sursă]
Toate compozițiile lui Chopin includ partituri pentru pian. Predominant, pianul este folosit ca instrument singular, însă există și lucrări muzicale unde apar și alte instrumente, precum vioară, violoncel, voce sau orchestră. Peste 230 de lucrări ale compozitorului au supraviețuit timpului. Manuscrise și lucrări din primii ani ai copilăriei au fost pierdute.
Media[modificare | modificare sursă]
 |
|
Chopin în cultura de popularitate[modificare | modificare sursă]
- Înainte de Al Doilea Război Mondial a fost ridicată o statuie închinată lui Chopin în Parcul Łazienki din Varșovia. La baza sa sunt organizate recitaluri de pian din opera lui Chopin în fiecare duminică a verii. Copacul stilizat aflat deasupra compozitorului reprezintă mâna și degetele unui pianist.
- În memoria geniului lui Frédéric Chopin, capitala Varșovia găzduiește la fiecare cinci ani Concursul Internațional de Pian Frederick Chopin.
- Titlul Grand prix du disque de F.Chopin este acordat periodic interpretărilor remarcabile ale operei lui Chopin.
Eponime[modificare | modificare sursă]
Lista de mai jos cuprinde itemi ale căror nume a fost dat în cinstea compozitorului:
- Asteroidul 3784 Chopin
- Aeroportul Frederic Chopin din Varșovia (cunoscut și drept Aeroportul Internațional Frederic Chopin)
The Best of Chopin
Alton Glen Miller [1] (1 martie 1904 – 15 decembrie 1944) [1] [2] [3] [4] [5] a fost un fondator americande big band, proprietar, dirijor, compozitor, aranjator, trombonist, și artist de înregistrare înainte și în timpulcelui de-al Doilea Război Mondial, când era ofițer înForțele Aeriene ale Armatei SUA. [4] Glenn Miller and His Orchestraa fost una dintre cele mai populare și de succes trupe din secolul al XX-lea și din era big band. [6] [7] [8] Grupul său militar, Major Glenn Miller Army Air Forces Orchestra, [4] a fost, de asemenea, popular și de succes. [4]
Glenn Miller and His Orchestraa fost cea mai bine vândută trupă de înregistrări din 1939 până în 1942. Nu avea o secțiune de coadă, dar avea un bas slap în secțiunea deritm. A fost, de asemenea, o trupă în turneu care a jucat mai multe emisiuni radio aproape în fiecare zi. Cele mai vândute discuri ale lor includ piesa emblematică a lui Miller – „Moonlight Serenade” – și primul disc de aur realizat vreodată, „Chattanooga Choo Choo”. Următoarele melodii sunt, de asemenea, pe această listă de best-seller: „In the Mood”, „Pennsylvania 6-5000” (tipărit ca „Pennsylvania Six-Five Thousand” la casele de discuri), „A String of Pearls”, „Moonlight Cocktail" , "(I've Got a Gal In) Kalamazoo", "American Patrol", "Tuxedo Junction", "Elmer's Tune", "Little Brown Jug" și "Anvil Chorus". [9] Inclusiv " Chattanooga Choo Choo ", cinci melodiile interpretate de Miller and His Orchestra au fost numărul unu pentru cea mai mare parte a anului 1942 și pot fi găsite pe Lista.single-urilor numărul unu dinBillboard din 1942. [10] În patru ani, Miller a obținut 16 înregistrări numărul unu și 69 de hituri în top 10, mai mult decâtElvis Presley(40) [11] șiBeatlesîn cariera lor. [12] [13] [14]Moștenirea sa muzicală include mai multe înregistrări înGrammy Hall of Fame. Munca lui a fost interpretată de trup de swing, formații de jazz și trupe mari din întreaga lume de peste 75 de ani. [15]
Miller este considerat a fi părintele trupelor militare americane moderne. În 1942, sa oferit voluntar să se alăture armate SUA pentru a distra trupele în timpulcelui de-al Doilea Război Mondialși a ajuns înForțele Aeriene ale Armatei SUA. [4] Volumul lor de muncă era la fel de greu ca și cel al trupei civile. Cu o secțiune completă de coadă adăugată unei trupe mari, Forțelor Aeriene ale Armatei Major Glenn Miller [16] a fost precursorul multor trupe mari ale armatei americane. [17] [4]
Miller adispărut în acțiune(MIA) pe 15 decembrie 1944, într-un zbor pesteCanalul Mânecii. [4] În conformitate cu procedura standard de operare pentru serviciile militare americane, Miller a fost declarat oficial mort un an și o zi mai târziu. [18] [4] [19] O investigație a armatei a condus la o constatare oficială a morții pentru Miller, Norman Baessell și John Morgan, toți au murit în același zbor. [20] Toți cei trei ofițeri sunt enumerați pe tăblițele celor dispăruți de laCambridge American Cemetery and Memorialdin Cambridge, Anglia. [4] [21]Întrucât trupul său nu a fost recuperabil, lui Miller i-a permis să pună o piatră comemorativă la Cimitirul Național Arlington din Arlington, Virginia, opera de Armata SUA. [20] [4] [22] [23] [24] [25] În februarie 1945, i sa acordat postulMedalia Steaua de Bronz. [4]
Viața timpurie și cariera
Fiul lui Mattie Lou (născută Cavender) Miller și Lewis Elmer Miller, Alton Glen Miller sa născut înClarinda, Iowa. [1] [2] El a adăugat al doilea n la „Glenn” în timpul liceului. [26] La fel ca tatăl său (Lewis Elmer) și frații săi (Elmer Deane, John Herbert și Emma Irene), Miller și-a luat al doilea nume, Glenn. [27] După cum confirmă Dennis Spragg de la Glenn Miller Archives [3] , „folosirea către Miller a prenumelui său, Alton a fost necesar în scopuri legale și militare, motiv pentru care apare în documente formale, cum ar fi documentele sale militare. , licențe, declarații fiscale etc.” [3] El este listat ca Alton G. Miller în secțiunea Forțelor Aeriene ale Armatei din Tablets of the Dissing in Cambridge American Cemetery and Memorial din Cambridge, Anglia.Numele său este gravat ca maiorul Alton Glenn Miller, Armata SUA (Air Corps) pe piatra funerară emisă de guvern (GI) în secțiunea Memorială H de laCimitirul Național Arlingtondin Arlington, Virginia. Ultima sa unitate militară are un copac memorial în secțiunea 13 de pe Wilson Drive. American Holly a fost dedicată pe 15 decembrie 1994, aniversarea a 50 de ani de la moartea lui Miller, veteranilor din Orchestra Forțelor Aeriene ale Armatei Major Glenn Miller. [28]
A urmat școala generală în North Platte, în vestul Nebraska. În 1915, familia sa mutat înGrant City, Missouri. În această perioadă, făcuse destui bani din mulsul vacilor pentru a-și cumpăra primul trombon și cânta în orchestra orașului. A cântat la cornet și la mandolină, dar a trecut la trombon până în 1916. [29]
În 1918, Miller și familia sa s-au mutat laFort Morgan, Colorado, unde a urmatliceul Fort Morgan. În toamna anului 1919, sa alăturat FMHS Maroons, echipa de fotbal a liceului care a câștigat Conferința de fotbal american din nordul Colorado în 1920. A fost numit Cel mai bun capăt din stânga din Colorado în 1921. [26] [30] Timp de doi ani , Miller a fost unul dintre redactorii propriului anuar de liceu, „Amintiri”. [26] În fiecare dintre anuarele pe care le-a editat, numele său a fost scris atât Glen cu un n, cât și Glenn cu un n dublu. [27]
În ultimul an, a devenit atât de interesat de muzica de formație de muzică și-a format o trupă cu câțiva colegii de clasă. [4] Orchestra liceului a fost o activitate după școală, dar a cântat și acolo. [4] [26] Pentru un timp, cursurile de armonie, pian, vioară și apreciere muzicală au fost pline, dar cursurile au fost întrerupte. [26] Cu toate acestea, până când a absolvit liceul în 1921, a decis să devină muzician profesionist. [2] A ratat propria absolvire pentru cânta în afara orașului. Mama lui a primit cu bucurie diploma pentru el. [4]
În 1923, Miller a intrat laUniversitatea din ColoradolaBoulder, unde sa alăturat fraternitateaSigma Nu. [31] Și-a petrecut cea mai mare parte a timpului departe de școală, participând la audiții și cântând la orice concert pe care îl poate obține, inclusiv cu trupa lui Boyd Senter din Denver. După ce a picat trei din cinci clase, a abandonat școala pentru a urma o carieră în muzică. În mod ironic, a eșuat pe Harmony. [4]
În New York, a studiatsistemul SchillingercuJoseph Schillinger, sub a tutelă a compus „Miller's Tune”. Miller a aranjat acea melodie pentru big band și a redenumit-o. A devenit tema lui semnătură, „Moonlight Serenade”. [32]
În 1926, Miller a făcut un turneu cu mai multe grupuri, obținând un loc bun în grupul lui.Ben Pollack din Los Angeles. A cântat și pentruVictor Young, ceea ce ia permis să fie îndrumat de alți muzicieni profesioniști. [33] La început, el a fost principalul solist de trombon al trupei, dar cândJack Teagardensa alăturat trupei lui Pollack în 1928, Miller a constatat că solo-urile sale au fost tăiate drastic. Și-a dat seama că viitorul lui este în aranjare și compunere. [29]
El a publicat în Chicago în 1928 o carte de cântece intitulată125 Jazz Breaks for Trombonede către Frații Melrose. [34] În timpul petrecut cu Pollack, el a scris mai multe aranjamente. El a scris prima sa compoziție, "Room 1411", cuBenny Goodman, iarBrunswick Recordsa lansat-o ca un disc de 78 rpm sub numele de "Benny Goodman's Boys". [35]
În 1928, când trupa a sosit în New York City, a trimis-o și a sa căsătorit cu iubita sa de la facultate, Helen Burger. A fost membru al orchestrei luiRed Nichols (Red Nichols and his Five Pennies) [4] 1930 și trupele în câțiul lui Nichols, a fost în două spectacole de la Broadway,Strike Up the BandsiGirl Crazy. Formația a inclus Benny Goodman șiGene Krupa. [36]
La sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930, Miller a lucrat ca trombonist independent în mai multe trupe.Într-o sesiune de la Victor Recordsdin 21 martie 1928 , a cântat alături deTommy Dorsey, Benny Goodman șiJoe Venutiîn All-Star Orchestra regizat deNat Shilkret. [37] [38] [39] A aranjat și a cântat la trombon în mai multe sesiuni importante ale fraților Dorsey pentruOKeh Records, inclusiv „The Spell of the Blues”, „Let's Do It” și „My Kinda Love”, toate cuBing Crosby.pe voce. Pe 14 noiembrie 1929, [40] vocalistulRed McKenziela angajat pe Miller să cânte pe două discuții: „Hello, Lola” și „If I Could Be With You One Hour Tonight”. [41] [42] Alături de Miller se aflau saxofonistulColeman Hawkins, clarinetistulPee Wee Russell, chitaristulEddie Condonși bateristul Gene Krupa. [43]
La începutul până la mijlocul anilor 1930, Miller a lucrat ca trombonist, aranjator și compozitor pentruFrații Dorsey, mai întâi, când erau un grup de studio Brunswick și mai târziu, când au format sau orchestră nefastă. [44] Miller a compus melodiile „Annie's Cousin Fanny”, [45] [46] [47] „Dese Dem Dose”, [44] [47] „Harlem Chapel Chimes” și „Tomorrow's Another Day” pentru frații Dorsey. Trupa în 1934 și 1935.
În 1935, a adunat o orchestră americană pentru liderul trupei britaniceRay Noble [44] ,dezvoltând aranjamentul clarinetului principal pe patru saxofoane care au devenit o caracteristică a trupei sale mari. Membrii trupei Noble au inclusClaude Thornhill,Bud FreemansiCharlie Spivak.
Miller a făcut prima sa apariție în film înThe Big Broadcast din 1936, ca membru al Ray Noble Orchestra, interpretând „Why Stars Come Out at Night”. Filmul a inclus spectacole deDorothy DandridgesiFrații Nicholas, care să apară din nou alături de Miller în două filme pentruTwentieth Century Foxîn 1941 și 1942.
În 1937, Miller a compilat mai multe aranjamente și a format prima sa trupă. După ce nu a reușit să se distingă de multe trupe ale vremii, sa despărțit după ultimul său spectacol laRitz Ballroomdin Bridgeport, Connecticut, pe 2 ianuarie 1938. [48]
Benny Goodman a spus în 1976:
Succes din 1938 până în 1942
Descurajat, Miller sa întors la New York. Și-a dat seama că trebuie să dezvolte un sunet unic și a decis să facă clarinetul să cânte sau linie melodică cu unsaxofon tenorcare ține aceeași notă, în timp ce alte trei saxofoane se armonizau într-o singură octavă. George T. Simon a descoperit un saxofonist pe numeWilbur Schwartz. Miller la angajat pe Schwartz, dar la pus să cânte la clarinet în loc de saxofon. Potrivit lui Simon, „tonul și modul de a cânta lui Willie au oferit o plenitudine și o bogăție atât de distincte, niciunul dintre imitatorii lui Miller de mai târziu nu a putut reproduce vreodată cu acuratețe sunetul lui Miller”. [50] Cu această nouă combinație de sunet, Miller a găsit o modalitate de a diferenția stilului trupei sale de cel al multor trupe care există la sfârșitul anilor 1930. [citare necesară]
Miller a vorbit despre stilul său în numărul din mai 1939 al revistei Metronome . „Veți observa astăzi că unele trupe folosesc același truc la fiecare introducere; altele repetă aceeași frază muzicală ca o modulare într-o voce... Suntem norocoși că stilul nostru nu ne limitează la introsuri, modulații stereotipe, primele refrenuri, finaluri sau chiar ritmuri trucate. Al cincilea saxofon, cântând la clarinet de cele mai multe ori, vă permite să știți a cui trupă sau ascultați. Și cam asta este tot ceea ce este.” [51]
Bluebird Records și Glen Island Casino
În septembrie 1938, trupa Miller a început să se înregistreze pentruBluebird, o subsidiară aRCA Victor. [52] Cy Shribman, un om de afaceri proeminent de pe Coasta de Est, a finanțat trupa. [53] În primăvara anului 1939, a avut o trupă sa așteaptă cu o întâlnire la Meadowbrook Ballroom din Cedar Grove, New Jersey, și mai dramatic la Glen.Island Casinodin New Rochelle, New York. Potrivit autoruluiGunther Schuller, spectacolul de pe Insula Glen a atras „o mulțime de premiere record de 1800...” [54]
Popularitatea trupei a crescut. [55] În 1939, revista Time nota: „Din cele 12 până la 24 de discuții din fiecare dintre cele 300.000 de tonomate americane de astăzi, de la două până la șase sunt de obicei ale lui Glenn Miller”. [56] În 1940, versiunea trupei „Tuxedo Junction” a vândut 115.000 de copii în prima săptămână. [57] Succesul lui Miller în 1939 a culminat cu o apariție laCarnegie Hallpe 6 octombrie, cuPaul Whiteman, Benny Goodman șiFred Waring, de asemenea, în program. [58]
Din decembrie 1939 până în septembrie 1942, trupa lui Miller a cântat de trei ori pe săptămână în timpul unei emisiuni de un sert de oră pentruțigări Chesterfieldla radioul CBS [59] — în primele 13 săptămâni cusurorile Andrewsși apoi pe cont propriu. [60]
Pe 10 februarie 1942, RCA Victor ia oferit lui Miller primuldisc de aurpentru „Chattanooga Choo Choo”. [4] [61] [62] Orchestra Miller a interpretat „Chattanooga Choo Choo” alături de cântăreții săiGordon „Tex” Beneke,Paula KellysiModernaires. [63] Alți cântăreți cu această orchestră au inclusMarion Hutton, [64] Skip Nelson, [65] Ray Eberle [66] și (într-o măsură mai mică)Kay Starr, [67] Ernie Caceres, [68] Dorothy Claire [69] și Jack Lathrop. [70] Pat Fridaya dublat-o pentru Lynn Bari cântând rolul ei în Glenn Miller Orchestra în cele două filme ale lor,Sun Valley SerenadesiOrchestra Wives, cuLynn Barisincronizare buzelor. [71]
Imagini în mișcare
Miller și trupa sa au apărut în două filme Twentieth Century Fox. ÎnSun Valley Serenadedin 1941 , aceștia au fost membri importanți ai distribuției, care au avut și comedianulMilton BerlesiDorothy Dandridgealături deFrații Nicholasîn numărul de cântece și în, „Chattanooga Choo Choo”. Trupa Miller sa întors la Hollywood pentru o filmă Orchestra Wives din 1942 , cu Jackie Gleason jucând un rol ca basist al grupului. Deși a fost contractat să facă un treilea film pentru Fox, Blind Date , Miller a intrat în armata SUA și acest film nu a fost niciodată făcut. [72]
Reacția critică
În 2004, basistul orchestrei Miller,Trigger Alpert,a explicat succesul trupei: „Miller avea pulsul muzical al Americii... El știa ce le-ar plăcea ascultătorilor”. [73] Deși Miller era popular, mulți critici de jazz au avut îndoieli. Ei credeau că repetițiile nesfârșite ale trupei – și, potrivit criticului Amy Lee din revista Metronome , „interpretarea perfectă” – au îndepărtat sentimentele din spectacolele lor. [74] Ei au simțit, de asemenea, că marca lui Miller de swing a schimbat muzica populară de la jazz-ul fierbinte al luiBenny GoodmansiCount Basiela instrumentale comerciale și numere vocale. [75] După ce Miller a murit, moșia lui Miller a menținută o poziție neprietenoasă față de critici care au luat în derâdere trupă în timpul vieții sale. [76]
Miller a fost adesea critic pentru că este prea comercial. Răspunsul lui a fost: „Nu vreau o trupă de jazz”. [77] [78] Mulți critici de jazz modern au o antipatie similară. În 1997, pe un site administrat de revistaJazzTimes, Doug Ramsey îl privește supraevaluat. „Miller a descoperit o formulă populară de la care a permis să se îndepărteze puțin. Un raport disproporționat dintre nostalgie și substanță îi menține muzica vie.” [79] [80] [81]
Criticii de jazz Gunther Schuller [82] (1991) șiGary Giddins [83] [84] (2004) l-au apărat pe Miller de critici. Într-un articol scris pentru revista The New Yorker în 2004, Giddins a spus că acești critici au greșit în denigrarea muzicii lui Miller și că opinia populară a vremii ar trebui să aibă o influență mai mare. „Miller emană puțină căldură pe sau în afara chioșcului de trupă, dar odată ce trupa și-a abordat tema, publicul sa terminat pentru: gâturile strânse, ochii înmuiați. Poate orice alt disc să se potrivească cu „Moonlight Serenade” pentru capacitatea de a induce un sclavist pavlovian într-o asemenea măsură. multe de atâta timp?” [83]Schuller notează: „[Sunetul Miller] a fost totuși foarte special și a putut să pătrundă în conștientizarea noastră colectivă câte puține alte sunete au...[85] El o compară cu „muzica japoneză Gagaku[și] hindusă” în puritatea sa. [85] Schuller și Giddins nu adoptă abordări complete necritice ale lui Miller. Schuller spune că „vocalizarea buloasă și fără sex a lui Ray Eberle a târât în jos multe performanțe de altfel acceptabile”. [85] Dar Schuller notează: „Cât de mult l-ar fi putut duce ambiții muzicale și financiare ale [Miller] trebuie să rămână pentru totdeauna conjecturale. Nu este puțin probabil că ar fi fost semnificativ, indiferent de formă (formele) pe care le-ar fi luat”. [85]
Reacția colegilor muzicali
Louis Armstrongsa gândit destul de mult la Miller pentru a-și transporta înregistrările, transferate pe rol de bandă de șapte inci când a plecat în turneu. „[Armstrong] îi plăceau muzicienii care apreciau melodia, iar selecțiile sale au variat de la Glenn Miller laJelly Roll MortonlaCeaikovski”. [86] Cvintetul pianistului de jazzGeorge Shearing din anii 1950 și 1960 a fost influențat de Miller: „cu pianul în stil cu mâinile blocateal lui Shearing (influențat de vocea secțiunilor de saxofon a lui Miller) în mijlocul [armoniilor cvintetului]”. [87] [88] Frank SinatrasiMel Torméținea orchestra în mare atenție. Tormé la creditat pe Miller că ia dat sfaturi utile atunci când și-a început cariera de cântat și compozitor în anii 1940. Tormé la cunoscut pe Miller în 1942, întâlnire facilitată de tatăl lui Tormé și Ben Pollack. Tormé și Miller au discutat despre „That Old Black Magic”, care tocmai a apărut ca o nouă melodie a luiJohnny MercersiHarold Arlen. Miller ia spus lui Tormé să ia fiecare melodie a lui Mercer și să o studieze și să devină un cititor vorac a tot ceea ce poate găsi, pentru că „toți scriitorii de versuri buni sunt cititori grozavi”. [89] Într-un interviu cu George T. Simon în 1948, Sinatra a deplâns de calitatea inferioară a muzicii pe care o înregistrează la sfârșitul anilor '40, în comparație cu „ [90] de la opt ani mai devreme. Sesiunile de înregistrări ale lui Frank Sinatra de la sfârșitul anilor '40 și începutul anilor '50 folosesc câțiva muzicieni Miller. Trigger Alpert, un bazist din trupa civilă, Zeke Zarchy pentru Army Air Forces Orchestra și Willie Schwartz, clarinetistul principal al trupei civile, îl susține pe Frank Sinatra în multe înregistrări. [91][92]
A fost o surpriză faptul că clarinetistulBuddy DeFrancoși-a preluat sarcina de a conduceOrchestra Glenn Millerla sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70. De Franco era deja un veteran al unor trupe precum Gene Krupa și Tommy Dorsey în anii '40. A fost, de asemenea, un exponent major al jazz-ului modern în anii '50. [93] Nu la văzut niciodată pe Miller conducând o trupă de jazz swinging, dar DeFranco este extrem de pasionat de anumite aspecte ale stilului Glenn Miller. „Am descoperit că atunci când am început cu „Moonlight Serenade”, am putut vedea bărbați și plângând în timp ce muzica îi aducea înapoi în anii de demult.” [94] [95] De Franco spune că „frumusețea baladelor lui Glenn Miller... ia făcut pe oameni să danseze împreună”. [96]
Orchestra Forțelor Aeriene ale Armatei Major Glenn Miller: 1942–1945
În vârful carierei sale civile în 1942, Miller a decis să se alăture forțelor armate, ceea ce a însemnat să renunțe la un venit de aproximativ 20.000 de dolari pe săptămână cu trupa sa civilă, Glenn Miller și orchestra sa (echivalentul a 330.000 de dolari pe săptămână). săptămână în 2022). La 38 de ani, căsătoria și avea nevoie de ochelari corectori, Miller a fost clasificat 3-A pentru proiect și este puțin probabil să fie chemat în serviciu. [97] [98] [15]
A aplicat mai întâi pentru o comisie în Marina SUA, dar a fost refuzat. La acea vreme, Marina avea de-a face cu un scandal privind comisiile de celebrități în schimbul evitării proiectului. Acest lucru nu a avut nimic de-a face cu Miller, dar a împiedicat Marina să acționeze în baza cererii sale. (pag. 25-26). [99] [3]
Miller a aplicat la armata SUA cu care a explorat în dreptul privat de apoi a se înrola. În timpul unei vizite la Washington din martie 1942, Miller se întâlnise cu oficiali ai Biroului de Relații Publice ale Armatei și Forțelor Aeriene ale Armatei. (p. 24) [ 99] [3] Pe 12 august 1942, Miller a trimis o scrisoare de trei pagini către Generalul Charles Young al Forțelor Serviciului Armatei, subliniindu-și interesul pentru „eficientizarea muzicii militare moderne” și pentru a-și exprima „dorința sinceră de a face o treabă reală pentru Armată, care nu este acționată de nicio problemă personală de recrutare. Generalul Young a transmis scrisoarea lui Miller generalului Brehon Somervell, comandantul forțelor militare care a aprobat cererea lui Miller.Armata la notificarea lui Miller despre comisionul său la 8 septembrie 1942. El a primit o întârziere de o lună pentru a-și rezolva afacerile. [citare necesară]
Miller și-a făcut ultima difuzare publicitară pentru Chesterfield Tigarettes pe 24 septembrie 1942. La sfârșitul programului, la prezentat pe concurentul Harry James drept succesorul său în serial, un gest pe care un Harry James recunoscător nu la uitat niciodată. Pe 26 septembrie, Miller și-a făcut ultima emisiune civilă la Blue Network Coca Cola Victory parade a Spotlight Bands. (pp.28-33) [100] [3] Glenn Miller și orchestra sa și-au susținut ultima reprezentație la Central Theatre din Passaic, New Jersey, pe 27 septembrie 1942. [3] [15]
La 7 octombrie 1942, Miller a raportat laComandamentul al șaptelea serviciude la Omaha cap căpitan înCorpul de specialiști ai armatei. În urma unui curs de pregătire ASC de o lună la Fort Meade, Maryland, sa transferat în Forțele Aeriene ale Armatei (AAF) pe 25 noiembrie 1942, din ordinul generalului Henry Harley „Hap” Arnold. Miller a fost repartizat inițial la Comandamentul de antrenament al zborului de sud-est al AAF la Maxwell Field, Alabama pentru orientare ca ofițer de serviciu special asistent, călătorind la diferite baze de antrenament AAF din regiune pentru a afla misiunea comandamentului de antrenament. Acolo, el a apărut în emisiunea națională „Army Hour” NBC, provenită din WSFA, Montgomery. A apărut și la radioul WAPI Birmingham, cântând alături de Rhythmaires, o trupă de bază formată din 15 piese. (pag. 34–36) [100]
Începând cu 1 ianuarie 1943, Miller a fost repartizat la sediul Comandamentului de pregătire tehnică (TTC) AAF de la Knollwood Field, Southern Pines, Carolina de Nord. Raportând generalului Walter R. Weaver, Miller a devenit director de trupe pentru AAFTTC. Recomandarea lui Miller pentru un program de benzi AAFTTC a fost aprobată. Detașat la Centrul de Antrenament AAF din Atlantic City, New Jersey, Miller a verificat personal pentru a fi repartizat la diferite trupe de bază AAF din întreaga țară și ia recrutat pe mulți pentru o unitate de elită pe care o va conduce însuși. AAF și-a stabilit prima unitate de producție radio și orchestră pentru a difuza de la Hollywood, comandată de maiorul Eddie Dunstedter cu directorul muzical M/Sgt. Felix Slatkin.Miller avea să formeze și să conducă a doua unitate de producție radio AAF și orchestra, difuzând și înregistrând la New York. Unitatea lui Miller a fost autorizată pe 20 martie 1943 și încadrată la AAF Training School de la Universitatea Yale, New Haven, Connecticut. Personalul său era un amestec talentat de muzicieni de jazz din marile trupe și muzicieni din orchestrele simfonice de top. Miller a încercat cu succes să fuzioneze jazz-ul, muzica populară și clasice ușoare, inclusiv coard, ceea ce a reprezentat un pas evolutiv dincolo de trupă sa civilă. (pag. 42–48)[99] [3]
Transmițând și înregistrând la New York, unitatea Miller a difuzat „I Sustain the Wings”. Acest serial săptămânal a fost difuzat pentru prima dată de CBS în funcțiune cu 5 iunie 1943 și apoi de NBC din 18 septembrie 1943 până în 10 iunie 1944. Unitatea lui Miller a fost urmată în serialul de orchestra AAFTC regizată de M/Sgt. Harry Bluestone, când trupa Miller sa desfășurat în străinătate. Unitatea Miller a reluat seria când s-au întors de la Teatrul European în august 1945. Unitatea Miller a înregistrat și V-Discs la studiourile RCA Victor și a înregistrat emisiuni pentru Biroul de Informații de Război și Serviciul Radio al Forțelor Armate, inclusiv „Music din America". ” și „Unchiul Sam Prezents.” (pag. 49–50) [99] [3]
Pe lângă orchestra de concert completă, organizația AAF Training Command a lui Miller a inclus o fanfară pentru activitățile de bază și o trupă de jazz condusă de T/Sgt. Ray McKinley, liderul și toboșarul civil popular. Desemnată inițial 418th AAF Band, unitatea lui Miller a fost redenumită a doua unitate de producție radio AAF la 6 decembrie 1943. La acel moment, sarcinile trupei de bază au fost transferate către 708th AAF Band, o unitate de muzicieni de așteptare separată de orchestra radio . Fanfara lui Miller a devenit faimoasă folosită jeep-uri cu tobe și bas cu coadă la bord pentru spectacole publice.De asemenea, Miller a intrat într-o ceartă muzicală cu puriștii armatei, interpretând aranjamente de jazz, inclusiv „The Saint Louis Blues” și „Blues in the Night”, spre deosebire de marșurile militare tradiționale de la Sousa. AAF a susținută abordarea modernă a lui Miller.[99] [3]
Pe 24 mai 1944, generalul Dwight D. Eisenhower a trimis un cablu către Washington prin care solicita transferul unității Miller AAF în scopul transmisiunii radio și al moralului. Odată cu iminenta invazie de Ziua Z a nord-vestului Europei, Cartierul General Suprem, Forța Expediționară Aliată (SHAEF) înființa un serviciu combinat de radiodifuziune aliat. Eisenhower a citat organizația Miller drept „singura organizație capabilă să îndeplinească misiunea cerută”. Forțele Aerie ale Armatei au aprobat desfășurarea cu condiția ca unitatea să rămână sub controlul AAF. Miller și producătorul radio Sgt. Paul Dudley a zburat la Londra pe 19 iunie, iar trupa a urmat-o la bordul RMS Queen Elizabeth , care servea ca nava de trupe. (pag. 68–75)[99] [3]
La sosirea la Londra, unitatea a fost inițială cazată la Sloane Court, Chelsea. Aceasta a fost o misiune temporară, deoarece Miller aranjase anterior un spațiu permanent în Bedford. Din cauza atacului cu bombe zburătoare V-1 care era în curs, SHAEF a decis că ar fi mai bine să găzduiască trupa în care BBC a mutat operațiunile în timpul Blitz-ului din 1940-1941. În Bedford, unitatea Miller va folosi facilități dezvoltate pentru Sir Adrian Boult și BBC Symphony.Înainte de sosirea trupei, Miller sa întâlnit cu oficialii SHAEF și BBC pentru a coordona planurile de difuzare, inclusiv cu directorul BBC al noului Program al Forțelor Expediționare Aliate (AEFP), Maurice Gorham, director de difuzare SHAEF, colonelul american Edward Kirby și director adjunct . de la SHAEF Broadcasting, Lt. Col. britanicDavid Niven. Au devenit lanțul de comandă al lui Miller.
Distinsa sa orchestră a fost atașată la SHAEF din Londra și a fost încadrată la Milton Ernest, lângă Bedford, Anglia. [4] Când trupa a ajuns la Londra, au fost cazați într-un birouBBC Radiola 25 Sloane Court. [4] Din păcate, aceasta era în mijlocul „Buzz Bomb Alley”, o zonă de nopți nedormite din cauza bombardamentului constant al bombelor V-1 germane zburătoare. [4] Miller a aranjat ca noi locuri și transport să se mute la Bedford duminică, 2 iulie 1944. [4] În dimineața următoare, o bombă a aterizată în fața vechilor lor cartiere, a distrus clădirea și a ucis peste 100 de oameni. , [4] care includea WAC-uri printre cei șaptezeci și cinci de personal american pierdut. Niciunul nu a fost membru al trupei Miller. [4] [3] [99] Miller ia spus locotenentului Don Haynes: „Atâta timp cât [Norocul Miller] rămâne cu noi, nu avem de ce nu facem griji”.[4] [15] [25] [24]
La 9 iulie 1944, orchestra de 51 de piese a lui Miller și personalul de producție a început să transmită o serie de programe muzicale prin AEFP sub supravegherea tehnică a BBC. Programele au inclus: „The American Band of the AEF'” (orchestra completă), „Swing Shift” (T/Sgt. Ray McKinley dance orchestra), „Uptown Hall” (sgt. Mel Powell jazz quartet), „Strings With Wings ” (Sgt. George Ockner, concertmaster și secția de coarde), „Cântec de Sgt. Johnny Desmond” (vocalist cu orchestră regizat de M/Sgt. Norman Leyden) și „Piano Parade” (solo la pian de Pvt. Jack Rusin și Sgt. Mel Powell). Orchestra a apărut și pentru postul european Voice of America la Office of War Information. Postul American de Radiodifuziune din Europa (ABSIE) transmite zilnic în Europa ocupată și Germania.Unul de vânzare în limba germană a fost „Muzică Wehrmacht, în care Miller a făcut programe pentru scripturi fone germane cu un crai vorbitor de limbă germană pe nume „Isle”, care era de fapt crainicul ABSIE Gloria Wagner. Sgt. Johnny Desmond a cântat vocea în germană în acest serial. (pag. 118–119, pp. 150–156)[3] [99]
În Anglia, trupa a ținut un program extins de apariții personale la bazele aeriene în principal americane. Vedetele americane Bing Crosby și Dinah Shore au apărut în programele lor de radio. Shore sa alăturat lui Miller pentru o sesiune de înregistrări la Abbey Road Studios, unde orchestra și-a înregistrat programele ABSIE în limba germană. [3]
Personalul militar de toate gradele sa bucurat de trupă. Concertul lor de la Wycombe Abbey, Anglia, la Cartierul General alEighth Air Force, a fost filmat de American Forces Network pe 29 iulie 1944. Generalul James H. Doolittle, general comandant al Eighth Air Force, și-a arătat aprecierea când a anunțat celebrul: „Captain Miller , lângă o scrisoare de acasă, trupa ta este cel mai mare înălțător de moral din Teatrul European.” (p. 121–142) Acest film este acum în grija Arhivelor Naționale (RG 342-USAF-49520 (film), NARA; Eighth Air Force, 520.071, A5835, AFHRA) [3] [ 99 ] [ 4 ] [ 101] [25]
În noiembrie 1944, Miller și Niven au căutat și au primit aprobarea pentru a muta unitatea din Anglia în Franța. Până atunci, SHAEF se mutase la Versailles. Sa stabilit că transmisia radio fiabilă ar putea fi realizată de la Paris și că orchestra Miller ar putea fi văzută în persoane la spitalele din zona Parisului și de către trupele terestre aflate în concediu din primele linii. Mutarea a fost stabilită pentru mijlocul lunii decembrie. Ca măsură de precauție, organizația Miller a trebuit să preînregistreze optzeci de ore de emisiuni înainte de a se muta, în plus față de programul lor normal. Între timp, pregătirile în Franța au întârziat programul.Pe 11 decembrie 1944, Niven ia ordonat lui Miller să-l înlocuiască pe ofițerul său executiv, Lt. Donald Haynes, să zboare înainte și să finalizeze aranjamentele înainte ca întregul grup să vină peste. (pag. 190–210) [3] [99]
Moarte
Trupa AAF și-a finalizat pre-înregistrările și emisiunile reglementate marți, 12 decembrie 1944, și sa pregătit pentru mutarea anticipată în Franța. Conform ordinii lui Niven, Miller a fost rezervat pentru un zbor programat de pasageri Air Transport Command de la Londra-Bovingdon la Paris-Orly, joi, 14 decembrie. [99]
Miller era în așteptare pentru un zbor anterior pe 13 decembrie, dar acesta a fost anulat din cauza vremii nefavorabile din Franța. Rezervarea lui din 14 decembrie a fost și ea anulată. Miller era frustrat și nerăbdător, temându-se că nu vor fi făcute aranjamente la timp pentru a se adapta la mutarea unității sale în Franța. La un apel telefonic către Haynes, el a aflat că o cunoștință comună, locotenentul colonel Norman Baessell de la Comandamentul Serviciului a 8-a Forțelor Aeriene de la Milton Ernest, zbura în Franța pe 15 decembrie. Urma să fie la bordul unui Noorduyn UC-64A Norsemandesemnatla el și pilotat de ofițerul de zbor John Stuart Morgan. Baessell la invitat pe Miller să li se alăture. [99]
Ordinele de călătorie ale lui Miller nu l-au autorizat să se îmbarce într-un zbor „ocazional” și nu și-a raportat intențiile lanțului său de comandă, așa că SHAEF era întuneric cu privire la locația lui Miller. Deși într-o zi au zburat misiuni de luptă A și RAF, precum și multe alte avioane de transport, Unitatea de antrenament a RAF de la Twinwood Field, lângă Bedford, sa oprit. Dar aerodromul era deschis. La 13:45 Morgan a aterizat la Twinwood, sa îmbarcat în Baessell și Miller și a decolat la 13:55. UC-64 și ocupanții săi nu au mai fost văzuți niciodată. În dimineața următoare, a început Bătălia de la Bulge.A 8-a Forță Aeriană și SHAEF nu și-au dat seama că UC-64 cu Miller la bord a dispărut decât trei zile mai târziu, luni, 18 decembrie 1944. (pp. 210–242) [99 ]
După ce și-a dat seama că avionul și Miller erau dispăruți,Orvil Anderson, comandantul adjunct pentru operațiunile celei de-a opta pentru forțe aeriene, care era căsătoria cu verișoara lui Miller, Maude Miller Anderson, a ordonat o căutare și o anchetă. [25] [15] Între timp, unitatea lui Miller a zburatului de siguranță din Anglia în Franța la bordul a trei transporturi C-47 și sa pregătit să înceapă sarcinile de difuzare și de concert. Din moment ce erau programați pentru o transmisie de Crăciun de la Paris în Anglia și prin unde scurte către Statele Unite, ar trebui să fie făcute știri despre locul unde se află Miller.Cartierul general al AAF din Washington, DC a notificat-o pe soția lui Miller, Helen, despre dispariția sa pe 23 decembrie 1944, cu o vizită personală la domiciliul lor de către doi ofițeri superiori și un apel telefonic al generalului HH Arnold. Pe 24 decembrie 1944, la ora 18:00 BST, SHAEF a anunțat presă dispariția lui Miller, subliniind că niciun membru al unității sale nu se află cu bordul avionului dispărut. [99]
Orchestra Forțelor Aeriene ale Armatei Major Glenn Miller a apărut așa cum era programat pe 25 decembrie 1944, sub conducerea lui Jerry Gray. Unitatea a continuat să difuzeze și să apară în toată Europa prin Ziua VE și până în august 1945. A primit o citare de unitate de la generalul Eisenhower. Întorcându-se acasă, unitatea și-a reluat seria „I Sustain the Wings” la NBC. [3]
Pe 13 noiembrie 1945, trupa AAF a apărut la Clubul Național de Presă pentru concertul său final, la care au participat președintele Harry Truman și prim-ministrul canadian Mackenzie King. Când trupa a apărut în ritmul temei lui Miller „Moonlight Serenade”, președintele sa ridicat și a condus publicul într-o rundă spontană de aplauze. Trupa a fost felicitată pentru munca „bine făcută” în persoana de către generalul Eisenhower și generalul Arnold. [3] [99] [102]
Ultima lor performanță a fost emisiunea I Sustain the Wings la Bolling Field, Washington, DC, la radioul NBC pe 17 noiembrie 1945. [ 4] Personalul său a fost eliberat treptat, iar unitatea a fost desființată în ianuarie 1946. [4] [3 ] ] ] [25]
Condoleanțe
Helen Miller a acceptat medalia Steaua de Bronz a soțului ei la o ceremonie la biroul de afaceri al lui Miller din New York, pe 23 martie 1945 [ 99] ( Glenn Miller Declassified , p. 304). Când Miller a fost declarat oficial mort în decembrie 1945, Helen a primit o scrisoare oficială de condoleanțe și apreciere din partea generală HH Arnold. [99] ( Glenn Miller Declassified , pp. xv-xvi) Când generalul-maior Anderson sa întors din Europa, a vizitat-o pe Helen Miller și a informat-o despre concluziile anchetei. ( Glenn Miller Declassified , p. 322). [99] [4]
La 20 ianuarie 1945, un al optulea consiliu de anchetă al forțelor aeriene din Anglia a stabilit că avionul UC-64 a căzut peste Canalul Mânecii din cauza unei combinații de erori umane, defecțiuni mecanice și vreme. Rămășițele UC-64 și ale pasagerilor săi nu au fost niciodată găsite. (p. 269–338). [99] [4] Cei trei ofițeri au fost declarații oficiale morți în anul standard și la o zi după ce au dispărut. Acest lucru a fost publicat într-o publicație a armatei din 1946 care arată că Miller are o constatare a morții (FOD). A fost dispărut în acțiune (MIA) pe 15 decembrie 1944, iar rămășițele sale nu au fost recuperate. [4]
Numele de pe tablete ale celor dispăruți
Numele lui Miller este gravat ca Alton G. Miller pe „Tabletele celor dispăruți” de laCimitirul și Memorialul american din Cambridge,condus de Comisia Americană pentru Monumente de Luptă din Cambridge, Anglia. [4] Numele ofițerului de zbor John RS Morgan și locotenent-colonelului Norman Baessell sunt de asemenea sculptate acolo. Mulți americani care au murit în al Doilea Război Mondial în Europa sunt îngropați acolo. În numele familiei lui Miller și al Societății Glenn Miller Birthplace, acolo sa desfășurat o ceremonie de coroană a Forțelor Aeriene la aniversarea a 50 de ani de la moartea lor, 15 decembrie 1994. A fost ținut un moment de reculegere acolo și la Cimitirul Național Arlington. . [103]
Piatra comemorativă
La cererea fiicei sale, aproape 50 de ani mai târziu, o piatră funerară oficială, emisă de guvern, a fost plasată pentru maiorul Alton Glenn Miller, Armata SUA (Air Corps), în secțiunea memorială H la Cimitirul Național Arlington, condus de armată, Arlington, Virginia, în 1992. [4] Un trombon, 464 -A, și cuvintele „Medalia Steaua de Bronz” sunt sculptate pe spatele markerului de marmură albă. [4]
Memorialul Arborele
Un memorial viu al întregii unități poate fi văzut de acolo pe Wilson Drive. „Orchestra Forțelor Aeriene ale Armatei Major Glenn Miller a fost în serviciu între 20 martie 1943 și 15 ianuarie 1946” [ 4] [16] este gravată pe marcajul de granit negru în fața memorialului lor American Holly. [4] [16] Marcatorul are gravuri ale unui trombon și petice ale Cartierului General Suprem, al Forței Expediționare Aliate (SHAEF) și al Forțelor Aeriene ale Armatei (AAF). Înainte de a fi gravat în piatră, titlul trupei a fost verificat de Asociația Veteranilor din Orchestra Forțelor Aeriene ale Armatei Major Glenn Miller și de președintele acesteia,Norman Leyden(aranjator, clarinetistul),Cimitirul Național Arlington, istoricul armatei și al forțelor aeriene Kathy Shenkle, Arhivele Glenn Miller de la Universitatea din Colorado din Boulder, [3] Societatea Glenn Miller Birthplace, Armata SUA (Istorici și trupă) și Forțele Aeriene ale SUA (Istorici și trupă). [16]
În numele veteranilor Orchestrei Forțelor Aeriene ale Armatei Major Glenn Miller, un arbore memorial American Holly a fost dedicat în secțiunea 13 de-a lungul Wilson Drive, lângă piesa funerară a lui Miller, la cea de-a 50-a aniversare a morții sa. , 15 decembrie 1994. [4] [ 103 ] American Holly este menit să reamintească vizitatorilor melodiei „American Patrol”. [4] „Taps” a fost sunat la ceremonia de coroană, slujba de pomenire și dedicarea copacului memorial viu. [4] Un moment de reculegere a avut loc atât la Arlington, cât și la Cambridge. Secretarul Forțelor Aeriene a fost vorbitorul principal. [4] [103] Printre participanți s-au numărat sergentul Emanuel Wishnow (viola), alți veterani de unitate, familia lui Miller, membri ai serviciului militar, senatori americani, fondatorul și curatorul Arhivelor Glenn Miller CF Alan Cass și membri ai Societății Glenn Locul nașterii lui Miller. [4] [103] Ambasadorii de jazz ai trupei de câmp ale armatei SUA au cântat la prânzul de la Fort Myer care a urmat ceremoniei. [4] [103]Unul dintre trombonele lui Miller a fost afișat pe scenă. [103] Airmen of Note și Army Blues au avut spectacol în altă parte în timpul zilei. [4] Trupa Forțelor Aeriene din SUA (cu orchestra lor) a susținut un concert memorial pentru aniversarea a 50 de ani în aceeași noapte și în turneu pentru anul următor. [4] [103] Comandantii trupei Gărzii de Coastă și a trupei Marine Corps s-au alăturat celorlalte trupe pentru a trimite salutări scrise. [4] [103] La cea de-a 75-a aniversare, pe 15 decembrie 2019, doamna Kathy Shenkle ia reprezentat pe toți la o ceremonie de coroană acolo, cu coroane furnizate de Wreaths Across America. [4]
Documentul concludent privind cariera militară și dispariția lui Miller a apărut în cursul anului 2017 în cartea „Glenn Miller Declassified” a lui Dennis M. Spragg, directorul Arhivelor Glenn Miller. În numele moșiei Glenn Miller și cu deplina cooperare a autorităților americane și britanice, au fost descoperite și publicate toate documentele relevante și multe noi legate de circumstanțele accidentului, inclusiv constatările anchetei din 20 ianuarie 1945. Miller nu avea alte obligații. decât ca ofiţer muzical şi de radiodifuziune. Profilul și programul său înalt au exclus orice rol clandestin, așa cum au speculat mai târziu senzaționaliștii. El nu a fost victima unui joc nelegiuit sau a unui foc prietenesc.Prin urmare, toate teoriile conspirației în jurul morții sale au fost dezmințite înainte de 15 decembrie 2019, cea de-a 75-a aniversare de la moartea sa. [99]
În 2019, sa raportat căGrupul Internațional pentru Recuperarea aeronavelor istorice(TIGHAR) a investigat un raport conform conformității avionului lui Miller a fost posibil descoperit la multe mile vest de calea de zbor necesar, dar nu a fost raportat sau găsit nimic în plus. Având în vedere tehnologia modernă, o explorare bine finanțată și răbdătoare ar putea găsi și identifica resturile avionului de-a lungul coridorului de transport aerian necesar între Langney Point (Beachy Head) și St. Valery, Franța. [100] [104] [105]
Moștenirea trupei civile
Miller și muzica lui au devenit o instituție așa cum și-a dorit Miller. Muzica sa este încă redată în întreg lume de muzicieni profesioniști și amatori în fiecare zi, inclusiv radioul BBC. [4]
Moșia Miller a autorizat sau moștenire oficială a lui Glenn Miller sauo trupă fantomăîn 1946, Glenn Miller Orchestra. Aceasta trupă a fost condusă deTex Beneke, fost saxofonist tenor și cântăreț pentru trupa civilă. Avea o alcătuire similară cu trupa Army Air Forces: includea o secțiune mare de coadă și, cel puțin inițial, aproximativ două treimi dintre muzicieni erau absolvenți fie ai orchestrelor civile, fie ai AAF. [106] Debutul public oficial al orchestrei a avut loc laTeatrul Capitolde pe Broadway, unde a fost deschis pentru un angajament de trei săptămâni pe 24 ianuarie 1946. [107] Viitorul compozitor de televiziune și filmHenry Mancinia fost pianistul trupei și unul dintre aranjatori. . [108]Această trupă fantomă a cântat pentru un public foarte mare în toate Statele Unite, inclusiv câteva întâlniri laHollywood Palladiumîn 1947, unde trupa originală Miller a cântat în 1941. [109] Un site web despre istoria Hollywood Palladium a notat „[chiar și ] pe măsură ce epoca big band a dispărut, concertul Tex Beneke și Glenn Miller Orchestra de la Palladium a dus la o mulțime record de 6.750 de dansatori.” [110] Până în 1949, economia a dictat ca secțiunea șirului să fie abandonată. [111] Această trupă a înregistrată pentru RCA Victor, așa cum a făcut trupa originală Miller. [111] Beneke se chinuia cum să extindă sunetul Miller și, de asemenea, cum să obțină succesul sub propriul său nume. Ceea ce a început ca „Glenn Miller Orchestra Under the Direction of Tex Beneke” a devenit în cele din urmă „The Tex Beneke Orchestra”.Până în 1950, Beneke și moșia Miller s-au despărțit. [112] Pauza a fost aspră, [113] deși Beneke este acum listat de către moșia Miller ca fost lider al Orchestrei Glenn Miller [114] , iar rolul său este acum recunoscut pe site-ul web al orchestrei. [115]
Când Miller era în viață, mulți lideri de trupe precumBob Chesteri-au imitat stilul. [116] Până la începutul anilor 1950, diverse trupe copiau din nou stilul Miller de trestii conduse de clarinet și trompete în surdină, în special RalphFlanagan [117] JerryGray [118] șiRay Anthony. [119] Acest lucru, împreună cu succesul The Glenn Miller Story (1953), a inspirat moșia Miller să-i ceară lui.Ray McKinleysă conducă o nouă trupă fantomă numităGlenn Miller Orchestra. [111] This trupă din 1956 este versiunea originală a actualei trupe fantomă care încă face turnee în Statele Unite astăzi.[120] Orchestra oficială Glenn Millerpentru Statele Unite este în prezent sub conducerea lui Nick Hilscher. [121] Orchestra Glenn Miller pentru Regatul Unit, autorizată oficial, a făcut turnee și a înregistrat sub conducerea lui Ray McVay. [122] Orchestra oficială Glenn Miller pentru Europa este condusă de Wil Salden din 1990. [123] Orchestra oficială Glenn Miller pentru Scandinavia a fost condusă de Jan Slottenäs din 2010. [124]
Moștenirea majorului Glenn Miller din Orchestra Forțelor Aeriene ale Armatei
Moștenirea pe termen lung a Major Glenn Miller Army Air Forces Orchestra a continuat cu Airmen of Note, [4] [125] o trupă din cadrul cadruluiUnited States Air Force Band. [4] „The Airmen of Note este primul ansamblu de jazz al Forțelor Aeriene ale Statelor Unite. Staționat la Joint Base Anacostia-Bolling din Washington, DC, este unul dintre șase ansambluri muzicale care formează The US Air Force Band.” [125] Creată în 1950 pentru a continua tradiția trupei de dans Army Air Forces a maiorului Glenn Miller, trupa actuală este formată din 18 muzicieni activi, inclusiv un vocalist. Această trupă a fost creată în 1950 din grupurile mai mici din cadrulbazei aeriene Bollingîn Washington, DC și continuă să cânte muzica jazz pentru comunitatea Air Force și publicul larg. Moștenirea continuă și prin trupa Forțelor Aeriene ale Statelor Unite în Europa, [4] [125] staționată laBaza Aeriană Ramstein, Germania. [126] Astăzi, fiecare ramură a forțelor armate americane are o componentă de bandă mare. [4] Acestea includ: Ambasadorii din Forțele Aeriene ale Armatei SUA în Europa, Army Blues ai trupei US Army, Ambasadorii de jazz ai US Army Field și Commodoresi US Navy. Paza de Coastă din SUA are o singură organizație muzicală pentru a interpreta toate tipurile de muzică. [4] Această include o unitate muzicală a Gărzii de Coastă numită Guardians. Trupa Gărzii de Coastă și trupele Universității Yale au susținut un concert comun pentru aniversarea a 75 de ani de la moartea lui Miller. [4] [127] [128]Trupele militare constau din unități precum trupe de concert, fanfare, orchestre de jazz, combo mici și elemente care cântă swing, rock, country și bluegrass. [4] Miller este considerat a fi părintele tuturor trupelor militare moderne ale Statelor Unite. [4]
Miller „era un stăruitor pentru detalii și acuratețe și întotdeauna adevărul. Cât de încântat ar fi fost de raportul superb documentat al lui Ed Polic”, a scris George Simon, în timp ce recomanda, The Glenn Miller Army Air Force Band: Sustineo Alas / I Sustain the Wings pentru cititorii American Reference Books Annual . În 1314 pagini, Polic acoperă o „perioadă mică, dar semnificativă a vieții și muzicii lui Glenn Miller, de la înrolarea sa în 1942 și începutul [Army Air Forces Orchestra (formație pe scurt)] în 1943, până la sfârșitul ei la sfârșitul anului. 1945, oferind o istorie generală a trupei și o relatare detaliată a activităților de zi cu zi ale trupei.” [129]
Evenimente postură
Numeroase arhive, muzee și memoriale din Statele Unite și Anglia sunt dedicate lui Miller. [130] Herb Miller, fratele lui Miller, și-a condus propria trupă în Statele Unite și Anglia până la sfârșitul anilor 1980. [131] [132]
În 1953,Universal-InternationalPoze a lansatThe Glenn Miller Story, cuJames Stewartîn rolul principal ; Ray Eberle, Marion Hutton și Tex Beneke nici nu apar în ea și nici nu se face referire în el. [133]
Festivalurile anuale care sărbătoresc moștenirea lui Miller au loc în două dintre orașele cele mai asociate cu tinerețea lui, Clarinda, Iowa și Fort Morgan, Colorado. [necesită citare]
Din 1975, Glenn Miller Birthplace Society a organizat festivalul anual Glenn Miller în Clarinda, Iowa. [4] Cele mai importante momente ale festivalului includ spectacole ale orchestrei oficialeGlenn Millersub conducerea lui Nick Hilscher și ale multor alte trupe de jazz civil și militare. Include, de asemenea, vizite la casa Miller restaurată, Muzeul Locul Nașterii Glenn Miller, expoziții istorice de la Arhivele Glenn Miller de la Universitatea din Colorado, prelegeri și prezentări despre viața lui Miller și un concurs de burse pentru tinerii muzicieni clasici și de jazz. [134]
În 1989, fiica lui Miller a cumpărat casa în care sa născut Miller în Clarinda. [2] Fundația Glen Miller a fost creată pentru a supraveghea restaurarea acesteia. Acum face parte din Muzeul Locul Nașterii Glenn Miller. Societatea Glenn Miller Birthplace a sărbătorit atunci când Serviciul Poștal din SUA a emis un timbru postal Glenn Miller în 1996. [135]
În fiecare vară din 1996, orașul Fort Morgan, Colorado, a găzduit un eveniment public numit Glenn Miller SwingFest. Miller a absolvit liceul Fort Morgan, unde a jucat fotbal și alte sporturi, a făcut parte din personalul anuarului, a fost în orchestră și-a format propria trupă cu colegii de clasă. Evenimentele includ spectacole muzicale și în swing, picnicuri comunitare, prelegeri și strângere de fonduri pentru burse pentru a participa la Școala de Arte Spectacolului, [136] un program nonprofit de dans, voce, pian, percuție, chitară, vioară și studio de teatru în Fort Morgan.În fiecare an, aproximativ 2.000 de persoane participă la acest festival de vară, care servește să introducă generații tinere în muzica pe care Miller a făcut-o faimoasă, precum și stilul de dans și îmbrăcăminte populare în epoca big-band-ului.
Arhivele Glenn Miller [3] de la Universitatea din Colorado din Boulder găzduiesc multe dintre înregistrările lui Miller, discuri de aur și alte suveniruri. De asemenea, este deschis cercetării academice și publicului larg. [137] [138] Format de Alan Cass, Glenn Miller Archives [3] include manuscrisul original al piesei tematice a lui Miller, „Moonlight Serenade”. [4] [139]
În 1957, o clădire a Uniunii Studenților a fost finalizată în campusul Boulder al Universității din Colorado, iar sala de bal a fost numită Sala de bal Glenn Miller. [necesită citare]
În 2002, Muzeul Glenn Miller a fost deschis publicului la fostaFermă RAF Twinwood, înClapham, Bedfordshire, Anglia. [140]
Numele lui Miller este gravat ca Alton G. Miller pe „Tabletele celor dispăruți” de laCimitirul și Memorialul american din Cambridge,condus de Comisia Americană pentru Monumentele Luptei din Cambridge, Anglia, Regatul Unit. [4] Numele ofițerului de zbor John RS Morgan și locotenent-colonelului Norman Baessell sunt de asemenea sculptate acolo.
Piatra funerară din marmură albă a lui Miller, emisă de guvern, este situată în Secțiunea Memorială H (# 464-A) de Wilson Drive, laCimitirul Național Arlington, Arlington, Virginia. [4] De acolo se poate vedea Memorialul American Holly Major Glenn Miller Army Air Forces Orchestra. [16] [141]
Fan Miller, Peter Cofrancesco a cumpărat un mormânt la Grove Street Cemetery din New Haven, Connecticut, și a plasat acolo un cenotaf de granit negru. [142] Nu are nicio relație cu familia maiorului Miller. Iată inscripția împreună cu corecțiile care ar putea fi făcute dacă este vreodată înlocuită sau mutată într-o locație fără mormânt. O gravură a maiorului Miller în uniformă / ÎN MEMORIE / Maiorul A. [ Alton] Glenn Miller / 0505273 / Forțele Aeriene ale Armatei SUA [Forțele] - Al Doilea Război Mondial / Născut- Clarinda, Iowa - / 1 martie 1904 / Dispărut în acțiune [ / A murit] / Europa, 15 decembrie 1944 / 1943-1944 / 418th AAFTTC Band- [AKA Major Glenn Miller Army Air Forces Orchestra] / Yale University- New Haven, CT. / SUstin aripile / Sustineo Vai.[143]
Miller a primit o stea pentru înregistrarea peHollywood Walk of Famela 6915 Hollywood Boulevard din Hollywood, California. [4] [144] Cartierul general al trupei Forțelor Aeriene ale Statelor Unite în Europa de la Baza Aeriană Ramstein, Germania, se numește Glenn Miller Hall. [4]
La 25 iunie 1999, Comisia de Autostrăzi de Stat din Nebraska a fost de acord în unanimitate să numească Autostrada Nebraska 97 între North Platte, unde Miller a urmat școala elementară, și Tryon, unde familia Miller a locuit pentru scurt timp, drept Glenn Miller Memorial. Autostradă.
Aranjarea personalului și a compozițiilor
Miller avea un grup de aranjori care au scris originale precum „String of Pearls” (scrisă și aranjată deJerry Gray) [145] sau au luat originale precum „In The Mood” (creditul de scriere acordat luiJoe Garland [146] și aranjat de cătreEddie Durham [147] ) și "Tuxedo Junction" (scris de liderul trupeiErskine Hawkins [148] și aranjat de Jerry Gray [149] ) și le-a aranjat pentru ca trupa Miller să se înregistreze sau să difuzeze. Personalul de aranjatori al lui Miller din trupa sa civila, care sa ocupat de cea mai mare parte a lucrarilor, au fost Jerry Gray (fost aranjator pentru Artie Shaw),Bill Finegan(fost aranjator pentru Tommy Dorsey), [150] Billy May [151] și într-o măsură mult mai mică, George Williams [152] care a lucrat foarte scurt cu trupa, precum și cuaranjatorul Andrews Sisters , Vic Schoen [153]
Potrivit aranjatorului și dirijoruluiNorman Leyden, el și alții au făcut aranjamente „pentru Miller în serviciu, inclusiv Jerry Gray, Ralph Wilkinson, Mel Powell și Steve Steck”. [4] În 1943, Miller a scrisGlenn Miller's Method for Orchestral Arranging, publicată de propria sa companie, Mutual Music Society din New York, [4] [154] o carte de 116 pagini cu ilustrații și partituri care explică modul în care și-a scris muzical. aranjamente. [4]
Discografie
Premii, decorații și onoruri
Premii și decorații militare
Miller, US Army (Air Corps) a câștigat o medalie Steaua de Bronz, Medalia Victoriei al Doilea Război Mondial; Medalia Campaniei Americane; Medalia Campaniei europene, africane și din Orientul Mijlociu; și Insigna Marksman cu bare de carabină și pistol. [4]
Citare Medalia Steaua de Bronz
„Maiorul Alton Glenn Miller (Nr. de serie al armatei 0505273), Corpul aerian, Armata Statelor Unite, pentru serviciul meritoriu în legătură cu operațiunile militare în calitate de comandant al trupei forțelor aeriene ale armatei (specială), de la 9 iulie 1944 până la la 15 decembrie 1944. Maior Miller, prin judecată excelentă și pricepere profesională, a îmbinat în mod evident abilități muzicienilor remarcabili, care compun grupul, într-o orchestră armonioasă a cărei contribuție demnă de remarcat la moralul forțelor armate a fost puțin mai puțin decât senzațională. . Major Miller a căutat constant să creeze serviciile prestate de organizație sa și prin intermediul lui i sa ordonat să plece la Paris pentru a oferi acest excelent divertisment cât mai multor trupe.[4] [102] [155]
Grammy Hall of Fame
Miller a avut trei înregistrări care au fost introduse postum înGrammy Hall of Fame, care este un premiu Grammy special înființat în 1973 pentru a onora înregistrările care au cel puțin 25 de ani și care au „semnificație calitativă sau istorică”.
The Best Of Glenn Miller & His Orchestra | Moonlight Serenade
| Florica Cristoforeanu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | |
| Decedată | (73 de ani) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | cântăreață |
| Limbi vorbite | limba română |
| Activitate | |
| Tipul de voce | soprană |
| Instrument(e) | voce[*] |
| Modifică date / text | |
Florica Cristoforeanu (n. 16 mai 1886, Râmnicu Sărat — d. 1 martie 1960, Rio de Janeiro) a fost o cântăreață română de operă, operetă și lied, recunoscută la nivel internațional.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Florica Cristoforeanu s-a născut în 1886 în Râmnicu Sărat, ca fiică a primarului Vasile Cristoforeanu (1859-1896). A studiat pianul de la vârsta de 5 ani, mai târziu ia lecții de canto și se perfecționează la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Milano. A debutat în august 1907 în cadrul unui recital vocal la Râmnicu Sărat, iar la 23 septembrie 1907 a apărut pentru prima oară în fața publicului bucureștean în sala Ateneului Român. A fost solistă în Compania Lirică Română (1910–1913) condusă de Constantin Grigoriu, în trupa teatrului „Città di Milano” (1914–1919), în trupa teatrului „Dal Verne” din Milano (1921), Teatrul „Adriano” din Roma (1922), „Regio” din Torino, „Constanzi” din Roma, Teatrul „Colon” din Buenos Aires și, în fine, la „Teatro alla Scala” din Milano. A întreprins turnee artistice în Danemarca, Norvegia, Spania, Chile, Argentina, Brazilia etc. După un grav atac de angină pectorală la Milano în 1940, Florica Cristoforeanu își încheie cariera lirică, stabilindu-se timp de cinci ani în Italia și apoi în Brazilia. Al Doilea Război Mondial a împiedicat-o să revină în România, casa sa din București a fost distrusă în urma unui bombardament aerian.
Florica Cristoforeanu a rămas o voce singulară în peisagiul liricii românești, stăpânind toate registrele de soprană (lirică, coloratură, dramatică, spinto), până la mezzosoprană și contralto. Deși a fost activă numai 18 ani în operă, a interpretat peste 40 de roluri în cele mai cunoscute opere ale repertoriului internațional. Împreună cu rolurile din operete, totalul performanțelor lirice ajunge la 80 de piese. Interpretările care au intrat în conștiința publicului, Florica Cristoforeanu realizând creații remarcabile, vor rămâne Manon de Jules Massenet, Carmen de Georges Bizet, Salomeea de Richard Strauss și Fra Gerardo de Ildebrando Pizzetti. Înainte de moarte a scris un volum de amintiri, apărut în 1964 la București, în Editura Muzicală, cu titlul Amintiri din cariera mea lirică.
Centrul Cultural din orașul natal, Râmnicu Sărat, îi poartă numele.
Florica Cristoforeanu - Mignon, Aria non conoschi il bel suol?
ELENA CERNEI
| Elena Cernei | |
 Mezzosoprana Elena Cernei | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [1][2] Județul Cetatea-Albă, România |
| Decedată | (76 de ani)[1][2] București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | cântăreață cântăreață de operă muzicolog[*] |
| Limbi vorbite | limba română |
| Activitate | |
| Studii | Universitatea Națională de Muzică București |
| Tipul de voce | mezzo-soprană |
| Instrument(e) | voce[*] |
| Modifică date / text | |
Elena Cernei (n. 1 martie 1924, Bairamcea, Basarabia – d. 27 noiembrie 2000, București România) a fost o interpretă de operă (mezzo-soprană). Printre rolurile interpretate se numără Azucena în Trubadurul, Clytemnestra în Iphigénie en Aulide, Arsace în Semiramida, Rosina în Bărbierul din Sevilla, Ulrica în Bal mascat, prințesa Eboli în Don Carlos, Laura și La Cieca în La Gioconda, Cherubino în Nunta lui Figaro, Iocasta în Oedip, și Orfeu în Orfeu și Euridice.
În 1963 a primit titlul de Artistă Emerită din partea RPR, iar în 1999 a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității Naționale de Muzică București pentru contribuțiile din domeniul muzicii.[3]
Elena Cernei - Romanța inimii
EUGEN DOGA
Eugen Doga (n. 1 martie 1937, Mocra, RASS Moldovenească, azi Republica Moldova) este un compozitor moldovean, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei (1992).
Biografie[modificare | modificare sursă]
Eugen Doga s-a născut la data de 1 martie 1937 în satul Mocra din Transnistria. A studiat la Școala de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău (1951-1955), apoi la Conservatorul de stat din Chișinău (1955-1960), la clasa de violoncel a lui G. Hohlov și la Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” din Chișinău (1960-1965), la clasa de compoziție a profesorului Solomon Lobel.
Și-a început cariera de muzician ca violoncelist în Orchestra Comitetului de Stat al R.S.S.M. pentru Televiziune și Radiodifuziune (1957-1962). A predat apoi ca profesor la Școala de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău (1962-1967) și a fost membru al colegiului redacțional și de repertoriu al Ministerului Culturii al RSS Moldovenești (1967-1972). La 1 ianuarie 1957, lucrarea sa „Cântec de anul nou” a fost transmisă la postul de radio moldovenesc, fiind interpretată de o orchestră de copii condusă de Șico Aranov. Aceasta a fost prima oară când o compoziție de-a sa a fost transmisă la radio.[2]
A debutat în arta componistică în anul 1963 cu un cvartet de coarde. Este autor al mai multor lucrări în genul muzicii de estradă, de film și de scenă. În afară de preocuparea sa de cinema, este autor al mai multor compoziții originale (cântece, lucrări camerale și balet).
A compus mai multe cantate, printre care: „Curcubeul alb”, „Primăvara omenirii”, „Vocea omenească”; poeme simfonice, cum ar fi: „Inima veacului”. A compus o simfonie, piese instrumentale de cameră, romanțe, poemul simfonic „Mama”, ciclul pentru orchestra de estradă „Ritmuri citadine”, ciclul coral „Marș gigant”, 4 cvartete de coarde, cântece de estradă („Codrii mei frumoși”, „Cântec despre orașul meu”, „Cred în ochii tăi”, „Florile dragostei”, „Iubește, iubește”, „Am visat ploaia” etc.), cântece pentru copii („Imn soarelui”, „Fie soare întruna”, „Moș Crăciun” ș.a.).
Eugen Doga lucrează și în domeniul muzicii de film. El a debutat la studioul cinematografic Moldova-film în anul 1967, semnând muzica pentru comedia Se caută un paznic. A scris muzică la peste 200 de filme: Nunta la palat, Singur în fața dragostei, Zece ierni pe o vară, Explozie cu efect întârziat, Durata zilei, Casă pentru Serafim, Lăutarii, Șatra, Gingașa și tandra mea fiară, Ana Pavlova, Patul lui Procust etc.
A contribuit la dezvoltarea filmului de animație din republică, realizând coloana sonoră a peliculelor „Capra cu trei iezi”, „Maria Mirabela”, serialul „Guguță” ș.a. A semnat muzica pentru spectacolele: „Radu Ștefan, întâiul și ultimul”, „Pe un picior de plai”, „Ce frumoasă este viața”, „Păsările tinereții noastre”, „Sfânta sfintelor”; baletele „Luceafărul” și „Venancia” ș.a.[3]
Pe plan politic, Eugen Doga a fost membru al PCUS[4] din 1976. El a fost ales ca deputat al poporului în Sovietul Suprem al R.S.S.M. în legislaturile IX - XI, apoi ca deputat în primul Parlament al Republicii Moldova.
De asemenea, a fost membru al Comitetului de conducere al Uniunii Compozitorilor din URSS și Uniunii compozitorilor din Moldova, vicepreședinte al UCM.
La sfârșitul anului 2015, strada pietonală Alexandru Diordiță din Chișinău a fost redenumită în strada Eugen Doga.[5]
Eugen Doga și-a exprimat susținerea pentru mișcarea de unificare a Republicii Moldova cu România, criticând totodată și acțiunile anti-române ale regimului separatist din Transnistria.[6][7][8][9][10]
Deține și cetățenia rusă.[1]
Distincții și decorații[modificare | modificare sursă]
Eugen Doga a fost decorat cu distincții de stat ale Republicii Moldova precum și ale URSS, inclusiv titlurile de Maestru Emerit al Artei din Moldova, Artist al Poporului din R.S.S.M. (1967), Artist al Poporului din URSS (1987), laureat al Premiului „Boris Glăvan” al Comsomolului din Moldova, laureat al Premiului de Stat al R.S.S.M. (1980) și al Premiului de Stat al URSS (1986).
În anul 1972 a primit „Scoica de Argint”[11] la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul Lăutarii, iar în 1976 „Scoica de Aur” pentru coloana sonoră a filmului Șatra.
În anul 1997 fost decorat cu Ordinul Republicii, iar în 2004 cu Ordinul „Steaua României”[11] în grad de ofițer.[12] În 2008 a primit Ordinul Pentru merite în fața Patriei (acordat de Rusia)[11][13], Ordinul Dinamo România în grad de Comandor,[13] Medalia „Mihai Eminescu” și Medalia de Aur „Omul secolului XX” (SUA, 1998).
La data de 30 decembrie 1991, compozitorul Eugen Doga a fost ales ca membru titular al Academiei de Științe a Moldovei[11]. De asemenea, Institutul Internațional de Cinematografie din Moscova i-a conferit titlul de Doctor honoris causa. Anul 2007 a fost declarat de autoritățile Republicii Moldova drept „Anul Eugen Doga”.[13]
La 26 august 2008, președintele Republicii Moldova Vladimir Voronin i-a acordat Premiul de Stat pe anul 2008, „pentru contribuția de excepție la dezvoltarea artei muzicale naționale și universale”.[14]
La 26 martie 2014, președintele României Traian Băsescu l-a decorat pe Eugen Doga cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer.[15]
Anul 2017 a fost declarat anul lui Eugen Doga în Moldova ca un omagiu adus aniversării a 80 de ani.[16]
Filmografie[modificare | modificare sursă]
Filme documentare[modificare | modificare sursă]
- Chișinău-Chișinău („Telefilm-Chișinău”, 1971)
Filme de ficțiune[modificare | modificare sursă]
- Se caută un paznic (1967)
- Nuntă la palat (1968)
- Singur în fața dragostei (1969)
- Zece ierni pentru o vară (1969)
- Povârnișul (1970)
- Trânta (1970)
- Explozie cu efect întârziat (1971)
- Lăutarii (1971), regia Emil Loteanu
- Viforul roșu (1971)
- Vara ostașului Dedov (1971)
- Soare răsare (1972)
- Casă pentru Serafim (1972)
- Crestături spre amintire (1972)
- Unda verde (1974)
- Mânia (1974)
- Durata zilei (1974)
- Șatra (Табор уходит в небо – 1975), regia Emil Loteanu
- Povestea lui Făt-Frumos (1977)
- Care pe care (1977)
- Căruța (s.m., 1978)
- O dramă la vânătoare (Мой ласковый и нежный зверь/Moi laskovîi i nejnîi zver – 1978), regia Emil Loteanu
- Vreau să cânt (1979)
- Portretul soției pictorului (Портрет жены художника/Portret jenî hudojnika – 1981), regia Aleksandr Pankratov
- Ana Pavlova („Mosfilm”, 1983)
- Vânt sălbatic (1985)
- Luceafărul (1986)
- Telenovela „Regina Margo” (1996) Rusia[necesită citare]
- Patul lui Procust (2001)
Filme de animație[modificare | modificare sursă]
- Punguța cu doi bani (1969)
- Petrică cel lăudăros (1973)
- Taina D.I.C. (1974)
- Banca lui Guguță (1975)
- Viforul negru (1981)
- Maria Mirabela (1981)
- Copiii, soarele și lumina (1981)
- Povestea trandafirului alb care putea să roșească (1982)
- Opriți trenul (1982)
- Maria Mirabela în Tranzistoria (1989)
- Capra cu trei iezi (2012)
Muzică de balet[modificare | modificare sursă]
- Luceafărul: balet în 8 tablouri, libretul de Emil Loteanu după poemul omonim de Mihai Eminescu (1983)
Muzică vocală de cameră[modificare | modificare sursă]
- Ochiul tău iubit - Ciclul vocal din șase romanțe, versuri de Mihai Eminescu (în română)
- Misterele nopții
- Dorința
- De-aș avea și eu o floare
- Peste vârfuri
- Ochiul tău iubit
- O rămâi (1984)
- Rugăciune
- Lumineze stelele - Romanță pentru voce și pian (în română; 2001)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu