2. /18 MARTIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Decese, Sărbători

Decese

·      235 - În timpul pregătirilor unui război împotriva triburilor germanice ale alemanilor, imparatul roman Marcus Aurelius Severus Alexander și Iulia Mamaea (mama sa) sunt uciși la Mogontiacum (azi Mainz) de soldați, care-l proclamă împărat pe Maximin Tracul. Odata cu el ia sfârșit dinastia Severilor.

Marcus Aurelius Severus Alexander Augustus (208 – 235) – foto: ro.wikipedia.org

Marcus Aurelius Severus Alexander Augustus (1 octombrie 208 – 18 martie 235), cunoscut drept Alexandru Sever, împărat roman în perioada 222 – 235. Numele său la naștere a fost Marcus Julius Gessius Bassianus Alexianus. Din iunie 221, a purtat numele de Marcus Aurelius Alexander, iar de la proclamarea sa ca împărat a avut numele Marcus Aurelius Severus Alexander.

A domnit din anul 222 pana la moartea sa. A fost nepotul împăratului Caracalla,fiind originar din Arca Caesarea (Fenicia). La vârsta de 13 ani, pretorienii din Roma l-au proclamat imparat , după asasinarea vărului său Elagabalus. Autoritatea reală era exercitată de mama sa, Iulia Mamaea, ajutată de juriștii Ulpianus și Modestinus.

*   978: A murit regele  Angliei, Eduard Martirul (n.962 ). A domnit din anul 975 până la moartea sa. Eduard a fost fiul cel mare al regelui Edgar, dar nu a fost recunoscut ca moștenitor al tatălui său, fiind  ales rege de către principalii susținători ai săi: Arhiepiscopul Dunstan și Oswald de Worcester. Scurta domnie a lui Eduard a luat sfârșit atunci când a fost asasinat la Castelul Corfe în circumstanțe incerte. Trupul său a fost înmormântat la Abația Shaftesbury la începutul anului 980.

·         1227: Papa Honoriu al III-lea (n. 1148)

* 1314 - Marele Maestru al Ordinului Templierilor, Jaques de Molay, este ars pe rug.

18 martie 1314: Marele Maestru al Ordinului Templierilor, Jaques de Molay, este ars pe rug – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Jacques de Molay (n. cca 1243 – d.18 martie 1314) a fost al 23- lea și ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri si a condus Ordinul de la 20 aprilie 1292, până când a fost acesta a fost dizolvat de Papa Clement al V- lea în 1307. Deși se cunosc puține lucruri din viața sa reală și faptele acestuia ca Mare Maestru, cu excepția ultimilor sai ani, Jacques de Molay este cel mai cunoscut dintre Templieri, împreună cu fondatorul Ordinului și primul Mare Maestru, Hugues de Payens (1070-1136).

Regele Filip IV al Franței l-a arestat în 1307 pe De Molay impreuna cu alti templieri, torturandu-i pentru a obtine marturii false.Dupa ce De Molay si-a retras mărturia, regele Filip a ordonat sa fie ars pe rug. Sfârșitul Ordinului Templierilor vechi de secole și executia dramatica a ultimului sau lider, l-au transformat pe De Molay într-o figură legendară.

Jacques de Molay (c. 1243 – 18 March 1314) - foto: ro.wikipedia.org

·        

·       1584 - A murit Ivan al IV-lea al Rusiei, numit și Ivan cel Groaznic; (n 25 august 1530).

Portret al lui Ivan IV, secolul al XVIII-lea, Muzeul de Istorie de Stat – foto: ro.wikipedia.org

Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic, (n. 25 august 1530 – d. 28 martie [S.V. 18 martie] 1584) a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat “țar”. Ivan a fost încoronat Țar la 16 ianuarie 1547, la Moscova la vârsta de 16 ani. Formează un sfat de tip nou, Izbrannaia Rada (Consiliu ales), alcătuit din membri ai nobilimii și ai clerului. Adunarea este dominată de doi oameni: Mitropolitul Macarie, cultivat, autorul multor cărți de evlavie și de istorie, și părintele Silvestru, predicatorul iluminat.

În 1552 el a învins Hanatul Kazanului, armatele căruia au devastat nord-estul Rusiei în mod repetat și a anexat teritoriul său (2 octombrie 1552). În august 1554 supune regiunea Astrahanului. Prin această cucerire, Rusia câștigă un debușeu la Marea Caspică și controlează tot cursul Volgăi. În 1558 armata sa pătrunde în Livonia. Marele oraș comericial Poloțk cade în mâinile lui Ivan în februarie 1563 care adăugă titlurilor sale și pe acela de mare prinț al Polțkului.

În 1550 formează Zemski Sobor, o adunare care înregistrează hotărârile domnitorului. Alcătuiește Țarski Sudebnik (Codicele țarist din 1550) care să-l înlocuiască pe Kneajeski Sudebnik al bunicului său Ivan al III-lea care data din 1479. Plasează în posturile-cheie ale imperiului oameni noi, proveniți dintr-un mediu modest.

La 23 februarie 1551 Ivan convoacă cel de-al treilea sinod bisericesc unde înmânează prelaților un document numit Stoglav cu privire la reformele pe care intenționează să le facă pentru a însănătoși funcționarea Bisericii; stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici o achiziție fără încuviințarea suveranului, se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci; se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere.

Ivan reorganizează nobilimea țării, țăranii rămân legați de glie, dacă nu de jure, cel puțin de facto. Țarul guvernează cu ajutorul Dumei boierilor. În cazurile grave el convoacă chiar Zemski Sobor. Totuși, aceste adunări nu au decât un vot consultativ. În 1565 împarte țara în opricinina și zemșcina.

Opricinina constituie domeniul privat al țarului, pe care acesta îl va administra cum vrea și asupra căruia va avea putere deplină. Zemșcina cuprinde restul teritoriului. Prin decizia unilaterală a Țarului, în opricinina vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație.

Douăsprezece mii de familii aristocrate sunt strămutate și-și pierd averea și influența. Se va naște o nouă clasă, opricininici, care datorează lui Ivan ascensiunea lor. Funcția lor este deasupra legii iar terenul lor de manevră este zemșcina. Violența lor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați.

*    1745 - A murit Robert Walpole prim-ministru al Marii Britanii (n. 1676)

Robert Walpole - foto: ro.wikipedia.org

Robert Walpole (n. 26 august 1676 , Norfolk – d. 18 martie 1745, Londra) a fost un politician britanic, prim ministru al Marii Britanii între 1721 și 1742

* 1813: Maria Caterina Brignole (sau Marie-Christine de Brignole;^[1] 7 octombrie 1737 – 18 martie 1813) a fost fiica unui nobil genovez. La 5 iunie 1757 s-a căsătorit cu Honoré al III-lea, Prinț de Monaco.

Soțul ei a murit în 1795 și în 1798 ea s-a recăsătorit cu Louis Joseph, Prinț de Condé, un prinț de sânge francez.

Maria Caterina a fost singura fiică a marchizului Giuseppe Brignole, care făcea parte dintr-o familie ai cărei membri ocupaseră poziția de doge în Genova și a Annei Balbi, fiica unui doge din Genova. Cum tatăl ei era ambasador genovez în Franța, Maria Caterina și mama ei frecventau saloane din Paris și curtea regală de la Versailles.

Maria Caterina Brignole
Date personale
Nume la naștere	Maria Caterina Brignole
Născută	7 octombrie 1737 Palazzo Rosso, Genoa
Decedată	18 martie 1813 (75 de ani) Wimbledon, Londra
Părinți	Giuseppe Brignole[*]
Căsătorită cu	Honoré al III-lea, Prinț de Monaco Louis Joseph, Prinț de Condé
Copii	Honoré al IV-lea, Prinț de Monaco Prințul Joseph de Monaco
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Prințesă consort de Monaco
Domnie	1757–1770

* 1906: Maria Beatrix de Austria-Este (germană Maria Beatrix Anna Franziska, Erzherzogin von Österreich-Este, Prinzessin von Modena^[1]) (13 februarie 1824 – 18 martie 1906) a fost membră a Casei de Austria-Este, Arhiducesă de Austria, Prințesă a Ungariei și Boemiei și Prințesă de Modena prin naștere. A fost al patrulea și cel mai mic copil al lui Francisc al IV-lea, Duce de Modena și a nepoatei și soției sale, Maria Beatrice de Savoia. Prin căsătoria cu Juan, Conte de Montizón, Maria Beatrix a devenit membră a Casei de Bourbon. Juan a fost pretendent carlist la tronul Spaniei din 1860 până în 1868 și pretendentul legitimist la tronul Franței din 1883 până în 1887.

Arhiducesa Maria Beatrix
Contesă de Montizón
Date personale
Nume la naștere	Maria Beatrix Anna Franziska
Născută	13 februarie 1824 Modena, Ducatul de Modena și Reggio
Decedată	18 martie 1906 (82 de ani) Graz, Stiria, Austro–Ungaria
Înmormântată	Graz
Părinți	Francisc al IV-lea, Duce de Modena Maria Beatrice de Savoia
Frați și surori	Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este Francisc al V-lea, Duce de Modena Arhiducele Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este
Căsătorită cu	Juan, Conte de Montizón
Copii	Carlos, Duce de Madrid Alfonso Carlos, Duce de San Jaime
Cetățenie	Spania
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Arhiduce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Austria-Este Casa de Bourbon

·         1913: George I (greacă Γεώργιος A', Βασιλεύς των Ελλήνων, Geōrgios A', Vasileús tōn Ellēnōn; 24 decembrie 1845 – 18 martie 1913) a fost rege al Greciei din 1863 până în 1913. Născut prinț al Danemarcei, George avea numai 17 ani când a fost ales rege de Adunarea Națională a Greciei, care l-a detronat pe regele Otto. Numirea lui a fost sugerată și susținută de Marile Puteri (Marea Britanie, Franța și Rusia).

Ca primul monarh al noii Grecii, domnia lui de 50 de ani (cea mai lungă din istoria modernă a Greciei) a fost caracterizată de câștiguri teritoriale pentru Grecia în urma Primului Război Mondial. Cu două săptămâni înainte de aniversarea a 50 de ani de domnie și în timpul primului război balcanic a fost asasinat. În contrast cu domnia lui, domniile următoare s-au dovedit scurte și nesigure.

George s-a născut la Copenhaga și a fost al doilea fiu al Prințului Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Louisei de Hesse-Kassel.^[3] Deși numele său complet era Prințul Christian Wilhelm Ferdinand Adolf Georg de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg(greacă: Χριστιανός Γουλιέλμος Φερδινάδος Αδόλφος Γεώργιος), până la ascensiunea acestuia pe tronul Greciei era cunoscut drept Prințul Vilhelm (William), după bunicii săi atât cel patern cât și cel matern,^[4]Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburgși Prințul William de Hesse.

În 1852, tatăl lui George a fost desemnat moștenitor al regelui Danemarcei. Frații lui George erau: Frederick (care i-a succedat tatălui lor ca rege al Danemarcei), Alexandra (care s-a căsătorit cu Eduard al VII-lea al Regatului Unit), Dagmar (care s-a căsătorit cu Alexandru al III-lea al Rusiei), Thyra (care s-a căsătorit cu Prințul Ernest Augustus, al 3-lea Duce de Cumberland și Teviotdale) și Valdemar.^[3]

George și-a început cariera în marina regală daneză însă la numai 17 ani a fost ales rege al grecilor la 18 martie/30 martie (stil nou) 1863 după deposedarea regelui Otto al Greciei. El a devenit rege înaintea tatălui său,^[5] care a urcat pe tronul Danemarcei la 15 noiembrie în același an.

George n-a fost prima alegere a grecilor. După răsturnarea lui Otto^[6]grecii l-au respins pe Leopold, fratele lui Otto. Mulți greci care doreau apropierea de Marea Britanie s-au raliat în jurul Prințului Alfred, Duce de Edinburgh (tatăl reginei Maria a României), al doilea fiu al reginei Victoria.^[7] Regina Victoria a respins categoric ideea însă grecii au insistat și au organizat un plebiscit în urma căruia Prințul Alfred a obținut peste 95% din cele 240.000 de voturi exprimate.^[8]Au fost 93 de voturi pentru republică și 6 pentru un rege grec.^[9] Regele Otto a primit un vot.^[10]

În cele din urmă, grecii și-au anunțat alegerea pentru Prințul Wilhelm al Danemarcei. Au existat două diferențe semnificative între alegerea Prințul Wilhelm și Otto: Prințul a fost ales în unanimitate de Adunarea greacă în loc de a fi impus de puterile străine și a fost declarat "rege al grecilor" în loc de "rege al Greciei"

Regele George în 1864

Atunci când o delegație grecească condusă de amiralul și primul ministru Konstantinos Kanaris a ajuns la Copenhaga pentru a-l însoți pe rege, guvernul britanic a anunțat că cedează Insulele Ionice Greciei în onoarea noului monarh.
Noul rege în vârstă de 17 ani a ajuns la Atena la 30 octombrie (stil nou) 1863.^[12] N-a repetat greșeala predecesorului său și a învățat repede limba greacă.

Noul rege era observat în mod frecvent și în mod informal pe străzile din Atena, unde predecesorul său apărea în pompă. Regele George a descoperit palatul într-o stare de dezordine, după plecarea grăbită a regelui Otto și a luat măsuri pentru a restaura clădirea veche de 40 de ani.

Din punct de vedere politic, noul rege a luat măsuri pentru a încheia dezbaterile prelungite în privința constituției din Adunarea greacă. La 19 octombrie 1864, el a trimis o cerere Adunării contrasemnată de Constantin Kanaris, explicând că el a acceptat coroana considerând de la sine înțeles că o nouă constituție va fi finalizată. În curând Adunarea a ajuns la un acord.

În timpul unei călătorii în Rusia pentru a-și vizita sora Dagmar, o întâlnește pe Olga Constantinovna a Rusiei. Olga avea numai 16 ani când s-a căsătorit cu George la 27 octombrie 1867 (după calendarul gregorian) la Sankt Petersburg. Împreună au avut opt copii:

• Constantin (1868–1923), care s-a căsătorit cu Prințesa Sophia a Prusiei;
• George (1869–1957), care s-a căsătorit cu Prințesa Marie Bonaparte;
• Alexandra (1870–1891), care s-a căsătorit cu Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a fost mama lui Dmitri Pavlovici Romanov, unul dintre asasinii lui Grigori Rasputin;
• Nicolae (1872–1938), care s-a căsătorit cu Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei și a fost tatăl Prințesei Marina, Ducesă de Kent;
• Maria (1876–1940), care s-a căsătorit cu Marele Duce George Mihailovici al Rusiei și cu Amiralul Perikles Ioannidis;
• Olga (1881), care a murit la vârsta de trei luni;
• Andrei (1882–1944), care s-a căsătorit cu Prințesa Alice de Battenberg și a fost tatăl Prințului Filip, Duce de Edinburgh;
• Christopher (1888–1940), care s-a căsătorit prima dată cu o văduvă americană iar a doua oară cu Prințesa Françoise de Orléans, mama Prințului Mihail al Greciei.

·         1933: Prințul Luigi Amedeo de Savoia-Aosta, Duce de Abruzzi (Luigi Amedeo Giuseppe Maria Ferdinando Francesco di Savoia-Aosta; 29 ianuarie 1873 - 18 martie 1933), a fost prinț italian, alpinist și explorator. Este cunoscut pentru explorările arctice și pentru expedițiile montane în special pe Muntele Saint Elias (Alaska-Yukon) și K2 (Pakistan-China). De asemenea, a servit ca amiral italian în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Prințul Luigi Amedeo
Duce de Abruzzi
Date personale
Nume la naștere	Luigi Amedeo Giuseppe Maria Ferdinando Francesco di Savoia
Născut	29 ianuarie 1873 Madrid, Spania
Decedat	18 martie 1933 (60 de ani) Jowhar, Somalia italiană
Părinți	Amadeo al Spaniei Maria Vittoria del Pozzo della Cisterna
Frați și surori	Prince Umberto, Count of Salemi[*] Prințul Emanuele Filiberto, Duce de Aosta Vittorio Emanuele, Conte de Torino
Cetățenie	Spania  Regatul Italiei
Religie	catolicism
Ocupație	explorator personal militar[*] alpinist[*] cartograf[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duke of Abruzzi[*]
Familie nobiliară	Casa de Savoia

·         1936: Eleftherios Venizelos, prim-ministru al Greciei (n. 1864)

* 1944 - Masacrul de la Rîbniţa - militarii germani au asasinat aproape 400 de prizonieri, cetăţeni sovietici şi anti-fascişti români aflaţi în închisoare.

Pe malul stâng al Nistrului, la 130 de km de Chişinău, este oraşul Rîbniţa, unde, în noaptea dintre 18 şi 19 martie 1944, când armata română se retrăgea din zonă, militarii germani au asasinat aproape 400 de prizonieri, cetăţeni sovietici şi anti-fascişti români aflaţi în închisoare. Au supravieţuit doar cinci oameni, între care şi Matei Gall. A devenit scriitor şi, după cum spune, cu ajutorul amintirilor a încercat să tragă anumite învăţăminte.

Judeţul Rîbniţa este unul din cele 13 foste judeţe care au făcut parte din Guvernământul Transnistriei, teritoriul dintre râurile Nistru şi Bug aflat sub administraţie românească între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, când trupele sovietice au revenit în Transnistria şi în Basarabia, Moldova de Est.

·         1953: Mihai Costăchescu, istoric și folclorist român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1884)

·         1956: Louis Bromfield, scriitor american (n. 1896)

·         1960: Vasile Al. George, poet, publicist, traducător român (n. 1895)

·         1964 - A încetat din viaţă matematicianul Norbert Wiener, fondatorul ciberneticii, ale carei principii de bază au fost descrise în opera sa “Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the Machine”; (n. 26 noiembrie 1894).

Norbert Wiener (1894 -1964) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Norbert Wiener (n. 26 noiembrie 1894 în Columbia, Missouri – d. 18 martie 1964 în Stockholm) a fost un matematician american. Wiener este recunoscut ca întemeietorul ciberneticii, principiul de bază fiind descris în opera sa Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the Machine (1948).

·         1965: Regele Farouk I al Egiptului (arabă فاروق الأول Fārūq al-Awwal; n. 11 februarie 1920 – d. 18 martie 1965), a fost al zecelea conducător al dinastiei Muhammad Ali și penultimul rege al Egiptului și al Sudanului.

Farouk I i-a succedat tatălui său, Fuad I al Egiptului, în 1936. După înlăturarea sa de către Faud al II-lea al Egiptului, în 1952, s-a exilat în Italia, unde a murit în 1965.

Sora sa, Prințesa Fawzia Fuad, a fost prima soție și regină consort a Șahului Mohammad Reza Pahlavi.

Farouk al Egiptului

·         1968: Eugen Cuteanu, compozitor român (n. 1900)

·         1983: Umberto al II-lea (Umberto Nicola Tommaso Giovanni Maria; 15 septembrie 1904  – 18 martie 1983) a fost ultimul rege al Italiei.

Umberto, Prinț Moștenitor al Italiei

Umberto s-a născut la Racconigi, în Piemont, Italia. A fost al treilea copil și singurul fiu al regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei și a Prințesei Elena de Muntenegru. A fost ultimul rege al Italiei și a domnit cu puțin peste o lună de la 9 mai 1946 la 12 iunie 1946. La naștere a primit titlul de Prinț de Piemont, titlu pe care l-a deținut până la ascensiunea sa pe tron.

Prințul a fost educat pentru o carieră militară și în timp a devenit comandant șef al armatei de nord, apoi al armatei de sud. Totuși, rolul său a fost aproape formal, de facto comanda aparținea lui Benito Mussolini. O încercare de asasinat a avut loc asupra prințului la Bruxelles la 24 octombrie 1929, ziua anunțului logodnei sale cu Prințesa Marie José. Prințul depunea o coroană la Mormântul necunoscut al soldatului belgian când Fernando de Rosa a tras un singur foc care l-a ratat pe prinț. De Rosa a fost arestat iar sub interogatoriu a pretins că este membru al Internaționala a Doua.

Umberto s-a ținut departe de politica activă până când în sfârșit a fost numit general locotenent al regatului. Într-un singur caz, când era în Germania pentru o nuntă regală, el a făcut o excepție: Adolf Hitler i-a cerut o întâlnire. Această acțiune a fost considerată nepotrivită în situația internațională iar Umberto a devenit și mai riguros în a exclude evenimentele politice.

La 29 octombrie 1942, Umberto a devenit mareșal al Italiei (Maresciallo d'Italia).

În 1943, Prințesa Maria José, fiica regelui Albert I al Belgiei s-a implicat într-o încercare nereușită de a trata o pace separată între Italia și Statele Unite iar interlocutorul ei de la Vatican a fost Monsignor Giovanni Battista Montini, un diplomat care mai târziu va deveni Papa Paul al VI-lea. După eșecul încercării ei (nu i-a întâlnit niciodată pe agenții americani), ea a fost trimisă cu copii la Sarre, în Valea Aosta, și a fost izolată de viața politică a Casei Regale.

După răsturnarea lui Benito Mussolini în 1944, regele Victor Emmanuel a predat funcțiile sale constituționale lui Umberto, care a fost făcut general-locotenent al regatului.

La 9 mai 1946, tatăl său în vârstă de 77 de ani a abdicat în favoarea lui Umberto și a părăsit Italia pentru Egipt. La 9 mai, la vârsta de 41 de ani Umberto de Savoia a devenit rege al Italiei sub numele de Umberto al II-lea.

La 23 de zile de la ascensiunea sa pe tron, la 2 iunie 1946, italienii s-au pronunțat în cadrul unui referendum în procent de 54% din voturi în favoarea republicii. La 13 iunie, regele Umberto al II-lea a părăsit tronul, fără să abdice și a plecat în exil părăsind Italia pentru totdeauna. Primul ministru Alcide de Gasperi și-a asumat rolul de șef al statului interimar.

Umberto a trăit timp de 37 de ani în exil, la Cascais în Portugalia. A călătorit mult în timpul exilului, a vizitat adesea Mexico vizitându-și fiica. Umbero a decedat la 18 martie 1983, la vârsta de 78 de ani la Geneva în Elveția.

Descendenții săi, Victor Emanuel de Savoia și Emanuel-Filiberto de Savoia, n-au primit autorizarea să revină în Italia decât în anul 2002 după 56 de ani de exil. Sub emoția provocată de decesul reginei Marie José, parlamentul italian a adoptat în 2002 o lege prin care se revizuiește constituția republicii italiene (a intrat în vigoare în noiembrie următor).

Umberto al II-lea al Italiei vizitând Cairo.

Umberto s-a căsătorit la Roma la 8 ianuarie 1930 cu Marie José a Belgiei (1906–2001), fiica regelui Albert I al Belgiei și a Elisabetei de Bavaria. Cuplu a avut patru copii:

• Prințesa Maria Pia (n. 1934), căsătorită în 1955 (divorțată în 1967) cu prințul Alexandru al Iugoslaviei (n. 1924), recăsătorită în 2003 cu prințul Mihail de Bourbon-Parma (n. 1926).
• Victor Emmanuel, Prinț de Neapole (n. 1937), prinț de Neapole, duce de Savoia și pretendent la tronul Italiei. După 11 ani de logodnă s-a căsătorit cu Marina Ricolfi-Doria cu care a avut un fiu, Emanuele Filiberto (n. 1972)
• Prințesa Maria Gabriella (n. 1940), căsătorită în 1969 (separată în 1976, divorțată în 1990) cu Robert Zellinger de Balkany (n. 1931)
• Prințesa Maria Beatrice (n. 1943), căsătorită în 1970 (separată în 1995) cu Luis Reyna Corvalán y Dillon (1939 - 1999)

Umberto al II-lea
Date personale
Nume la naștere	Umberto Nicola Tommaso Giovanni Maria
Născut	15 septembrie 1904 Racconigi, Italia
Decedat	18 martie 1983 (78 de ani) Geneva, Elveția
Înmormântat	Hautecombe Abbey[*]
Părinți	Victor Emanuel al III-lea al Italiei Elena de Muntenegru
Frați și surori	Giovanna a Italiei Prințesa Mafalda de Savoia Maria Francesca de Savoia Princess Yolanda of Savoy[*]
Căsătorit cu	Marie José a Belgiei
Copii	Prințesa Maria Pia Victor Emmanuel, Prinț de Neapole Prințesa Maria Gabriella Prințesa Maria Beatrice
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	personal militar[*] monarh politician
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*]
Familie nobiliară	Casa de Savoia
Imn regal	Marcia Reale
Rege al Italiei
Domnie	9 mai 1946 - 12 iunie 1946
Încoronare	9 mai 1946
Predecesor	Victor Emanuel al III-lea
Succesor	Monarhie abolită Alcide De Gasperi ca șef de stat temporar

·         1988: Charles Williams Butterfield, americanul cotat printre cei mai buni trompetiști albi de dixieland (n. 1917)

·         1991: A decedat istoricul român Maria Holban, membru al Academiei Române; (n. 30 mai 1901). Era fiica generalului Ştefan Holban, fost ataşat militar la Petersburg, guvernator al Budapestei, ministru de război în guvernul Take Ionescu. După ce a obţinut licenţele în Drept şi Litere, la Universitatea din Bucureşti, a urmat trei stagii de pregătire la Paris, în 1929, 1936 – 1938 şi 1939. Lucrarea sa de doctorat, „Quelques aspects inconnus de la Préréforme française”, pregătită cu Nicolae Iorga, a fost susţinută la 17 mai 1939. S-a specializat în paleografie latină şi limba textelor la École des Chartes din Paris. A studiat medievistica occidentală, publicând sau studiind documentele originale. A predat cursuri de paleografie latină şi franceză şi a tradus cântece populare româneşti şi poeţi români, în limba franceză, precum şi străini, în limba română. Interesată cu predilecţie de secolul al XVI-lea sau de heraldică, publică mai multe studii în «Revue historique du Sud-Est européene». Opera sa cuprinde mai multe studii despre Francisc I, Erasmus de Rotterdam, Louise de Savoia, Margareta de Navarra, Lefèvre d’ Étaples, Jean Thenaud, François de Moulins de Rochefort, sau traduceri, cum a fost monumentala lucrare a lui Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului Medieval. Din 1949 lucreaza la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti,unde colaborează la pregătirea marilor colecţii de documente, Documente privind istoria României şi Călători străini despre Ţările Române. A fost din 1990 membru corespondent al Academiei Român.

* 1992: Silvestru Onofrei (n. 21 august/3 septembrie 1924, satul Rădășeni, județul Suceava - d. 5/18 martie 1992, Mănăstirea Slătioara) a fost un cleric ortodox de stil vechi, care a îndeplinit demnitatea de arhiepiscop și mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România (1985-1992).

Silvestru Onofrei s-a născut la data de 21 august/3 septembrie 1924, în satul Rădășeni (județul Suceava), din părinți foarte evlavioși și cu frică de Dumnezeu, primind la botez numele de Onofrei Onofrei. Familia sa a dat Bisericii numeroși preoți și călugări. Tatăl său, Vasile Onofrei, s-a călugărit ulterior la Mănăstirea Slătioara sub numele de monahul Varlaam. De asemenea, fratele său a fost preotul Nicolae Onofrei din Rădășeni.

Tânărul Onofrei a fost fiul duhovnicesc și urmașul credincios al Mitropolitului Glicherie, toată familia sa aparținând credincioșilor ortodocși ce nu au primit modernismul calendarului, sub conducerea ieromonahului Glicherie Tănase 9/21 februarie 1891 - 15/28 iunie 1985, fost stareț al Schitului Pocrov de la Mănăstirea Neamț.

În anul 1931, ieromonahul Glicherie Tănase s-a stabilit în localitatea Rădășeni și, văzând hotărârea oamenilor din sat de a păstra credința conform calendarului iulian, a început organizarea unei parohii pe stil vechi. La 8 mai 1932, el a sfințit locul și a pus piatra fundamentală pentru noua biserică cu hramul "Sf. Apostoli Petru și Pavel", reușindu-se într-o perioadă de 28 de zile construirea unei biserici din lemn, acoperită cu tablă și tencuită într-o singură zi. Dar într-o noapte din luna iunie a aceluiași an, doi oameni trimiși de preotul de stil nou din sat au încercat să incendieze biserica, aceasta fiind salvată de tatăl părintelui Nicolae, Vasile Onofrei, care a fost trezit de câinii care lătrau și s-a sculat împreună cu două fete ale sale și cu fiul său, Nicolae. ^[1] La data de 14 octombrie 1933, a avut loc sfințirea bisericii.

În anul 1936 când s-a început o amplă mișcare de prigonire a credincioșilor de stil vechi, casa părintească a familiei Onofrei a fost folosită drept biserică de către credincioși, tot aici fiind bătut și arestat părintele Glicherie. Rănile provocate de bătăile groaznice primite, l-au urmat toată viața pe părintele Glicherie.

După al doilea război mondial când pentru o perioadă o perioadă scurtă (1946-1949), Biserica de Stil vechi a fost recunoscută de stat, Onofrei a fost numit de către pr. Glicherie în funcția de secretar al administrației bisericești, iar în anul 1950, la vârsta de 26 ani, a intrat ca frate în Mănăstirea Slătioara.

Dar perioada de liniște nu a durat mult. Astfel, în noaptea de 14/15 februarie 1952, a fost organizată o acțiune simultană de arestare a preoților, călugărilor și persoanelor mai influente din conducerea Bisericii Ortodoxe de stil vechi de către organele de Securitate din județele Suceava, Neamț, Bacău și Vrancea. A fost devastat sediul cultului din orașul Târgu Neamț, au fost confiscate arhiva și însemnele legale de persoană juridică, fără a se întocmi vreun proces-verbal. În aceeași noapte a avut loc arestarea părintelui Teofan de la parohia din Bogdănești, a secretarului cultului Onofrei Onofrei (viitorul Mitropolit Silvestru) de la Târgu Neamț și a preoților Gheorghe Nichita și Nicolae Onofrei din Rădășeni. Persoanele mai tinere au fost duse la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care se construia cu deținuți, pe când cele vârstnice au fost deportate în localitatea Rubla din Bărăgan.

Viitorul mitropolit Silvestru a fost condamnat la patru ani de închisoare, fără a fi acuzat de infracțiuni concrete și judecat ca atare. A executat doi ani de închisoare în regim de exterminare, reușind să supraviețuiască, deși cei mai mulți dintre prizonieri și-au pierdut viața acolo.

Pentru asigurarea unei conduceri de perspectivă a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, se impunea hirotonirea de preoți și arhierei. În acest scop a fost contactat arhiereul Galaction Cordun din București, care își exprimase mai demult afinitățile pentru stilul vechi, fapt ce îi adusese și o condamnare pe timpul ocupației germane din primul război mondial. Prezența unui episcop era absolut indispensabilă pentru Biserică și acesta promisese că atunci când condițiile de la Mânăstirea Slătioara vor permite, va accepta să vină și să preia conducerea cultului.

În acest scop a fost trimisă la București o delegație din preoți care făceau parte din conducere și cunoscuți de către P.S. Galaction: părintele Dionisie Hugeanu, Evloghie Oța și Silvestru Onofrei (viitorul mitropolit), care l-au convins să vină la Mânăstirea Slătioara. În anul 1956, IPS Galaction l-a hirotonit pe fratele Silvestru ca ierodiacon și apoi ca ieromonah. De atunci, ieromonahul Silvestru a început o activitate pastorală foarte mare, slujind, la comunitățile credincioșilor de stil vechi în Moldova și în alte părți ale țării.

Mormântul mitropolitului Silvestru Onofrei de la Mănăstirea Slătioara.

În ultima perioadă a regimului comunist, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România s-a bucurat de o anumită libertate, fiind tolerată de către autoritățile civile. Astfel, în anul 1968, la vârsta de 44 ani, după mulți ani de serviciu preoțesc, arhimandritul Silvestru Onofrei a fost hirotonit arhiereu de către IPS Glicherie și PS Evloghie Oța.

În anul 1977, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România a inițiat o serie de contacte cu Biserica Ortodoxă de Stil Vechi a Greciei, în scopul stabilirii unei comuniuni euharistice cu aceasta. Semnarea oficială a declarației de intrare în comuniune a avut loc în anul 1979, pe când episcopul Silvestru Onofrei se afla într-o vizită în Grecia. Prin aceeași declarație, s-a confirmat, de asemenea, și validitatea hirotoniilor episcopale din ierarhia română. Ca urmare a acestei înfrățiri, în anul 1980 o delegație a Bisericii Ortodoxe de Stil vechi din Grecia condusă de Mitropolitul Kiprianos de Oropos și Fili și Mitropolitul Caliopios al Pentapolisului a efectuat o vizită de răspuns în România.

Mitropolitul Glicherie Tănase a trecut la cele veșnice la 15/28 iunie 1985, dată la care în 1999 a fost canonizat și trecut în rândul sfinților. A urmat în scaunul mitropolitan I.P.S. Silvestru Onofrei, ucenicul ierarhului Glicherie. Noul mitropolit a avut fericirea să vadă Biserica liberă și autorizată să funcționeze după anul 1989, în urma acțiunilor sale energice și rapide obținându-se și aprobarea statutul de organizare și funcționare ca persoană juridică. A avut inițiativa importantă de a se construi multe biserici noi și a hirotoni noi episcopi, pentru întărirea și înflorirea Bisericii.

Deși suferea de o boală de inimă, mitropolitul Silvestru nu a avut odihnă în ultimii doi ani ai săi de viață, străbătând țara dintr-un colț în altul și îngrijindu-se de construcția de biserici noi și organizarea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi. El a apucat să vadă Biserica Ortodoxă de Stil Vechi liberă și în permanentă dezvoltare, având în jur de 500.000 de credincioși, 80 de parohii mari, nouă mănăstiri și mai multe obști monahale mici.

Mitropolitul Silvestru Onofrei a încetat din viață la data de 5/18 martie 1992, după o criză de inimă, în chilia sa de la Mănăstirea Slătioara. Avea vârsta de numai 68 de ani, iar decesul său a fost regretat de credincioșii de stil vechi din România.

Mitropolitul Silvestru Onofrei a trăit toată viața ca un monah, urmând întotdeauna canonul călugăresc chiar și când era în afara mănăstirii. Înmormântarea lui s-a făcut în a doua Duminică din Postul Mare 9/22 martie 1992, după Sfânta Liturghie, în curtea Mănăstirii Slătioara, la mică distanță de biserică.

La ceremonia de petrecere pe ultimul drum, au luat parte preasfințiții arhierei români Vlasie Mogârzan, Ghenadie Gheorghe, Cozma Lostun, mitropolitul Kiprian de Oropos și Fili (Grecia) și un sobor mare format din 70 de preoți și 15 diaconi. Cu toate că era frig, Liturghia și înmormântarea s-au săvârșit în curtea mănăstirii, venind din toate părțile țării aproximativ 20.000 de credincioși ce l-au petrecut pe ultimul drum pe păstorul cel iubit.

Silvestru Onofrei
Date personale
Născut	3 septembrie 1924  Rădășeni, Rădășeni, Suceava, România
Decedat	18 martie 1992 (67 de ani)  Mănăstirea Slătioara, România
Înmormântat	Mănăstirea Slătioara
Cetățenie	România
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	preot[*]

·         1994: Gina Patrichi (n. 8 martie 1936,^[1] București, România – d. 18 martie 1994,^[1] București, România) a fost o actriță de film, radio, teatru, televiziune și voce din România.
A urmat cursurile Institutului de Teatru „I.L. Caragiale” din București, la clasa Aurei Buzescu, timp de trei ani, începând din 1952, fiind admisă cu toate că nu își încheiase încă studiile liceale, dar și exmatriculată înainte de absolvire, din motive disciplinare.

În ciuda exmatriculării din Institutul de Teatru, a fost angajată la nou înființatul teatru din Galați, unde a debutat în spectacolul Nota zero la purtare de Octavian Sava și Virgil Stoenescu, regizat de Valeriu Moisescu, în 21 octombrie 1956. Experiența dureroasă a alungării din școală s-a dovedit în timp benefică, determinând o schimbare de atitudine ce o prefigura pe artista perfecționistă de mai târziu și contribuind, așadar, la formarea conștiinței unei adevărate profesioniste. Gina Patrichi a jucat la Teatrul Dramatic din Galați până în anul 1964, când a fost invitată să se alăture colectivului Teatrului Bulandra din București, condus de regizorul, actorul și scenograful Liviu Ciulei. Aici și-a făcut debutul în 29 ianuarie 1964, în piesa Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, sub îndrumarea aceluiași Valeriu Moisescu.

Marile roluri le-a creat în principal pe scena Teatrului Bulandra (cu o excepție notabilă: rolul reginei în spectacolul Antoniu și Cleopatra de William Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuțiu, montat la Teatrul Național din Cluj, 1988), pe care a slujit-o până aproape de sfârșit - ultima stagiune: 1992-1993; ultima premieră: Teatrul comic de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete (22 noiembrie 1992).

A lucrat cu mari regizori, precum Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, și a colaborat extrem de bine cu actorul Ion Caramitru, în postură de regizor, sau coregrafa Miriam Răducanu. Numele său este legat de montări celebre: Clipe de viață, D-ale carnavalului, Elisabeta I, Victimele datoriei, Puricele în ureche, Azilul de noapte, Hedda Gabler, Interviu, Amintiri, Dimineață pierdută, Hamlet, etc. În film, actrița și-a făcut debutul, remarcabil, alături de Victor Rebengiuc, în lungmetrajul realizat de Liviu Ciulei după cunoscutul roman Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu (1964). A creat de asemenea nenumărate personaje memorabile la teatrul radiofonic, jucând în peste 150 de piese transmise pe calea undelor hertziene.

Gina Patrichi a fost căsătorită cu avocatul Victor Anagnoste (1928 - 2011), din 1959 până la decesul prematur al actriței (la doar 58 de ani). În 1966 s-a născut fiica celor doi, Oana.

La Teatrul Bulandra din București[modificare | modificare sursă]

• Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu, regia Cătălina Buzoianu, 1986 - Ivona (spectacol preluat de Televiziunea Română)
• Hamlet de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 1985 - Gertruda (în locul actriței Ileana Predescu, din 1990)
• Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie de Jan Otcenasek, regia Valeriu Moisescu, 1984 - Maria Dockalova (spectacol preluat de Televiziunea Română, regia de studio Cornel Todea)
• O lume pe scenă, regia Miriam Răducanu, 1984
• Amintiri de Alexei Arbuzov, regia Ion Caramitru, 1982 - Liubov Ghiorghievna
• Interviu de Ecaterina Oproiu, regia Cătălina Buzoianu, 1976 - Reportera
• Hedda Gabler de Henrik Ibsen, regia Cătălina Buzoianu, 1975 - Hedda Tesman
• Azilul de noapte de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei, 1975 - Nastasia
• Elisabeta I de Paul Foster, regia Liviu Ciulei, 1974 - Caterina de Medici
• Vicarul de Rolf Hochhuth, regia Radu Penciulescu, 1972 - Julia Luccani
• Acești nebuni fățarnici de Teodor Mazilu, regia Emil Mandric, 1970 - Silvia
• Puricele în ureche de Georges Feydeau, regia Emil Mandric, 1969 - Raymonde Chandebise
• Victimele datoriei de Eugen Ionescu, regia Crin Teodorescu, 1968 - Madeleine
• Iulius Cezar de William Shakespeare, regia Andrei Șerban, 1968 - Portia
• D-ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, regia Lucian Pintilie, 1966 - Mița Baston
• Clipe de viață de William Saroyan, regia Liviu Ciulei, 1964 - Kitty Duval (spectacol preluat de Televiziunea Română, regia de studio Liviu Ciulei)
• Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, regia Valeriu Moisescu, 1964 - Corina

La Teatrul Dramatic din Galați[modificare | modificare sursă]

• Taina de Horia Stancu, regia Gheorghe Jora, 1963 - Femeia de stradă
• Umbra de Evghenii Șvarț, regia Gheorghe Jora, 1963 - Anunțiata
• Poveste din Irkutsk de Arbuzov, regia Vlad Mugur, 1962 - Valia
• Celebrul 702 de Alexandru Mirodan, regia Vlad Mugur, 1961 - Miss Pope
• Nora de Henrik Ibsen, regia Ariana Kuner, 1959 - Nora
• Titanic vals de Tudor Mușatescu, regia Valeriu Moisescu, 1958 - Gena
• Gâlcevile din Chiogia de Carlo Goldoni, regia Valeriu Moisescu, 1957 - Lucietta
• Nota zero la purtare de Virgil Stoenescu și Octavian Sava, regia Valeriu Moisescu, 1956 - Mariana Pleșoianu
• Don Gil de... Ciorap Verde de Tirso de Molina, regia Crin Teodorescu, 1957 - Dona Ines

La Teatrul Național din Cluj[modificare | modificare sursă]

• Antoniu și Cleopatra de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu, 1988 - Cleopatra (spectacol preluat de televiziunea română, regia de studio Dan Necșulea)

La Teatrul Național de Televiziune[modificare | modificare sursă]

• Stâlpii societății de Henrik Ibsen, regia Dan Necșulea, 1988 - Lona Hessel
• Capcana de J.P. Miller, regia Eugen Todoran, 1980
• În așteptarea lui Lefty de Clifford Oddets, regia Cornel Popa, 1979
• Serenadă pentru două vârste de Paul Everac, regia Constantin Dicu, 1978
• Valentin și Valentina de Mihail Roscin, regia Irina Vrabie, 1977
• Să umplem pamântul cu visuri de Dan Tărchilă, regia Eugen Todoran, 1977
• Egmont de J.W. Goethe, regia Sorana Coroamă-Stanca, 1977
• Uitarea de Valentin Munteanu, regia Constantin Dicu, 1977
• Livada cu vișini de A.P. Cehov, regia Cornel Todea, 1975 - Liubov Andreevna Ranevskaia
• Cadavrul viu de L.N. Tolstoi, regia Cornel Popa, 1975
• Scrisori apocrife de Constantin Munteanu, regia Petre Sava Băleanu, 1975
• Pescărușul de A.P. Cehov, regia Petre Sava Băleanu, 1974 - Arkadina
• Micul Eyolf de Henrik Ibsen, regia Petre Sava Băleanu, 1972 - Rita Allmers
• Cavalerul tristei figuri, după Cervantes, regia Petre Bokor, 1971
• Farsa lui Pathelin, regia Alexandru Tatos, 1971
• Unul dintre noi de Radu Bădilă, regia Letiția Popa, 1971
• Diavolul și bunul Dumnezeu de J.P. Sartre, regia Letiția Popa, 1970
• Răpirea prea frumoaselor sabine de Leonid Andreev, regia Adrian Georgescu și Dan Damian, 1970
• Un nasture sau absolutul de Radu Cosașu, regia Savel Știopu, 1970
• Surorile Boga de Horia Lovinescu, regia Petre Sava Băleanu, 1967
• Subprefectul după Duiliu Zamfirescu, regia Letiția Popa, 1967
• Ifigenia în Taurida de Paul Everac, regia Petre Sava Băleanu, 1967
• Troienele după Euripide și J.P. Sartre, regia Petre Sava Băleanu, 1967 - Andromaca
• Comoara după Ioan Slavici, 1965
• Rața sălbatică de Henrik Ibsen, regia Petre Sava Băleanu, 1965

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Romeo si Julieta la sfarsit de noiembrie (TV) (1990) - Marie Dockalova
• Hanul dintre dealuri, regia Cristiana Nicolae (1988) - Aspasia
• Duminică în familie (1988) - pensionara
• Figuranții, regia Malvina Urșianu (1987) - Zaza
• Moromeții (1987) - Maria Moromete („Guica”)
• Sezonul pescărușilor, regia Nicolae Oprițescu (1985) - Bătrâna vilegiaturistă
• Un saltimbanc la Polul Nord (1984) - Paulette
• Fram, serial TV, regia Elisabeta Bostan (1983)
• Pe malul stîng al Dunării albastre (1983) - fosta artista Alexandra Bengescu "Zaza"
• Lumini și umbre (partea a II-a), serial TV, regia Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Mircea Muresan (1982)
• Liniștea din adîncuri (1982) - patroana
• Lumini și umbre (partea I), serial TV, regia Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Mircea Muresan (1981)
• Saltimbancii, regia Elisabeta Bostan (1981) - Lisette
• Burebista (1980)
• Capcana (1980)
• Cântec pentru fiul meu, regia Constantin Dicu (1980) - Eliza
• Probă de microfon, regia Mircea Daneliuc (1980) - reportera TV Luiza
• Rătăcire, regia Alexandru Tatos (1978) - Delia
• Tată de duminică (1975) - Adriana
• Nu filmăm să ne-amuzăm (1975) - Margareta
• Nemuritorii (1974) - Ioana
• Dincolo de nisipuri, regia Radu Gabrea (1974) - Vetina Berechet
• Trecătoarele iubiri, regia Malvina Urșianu (1974) - Hanna
• Bariera, regia Mircea Mureșan (1972) - Țuțuleasa
• Felix și Otilia (1972) - Olimpia
• De ochii lumii (TV), regia Cornel Popa (1971)
• Neînfricații, regia Iulian Mihu (1969) - serial TV
• Procesul alb, regia Iulian Mihu (1965)- Ana-Maria
• Pădurea spânzuraților, regia Liviu Ciulei (1965) - Roza
• Cartierul veseliei (1964)

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul de excelență (post mortem), la Gala UNITER, în aprilie 1994
• Premiul de excelență acordat de UNITER, 31 ianuarie 1994
• Premiul ATM pentru rol principal feminin în spectacolul Antoniu și Cleopatra de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu, 1988
• Premiul ACIN pentru rolul Zaza din filmul Pe malul stâng al Dunării albastre, regia Malvina Urșianu, 1983
• Premiul de la Costinesti pentru rolul Zaza din filmul Pe malul stâng al Dunării albastre, regia Malvina Urșianu, 1983

Gina Patrichi
Date personale
Născută	8 martie 1936[1]  București, România
Decedată	18 martie 1994 (58 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță

·         1996: Odysseas Elytis (greacă Οδυσσέας Ελύτης}, (pseudonimul literar al lui Odysséas Alepoudhélis) (n. 2 noiembrie 1911, Heraklion, Creta - d. 18 martie 1996, Atena) este un scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1979.

Odysseas Elytis a fost ultimul din cei șase copii ai lui Panayotis Alépoudhélis și al Mariei Vranas, ambi originari din insula Lesbos. În 1914, familia Alépoudhélis, care deținea o fabrică de săpun, s-a mutat la Atena și a transferat sediul companiei sale la Pireu. La Atena, Odysseas a absolvit liceul și a audiat cursuri la "Facultatea de Drept". În 1935, urmând sfatul unor prieteni apropiați, printre care și Giorgos Seferis, Elytis a publicat o poezie în paginile revistei "Nea Grammata" (Νέα Γράμματα).

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, este mobilizat cu gradul de sublocotenent și participă la luptele din munții Greciei și din Albaniaîmpotriva invaziei italiene.

Odysséas Alepoudhélis Οδυσσέας Αλεπουδέλης
Date personale
Nume la naștere	Οδυσσέας Αλεπουδέλης
Născut	2 noiembrie 1911 Heraklion, Creta, Grecia
Decedat	18 martie 1996 (84 de ani) Atena, Grecia
Înmormântat	First Cemetery of Athens[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Panayotis Alépoudhélis Maria Vranas
Naționalitate	Grecia
Cetățenie	Grecia
Etnie	grec
Ocupație	poet, prozator, eseist, traducător
Pseudonim	Odysseas Elytis , Οδυσσέας Ελύτης
Limbi	limba greacă modernă[1]
Studii	Universitatea din Atena
Activitatea literară
Specie literară	poezie, proză, eseu
Operă de debut	1935 - poezie în revista „Nea Grammata”
Opere semnificative	Ο ήλιος ο ηλιάτορας
A influențat pe[ascunde] Valeriu Pantazi
Note
Premii	Premiul Nobel pentru Literatură, 1979

·         2001 - A murit istoricul Adolf Armbruster (n.07.12.1941).

·         2007: A murit la Paris Ovidiu Maitec, sculptor român (n. 1925), profesor universitar și membru titular al al Academiei Române; (n. 13 decembrie 1925, Arad). A absolvit în 1950 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București Între 1950 și 1956 este asistent la Catedra de anatomie artistică a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București. Stralucit urmas spiritual al lui Brancusi, cum il numea Mircea Eliade, sculptura sa propune o sinteza intre universul arhaic si sensibilitatea moderna. Operele sale se afla in importante muzee si galerii din tara si din strainatate: Paris – colectia Fondului National de Arta Contemporana, Londra – Tate Gallery, Sydney, K?ln, Mannheim, Florida, etc. A fost inmormantat la data de 23 martie la Cimitirul Bellu din Bucuresti.

Ovidiu Maitec
Sculptorul Ovidiu Maitec
Date personale
Născut	13 decembrie 1925 Arad
Decedat	18 martie 2007 (81 de ani) Paris
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	sculptor[*]
Activitate
Domeniu artistic	Sculptură
Premii	Ordinul național „Steaua României”
Membru titular al Academiei Române

·         2008: Anthony Minghella (6 ianuarie 1954 - 18 martie 2008) a fost un regizor, scenarist și producător britanic, născut în Insula Wight, fiu al unor imigranți italieni.
Cele mai importante filme ale lui suntː ca regizor "Pacientul Englez" (1996), "Talentatul Domn Ripley" (1999) si "Cold Mountain"(2003, ca scenarist Truly Madly Deeply (1991), iar ca producător Cititorul (2008). Pentru Pacientul englez a primit (în 1997) Premiul Oscar pentru Cel mai bun regizor.

Anthony Minghella
Date personale
Născut	6 ianuarie 1954[1][2][3][4][5][6][7]  Ryde, Regatul Unit
Decedat	18 martie 2008 (54 de ani)[8][1][2][3][4][6][7]  Hammersmith[*], Regatul Unit
Cauza decesului	cauze naturale[*] (lip and oral cavity carcinoma[*])
Copii	Max Minghella[*]
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	scenarist dramaturg regizor de film producător de film scriitor regizor de teatru
Activitate
Cauza decesului	lip and oral cavity carcinoma[*]
Alma mater	University of Hull[*]
Premii	Premiile Laurence Olivier Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[*] Premiul Sindicatului American al Regizorilor[*] Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor ()

·    2009 - A murit la varsta de 45 de ani in urma unui accident la schi, actrita britanică Natasha Richardson.

Natasha Richardson – foto: ro.wikipedia.org

Natasha Jane Richardson (n. 11 mai 1963 – d. 18 martie 2009) a fost o actriță britanică, cunoscută pentru rolurile ei din filme și piese de teatru. A fost căsătorită cu actorul Liam Neeson și a fost fiica actriței Vanessa Redgrave și a regizorului Tony Richardson. Natasha Richardson a decedat la data de 18 martie 2009 în urma contuziilor craniene cauzate de un accident de schi.

 

* 2011: Warren Minor Christopher (n. 27 octombrie 1925; d. 18 martie 2011) a fost un avocat și diplomat american. În timpul primului mandat al președintelui Bill Clinton, Christopher a fost cel de-al 63-lea secretar de stat.

Născut în Scranton, Dakota de Nord, Christopher a terminat Hollywood High School, după care a urmat University of Redlands, unde a fost membru al fraternității locale Kappa Sigma Sigma. A terminat studiile la University of Southern California, de unde a primit gradul său universitar cu magna cum laude în februarie 1945. Între iulie 1943 și septembrie 1946, a fost parte a United States Naval Reserve, fiind activ pe "Frontul Pacificului" (conform, Pacific Theater). Ulterior, Christopher a studiat la Stanford Law School (între 1946 și 1949), timp în care a fost fondatorul revistei profesionale Stanford Law Review și a fost ales membru al Order of the Coif.

S-a căsătorit de două ori. Prima dată cu Joan Southgate Workman de care a divorțat.^[1] și cu care a avut o fiică, Lynn. Următoarea căsătorie, cea cu Marie Wyllis, a avut loc în 1956, aceasta fiindu-i alături până la moarte; cuplul a avut doi fii: Scott și Thomas, și o fiică, Kristen.^[2]

Între 1940 și 1950 este asistentul unui judecător de la Curtea Supremă.^[3]

A fost învestit în funcția de secretar de stat adjunct la 26 februarie 1977, și a servit în această poziție până la 20 ianuarie 1981. S-a implicat în negocierea Acordurilor Algeriene și în eliberarea a 52 de ostatici americani din Iran. A condus relațiile chino-americane cu Republica Populară Chineză și o comisie legată de drepturile omului. Președintele Jimmy Carter i-a acordat pe 16 ianuarie 1981 Medalia Prezidențială a Libertății, cea mai importantă distincție civilă a națiunii.

Warren Minor Christophe
Date personale
Născut	27 octombrie 1925 Scranton, Dakota de Nord
Decedat	18 martie 2011 (85 de ani) Los Angeles, California
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (kidney cancer[*])
Căsătorit cu	Marie Wyllis
Copii	Lynn, Scott, Thomas și Kristen
Cetățenie	SUA
Religie	metodist
Ocupație	avocat, diplomat, funcționar public
al 63-lea secretar de stat al SUA
În funcție 20 ianuarie 1993 – 17 ianuarie 1997
Președinte	Bill Clinton
Precedat de	Lawrence Eagleburger
Succedat de	Madeleine Albright
al 5-lea secretar adjunct de stat
În funcție 26 februarie 1977 – 20 ianuarie 1981
Președinte	Jimmy Carter
Precedat de	Charles W. Robinson
Succedat de	William P. Clark, Jr.
al 7-lea procuror adjunct general
În funcție 10 martie 1967 – 20 ianuarie 1969
Președinte	Lyndon B. Johnson
Precedat de	Ramsey Clark
Succedat de	Richard G. Kleindienst
Premii	Medalia Prezidențială pentru Libertate[*]
Partid politic	Democratic
Rezidență	Century City, California și Carpinteria, California
Alma mater	University of Southern California (B.A.) Stanford Law School (J.D.)

·     2012 - A murit Regele George Tupou al V-lea al Tonga (n. 1948)

George Tupou al V-lea -foto preluat de pe en.wikipedia.org

George Tupou al V-lea (n. 4 mai 1948 – 18 martie 2012) a fost rege al Tonga în urma decesului tatălui său, Tāufaʻāhau Tupou al IV-lea în 2006, până la moartea sa, șase ani mai târziu. Tupou al V-lea s-a născut la 4 mai 1948. A fost fiul cel mare al regelui Tāufaʻāhau Tupou al IV-lea (1918–2006) și al reginei Halaevalu Mataʻaho ʻAhomeʻe (n. 1926).

A fost numit prinț moștenitor la 4 mai 1966. În acest rol, a fost mai bine cunoscut sub unul dintre titlurile sale tradiționale, Tupoutoʻ a. Deși nu a fost căsătorit, Tupou al V-lea a avut o fiică, ‘Ilima Lei Fifita Tohi, născută în 1974. Ea s-a căsătorit cu ofițerul de poliție Tulutulumafua i’Olotele Kalaniuvalu în 1997 și are trei copii. Ca prinț moștenitor, Tupoutoʻa a avut o mare influență în politica Tonga și a fost ministru de externe din 1979 până în 1998.

* 2014 - A murit Lucius Shepard, scriitor american (n. 1943)

Lucius Shepard - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Lucius Shepard (n. 21 august 1947, Lynchburg, Virginia – d. 18 martie 2014, Portland, Oregon) a fost un scriitor american. Considerat un scriitor de science fiction și fantasy, trece deseori granița altor genuri, cum ar fi realismul magic. În opera sa se întrepătrund cu sensibilitate elemente politice și istorice, precum și recunoașterea antecedentelor literare.

Prima povestire a lui Shepard a apărut în 1983, iar primul său roman, Green Eyes, a apărut în 1984. În acea vreme a fost considerat ca făcând parte din mișcarea cyberpunk. Shepard a început să scrie târziu, urmând mai întâi de o carieră diversificată, cântând rock and roll în Vestul Mijlociu sau călătorind prin Europa și Asia.

Pentru opera sa science fiction, Lucius Shepard a fost recompensat cu câteva premii: în 1985 a câștigat premiul John W. Campbell pentru “Cel mai bun scriitor nou“, urmat în 1986 de un premiu Nebula pentru “Cea mai bună nuvelă” (“Permisia“), care va deveni ulterior parte a romanului din 1987 Life During Wartime.

Nuvela sa, “Barnacle Bill the Spacer“, a câștigat premiul Hugo în 1993. Poemul său, “White Trains“, a câștigat premiul Rhysling în 1988. Culegerea de povestiri Sfârșitul Pământului a câștigat premiul World Fantasy în 1992. Nuvela “Vacancy” a câștigat premiul Shirley Jackson în 2008.

* 2016 - A murit Guido Westerwelle, politician liberal german, ministru federal de externe (n. 1961)

Guido Westerwelle – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Guido Westerwelle (n. 27 decembrie 1961, Bad Honnef, Renania de Nord-Westfalia – d. 18 martie 2016, Köln) a fost un om politic liberal german, ministru de externe al Republicii Federale Germania între 2009-2013, în al doilea cabinet condus de Angela Merkel. Între octombrie 2009 și mai 2011 a deținut funcția de vicecancelar federal.

* 2016 - A murit Șerban Iliescu, lingvist și jurnalist român (n. 1956).

Șerban Iliescu - foto preluat de pe www.romania-actualitati.ro

Șerban Iliescu (n. martie 1956 – 18 martie 2016) a fost un lingvist și jurnalist român, cunoscut ca realizator al rubricilor „Ghidul radiofonic de exprimare corectă” și „Minutul de limba română” transmise pe Radio România Actualități. În 1981, Șerban Iliescu a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția engleză-franceză, din cadrul Universității din București.

Înainte de a lucra în domeniul radiofonic, a fost profesor de franceză și translator. În 1990, a devenit unul dintre primii angajați ai postului Radio România de după revoluția din 1989, fiind întâi prezentator de știri și, începând cu 1993, realizator al rubricilor „Ghidul radiofonic de exprimare corecta” și „Minutul de limba română”, care au fost difuzate timp de douăzeci și trei de ani în fiecare zi lucrătoare a săptămânii. În 2003, Șerban Iliescu a fost premiat de Consiliul Național al Audiovizualului pentru activitatea sa de cultivare a limbii române.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Chiril, arhiepiscopul Ierusalimului; Pomenirea morților  

Chiril al Ierusalimului (315-386) – foto: ro.orthodoxwiki.org

Cel între sfinți Părintele nostru Chiril al Ierusalimului (315-386) a fost un teolog remarcabil și arhiepiscop al Ierusalimului în perioada timpurie a Bisericii.