MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

3. /11 MARTIE 2023 - ISTORIE PE ZILE; Decese, Sărbători

Decese

· 1425 i.I.Hr . – A decedat Thutmosis al III -lea, al șaselea faraon al dinastiei a XVIII- a egiptene, nascut in amul 1481 i.I.Hr. În primii douăzeci și doi de ani ai domniei sale a fost co-regent, impartind domnia cu mama sa vitregă, Hatshepsut. După moartea acesteia, el a creat cel mai mare imperiu, Egiptul cuceriind un teritoriu care se intindea din Siria, pana la a patra cataracta a Nilului, in Nubia. Thutmosis al III lea a condus Egiptul timp de aproape cincizeci și patru ani, iar domnia sa este datata din 24 aprilie 1479 î.Hr. la 11 martie 1425 î.en. Tutmes al III-lea (1482 – 1450 î.e.n.), a fost un faraon din dinastia a 18-a a Egiptului antic. Este considerat un Napoleon al antichității. Tutmes al III-lea, ținut în umbră până în anul 1482 de către mama sa vitregă, regina Hatshepsut, cucerește teritorii din Asia și Africa, transformând regatul egiptean într-un imperiu. Într-o serie de campanii militare care au durat mai mult de 20 de ani, Tutmes al III-lea a condus armata Egiptului prin canioane montane periculoase și peste deșerturi vaste. Cea mai faimoasă victorie a sa s-a soldat cu ocuparea orașului Megiddo, la nord de Palestina, și a fost prima bătălie din istorie pentru care există o descriere completă. Trupele sale au capturat mai mult de 2000 de cai de la dușmani.

· 222 – Moare imparatul roman Elagabalus, născut Varius Avitus Bassus, din dinastia Severilor, cunoscut de asemenea ca Varius Avitus Bassianus Marcus Aurelius Antoninus, nepot al împăratului Caracalla, preot din Emesa al zeului soare (Elah-Gabal); (n. cca. 203). Si-a inceput domnia in anul 218, fiind proclamat de legiunile din Siria, dar puterea reală este exercitată însă de Iulia Maesa (bunica) și Iulia Soaemias (mama sa). Excesele și capriciile împăratului-copil compromit în scurt timp noul regim.S-a căsătorit împotriva tradițiilor, cu o vestala și se comporta într-un mod bizar (se farda, îmbrăca costume femeiești) ceea ce a mărit nemulțumirile opiniei publice. A murit ucis de garda pretoriana, împreună cu mama sa.

· 638 – A decedat patriarhul Ierusalimului, Sofronie (n. in anul 560 in Damasc). A fost patriarh al Ierusalimului din din 634 până la moartea sa, și este venerat ca sfant atat de catolici cat si de ortodocsi. A fost calugar si teolog. În anul 637, după cucerirea Ierusalimului de către armatele musulmane, califul musulman Umar ibn al-Khattab a făcut turul orașului impreuna cu Sofronie. Ajuns la Biserica Sfantului Mormant, timpul de rugăciunii musulmane Umar a ales să se roage in afara bisericii. Sofronie i-a dat califului cheile de la biserica iar acesta le-a dat unei familii de musulmani din Medina,carora le-a cerut să deschidă biserica și sa o închida, cheile Bisericii Sfantului Mormant rămânand în continuare prin traditie la o familie musulmană. Tot din acele timpuri, musulmanilor nu le este permis sa construiasca o moschee acolo.

· 1514: Donato di Pascuccio d'Antonio, cunoscut sub numele de Bramante, (n. 1444, Monte Asdrualdo - d. 11 martie 1514, Roma), a fost un pictor și arhitect italian, considerat, alături de Michelangelo și Rafael, una dintre cele mai mari personalități artistice ale Renașterii italiene.

S-a născut în Monte Asdrualdo (azi Fermignano), lângă Urbino, dintr-un tată sărac, dar de familie bună. În copilărie, Donato a studiat scrisul, cititul, dar a învățat foarte bine și aritmetica. Tatăl, care avea nevoie ca el să câștige, văzând cât de talentat la desen era copilul său, l-a îndrumat încă de mic spre meșteșugul picturii. Plăcându-i însă arhitectura și perspectiva, Bramante a plecat în Lombardia, unde mergea dinr-un oraș într-altul, pentru a lucra. De aici a plecat la Milano, pentru a studia Domul, iar apoi la Roma și Napoli, unde a studiat toate clădirile antice dar a și realizat câteva dintre operele sale. În 1503 este ales arhitect al scaunului papal de către Iuliu al II-lea, care l-a îndrăgit foarte mult.

Bramante era un om vesel, căruia îi plăcea să fie de folos aproapelui său. Era prietenul oamenilor de talent pe care îi ocrotea, așa cum a făcut cu Rafael Sanzio din Urbino. A dus o viață vrednică de cinste și plină de strălucire. Iubea poezia și o asculta cu plăcere. S-a bucurat în timpul vieții de o faimă uriașă, iar după moarte de una și mai mare.

A murit în 1514, fiind înmormântat la biserica Sfântul Petru, fiind însoțit în ultimul său drum de întreaga curte papală și de toți sculptorii, pictorii și arhitecții din Roma.

S-a format ca artist în orașul său natal, dar a început să lucreze la Mantova, Milano, Roma. Până în 1476, Bramante rămâne la Urbino, unde este elevul fratelui Carnevale și devine pictor specializat în construirea unui spațiu arhitectonic ca fond al unei scene. Intră în contact cu prospectiva și clasicismul lui Leon Battista Alberti, Andrea Mantegna, Piero della Francesca, Luca Signorelli și Melozzo din Forlì, ca și cu producțiile artistice ale unor centre ca Perugia, Ferrara, Mantova, Padova. Este probabil să fi lucrat la Palatul Ducal al lui Federico da Montefeltro proiectat de Luciano Laurana (în Cappella del Perdono) iar după 1472 cunoaște pe Francesco di Giorgio.

Influența lui Melozzo din Forlì se manifestă mai ales în operele milaneze. Studiul anticelor edificii clasice și discuțiile cu Leonardo, l-au îndreptat către folosirea formelor arhitectonice clasice, cu scopul de a crea echilibru și armonie. Un exemplu se regăsește în concepția sa despre orașul ideal, care rezultă un fel de manifest al noii arhitecturi milaneze, din plin renascentistă.

Ca arhitect, Bramante a fost primul care a reușit să recreeze un edificiu care să conțină toate caracteristicile clasice, astfel încât a putut fi luat ca model și de către contemporanii săi.

* 1568: Alexandru Lăpușneanu a fost un domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 – 9 martie 1568. Figura sa a fost popularizată de scriitorul Costache Negruzzi, care l-a imortalizat în nuvela Alexandru Lăpușneanu, atribuindu-i celebrele fraze „De mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu...” și „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”.

Alexandru Lăpușneanu a fost fiul nelegitim al lui Bogdan al III-lea cu Anastasia doamna și se numea înainte de domnie Petrea stolnicul.^[1]

A fost ridicat la domnie prin puterea poloneză, detronându-l pe domnitorul Ioan Joldea (1552). A fost proclamat domn în Polonia, la Trembowla (azi localitate în Ucraina apuseană, denumită Terebovlea): „Ci sfătuindu-se pribegii, carii erau acolo, ca să nu vie fără cap, au rădicat domn pe Petrea stolnicul în tîrg în Terebulea , și i-au pus numele de Alexandru vodă, pre carele l-au poreclit Lăpușneanul, și l-au ales pribegii dintre sine.” (Grigore Ureche - Simion Dascălul)(citat în Giurescu C. C. ș.a., op.cit.)^[2]. Ioan Joldea a părăsit Moldova, ajungând în Transilvania, unde își va întemeia familia. Descendenții lui Ioan Joldeatrăiesc și astăzi în județul Bistrița Năsăud (orașul Năsăud și satul Mititei), Oradea, Județul Mureș, Sibiu și Cluj. Prin urmare, Alexandru Lăpușneanu a plasat țara sub suzeranitatea Poloniei, depunând jurământ de fidelitate, la Bacuta, regelui polonez Sigismund August și obligându-se să-i dea, în timp de război, 7000 de călăreți moldoveni. Chiar în ianuarie 1553 le trimite polonilor câteva mii de oșteni, împotriva tătarilor. Această politică dusă de Lăpușneanu față de polonezi a atras asupra lui ura lui Ferdinand de Habsburg, împăratul Germaniei, din cauză că regele Poloniei era fratele Isabellei, regina Ungariei, care era în relații dușmănoase cu Ferdinand. Din acest motiv, Ferdinand a încercat prin toate metodele să-l răstoarne de pe tron.

Lăpușneanu l-a ajutat pe Mircea Ciobanul să revină la domnie în Țara Românească, în anul 1553, de unde fusese alungat de pretendentul Radu Ilie. Cu oastea comandată de marele vornic Nădăbaico, a contribuit la înlocuirea aceluiași Mircea Ciobanul, acum intrat în dizgrație, cu Pătrașcu cel Bun (februarie 1554).

Alexandru Lăpușneanu participă la campania pentru instalarea lui Ioan-Sigismund Zápolya (și a mamei sale Isabella) în Transilvania, trecând peste munți cu două armate în 1556.^[1] Lăpușneanu urmărea să redobândească Ciceiul și Cetatea de Baltă; dar cu tot ajutorul important primit, Isabella și fiul ei nu s-au grăbit să restituie cele două posesiuni. A fost nevoie de o incursiune a lui Lăpușneanu în mai 1558, în care Țara Bârsei are serios de suferit, pentru ca dieta din Alba Iulia să hotărască restituirea Ciceiului și Cetății de Baltă.

Și turcilor le devine suspectă domnia lui Lăpușneanul, aflat sub protecția Poloniei, și în 1555 îl cheamă la Constantinopol. El însă nu se duce, ci trimite niște pungi cu bani, punându-se astfel bine și cu Poarta; își întărește astfel domnia, fiind protejat și de polonezi și de turci. Tot atunci, Lăpușneanul îi ajută pe turci să o readucă pe tronul din Cluj pe regina Isabella (1556), care era refugiată în Polonia.

În clipa în care era cel mai sigur pe domnia sa, este detronat de un venetic crescut la curtea sa, Iacob Eraclide, poreclit și Despotul. Acesta, prin înșelăciuni și intrigi, își adună o oaste de mercenari și-l învinge pe Lăpușneanul la satul Verbia, pe râul Jijia, la 18 noiembrie 1561.^[3] Lupta a ținut două zile: 17-18 noiembrie 1561. Lăpușneanu fiind înfrânt, se retrage spre Huși; de aici, învins a doua oară, fuge la Chilia, unde îl precedase Doamna Ruxandra, care adusese cu ea și vistieria. Mai departe, s-a dus la Istanbul.^[4] Lăpușneanu este exilat în insula Rhodos (martie 1562).

După ce Despot Vodă este ucis în 1563 de Ștefan Tomșa, care domnește pentru scurt timp, Lăpușneanu reușește să redobândească tronul Moldovei. Acest lucru îl costă mai mult de 200.000 de galbeni dați turcilor și un crâncen război civil, pe care a trebuit să-l poarte contra lui Ștefan Tomșa, candidatul boierilor. Armatele turcești și tătărești, care îl aduceau pe Lăpușneanu la domnie, au invadat țara, prădând și jefuind. Tomșa, neputând să se mențină pe tron, fuge la polonezi, însoțit de vornicul Moțoc, de Veveriță postelnicul și Spanciog spătarul (martie 1564), dar este condamnat la moarte și executat de polonezi la Liov, împreună cu cei trei boieri.

A doua domnie a lui Lăpușneanu, începută în sânge, avea să înoate în sânge până la sfârșitul ei. El promite la început tuturor boierilor dușmani lui iertare, însă imediat ce și-a consolidat domnia, a făcut un prânz mare la care a invitat pe cei mai de seamă boieri și, în timp ce aceștia petreceau, mercenari străini au năvălit asupra lor și i-au măcelărit. După o știre polonă, din noiembrie 1564, au fost uciși la Suceava 12 boieri, în timp ce letopisețul lui Grigore Ureche -Simion Dascălul dă cifra 47 (C.C. Giurescu, ș.a., op. cit. p. 295) și un însemnat număr de curteni mai mărunți, uciși la Curtea Domnească de la Iași. Este greu de precizat câți boieri au pierit, însă mai verosimilă pare întâia cifră (după C. C. Giurescu, ș.a., op. cit.). Lăpușneanu, fiind așezat pe tron de turci, a trebuit să țină cont de dorințele lor. Ei i-au cerut să dărâme toate cetățile, pentru ca țara să fie incapabilă să se apere. Astfel, a umplut toate cetățile cu lemne și le-a dat foc. Excepție a făcut-o Hotinul, unde s-a așezat o garnizoană turcească, care a început să jefuiască cu cruzime țara. Incendierea, însă, nu a produs pagube mari cetăților, ci a fost doar un șiretlic pentru a se evita dărâmarea lor.

Înainte de 5 martie 1568, Lăpușneanu este afectat de o boală care îl sleiește de puteri. Simptomele erau frisoane și temperatură ridicată. Izvoarele vorbesc și de o mai veche boală, glaucom sau trahom, o boală ereditară de care suferiseră atât tatăl său cât și fiul său, Bogdan Lăpușneanu. Azarie precizează doar că „în al patrulea an din domnia lui a doua, Alexandru a căzut în boală rea și de moarte”. La 5 martie cere bistrițenilor transilvăneni să îi trimită pe bărbierul Andrei, vechiul său chirurg care va ajunge în Moldova prea târziu, după moartea lui. De altfel bolnavul însuși considera că doar Dumnezeu îl mai putea ajuta. Pentru a nu lăsa treburile țării în neorânduială, trimite o solie la Poartă, cerând sultanului să numească în scaunul Moldovei pe Bogdan, întâiul născut, „în timpul vieții sale, fiind el fără putere”.

La 9 martie adună Sfatul Țării și îi cere să aleagă domn pe fiul său, Bogdan, căruia îi transmite sceptrul înaintea tuturor. După încheierea Sfatului, sau poate a doua zi, Alexandru se călugărește sub numele de Pahomie, a cărui inițială provenea de la numele dinaintea domniei, Petru. Intrarea în monahism și curînda adormire întru Domnul au iscat bănuiala unei morți silnice. Așa s-a ajuns să se brodeze pe marginea datelor reale, vorbindu-se despre domnitorul care a cerut ca, atunci când va fi aproape de moarte, să fie călugărit. Căzând în agonie, cei din jurul lui s-au grăbit să-l călugărească, dându-i numele de Pahomie. Revenindu-și în simțiri și auzind că a fost călugărit, a zis către boieri: „că de mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu” (vorbe atribuite de tradiție, impuse de Costache Negruzzi). Se crede că boierii, auzindu-i cuvintele, s-au înspăimântat și ca să-l împiedice să-și împlinească promisiunea, l-au otrăvit la 11 martie 1568. E îngropat la ctitoria sa, Mănăstirea Slatina, împreună cu soția sa, Ruxandra, fiica lui Petru Rareș și cu două fete ale lui.

Cu Ruxandra a avut mai mulți copii. Pe aer-ul dăruit la Mileșevo (Serbia) sunt brodate numele voievodului și al doamnei precum și cele ale „prea iubiților feciori Bogdan și Petru și Constantin și fiicele lor Anghelina și Tudora și Cneajna și Teofanași Martina și Trofana și Nastasia.” Un alt fiu a fost Ștefan, stabilit în Rusia. Într-un act din aprilie 1559 sunt amintiți încă doi feciori: Ionașco (Ion) și Mihail.^[1] Fii nelegitimi au fost Aron Tiranul și Petre Cazacul; ambii au domnit în Moldova spre finele secolului al XVI-lea.

Alexandru Lăpușneanu a păstrat relații comerciale bune cu Transilvania unde avea cetatea Ciceu. Din Veneția veneau pictori pentru zugrăvirea mănăstirilor sale: Slatina și Pângărați. Cu banii săi a împodobit bisericile de la Muntele Athos și cea ortodox-românească din Liovul Poloniei, pe care a înzestrat-o cu vase, odăjdii, icoane și clopote. Pisania bisericii ortodoxe din Liov îi amintește numele, pe acela al Doamnei și a patru dintre copiii lor și poartă data de 7067 (1559). La Mileșevo (Serbia) a dăruit un aer(aer= văl, de obicei ornamentat cu imaginea lui Hristos mort, cu care se acoperă vasele liturgice) brodat cu fir, datat 6 august 1567. A ctitorit mănăstirea Socola pe care a înzestrat-o în 1557 cu tot teritoriul din jurul ei. Călugărul cronicar Eftimie, preamărește domnia lui Lăpușneanu. Aceste binefaceri veneau ca urmare a pocăinței lui, după multele păcate săvârșite. Ruxandra Doamna a fost ctitorul bisericii Precista din Roman, a cărei construcție a ținut între 23 mai 1568 și 15 septembrie 1569. Tot ea a înnoit ferecătura unui evangheliar de la Putna, folosind, cum se citește în inscripție, „argintul cel vechi de la bătrânul Ștefan voievod”. A doua domnie a lui Lăpușneanu este povestită în nuvela omonimă a lui Costache Negruzzi. Tot Lăpușneanu a mutat capitala țării de la Suceava la Iași, în 1564, când din ordinul turcilor, a trebuit să dărâme „cetatea de scaun" a Sucevei și să-și mute reședința la Iaș

· 1722: John Toland, filosof irlandez (n. 1670)

· 1781: Mihály Adami, scriitor, lingvist și genealogist maghiar (n. ?)
* 1849: Maria Cristina de Neapole și Sicilia (Maria Cristina Amelia Teresa; 17 ianuarie 1779 – 11 martie 1849) a fost prințesă de Neaple și Sicilia^[1] prin naștere și regină a Sardiniei prin căsătoria cu Carol Felix al Sardiniei.
* 1853: Karl, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen (20 februarie 1785 ― 11 martie 1853) a fost Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen din 1831 până în 1848. A fost bunicul regelui Carol I al României.

În timpul Revoluției germane de la 1848 Karl a abdicat în favoarea fiului său, Karl Anton, la 27 august 1848.^[1]

După decesul primei sale soții, Marie Antoinette Murat la 19 ianuarie 1847, la 14 martie 1848 Karl se căsătorește cu Katharina von Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst (1817–1893), fiica prințului Karl Albrecht von Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst și văduva contelui Franz Erwin von Ingelheim.

A murit la 11 martie 1853 la Bologna în timpul unei călătorii la Roma.

Din prima căsătorie a avut următorii copii^[2]:

Karoline von Hohenzollern-Sigmaringen (1810–1885) căsătorită prima dată în 1839 cu Graf Friedrich Franz Anton von Hohenzollern-Hechingen (1790-1847); a doua oară s- căsătorit în 1850 cu Johann Stäger von Waldburg (1822–1882)
Karl Anton(1811–1885), Prinț de Hohenzollern, ministru prusac, căsătorit în 1834 cu Prințesa Josephine de Baden (1813–1900)
Prințesa Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen (1815–1841), căsătorită în 1835 cu Prințul Eduard de Saxa-Altenburg (1804-1852)
Friederike von Hohenzollern-Sigmaringen (1820–1906), căsătorită în 1844 cu Gioacchino Napoleone Pepoli (1825–1881)

· 1869: Vladimir Odoevsky, filosof, scriitor rus (n. 1803)
* 1869: Christian August al II-lea, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (1798–1869, Christian Carl Frederik August), a fost pretendent al provinciilor Slesvig și Holstein și fiefholder de Augustenborg și Sønderborg. A fost prinț din Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg și descendent al Casei regale daneze, Casa de Oldenburg.

· 1908: Edmondo De Amicis (n. 21 octombrie 1846 - d. 11 martie 1908) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog italian. Literatura sa are o tematică socială și educativă.

· 1913: Kornél Ábrányi (fiul), romancier, poet și jurnalist maghiar (n. 1849)
* 1922: Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei (rusă Анастасия Михайловна; 28 iulie 1860 – 11 martie 1922), a fost singura fiică din șapte copii ai Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei, care era fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei. S-a căsătorit cu Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin.

Este străbunica paternă a actualului suveran al Danemarcei, regina Margareta a II-a a Danemarcei.

Marea Ducesă Anastasia Mihailovna

Marea Ducesă Anastasia Mihailovna s-a născut la Palatul Peterhof la 28 iulie 1860, al doilea din cei șapte copii ai Marelui Duce Mihail Nicolaievici și a soției lui Marea Ducesă Olga Feodorovna (născută Prințesa Cecilie de Baden). Avea numai doi ani când tatăl ei a fost numit vicerege al Caucazului iar familia s-a mutat în Georgia.
Anastasia Mihailovna a crescut în palatul tatălui ei din Tiflis în atmosfera sălbatică din Caucaz. Familia mai avea o reședință de vară în apropiere de St.Petersburg și o reședință la Marea Neagră.^[1]

Numită în familie "Stassie", Anastasia Mihailovna era singura fiică din șapte copii. N-a fost numai copilul preferat al tatălui său ci și răsfățată de cei șase frați. Tatăl ei era ocupat cu activitățile militare și guvernamentale în timp ce mama ei arăta foarte puțină afecțiune copiilor ei și îi creștea cu o mână de fier.

În lipsa afecțiunii părinților, frații ei au găsit în Anastasia o sursă de dragoste și tandrețe.^[2] Ea a crescut separat de frații ei cea mai mare parte a timpului, fiind împreună doar duminica, când se plimbau împreună. În mod special era apropiată de fratele ei mai mare, Marele Duce Nicolae Mihailovici, cu care împărțea interesul față de artă.

În 1878, când Anastasia nu avea încă 18 ani, mama ei și Marea Ducesă Maria Pavlovna, soția Marelui Duce Vladimir Alexandrovici, au aranjat căsătoria Anastasiei cu fratele cel mare al Mariei, Friedrich Franz, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin. El avea 27 de ani și era moștenitorul Marelui Ducat Mecklenburg-Schwerin din nordul Germaniei.^[1]

În primăvara anului 1878, Prințul Friedrich Franz a sosit la Tiflis pentru a-i cere mâna. Era bogat și cu inima bună însă cu o sănătate delicată, suferea de astm.^[3]

Căsătoria a avut loc la 24 ianuarie 1879 la Palatul de iarnă fiind condusă la altar de unchiul ei Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei.

Fotografie de la logodna Marii Ducese Anastasia cu Friedrich Franz III de Mecklenburg-Schwerin, 1878

La 8 februarie 1879, Anastasia și Friedrich au ajuns la Schwerin.^[4] Tânărul cuplul s-a stabilit la Marienpalais însă Anastasiei nu i s-a permis să-și aranjeze apartamentele conform propriului gust.^[5]

Anastasiei îi era dor de casă, găsea prea stricte regulile de la curte și o atmosferă apăsătoare. Deși mama ei era germană, Anastasiei Mihailovna nu i-a plăcut niciodată țara de adopție.

Curând a rămas însărcinată cu primul copil, Alexandrine, care s-a născut în primul an al căsătoriei ei. Sănătatea soțului ei era scuza perfectă pentru a-și petrece cât mai puțin posibil în Schwerin. Călătorea frecvent, își vizita familia în Rusia și petrecea mult timp peste graniță, într-un climat cald potrivit sănătății soțului ei, în sudul Italiei sau Franței.

Locuiau la Palermo când s-a născut al doilea copil în 1882.^[5] Moartea socrului ei la 15 aprilie 1883 și accesiunea la tron a soțului ei i-a forțat să se întoarcă la Schwerin. La început i-a plăcut noua poziție de soție a Marelui Duce^[6] însă curând voia să se întoarcă în Italia și Franța. Populația din Mecklenburg-Schwerin nu voia ca suverana să trăiască în altă parte iar Anastasia era criticată. S-a ajuns la un compromis iar Marele Duce și soția lui locuiau la Schwerin cinci luni pe an, în restul anului puteau locui unde voiau ei cu condiția ca viitorii copii să fie născuți la Schwerin.^[5]

După ce fiica ei cea mică Cecile s-a născut în 1886, Anastasia s-a mutat la Cannes, unde își petreceau cea mai mare parte a timpului.^[7] Între anii 1887 și 1889, soțul ei a construit pentru ea vila Weden, un palat în stil italian situat pe partea laterală a unui munte care domină Cannes. Locuiau acolo în fiecare an, din noiembrie până în mai.^[6]

Anastasia și-a crescut copii cu simplitate și mult mai multă libertate decât fusese ea crescută; a păsrat o relație apropiată cu copiii ei. Vorbea franceza cu soțul ei și engleza cu copiii.^[8] Îi plăcea muzica italiană și în mod particular operele lui Puccini și teatrul.

La vârsta de 36 de ani a rămas văduvă. A avut o relație cu secretarul ei particular Vladimir Alexandrovitci Paltov cu care a rămas însărcinată. Fiul ei nelegitim, Alexis Ludovic de Wenden, s-a născut la Nice la 23 decembrie 1902.^[9] Numele de de Wenden a fost asigurat de regele Christian al IX-lea al Danemarcei după numele casei Anastasiei. Când mai târziu Alexis a fost trimis să studieze la o școală internat în Normandia, ea îi scria în fiecare zi.

Marea Ducesă Anastasia era foarte nepopulară în Germania, din cauza simpatiei ei față de francezi. În special Kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei o displăcea, iar când în iunie 1905 fiica cea mică a Anastasiei, Cecile, s-a căsătorit cu fiul cel mare al Kaiserului, Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, Anastasiei i s-a permis să vină la curtea de la Berlin numai de două ori, prima dată la nuntă și a doua oară când s-a născut primul fiu al Cecilei. A fost avertizată să nu locuiască în apropierea fiicei ei.^[10]

Diplomatul Maurice Paléologue scria la 14 octombrie 1913, "Deși are cincizecișitrei de ani, trăiește deschis cu un escroc argentinian, dansează la Magic-City cu toți veniții până la două dimineața.

În vara anului 1914, chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, Marea Ducesă Anastasia și-a vizitat fratele Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei și familia lui în Anglia. Conflictul a pus-o într-o situație teribilă. Doi dintre copiii ei erau de partea Germaniei, în timp ce frații ei din Rusia luptau de partea Puteriilor Centrale. Tehnic, o prințesă germană nu putea rămâne în Franța care era în război cu Germania și nici să se întoarcă la Schwerin, acum inamic al Rusiei ei natale. Anastasia a decis să se stabilească în neutra Elveție.

Și-a petrecut ultimii ani la hotel Savoy din Lausanne, oferindu-și vila din Cannes drept spital pentru ofițerii răniți în război.^[12] Bolșevicii au omorât trei dintre frații Anastasiei, Marele Duce Nicolai Mihailovici, Marele Duce George Mihailoviciși Marele Duce Serghei Mihailovici în timpul Revoluției Ruse. Căderea monarhiei Germaniei de după război a dus la pierderea coroanei pentru fiul ei în Schwerin și pentru fiica ei în Germania.

După război, Anastasia s-a întors în Franța și a trăit la vila Fantasia din Eze, în apropiere de Cannes. În prima săptămână din martie 1922, la scurt timp după ce fusese la petrecerea dată pentru nepotul ei Marele Duce Andrei Vladimirovici, s-a îmbolnăvit. A suferit un atac cerebral și a murit la 11 martie 1922 la vârsta de 61 de ani.

* 1924: Petru Alexandrovici de Oldenburg (Peter Friedrich Georg; 21 noiembrie 1868 – 11 martie 1924) a fost primul soț al Marii Ducese Olga Alexandrovna a Rusiei, sora mai mică a Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.

S-a născut la Sankt Petersburg și a fost singurul copil al Ducelui Alexandru Petrovici de Oldenburg (1844–1932) și a Prințesei Eugenia Maximilianovna de Leuchtenberg (1845–1925). Mama lui era nepoata Țarului Nicolae I al Rusiei prin fiica lui Nicolae, Marea Ducesă Maria Nicolaevna. Tatăl lui era strănepot al Țarului Paul I al Rusiei prin bunica paternă Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei. În familie i se spunea "Petya"

În 1900 a început s-o însoțească la teatru și operă pe Marea Ducesă Olga Alexandrovna care avea 18 ani și era fiica cea mică a Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei.^[1] Cererea lui în căsătorie petrecută anul următor a surprins-o pe Olga care mai târziu a explicat "Am fost atât de surprinsă că tot ce am putea spune a fost 'mulțumesc' ".^[2] Ea a presupus că Oldenburg a fost împins să facă cererea de către ambițioasa sa mamă.^[3] Poate Olga a acceptat cererea în căsătorie pentru a-și câștiga independența față de mama sa sau pentru a evita o căsătorie cu o curte străină.^[1]

Căsătoria a fost anunțată în mai 1901 și a surprins pe mulți deoarece Petru nu manifesta nici un interes pentru femei.^[4]Împărăteasa mamă Maria Feodorovna (Dagmar a Danemarcei) i-a scris fiului ei Țarul Nicolae al II-lea: "Sunt sigură că n-o să CREZI ce s-a întâmplat. Olga s-a logodit cu PETYA și AMÂNDOI sunt foarte fericiți. A trebuit să consimt dar totul s-a petrecut atât de repede și de neașteptat încât încă nu cred."^[5]

La 9 august 1901 (stil nou) cei doi s-au căsătorit la Sankt Petersburg printr-o mare ceremonie la care au participat familia, miniștrii, ambasadorii străini și curtenii.^[6] Luna de miere au petrecut-o pe domeniul Oldenburg în apropiere de Voronezh însă atmosfera era tensionată din cauza cerții dintre Oldenburg și tatăl său în legătură cu jocurile de noroc.^[7] Oldenburg era un cunoscut jucător inveterat.^[8]

Căsătoria lor a rămas neconsumată,^[9] iar Oldenburg era considerat de familie și prieteni drept homosexual.^[10] La doi ani după căsătorie, Olga a întâlnit un ofițer de cavalerie de vârsta ei, Nikolai Kulikovski, de care s-a îndrăgostit.^[11] A cerut divorțul soțului ei însă acesta a refuzat. Totuși, Oldenburg l-a numit pe Kulikovski "aide-de-camp" și i-a permis să locuiască în reședința lui Oldenburg și a Marii Ducese.

La mijlocul Primului război Mondial, după ce au trăit separat doi ani, căsătoria dintre Oldenburg și Olga a fost anulată la 16 octombrie 1916. Olga s-a căsătorit cu Kulikovski luna următoare. După Revoluția rusă din 1917 Oldenburg și mama sa au reușit să scape din Rusia și să se stabilească în Franța.^[13]

S-a recăsătorit cu Olga Vladimirovna Ratkova-Rognova (1878–1929) la 3 mai 1922. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii. A murit la vârsta de 55 de ani în exil la Antibes, Franța.

* 1926: Nicolaas Pieter Johannes Janse van Rensburg (n. 30 august 1864 - d. 11 martie 1926)^[1] a fost un bur sud-african, de asemenea, cunoscut și sub numele Siener van Rensburg, care a fost considerat de unii drept a fi un profet al burilor (populație albă din Africa de Sud).

În consecință porecla lui a devenit „Siener”, care în afrikaans înseamnă „văzător” sau „ghicitor”. Prezicerile sale aparent exacte ale evenimentelor viitoare au fost de obicei înfășurate într-un format patriotic, religios. În timpul celui de-al doilea război al burilor acesta a dobândit o reputație care la făcut să fie un companion de încredere, și consilier al generalului de la Rey și președintelui Steyn. Adevărata măsură a influenței sale asupra acestor persoane este contestată^[4]^[5], deși cei foarte religioși, ca de la Rey, îl considerau un profet al lui Dumnezeu

Viziunile sale despre viitor au început să apară destul de târziu, pe la începutul secolului al XX-lea. Inițial, van Rensburg le-a vorbit oamenilor despre războiul mondial, care urma să se producă și care va avea o mare învinsă, Germania. Imediat după acest război va apărea o mare pandemie, care va ucide milioane de oameni. Era vorba despre gripa spaniolă, care a nimicit până la de 90 de milioane de oameni conform ultimelor estimări^[7].

Nicolaas van Rensburg a văzut viitorul atât de clar încât în previziunile sale se regăsesc numeroase pagini care, conform adepților săi, vorbesc despre^[8]: cel de-Al Doilea Război Mondial, independența Irlandei, Indiei și a țărilor africane, ONU, Noua Ordine Mondială, imoralitatea care va cuprinde întreaga omenire (homosexualitate, prostituție și pedofilie), nașterea unei boli care va ucide milioane de oameni (SIDA), declinul bisericii catolice, catastrofa de la Cernobîl (26 aprilie 1986), Războiul din Golf (1990-91), moartea prințesei Diana (29 august 1997) și alegerea unui cancelar mână de fier în fruntea Germaniei (în 2005).

· 1931: Wilhelm Friedrich Murnau, regizor de film german (n. 1888)
* 1943: Infanta Maria José a Portugaliei (Maria José Joana Eulália Leopoldina Adelaide Isabel Carolina Micaela Rafaela Gabriela Francisca de Assis e de Paula Inês Sofia Joaquina Teresa Benedita Bernardina; 19 martie1857 – 11 martie 1943), a fost infantă a Portugaliei și, prin căsătorie, ducesă de Bavaria. A fost bunica maternă a regelui Leopold al III-lea al Belgiei.

Maria Josepha a Portugaliei și soțul ei, Karl Theodor, Duce de Bavaria, 1914.

Maria José a fost al patrulea copil și a treia fiică a regelui Miguel I al Portugaliei și a soției lui, Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg. Printre surorile ei: Maria Tereza, Arhiducesă de Austria, Maria Ana, Mare Ducesă de Luxemburg, Maria Antónia, Ducesă de Parma. Singurul ei frate a fost Miguel al II-lea, Duce de Braganza.

S-a căsătorit la 29 aprilie 1874 cu Karl Theodor, Duce de Bavaria, fratele mai mic al Elisabetei de Bavaria, mai cunoscută ca "Sissi". Cuplul a trăit la Munchen unde a fondat Herzog Carl Theodor Eye Clinic, care există și astăzi. Împreună au avut cinci copii:

Ducesa Sofia de Bavaria (1875–1957); căsătorită cu Contele Hans Veit zu Toerring-Jettenbach.
Ducesa Elisabeta de Bavaria (1876–1965); căsătorită cu regele Albert I al Belgiei.
Ducesa Maria Gabriela de Bavaria (1878–1912), căsătorită cu Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei.
Ducele Ludwig Wilhelm de Bavaria (1884–1968)
Ducele Franz Joseph de Bavaria (1888–1912)

Maria José a murit în anul 1943 la vârsta de 85 de ani și a fost înmormântată la Bazilica Tegernsee.

· 1950: A murit Heinrich Mann, scriitor german (romanul “Îngerul albastru”); (n.27.03.1871). Ludwig Heinrich Mann (n. 27 martie 1871, Lübeck – d. 11 martie 1950) a fost un romancier german, autorul unor opere cu tematică socială, ale căror nuanțe critice au dus în cele din urmă la exilul lui, în 1933.

· 1955 – A încetat din viaţă Sir Alexander Fleming, bacteriolog englez, descoperitorul penicilinei; (n. 6 august 1881). Sir Alexander Fleming (n. 6 august 1881 – d.11 martie 1955) a fost un bacteriolog scoțian, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină pe anul 1945 împreună cu Ernst Boris Chain și Sir Howard Walter Florey. În anul 1929 a descoperit penicilina produsă de mucegaiul Penicillium notatum. Cercetările au fost reluate în 1939 de un colectiv de la Oxford. În 1940, Fleming, doi biochimiști englezi – Ernest Boris Chain și Norman George Heatley – și un medic australian – Howard Walter Florey – au izolat și preparat în stare purificată și concentrată penicilina, una din marile realizări ale omenirii. A avut lucrări privind lizozimul ca element bacteriolitic prezent în țesuturi și secreții.
* 1957: Contraamiralul Richard Evelyn Byrd, Jr., USN (n. 25 octombrie 1888 – d. 11 martie 1957) a fost un ofițer american de marină, specializat în explorări. A fost un pionier al aviației americane, explorator polar și organizator de logistică pentru expediții polare. Zborurile aviatice în care a servit drept navigator și lider de expediție, au traversat Oceanul Atlantic, un segment din Oceanul Arctic, și o parte din Antarctica. Byrd a susținut că expedițiile sale au fost primele care au ajuns la Polul Nord și la Polul Sud pe calea aerului. Afirmația privind Polul Sud este în general susținută de un consens al celor care au analizat probele. Byrd a primit Medalia de Onoare, cea mai înaltă distincție pentru eroism acordată de Statele Unite.

A fost descendent al uneia dintre primele familii de imigranți europeni din Virginia. Printre strămoșii lui se numărau proprietarii de plantații John Rolfe și soția sa Pocahontas, William Byrd II de la Westover Plantation, care a înființat orașul Richmond, și Robert "King" Carter, guvernator colonial. A fost frate cu guvernatorul Virginiei și senatorul SUA Harry F. Byrd, figură dominantă din Partidul Democrat din Virginia între anii 1920 și 1960; tatăl lor a fost o vreme speaker al Camerei Delegaților din Virginia.

Amiralul Byrd s-a căsătorit (la 20 ianuarie 1915) cu Marie Donaldson Ames (el a botezat un teritoriu antarctic descoperit de el „Țara Marie Byrd” după ea) și împreună au avut patru copii:

Richard Evelyn Jr., (cu nepoții Richard Byrd, Leverett S. Byrd, Ames Byrd și Harry Flood Byrd II)
Evelyn Bolling Byrd Clarke (nepoții Evelyn Byrd Clarke, Marie Ames Clarke, Eleanor Clarke și Richard Byrd Clarke)
Catherine Agnes Byrd Breyer (nepoții Robert Byrd Breyer și Katherine Ames Breyer)
Helen Byrd Stabler (nepoții David Stabler și Ann Blanchard Stabler)

* 1958: Prințesa Ingeborg a Danemarcei (Ingeborg Charlotta Carolina Frederikke Louise; 2 august 1878 – 11 martie/12 martie 1958) a fost prințesă daneză și prin căsătorie prințesă suedeză. A fost a doua fiică și al cincilea copil al regelui Frederick al VIII-lea al Danemarcei și a soției lui Louise a Suediei.

Locul de naștere al Prințesei Ingeborg, Palatul Charlottenlund.

Prințesa Ingeborg s-a născut la 2 august 1878 la Palatul Charlottenlund la nord de Copenhaga ca al cincilea copil al Prințului Moștenitor Frederic al Danemarcei, fiul cel mare al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. Mama ei era Prințesa Louise a Suediei, fiica regelui Carol al XV-lea al Suediei și Norvegiei și a reginei Louise.

În mai 1897, Prințesa Ingeborg s-a logodit cu Prințul Carl al Suediei, Duce de Västergötland. S-au căsătorit la 27 august 1897 în capela de la Palatul Christiansborg din Copenhaga și și-au petrecut luna de miere în Germania. Prințul Carl era al treilea fiu al regelui Oscar al II-lea al Suediei și a reginei Sofia de Nassau. Ingeborg și Carl au avut patru copii:

Prințesa Margareta (25 iunie 1899 – 3 ianuarie/4 ianuarie 1977); s-a căsătorit la 22 mai 1919 cu verișorul ei primar, Prințul Axel al Danemarcei; a avut copii.
Prințesa Märtha (28 martie 1901 – 5 aprilie 1954); s-a căsătorit la 21 martie 1929 cu verișorul ei primar, Olav al V-lea al Norvegiei; este mama actualului monarh al Norvegiei, Harald al V-lea.
Prințesa Astrid (17 noiembrie 1905 – 29 august 1935); s-a căsătorit la 4 noiembrie 1926 cu Prințul Moștenitor Leopold al Belgiei, mai târziu regele Leopold al III-lea; este mama actualului monarh al Belgiei, Albert al II-lea
Prințul Carl (10 ianuarie 1911 – 27 iunie 2003); a făcut două căsătorii morganatice cu contesa Elsa von Rosen și cu Ann Margareta Larsson Kristine Rivelsrud; și-a pierdut drepturile de succesiune și titlurile regale; a avut un singur copil.

În 1947, cu ocazia aniversării căsătoriei sale, soțul ei a admis că nunta a fost complet aranjată de tații lor, iar Ingeborg a adăugat: "M-am căsătorit cu un străin!".

Ingeborg a Danemarcei.

Căsătoria a fost populară, deoarece ea era nepoata popularului rege Carol al XV-lea al Suediei și Norvegiei. S-a spus despre ea că, din toate prințesele străine căsătorite în interiorul casei regale suedeze, probabil ea a fost cea mai potrivită pentru a fi regină consort a Suediei, și pentru primii zece ani din Suedia, aproape a fost: din 1897 până în 1907, regina Sofia s-a arătat rareori la ocazii publice iar Prințesa Moștenitoare Victoria a petrecut cea mai mare parte a timpului în străinătate, astfel încât Prințesa Ingeborg a umplut astfel poziția de prima doamnă la curtea suedeză.

A fost pasionată de sport, în special de patinaj; la expoziția auto de la Stockholm din 1903, ea și Prințul Moștenitor Gustav au făcut o demonstrație spontană, o excursie în mașină la Skåne. În 1908 ea l-a însoțit pe Prințul Wilhelm la nunta cu Marea Ducesă Maria Pavlovna în Rusia.

A trăit o armonioasă viață de familie, iar familia era cunoscută drept "familia fericită". Copiii au primit o educație simplă și au învățat sarcini de uz casnic. Ea și Carl au trăit o viață de familie informală și intimă, împreună cu copiii lor. Ingeborg a creat o atmosferă ușor distractivă față de colegii ofițeri ai soțului ei și a fost admirată pentru felul cum s-a descurcat în fața dificultăților economice întâmpinate atunci când banca în care au investit s-a prăbușit în 1922 și au fost nevoiți să-și vândă casa.

Ingeborg era plăcută și populară în Suedia datorită umorului ei, a personalității ei care intra ușor în dialog, a firii ei vesele și a felul ei informal de a acționa. În 1905, guvernul norvegian a luat în discuție de a-i face rege și regină a Norvegiei însă cuplul a fost ușurat când acest lucru nu s-a întâmplat.

Prințesa Ingeborg este bunica a trei monarhi europeni: regele Harald al V-lea al Norvegiei, regele Baudouin I al Belgiei și regele Albert al II-lea al Belgiei. Prin Prințesa Joséphine-Charlotte a Belgiei, ea este străbunica celui de-al patrulea monarh: Henri, Mare Duce de Luxemburg.

· 1963: Ignat Bednarik, pictor, desenator (n. 1882)

· 1972: John Spencer-Churchill, al 10-lea Duce de Marlborough (n. 1897)
* 1974: Judd Holdren (n. 16 octombrie 1915, lângă Villisca, Iowa - d. 11 martie1974. Los Angeles, California) a fost un actor american cel mai bine cunoscut pentru rolurile sale din serialele Captain Video: Master of the Stratosphere, Zombies of the Stratosphere, The Lost Planet și Commando Cody: Sky Marshal of the Universe realizate în perioada 1951 - 1953.

· 1975 – A murit fizicianul român Eugen Bădărău. A iniţiat în cadrul Institutului de Fizică de la Universitatea din Cernăuţi, primele cercetări din ţara noastră cu privire la descărcările de gaze, fiind un pionier în domeniul fizicii plasmei. Eugen Bădărău (n. 19 septembrie / 2 octombrie 1887, Foltești, Galați; d. 11 martie 1975, București) a fost un fizician român, profesor universitar, director al Institutului de Fizică București, membru al Academiei Române (din 1948). Este considerat fondatorul școlii românești de descărcări electrice în gaze și fizica plasmei.

· 1987 – A murit bizantinologul, teologul şi profesorul roman Ioan Coman; (n.27.11.1902).

· 1988: Harry Brauner, etnomuzicolog și compozitor (n. 1908)

* 1992: Richard Brooks (n. 18 mai 1912, Philadelphia, Pennsylvania – d. 11 martie 1992, Beverly Hills, California; de fapt Ruben Sax) a fost un scenarist, producător de film și regizor american.
Brooks a urmat cursurile școlii West Philadelphia High School, și pe urmă a studiat la universitatea Temple. Un timp scurt timp a lucrat la emisiunea unui post de radio, ca și regizor de teatru. Ulterior a scris scenarii pentru diferite filme. Din anul 1962 este regizor și producător de filme cinematografice.

· 1993: Dan Simonescu, bibliolog, istoric și critic al literaturii române vechi (n. 1902)

· 1996: Jean Rânzescu, regizor al teatrului de operă (n. 1909)

· 1997: Radu Negru, critic de artă, eseist (n. 1933)

· 2001: Zahu Pană, poet și ziarist de naționalitate aromână

· 2002: Rudolf Hell, om de știință, considerat inventatorul faxului

· 2002: James Tobin, economist american, laureat Nobel (n. 1918)
* 2003: Ludmila Vasilevna Erofeeva (în rusă Людмила Васильевна Ерофеева; n. 13 septembrie 1937,^[1] Tver, Rusia – d. 11 martie 2003, Chișinău, Moldova) a fost o cântăreață de operă (soprană) din Republica Moldova, originară din Rusia.

A absolvit Școala de muzică pentru copii „Musorgski” (în 1951) și Școala de muzică din Kalinin, actualmente Tver (1951–1955),^[2] cât și Institutul Muzical Pedagogic „Gnesin”^⁠(d) din Moscova (1955–1960) la profesorii N. Verbova și O. Fiodorovskaia-Slavinskaia.^[3]

Din 1960 și până la destrămarea Uniunii Sovietice (1989), a fost solistă a Operei Naționale din Chișinău. Printre rolurile jucate se numără:^[3]

Marfa în Mireasa țarului^⁠(d) de Nikolai Andreievici Rimski-Korsakov;
Rozina în Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini;
Margareta în Faust de Charles Gounod;
Iolanta în Iolanta^⁠(d) de Piotr Ilici Ceaikovski;
Prilepa în Dama de pică, idem;
Violetta în Traviata de Giuseppe Verdi;
Desdemona în Otello, idem;
Leonora în Trubadurul, idem;
Adele în Liliacul de Johann Strauss;
Arsena în Voievodul țiganilor, idem.

Erofeeva a interpretat și lucrări ale compozitorilor autohtoni Ștefan Neaga, Eugen Coca, A. Stârcea, V. Rotaru ș.a.^[3] A întreprins turnee artistice în Marea Britanie, Egipt, Bulgaria și alte țări, a cântat în mai multe teatre ale Uniunii Sovietice, mai ales în orașul său natal Tver.^[2]

A primit titlurile de Artistă Emerită a RSSM (1963), Artistă a Poporului din RSSM (1967), Artistă a Poporului din URSS(1976), cât și Ordinul „Insigna de Onoare”^⁠(d).^[4]

Ludmila a murit la Chișinău la 11 martie 2003.^[5] A fost înmormântată la Cimitirul Armenesc.

* 2005: Mircea Dumitrescu (n. 3 septembrie 1926 – d. 11 martie 2005) a fost un critic de film și eseist.^[1]^[1]^[2] În perioada 1970–2005, Mircea Dumitrescu a susținut un Curs de limbaj cinematografic (axat pe istoria, teoria și estetica artei cinematografice) însoțit de proiecții de filme, în principalele centre universitare ale țării: București, Iași, Tg. Mureș, Cluj, Timișoara, Craiova, Brașov. În timpul vacanțelor, cursul este continuat în taberele studențești de la Izvorul Mureșului, Slănic-Moldova și Costinești.

Printre oamenii care l-au apreciat se regăsesc nume precum Mircea Daneliuc, Victor Rebengiuc, Alex Leo Șerban și Mihnea Columbeanu.^[2]

Din 1993 , este președintele Federației Române a Cinecluburilor Cinemateca, pe care el însuși a înființat-o.

Din 1992, Mircea Dumitrescu colaborează cu articole, recenzii și eseuri cinematografice la „Tribuna” (Cluj), „Timpul” (Iași), „Tribuna Ardealului” (Cluj), „Alternativa” (Brașov), „Monitorul” (Iași), „Util Expres” (Brașov), „Transilvania Expres” (Brașov), „Argument” (Cluj), „Cuvântul libertății” (Craiova), „Jurnal de Mureș” (Tg. Mureș), „Monitorul de Suceava” (Suceava), „Jurnal de Vrancea” (Focșani), „Biserica și problemele vremi” (Iași), „Tex–Caleidoscop” (Brașov), „Transilvania Jurnal” (Brașov), „Ideea creștină” (Iași), „Adevărul de Cluj” (Cluj), „Gazeta de Transilvania” (Brașov), „Cotidianul – Week-end” (București), Revista Respiro. Colaborează la posturile de televiziune TVS Holding (Brașov) și Europa Nova (Iași).

· 2006 – A murit Slobodan Miloşevici, ex-preşedinte al Serbiei şi Muntenegrului. Ales preşedinte al fostei Republici Iugoslavia, în 1992 dizolvă această republică – creaţie a lui I. B. Tito – şi înfiinţează Republica Federativă Iugoslavia, alcătuită din Muntenegru şi Serbia. Lui i se atribuie responsabilitatea pentru izbucnirea conflictului din Kosovo şi pentru bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei. In anul 2000, preşedinţia republicii este preluată de Voislav Kostunita, Occidentul condiţionând acordarea oricărui sprijin financiar noii administraţii de la Belgrad de arestarea lui Milosevici şi predarea lui către Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie. La 12.02.2002 a început la Haga, procesul fostului preşedinte iugoslav, acesta murind în celula sa din închisoarea TPI in urma unei complicatii cardiace; (n.20.08.1941).
* 2009: Matilda Caragiu Marioțeanu (n. 20 iulie 1927, Hrupișta, Grecia - d. 11 martie 2009, București, România) a fost un lingvist român, specialistă în dialectologie, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române din anul 1993 și membru titular din 2004. Era sora actorului Toma Caragiu.
Matilda Caragiu Marioțeanu s-a născut la 20 iulie 1927 în Hrupiști (Argos Orestikon), oraș situat în provincia Macedonia din nordul Greciei. Părinții ei erau aromâni (macedo-români/ macedo-vlahi) emigrați în 1928^[2] în com. Sarsânlar, jud. Durostor — Dobrogea Nouă. În 1940 s-au refugiat ca urmare a cedării Cadrilaterului (județele Durostor și Caliacra) Bulgariei. Între 1940-1941 familia Caragiu a locuit în Oltenița, din 1941 până în 1944 la Bacău, între 1944-1947 la Ploiești, iar din 1947 în București. La 11 martie 2009, Matilda Caragiu Marioțeanu a încetat din viață la București

Între 1933-1938 Matilda Caragiu Marioțeanu a urmat cursurile școlii primare din comuna Sarsânlar și orașul Silistra. A urmat liceul, într-o prima parte, la Silistra și l-a continuat la Bacău și Ploiești. În perioada 1947-1951 a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie, secția Limba și Literatura Română. În vara lui 1947 și-a obținut licența cu o lucrare despre „Influența dacoromână asupra graiului unei familii aromâne din Republica Populară Română”.

În anii următor a obținut mai multe titluri printre care:

Doctor în științe filologice în februarie 1967 cu teza „Fono-morfologie aromână. Studiu de dialectologie structurală”, conducător științific fiind Acad. Al Rosetti (publicată în 1968);
membru corespondent al Academiei Române (din 12 noiembrie 1993);
membru corespondent al Societé de Langue et de Littérature wallonnes, Belgia (din 2000);
membru titular al Academiei Române (din 2004);

La 1 octombrie 1999 a primit titlul de Profesor Universitar Onorific pentru îndelungata și prestigioasa activitate didactică și științifică desfășurată la catedră, distincție oferită de Senatul Universității din București.

Din 1950, încă studentă fiind, a început să predea la Facultatea de Litere, Universitatea din București. Aici a ținut un curs de dialectologie, urmând ca ulterior să țină cursuri de istorie a limbii române, gramatică istorică, gramatică comparată a limbilor romanice și așa mai departe. În perioada 1951-1982 trece prin toate gradele didactice, până la cel de profesor universitar. Între 1970-1973 este profesor-invitat la Universitatea din Salzburg, Austria, la „Institut für romanische Philologie”. S-a pensionat în 1982.

Matilda Caragiu Marioțeanu

· 2014: Doru Tureanu, sportiv român (n. 1954)

* 2018: Geta Caragiu (căsătorită Gheorghiță), (n. 6 august 1929, Argos Orestiko, în greacă: Άργος Ορεστικό sau Hrupisti - d. 11 martie 2018, București)^[1] a fost o sculptoriță română de expresie postcubistă.

S-a născut într-o familie de aromâni (Nico Caragiu și Atena Papastere Caragiu) originară din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, regiunea Epir. Familia Caragiu s-a stabilit la Ploiești, pe str. Rudului 144.^[2]

Geta a avut un frate, actorul Toma Caragiu, și o soră, Matilda Caragiu (căsătorită Marioțeanu), (n.1927 - d.2009), care a ajuns o respectată lingvistă, membră a Academiei Române.^[3]

Geta Caragiu are doi fii, Dragoș și Ștefan

* 2018: Karl Lehmann (n. 16 mai 1936, Sigmaringen, Germania Nazistă^[1] – d. 11 martie 2018,^[2] Mainz, Germania^[2]) a fost un cardinal german, episcop al Diecezei de Mainz între 1983-2016. Între 1987-2008 a fost președinte al Conferinței Episcopale Germane (Deutsche Bischofskonferenz).

În data de 28 aprilie 2004 i-a fost conferit titlul de doctor honoris causa al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, la propunerea Facultății de Teologie Ortodoxă.^[3] Cu o zi înainte, pe 27 aprilie 2004, a avut o întrevedere cu patriarhul Teoctist, care i-a mulțumit pentru susținerea financiară și morală a traducerii și publicării în limba germană a operei lui Dumitru Stăniloae.^[4]

* 2020: Lucian Bolcaș (n. 15 aprilie 1942 – d. 11 martie 2020^[1]) a fost un avocat în Baroul București și politician român, fost vicepreședinte al PRM, deputat al Parlamentului României în legislaturile 2000-2004, 2004-2008. În legislatura 2000-2004, Lucian Bolcaș a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Belgiei și Statul Kuwait iar în legislatura 2004-2008 a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Ungaria și Republica Italiană.

Lucian Bolcaș a fost exclus din PRM, la data de 9 martie 2010, motivația Biroul Permanent al acestui partid fiind „trădarea intereselor partidului și declarațiile publice din ultima vreme, în contradicție cu deciziile și punctele de vedere ale formațiunii”.^[2]

În data de 30 septembrie 2010 Lucian Bolcaș s-a înscris în PSD.^[3] Acesta s-a stins din viață în data de 11 martie 2020.

Date personale
Lucian Bolcaș
Născut	15 aprilie 1942
Decedat	11 martie 2020 (77 de ani)^[1]
Cetățenie	România
Ocupație	politician avocat
Membru al Camerei Deputaților a României

Partid politic	PSD