5. /26 MARTIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ - ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
Odovania praznicului Bunei Vestiri;
Soborul Sf Arhanghel Gavriil;
Sf Mc Montanus, preotul și soția sa, Maxima;
Sf 26 Mucenici din Goția/Dacia;
Duminica a 4-a din Post - a Sf Cuv Ioan Scărarul - Vindecarea fiului lunatic - Predica de pe munte: Fericirile
Odovania praznicului Bunei Vestiri
Termenul de „odovanie”, de origine slavonă, reprezintă, conform „Dicţionarului enciclopedic de cunoştinte religioase” de Ene şi Ecaterina Branişte, sfârşitul sau încheierea unui praznic împărătesc. „Începând de prin sec.IV, Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărăteşti şi chiar ale unor sfinţi să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit. De aceea, pentru pregătirea sufletească a credincioşilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare, numit pre-serbare sau înainte-prăznuire, iar după ziua stabilită a sărbătorii să fie şi o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire=odovanie”.
Praznicul Bunei Vestiri este însoţit de dezlegarea la peşte, iar Odovania presupune dezlegare la vin şi ulei. O explicaţie pentru aceste dezlegări poate fi ideea de a-L imita pe Hristos, care, după Învierea Sa, a mâncat peşte fript şi fagure de miere: „Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor” (Luca 24, 41-43).
Dezlegarea la untdelemn ne aminteşte că uleiul este o hrană săţioasă, bogată în calorii. Adesea, credincioşii nu sunt conştieniţi de importanţa abţinerii de la utilizarea uleiului, deşi postul înseamnă tocmai dezrobirea trupului de patimi, respectiv renunţarea la alimente cu aport caloric ridicat. În cartea Psalmilor, David afirma: „Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului” (Ps. 108, 23).
Aşadar, Odovania praznicului Bunei Vestiri constituie prilejul de a reflecta asupra „înştiinţării” destinate nouă, nu doar Maicii Domnului, privind mântuirea şi iertarea păcatelor noastre, în asociere cu rugăciunea şi postul.
Soborul Sf Arhanghel Gavriil
Acest înger s-a arătat femeilor mironosițe șezând pe piatra mormântului și spunându-le despre învierea cea din mormânt a lui Hristos.
Pe binevestitorul mântuirii noastre, pe marele slujitor al lui Dumnezeu, pe trimisul cel purtător de bucurie la Preacurata Fecioară Maria, pe Arhanghelul Gavriil, se cuvine să-l lăudăm cu cântări, alcătuindu-i sobor de prăznuire a doua oară, pentru că întâiul sobor al acestuia se prăznuiește a doua zi după Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, adică la 26 martie, iar acum, iarăși același sobor al lui se înnoiește întru Sfânta Biserică și iarăși se pomenesc și se preamăresc arătările lui cele minunate care s-au făcut prin dumnezeiasca poruncă.
Acesta l-a învățat pe Moise în pustie scrierea cărților, spunându-i lui începutul facerii lumii, zidirea lui Adam – omul cel dintâi –, viața aceluia și a celor ce au fost după dânsul. L-a învățat a scrie despre toți anii și neamurile cele de mai înainte, despre potop și despre despărțirea limbilor. L-a mai povățuit pe el să înțeleagă rânduiala corpurilor cerești, stihiile, aritmetica, geometria și toată înțelepciunea. Acesta a tâlcuit Proorocului Daniil vedeniile cele minunate, care erau să fie mai pe urmă pentru împărați și împărății, și care se închipuiau prin felurite fiare. I-a mai spus lui despre eliberarea poporului lui Dumnezeu din robia Babilonului și despre vremea venirii celei dintâi a lui Hristos în lume, prin întruparea cea din Preacurata Fecioară.
Acesta s-a arătat Sfintei și dreptei Ana, care se tânguia între pomii cei din grădină pentru nerodirea sa, rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu; și a zis către dânsa: „Ano, Ano, rugăciunea ta s-a auzit și suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu. Deci, iată, vei zămisli și vei naște pe fiica cea binecuvântată, întru care se vor binecuvânta toate semințiile pământului. Numele ei va fi Maria și prin ea se va da mântuirea lumii". Asemenea s-a arătat și Sfântului și dreptului Ioachim, care postea în pustie. Și i-a spus același cuvânt ca și Sfintei Ana, că vor naște pe fiica cea mai aleasă din veci, pentru a fi Maica lui Mesia, Care avea să vină spre izbăvirea neamului omenesc.
Acest mare arhanghel, când s-a născut dumnezeiasca pruncă din părinții cei neroditori, i-a fost păzitor pus de Dumnezeu, iar când a fost dusă în biserică, el o hrănea, aducându-i hrana cea de toate zilele. Acesta s-a arătat Sfântului Zaharia arhiereul, stând de-a dreapta lui în timpul cădirii altarului, și i-a binevestit dezlegarea nerodirii Elisabetei, femeia lui cea îmbătrânită de zile multe, și nașterea Sfântului Ioan Înaintemergătorul Domnului, și a legat cu amuțire limba celui ce nu credea, până la vremea împlinirii cuvintelor sale.
Acest înaintestătător al Domnului, trimis fiind de Dumnezeu în Nazaret, a stat înaintea Preasfintei Fecioare, care era logodită cu bătrânul Iosif, și i-a binevestit ei zămislirea Fiului lui Dumnezeu, prin umbrirea și lucrarea Sfântului Duh. Acesta i s-a arătat și lui Iosif în vis, încredințându-l despre Fecioara cea neispitită de nuntă, cum că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.
Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, Gavriil, acest înger al Domnului, s-a arătat noaptea păstorilor care străjuiau împrejurul turmelor, și le-a zis:Vă binevestesc o bucurie mare, căci astăzi s-a născut Mântuitorul lumii! Apoi îndată a cântat cu mulțimea oștilor cerești:Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
Despre acest înger se mai povestește că s-a arătat din cer Mântuitorului Hristos, mai înainte de patima Lui cea de bună voie, pe când se ruga în grădină, de vreme ce numele acesta de Gavriil se tâlcuiește puterea lui Dumnezeu; de aceea și Gavriil, arătându-i-se Domnului nostru Iisus Hristos, îl întărea, ca cel ce are pe lângă alte slujiri ale sale și aceasta: a întări pe cei ce sunt în nevoințe. Iar Domnul nostru, fiind atunci în nevoințe și rugându-se mai fierbinte, avea trebuință de întărire.
Acest înger s-a arătat femeilor mironosițe șezând pe piatra mormântului și spunându-le despre învierea cea din mormânt a lui Hristos; pentru că cel ce a fost binevestitor al zămislirii și al Nașterii Domnului, acela s-a arătat vestitor și al Învierii Lui. Acesta s-a arătat și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe când se ruga în Muntele Eleonului, vestindu-i despre apropierea cinstitei ei adormiri și de mutarea ei de la cele pământești la cele cerești; și i-a dat ei o stâlpare purtătoare de lumină din rai.
Aceste multe arătări ale Arhanghelului Gavriil, atât din Legea cea veche cât și din cea nouă, pomenindu-le Sfânta noastră Biserică și știind mijlocirea cea neîncetată a acestuia către Dumnezeu pentru neamul omenesc, alcătuiește acum prăznuire sobornicească, pentru ca poporul lui Dumnezeu să se deștepte spre osârdie, ca totdeauna să alerge cu căldură spre apărarea și ajutorul mijlocitorului celui atât de mare și de binefăcător al neamului omenesc, și ca să ia, cu rugăciunile lui, iertare de păcate de la Hristos Domnul, Mântuitorul nostru.
Notă: Despre Sfântul Arhanghel Gavriil, vezi cuvântul mai pe larg în 26 ale lunii martie, în care zi se săvârșește întâiul lui sobor. Iar pentru care pricină s-a așezat acest al doilea sobor, de aceasta nu avem înștiințare, negăsindu-se nimic în scripturile vechi bisericești. Se pare însă că atunci când în Constantinopol și în celelalte tari grecești s-au zidit cinstite biserici prin felurite locuri în numele acestui Sfânt Arhanghel, atunci și prăznuirea soborului său cel pus în Postul Mare după Buna Vestire, s-a mutat la această zi a lunii, deoarece atunci vremea Marelui Post oprește prăznuirea cea cu dezlegare la toate; iar acum se poate săvârși aceasta mai cu libertate. Precum și pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care s-a pristăvit în 14 zile ale lunii septembrie, în ziua înălțării Cinstitei Cruci, pentru praznicul și postul ce se ține în acea zi, s-a mutat la 13 ale lunii noiembrie.
Sf Mc Montanus, preotul și soția sa, Maxima
Uluit de curajul celor doi soți, guvernatorul glăsui tulburat: „Voi, creștinii, sunteți nebuni, nu prețuiți viața!”. Folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Preotul Montanus zise: „Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți.”
Edictele de persecutare a creștinilor, de la începutul veacului al IV-lea, prevedeau dărâmarea locașurilor lor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărților sfinte și distrugerea arhivelor, pierderea averii și funcțiilor de stat pe care le deținuseră credincioșii, exilul și pedepsirea aspră a clericilor care nu apostaziază de la credința în Hristos.
Al patrulea edict de persecuție, din ianuarie-februarie 304, smuls lui Dioclețian de Maximian Galeriu, era și mai aspru decât cele trei publicate mai înainte, căci el imita edictul împăratului Deciu din 249, acela care declarase război general creștinismului până la nimicirea lui totală.
Prevederile de mai sus s-au aplicat cu cea mai mare strictețe în părțile răsăritene și în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, unde domneau Dioclețian, cu reședința la Nicomidia, în provincia Bitinia, și ginerele său, Galeriu, care-și avea reședința la Sirmium (azi Mitrovița, în Serbia), în provincia romană Pannonia Inferior. De aceea numeroși creștini și clerici au căzut martiri în greaua prigoană dezlănțuită de către cei doi împărați.
Măsurile de persecuție ale celor patru edicte s-au aplicat și în cetatea Singidunum (azi Belgrad), așezată pe Dunăre, în provincia amintită, locuită atunci de strămoșii noștri daco-romani. Astfel, la 26 martie 304, a pătimit pentru credința în Domnul Hristos preotul daco-roman Montanus și soția sa, Maxima.
Martiriul lor s-a petrecut astfel: văzând Preotul Montanus că mai-marele cetății Singidunum face începutul prigonirii slujitorilor lui Hristos, și-a adus aminte de cuvintele Domnului, Care a spus: «Iar când vă vor urmări în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă» (Matei 10, 22). El a plecat deci din Singidinum la Sirmium, reședința prefecturii în care locuia, unde l-au prins prigonitorii și l-au adus în fața lui Probus, guvernatorul Pannoniei Inferior.
Iar acesta, stând pe scaunul de judecată, a început cercetarea Preotului Montanus, întrebându-l cum se numește, dacă este creștin și ce îndeletnicire are. Slujitorul altarului a răspuns cu curaj că este creștin și preot al Bisericii lui Hristos din Singidunum.
Probus l-a îndemnat să se supună poruncilor împăraților și să aducă jertfă zeilor. Preotul Montanus a răspuns astfel: «-Cine cinstește pe zei și nu pe Dumnezeu va fi smuls din rădăcină». Guvernatorul insistă în continuare: «-Împărații prea-îndurători au poruncit ori să aduci jertfe, ori să fii pus la chinuri». Fiind silit să aleagă între călcarea legilor sfinte și schingiuire, slujitorul Domnului a mărturisit neclintit credința sa creștină: «-Eu am primit învățătura să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor». La amenințarea repetată cu caznele, Montanus a răspuns: «-Mă bucur dacă ai să faci așa ceva, ca să mă aflu și eu părtaș la Patimile Domnului meu, Iisus Hristos».
Probus a poruncit să fie pus la chinuri numaidecât; și pe când îl schingiuiau cu cruzime, el îl întrebă: «- Ce zici, Montanus, aduci acum jertfă zeilor?». Iar preotul replică senin: «Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia mereu I-am jertfit».
Atunci Probus, văzând tăria și îndelunga răbdare a desăvârșitului preot, a chemat pe Maxima, soția acestuia, crezând, nelegiuitul, că femeia, mai slabă din fire fiind, se va înduioșa de chinurile soțului ei și-l va îndemna să jertfească zeilor. Dar spre uimirea păgânului, Maxima preoteasa a cerut să fie și ea dusă la munci, ca să se facă părtașă la Patimile Mântuitorului.
Uluit de curajul celor doi soți, guvernatorul glăsui tulburat: «- Voi, creștinii, sunteți nebuni, nu prețuiți viața!». Folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Preotul Montanus zise: «-Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți» (I Cor. 1,27).
Guvernatorul Probus a stăruit pe lângă Montanus să jertfească, spre a nu fi chinuit și mai rău. Dar acesta a consimțit: «- Fă ce vrei; ai să vezi câtă răbdare îmi va da mie Domnul Iisus Hristos împotriva curselor tale». Probus, văzând răbdarea și stăruința Preotului Montanus și a soției sale, Maxima preoteasa, în credința Domnului și Mântuitorului Hristos, a dat hotărârea aceasta: «- Poruncesc ca Montanus și Maxima să fie aruncați în râu, fiindcă s-au arătat nesupuși poruncilor împărătești».
Iar fericitul Montanus și soția sa Maxima, auzind această hotărâre de moarte, ca și cum ar fi primit un dar neprețuit, slăviră pe Dumnezeu: «- Mulțumim Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai dat răbdare și ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veșnică».
Și pe când slujitorii demonilor au ajuns cu ei la malul râului Sava, la vărsarea lui în Dunăre, și le-au legat câte o piatră de gât, înainte de a-i arunca, robul lui Dumnezeu ridicându-și mâinile către cer s-a rugat și mai fierbinte: «-Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primește sufletele robilor Tăi, Montanus și Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporește, Doamne, și apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum și de prin toate văile Dunării. Cu ochii minții văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană».
Astfel, nelegiuiții înecară în râul Sava pe cei doi neînfricați fii ai Bisericii. Valurile apelor traseră la maluri moaștele lor preacinstite. Iar credincioșii, întru ascuns, le ridicară și păstrară trupurile lor cu scumpătate, ca pe niște odoare de mare preț.
În acest chip au primit cununa de martiri robul lui Dumnezeu, Sfântul Montanus, preotul bisericii din Singidunum, împreună cu soția sa, Maxima preoteasa, pe vremea păgânului stăpânitor Dioclețian și a cârmuitorului Probus, împărățind în veci Domnul Iisus Hristos.
Pomenirea acestora cu laude se face, după rânduiala creștină, în ziua trecerii lor în lumea drepților (Pr. Prof. Nicolae M. Popescu, Viața Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, în Preoți de mir adormiți în Domnul, București, 1942, p. 6-10 ; Pr. prof. I. Rămureanu, Martiriul Sfântului Montanus prezviterul din Singidunum, un preot daco-român, cu bogată bibliografie, în Actele martirice, București, 1982, p. 184-189).
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 141-143 Sfântul Montanus, preotul și soția sa, Maxima.
Sf 26 Mucenici din Goția/Dacia
Acești sfinți au trăit pe vremea lui Iungurih, împăratul goților și a lui Grațian, împăratul romanilor. Iar pentru dragostea lui Hristos au primit cununa muceniciei prin foc, atunci când Iungurih a dat poruncă să se dea foc bisericii în care se găseau adunați la rugăciune cei douăzeci și șase de sfinți mucenici.
Sfinții 26 de mucenici au pătimit în Goția, din care doi au fost preoți: Vatus și Virca; cu acesta din urmă au pătimit și doi fii și trei fiice ale lui; apoi unul, Aprilla, a fost monah; unsprezece au fost mireni: Avip, Agna, Riax, Igatrax, Iscoos, Sila, Sighita, Suiril, Seimvla, Terma, Filga; și șapte femei: Ana, Alla, Varis, Moico, Mamica, Birgo și Animais.
Acești sfinți au trăit pe vremea lui Iungurih, împăratul goților și a lui Grațian, împăratul romanilor. Iar pentru dragostea lui Hristos au primit cununa muceniciei prin foc, atunci când Iungurih a dat poruncă să se dea foc bisericii în care se găseau adunați la rugăciune cei douăzeci și șase de sfinți mucenici. Tot atunci s-a mai întâmplat să ardă și un om oarecare, al cărui nume nu s-a păstrat, care aducea prinosul lui la altar.
Duminica a 4-a din Post - a Sf Cuv Ioan Scărarul - Vindecarea fiului lunatic - Predica de pe munte: Fericirile
Ev Matei 4, 25; 5, 1 - 12
În vremea aceea mulţimi multe mergeau după Iisus, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit pe munte şi, aşezându-Se, ucenicii Lui au venit lângă Dânsul; iar El, deschizându-Şi gura, Îi învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi veţi fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.
Ap Efeseni 5, 8 - 19
Fraților, altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr, încercând ce este bineplăcut Domnului. Și nu fiți părtași la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiți-le pe față. Pentru că, cele ce se fac întru ascuns de ei, rușine este a le și grăi. Iar tot ce este pe față se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea, zice: «Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos». Deci, luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele sunt rele. Drept aceea, nu fiți fără de minte, ci înțelegeți care este voia Domnului. Și nu vă îmbătați de vin, în care este pierzare, ci vă umpleți de Duhul. Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre.
Predică la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) - Despre credință și îndoială - Pr. Ilie Cleopa
Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică.
Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină sau desăvârșită este credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul). Această sfântă și dreaptă credință, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).
Să știți, frații mei, că sunt multe feluri de credințe pe pământ care nu aduc mântuirea sufletului, ci și la piezare îl duc. Așa sunt credințele păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în visuri și vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința cea deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o propovăduiește Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție apostolică și patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).
Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade ecumenice și la cele locale. Prin învățăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mântuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinței Ortodoxe. Când pe Sfântul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: "Nu! Biserica a primit învățătura sa de la Hristos Dumnezeu și această învățătură eu sunt dator s-o apăr chiar cu prețul vieții mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rânduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios și neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viața mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel neprețuit al credinței contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioși și eretici. Adevărurile dreptei credințe au fost păstrate în totalitatea și curăția lor cu multe jertfe omenești și cu mari valuri de sânge creștin".
Când milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni, învățați și filosofi din primele veacuri ale creștinismului și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba dreptei credințe, având în ea adevărul. Toți care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții nu vor avea parte de Hristos și nu vor moșteni împreună cu sfinții Lui cereasca împărăție.
Credința deplină și tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credința care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică și nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfântul Apostol Pavel zicând: “De aș avea darul proorociei și orice știință și de aș avea totă credința încât să pot muta și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“ (I Corinteni 13, 2). Încă să știm, fraților, că dreapta noastră credință cea deplină și tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică până la ultima noastră suflare. În această privință avem mii și milioane de pilde lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L-au mărturisit și, pentru dragostea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdând până la moarte înfricoșătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi aduce câteva exemple din viața Bisericii.
Primul exemplu de jertfă totală pentru mântuirea lumii și pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pământ a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veșnice ale dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe pământ ca Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria prin întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu și mamă, zicându-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: “Iată mama ta!“ (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.
Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintâi rugătoare pentru noi toți înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, când a spus: “Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38).
Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credință și Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind venirea Mântuitorului în lume și apropierea Împărăției Cerurilor? Nu au răbdat ei atâta prigonire și temniță și moarte martirică pentru Hristos și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de suferinzi cu puterea credinței, chemând numele lui Hristos? Nu au dărâmat ei capiștile idolești și în locul lor au înălțat biserici creștine?
Astfel, ce vom vorbi de credința plină de râvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: “Amin zic ție, tu ești Petru și pe această piatră voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mântuitorul din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și martir. Deci, cum vom lăuda credința de foc a Sfântului Pavel, dragostea lui pentru mântuirea păgânilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui, înțelepciunea lui și răbdarea lui, bătăile, temnița și lanțurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălțat de Duhul Sfânt până la al treilea cer? Oare nu el a spus că “după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori - adică ereticii -, care nu vor cruța turma?“ (Fapte 20, 29).
Cine poate spune cu câtă dragoste și fierbinte credință au slujit Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe câte bătăi și torturi și lanțuri au pătimit pentru Hristos Sfinții Mucenici? Căci cu cât îi chinuiau păgânii mai mult, ei mai tari se făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decât să se lepede de El. Cine știe dintre muritori numărul și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția lor și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri?
Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu? Sau se certau pentru întâietate? Sau se pârau unii pe alții, sau urmăreau averi și scopuri pământești în Biserică? Sau se îndoiau în credință și schimbau după plac și după mintea lor învățătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credința lor dreaptă și statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; fețele și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfințenia vieții lor; mâinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici și la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada așteptau cu bucurie dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos.
Aceeași credință tare până la jertfă și viață îngerească au dus pe pământ toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor scriau cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau pe eretici și izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sunt trecuți ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul.
Ce putem spune de părinții și înaintașii noștri care au păstrat cu atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pământul țării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ștefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol și a înălțat 48 de biserici și mânăstiri. Să pomenim și pe domnul martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care și-au vărsat sângele pentru Hristos departe de țară. Să amintim și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai dreptei credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s-au nevoit în Carpați, în pădurile și mânăstirile noastre.
Nu putem uita nici pe bunii noștri părinți și țărani credincioși de la sate. Oare câți erau mai credincioși decât ei? Cine se ruga mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și mamele noastre blânde și evlavioase de prin sate?
Toate acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în țara noastră credința în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbați sfinți, trăitori adevărați în Hristos și apărători ai credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor îndoielnici și slabi în credință.
Împotriva credinței adevărate și puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în pildele Sale. Și care au fost acestea? La începutul creștinismului s-au ridicat creștini iudaizanți, care voiau să amestece credința curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinței propovăduite de Mântuitorul și de Apostoli, împărați păgâni romani, care prin grele persecuții sângeroase căutau să-i întoarcă pe creștini din nou la idolatrie.
Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot felul de eresuri, secte și curente filosofice păgâne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai târziu s-au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credințe și convertirea ortodocșilor la eresul lor. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărâmițare a Bisericii lui Hristos, iar alții au dispărut fără urme.
Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieții dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi și noi arme și ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredința în Dumnezeu care, luând locul păgânismului, încearcă să slăbească credința tare și curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul necredincioșilor.
Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinței vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creștinii îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creștinii îndoielnici merg la biserică numai când sunt bolnavi, când au dușmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga și acasă sau că se roagă preoții pentru ei. Aceștia se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul preoției, și de sfințenia Sfintei Împărtășanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulți credincioși și îi aruncă în deznădejde, în gânduri negre, în secte, în sinucidere. Căci și creștinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credință o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții sunt mereu tulburați, îngândurați, gata oricând de ceartă și chiar de răzbunare.
O imagine clară a îndoielii noastre în credință o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întâi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mântuitorul întârzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinței tatălui copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne, de poți ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!" Atunci Hristos i-a răspuns: “De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios.“ Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil și l-a vindecat.
Oare câți dintre creștinii noștri nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu când sunt în suferință și necaz? Câți nu vin la biserică și se roagă mai mult din interese pământești, zicând cam aceleași cuvinte îndoielnice: "Doamne, dacă ești bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă poți și vrei, vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!" Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!
Dacă vrem să ne mântuim și să fim miluiți de Hristos, să avem credință tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios! Să avem credință puternică și toate le vom dobândi.
Îndoiala în credință a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credință a creat atâtea secte și a adus dezbinarea în Biserică, în familie și peste tot. Cum ne putem întări în credință ca să scăpăm de îndoială și de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune și post, prin deasă spovedanie și împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a răspuns Mântuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: “Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puțina voastră credință“ (Matei 17, 19-20). “Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune și cu post!“ (Marcu 9, 28-29).
Vedeți ce ne răspunde Hristos? Vedeți puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeți puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alții se roagă, dacă nu vor să postească. Uniți rugăciunea cu postul, mergeți regulat la Sfânta Liturghie, spovediți-vă curat, mai ales acum în Sfântul și Marele Post. Împăcați-vă, ajutați-vă în greutățile vieții și creșteți-vă copiii în credință și frică de Dumnezeu, ca să nu fie robiți de diavolul prin păcatele tinereții. Doar vedeți câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători și răi.
De ne vom ruga cu credință și cu post, vom dobândi cererile noastre și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Amin.
Vindecarea fiului lunatic – Comentarii Patristice
Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.
Duminica a 4-a din Post (vindecarea fiului lunatic – Ev. Marcu 9,17-32)
(Mc. 9, 18) Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.
După ce aceste duhuri și-au pierdut simplitatea ființei și perfecțiunea dintâi a naturii lor, s-au umplut de tot de ticăloșenie. Căci, după ce s-au dat pe sine de tot pierzaniei, diavolii și-au făcut din pierderea oamenilor și aducerea lor în aceeași stare ca a demonilor, singura lor lucrare. Ei înșiși fiind întruchiparea patimilor, se seamănă pe sine ca patimi în alții. Atunci când le poruncim în numele singurului Dumnezeu adevărat, mizerabilii și împietriții împotriva propriei voințe, se cutremură și fie fug din trupurile pe care le stăpânesc, fie pleacă încetul cu încetul, după credința celui cuprins, fie după harul doctorului.
(Miniciu Felix, Octavius 24-27, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mc. 9, 20) Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
Deși băiatul este cel care a căzut la pământ, diavolul dintr-însul este cel care se afla în chinuri. Băiatul era doar zguduit, în timp ce ticălosul duh era pedepsit de către Marele Judecător. Captivul a fost reținut iar tâlharul a fost osândit.
Așadar, prin chinurile pe care le îndura trupul băiatului, s-a arătat pedeapsa pe care a suferit-o diavolul.
(Petru Hrisologul, Predica 51, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mc. 9, 22) Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.
Sfânta Scriptură ne arată că acest tată era foarte slab în credință și aduce patru mărturii pentru a întări aceasta: cuvintele lui Hristos: toate sunt cu putință celui ce crede, cuvintele tatălui, în timp ce se apropia: ajută necredinței mele!; porunca dată de Hristos diavolului: să nu mai intri în el! și cuvintele tatălui: de poţi ceva.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mc. 9, 24) Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.
În cuvintele, când Fiul Omului va veni pe pământ, va găsi credință pe pământ?, Domnul se referea la credința care este pe deplin matură și care se găsește atât de rar pe pământ.
Credința Bisericii este deplină, pentru că cine ar mai veni aici dacă credința ei n-ar fi matură? Și a cărui credință nu mișcă munții atunci când este la maturitate? (Mt. 17, 20; 21, 21). Priviți la apostoli, care n-ar fi lăsat tot ceea ce aveau și care n-ar fi călcat peste speranțele deșarte ale acestei lumi și n-ar fi urmat pe Domnul dacă nu ar avut o credință îndeajuns de mare pentru a face aceasta. Și totuși, dacă ar fi avut o credință ajunsă la o maturitate completă, nu i-ar mai fi spus Domnului: Sporește-ne credința! (Lc. 17, 5). În acest tată găsim mai degrabă o credință aflată în creștere, care încă nu este o credință deplină, căci atunci când a adus pe fiul său la Domnul ca să fie vindecat de duhurile necurate care-l stăpâneau și a fost întrebat dacă crede, el a răspuns: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele. Doamne, spune el, cred. Cred – adică avea credință; însă, ajută necredinței mele: credința sa nu era deplină (Evr. 10, 22).
(Fericitul Augustin, Predici la pericopele Noului Testament 65, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mc. 9, 24) Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.
Unde credința dă greș, acolo rugăciunea moare. Deoarece cum s-ar putea ruga cineva pentru ceva în care nu crede? Așadar, pentru a ne putea ruga, să credem și să ne rugăm ca credința prin care ne rugăm să nu scadă.
(Fericitul Augustin, Predici la pericopele Noului Testament 65, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mc. 9, 24) Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.
Văzând că credința este condusă de către valurile îndoielii către stâncile care pot face orice să se scufunde (1 Tim. 1, 19), îi cere Domnului un ajutor pentru credința sa, spunând: Ajută necredinței mele. Pe bună dreptate au înțeles apostolii și cei care trăiesc în Evanghelie că tot ceea este bun este adus la bun sfârșit numai prin ajutorul Domnului și nu și-au închipuit că-și pot păstra credința neștirbită numai prin puterea sau prin voința liberă pe care o au. De aceea, s-au și rugat să-i ajute și să le dea credință (Lc. 17, 5).
(Sfântul Ioan Casian, Convorbiri ale Avvei Pafnutie 16, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mc. 9, 24) Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.
Atât este de mare virtutea credinței, încât chiar și cei care refuză să o aibă tot o laudă.
Pe bună dreptate este înălțată în slavă credința, pentru că fără ea niciodată nu s-a început și nici nu s-a sfârșit nimic.
(Cezar din Arles, Predici 12, 24, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mc. 9, 27) Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.
Așa cum S-a descoperit pe Sine ca Dumnezeu prin puterea de a mântui, la fel își arată și realitatea naturii Sale umane, luându-l de mână.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1, 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mc. 9, 29) El le-a zis: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”.
Însuși Domnul Hristos a postit timp de 40 de zile după ce S-a botezat (cf. Mt. 4, 2; Lc. 4, 2-3) și ne-a învățat prin aceasta că diavolii, care sunt mai puternici, nu pot fi ținuți departe decât prin post și rugăciune.
(Fericitul Ieronim, Împotriva lui Iovanian 2, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mc. 9, 32) Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.
Este nemaipomenit cum, atunci când Petru a fost mustrat (cf. Mt. 16, 23; Mc. 8, 33) pe când Moise și Ilie vorbeau în nor (Mt. 17, 3; Mc. 9, 4; Lc. 9, 30), când ucenicii au văzut slava a ceea ce avea să se petreacă în curând, când Tatăl a vorbit cu voce tare de sus, când atâtea minuni au fost săvârșite și Învierea era tocmai la ușă (căci Domnul a spus că nu va rămâne în nici un chip în moarte, ci se va ridica în cea de-a treia zi – n.tr.) (cf. In. 2, 19 - 22), chiar și după toate acestea, ei n-au înțeles ceea ce se petrecea înaintea lor. Căci s-au tulburat și nu doar atât, ci s-au și înspăimântat (cf. Mt. 17, 23). Aceasta a rezultat din felul lor nepriceput de a fi și din puterea cuvintelor Sale (cf. Mc. 9, 32; Lc. 9, 45).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 58, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mc. 9, 32) Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.
Dacă ar fi fost neștiutori, cum ar mai fi putut fi și triști? (Mt. 17, 23; Mc. 9, 32; Lc. 9, 45). Erau triști pentru că nu erau chiar deloc neștiutori. Știau că în curând Hristos avea să moară, pentru că li se vorbise încontinuu despre asta. Însă tocmai ceea ce avea să însemne această moarte n-au înțeles ei prea bine, nici că va putea fi foarte ușor recunoscută, pentru că din ea avea să izvorască nenumărate binecuvântări. Ucenicii n-au înțeles că va exista o înviere și de aceea se temeau (Mt. 17, 23).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 58, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
PSALMII
PSALMII 81 - 85
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
A.
ANTREURI
Roşii umplute cu salată de vinete
· 6 roşii
tari;
· 3 vinete
mari;
· 1 ceapă;
· Sare;
· 150 ml ulei
Se coc vinetele la flacără, se curăţă de
coajă fierbinţi fiind, se aşază pe un fund de lemn înclinat, se răsfiră, se
îndepărtează seminţele cu o lingură de lemn şi se pudrează cu sare.
După 15 – 20 minute se toacă cu
tocătorul de vinete.
Se pun în salatieră şi se freacă cu o
lingură de lemn până devin spumoase, adăugând ulei, puţin câte puţin (150 ml
ulei la 3 vinete mari).
După gust se amestecă ceapa tocată mărunt
sau rasă pe răzătoare.
Se poate servi ca atare, ornată cu roşii
şi frunze de pătrunjel sau ca umplutură pentru roşii.
Cacă dorim să albim compoziţia salatei
de vinete adăugăm puţină zeamă de lămâie.
Se spală roşiile şi se pot umple întregi
sau tăiate transversal în două.
Se taie un căpăcel la partea unde a fost
codiţa la roşiile mai mici şi se golesc de o parte din pulpă şi seminţe, cu
ajutorul unei linguriţe.
Se presară în interior un praf de sare
şi, după 5 – 10 minute, se aşază cu partea scobită în jos ca să se scurgă apa
extrasă de sare.
După câteva minute se umplu cu salată de
vinete.
Se decorează cu frunze de pătrunjel şi
fileuri de ardei.
Se serveşte câte o roşie de persoană, ca
gustare.
B.
SALATE
Salată orientală de cartofi
· 6 cartofi
mari;
· 1 – 2 cepe;
· Sare;
· Piper
măcinat;
· 10 – 15
măsline;
· 3 linguri
ulei;
· 1 lingură
oţet;
· 1 legătură
pătrunjel verde
Se spală cartofii şi se pun la fiert în
apă clocotită cu sare.
Se curăţă 1 – 2 cepe, se lasă să stea în
apă 1 – 2 ore, apoi se taie în feliuţe.
Când cartofii sunt fierţi, se scurg de
apă şi, fierbinţi fiind, se curăţă de coajă, se taie în felii rotunde, se aşază
într-o legumieră, se presară cu sare şi piper, se adaugă sosul vinegret şi se
acoperă.
Sosul vinegret se prepară astfel: se pun
într-un castron 3 linguri ulei, 1 lingură oţet, sare şi piper şi se amestecă cu
furculiţa sau cu telul până când uleiul se emulsionează şi devine lăptos. Se
poate adăuga şi pătrunjel verde.
După ce cartofii s-au răcit, se adaugă
ceapa şi 10 – 15 măsline.
C.
SOSURI
Sos vinegret
Sosul vinegret se prepară astfel: se pun
într-un castron 3 linguri ulei, 1 lingură oţet, sare şi piper şi se amestecă cu
furculiţa sau cu telul până când uleiul se emulsionează şi devine lăptos. Se
poate adăuga şi pătrunjel verde.
D.
BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME
Supă de roşii
· 1 morcov;
· 1 păstrânac;
· 1 ceapă;
· 1 ardei
gras;
· 1 kg roşii;
· 1 linguriţă
zahăr;
· Sare;
· ½ ceaşcă
orez;
· 1 legătură
pătrunjel;
· 2 linguri
ulei
Se pun la fiert în apă clocotită un
morcov şi un păstârnac tăiaţi în patru, o ceapă întreagă şi un ardei gras.
Separat se fierb roşiile cu puţină apă
şi apoi se pasează.
La zeama de roşii se adaugă lichidul în
care au fiert legumele şi se dau împreună câteva clocote.
În acest timp se adaugă o linguriţă de
zahăr şi sarea necesară, după gust, apoi două linguri ulei.
La sfârşit se adaugă orezul şi se mai dă
un clocot.
Se serveşte cu pătrunjel verde presărat
deasupra.
E.
MÂNCĂRURI
Vinete imam baialdi
· 6 vinete;
· 2 cepe;
· 4 roşii;
· Sare;
· Ulei;
· Foi de
dafin;
· Cimbru;
· stafide
Se taie vinetele în două pe lungime, se
opăresc 10 – 15 minute în apă cu sare, apoi se scurg.
Când s-au răcorit se scobesc şi se
scoate o parte din pulpă.
Se înăbuşă 2 cepe tocate cu ulei.
Se adaugă la ceapă pulpa de vinete
tocată, roşiile tocate în bucăţi mari, sare şi se lasă să se înăbuşe în continuare.
Când legumele sunt pătrunse, se iau de
pe foc şi se adaugă o mână de stafide.
Se umplu jumătăţile de vinete cu
compoziţia pregătită şi se aşază una lângă alta într-o tavă.
Se toarnă deasupra o ceaşcă de ulei, se
adaugă o foaie de dafin şi cimbru şi se dau la cuptor la foc potrivit, circa 2
ore, până când vinetele sunt bine pătrunse.
Se servesc reci. Dacă este posibil se
prepară cu o zi înainte.
F.
DULCIURI
Turtă dulce
· 250 g zahăr;
· 500 g făină;
· 50 ml ulei;
· 1 linguriţă
bicarbonat;
· 100 g nuci;
· 100 g rahat;
· 1 ½
linguriţă scorţişoară;
· 1 linguriţă
cuişoare
Se ard 100 g zahăr, se sting cu 400 g
apă şi se adaugă restul de zahăr.
În siropul obţinut se adaugă făina,
bicarbonatul, uleiul şi mirodeniile.
La sfârşit se adaugă o parte din nucă,
desfăcută în sferturi, şi rahat tăiat în bucăţi mici şi dat prin făină.
Se toarnă într-o tavă unsă compoziţia şi
se presară deasupra restul de nucă şi rahat.
Se coace la foc potrivit 40 minute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu