5. /1 APRILIE 2023 - POEZIE
OCTAVIAN GOGA
Octavian Goga, poet
Biografie
Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet român, politician de extremă dreaptă, prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938 și membru al Academiei Române din anul 1920.
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Rășinari, de pe versantul nordic al Carpaților Meridionali, în casa de pe Ulița Popilor nr. 778, fiind fiul preotului ortodox Iosif Goga și al Aureliei, învățătoare (și colaboratoare în tinerețe la ziarul Telegraful Român și la revista Familia). Între anii 1886-1890 Goga a urmat școala primară din satul natal, avându-l învățător pe Moise Frățilă, intelectual patriot, personajul posibil din poezia Dascălul, așa cum sora sa, Victoria, stinsă din viață de timpuriu, a fost personajul din Dăscălița.
Cea mai mare parte a vacanțelor, așa cum povestește Octavian Goga în diverse texte autobiografice, le-a petrecut în satul natal al tatălui său, Crăciunelu de Sus, județul Alba. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă; circa 20 % din familiile din sat poartă numele de Goga. Poetul spunea: „Viața țăranilor de pe delnițele Crăciunelului mi-a fost sursă de inspirație pentru «Plugarii și Clăcașii»”[1].
În 1890 poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”), ale cărui cursuri le-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Brașov (în prezent Colegiul Național „Andrei Șaguna”). La absolvirea liceului, în 1900, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, continuându-și apoi studiile la Berlin și încheindu-le în 1904.
Pe 14 octombrie 1906 se căsătorește cu Hortensia Cosma, fiica cea mică a politicianului și bancherului Partenie Cosma, directorul Băncii „Albina” din Sibiu, unul dintre cei mai înstăriți români din Transilvania[2]. Ceremonia a avut loc la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, nași fiind Alexandrina și Alexandru Vlahuță[3]. Această căsnicie s-a destrămat după 14 ani, când Goga s-a îndrăgostit de cântăreața Veturia Triteanu, născută MureșanA, cu care s-a căsătorit în ianuarie 1921.
Retras singur la Castelul de la Ciucea - soția sa, Veturia Goga a preferat să rămână la București - Goga a suferit la 5 mai 1938, în parcul conacului, un accident vascular cerebral cu hemiplegie și a intrat în comă. A decedat după două zile, pe 7 mai 1938 la ora 14,15, la vârsta de 57 de ani. Regele Carol al II-lea a dispus să i se facă funeralii naționale care, datorită sărbătorii de 10 Mai, urmau să înceapă la 11 mai. Cale de două zile, duminică 8 mai și luni 9 mai prin fața catafalcului din Ciucea a continuat pelerinajul oamenilor care l-au iubit și i-au prețuit opera. Marți, 10 mai, trenul mortuar a pornit spre București. Sicriul a fost așezat miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sâmbătă 14 mai, când s-au desfășurat funeraliile naționale. Conform dorinței sale menționate în testament nu s-au rostit cuvântări iar pe corpul neînsuflețit a fost depusă o zvastică nazistă[6].
Goga a fost înmormântat la București, la cimitirul Bellu. Ulterior trupul poetului a fost reînhumat la conacul său de la Ciucea, conform dorinței acestuia
OPERA POETICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Poezii (1905)[modificare | modificare sursă]
Ne cheamă pământul (1909)[modificare | modificare sursă] | Din umbra zidurilor (1913)[modificare | modificare sursă]
Cântece fără țară (1916)[modificare | modificare sursă]
Din larg (1939) - poeme postume[modificare | modificare sursă]
|
Poezii
Rugăciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
Graiul pâinii
Poveste-ntunecată-a pâinii,
Nu-i strună să te ştie plânge,
Căci de durerea ta străveche
În suflet cântecul se frânge.
Când de strigarea strunei mele
Aş vrea plânsoarea ta s-o ferec,
Se sfarmă coardele strivite
De-atâta jale şi-ntunerec.
Din umbra nopţii care-ngroapă
Al vostru neam din vremi bătrâne,
Vă desluşiţi în negre rânduri,
Voi, dătătorilor de pâine.
Cinstite mâini, de soare arse
Şi înăsprite de sudoare:
Din truda săptămânii voastre
Trăieşte-a lumii sărbătoare.
Eu vă-ntâlnesc în drumul minţii
Şi-n calea visurilor mele,
Căci nu vor ochii să mă mintă,
Nu vrea urechea să mă-nşele.
Simt câte doruri nenţelese
Şi gemăte nepricepute
Acopere cu voi alături
Cenuşa veacurilor mute.
Aţi împletit atâta jale
În doina voastră care plânge,
Doar holdele cu spice grele
Răsar din lacrămi şi din sânge.
Dureri aţi zăvorât sub glie,
Şi patimi nemblânzite încă,
Eu le-nţeleg şi mă-nfioară
Cum fierb în matca lor adâncă.
Mustrarea mintea mea o sapă
Şi groaza sufletu-mi apasă,
Căci umbra voastră-ndurerată
Pe veci îmi străjuie la masă.
Simt duhul răzvrătirii negre,
Înfricoşata zi de mâine
Cum şi-au dospit amărăciunea
În bucătura mea de pâine.
Revedere
Tu, minunată poezie,
Uitatul meu ostrov de flori,
Îmi mai deschizi azi poarta mie,
Când mă întorc din pribegie,
Străin cu paşi rătăcitori?
Îmi tremură durerea-n gene
Cum calc pe vechiul drum bătut;
Sărmane crânguri şi poiene,
Vă năpădiră buruiene
De când noi nu ne-am mai văzut...
Ca un drumeţ din altă ţară
În cale mă opresc ş-ascult:
Aş vrea-n grădina solitară
Un glas să-mi reînvie iară
Din praznicele de demult.
Dar val de neguri mă-mpresoară,
Furtuni au bântuit pe-aici,
Nu-s stelele de-odinioară,
Pe urma lor abia mai zboară
Un roi plăpând de licurici...
Printre cărări dărăpănate
Cresc spini, iar flori de-mi mai răsar,
Se-nclină toate-nrourate
Cu lacrimile adunate
În drum de bietul grădinar.
Sufletul
După Ada Negri
Era puternic. - Dumnezeu din ceruri
A revărsat pe fruntea lui lumină.
Un cântăreţ al dorurilor multe,
Poet supus visării fără nume,
Era frumos, în pacea lui senină,
Şi vieţuia neînţeles de lume.
Lui îi spuneau într-aripate şoapte,
Şi stelele şi lucrurile toate,
Cu glas vrăjit de mută armonie,
Cu-atâta slavă cerul i-a fost darnic;
Dar pentr-un vis din zări îndepărtate
O biruinţă el cerşea zadarnic.
Aşa s-a stins cel mare-n întuneric...
Singurătatea-i străjuie mormântul,
Şi pe movilă soarele-i coboară,
Peste podoaba teilor în floare.
Tremurător, un cântec poartă vântul
Asemeni unei păsări călătoare.
Azi, lutul mort în groapă se desface,
La sânu-i rodnic îl primeşte glia
Şi se-nfrăţeşte cu pământul tată...
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Eu te întreb, drumeţ oprit în cale,
Ce-ai ocrotit pe strune poezia:
Ce-a mai rămas din cântecele tale?
*
Tu, numai tu, cel îmbătat de soare
Şi de lumina sfânt-a dimineţii,
Tu, chinuit de nemplinite doruri,
Ce ţi-au zdrobit şi inima şi struna,
Tu,-nsângerat, dar neînvins al vieţii,
Tu, suflete, trăi-vei totdeauna!
Când pacea dulce-mbrăţişează bolta
Şi florile cu roua se sărută,
Şi când extazul dragostei curate
Va tremura în adâncimi de zare,
Se va-mpleti în el, nepricepută,
Viaţa ta şi sfânta ta visare.
Furtunile când zbuciumă văzduhul
Şi vifore-n păgână răzvrătire
Aprind temutul fulgerelor caier,
Când îngenunche pocăita minte,
Tu gemi atunci, cu îngrozita fire,
Cutremurat de-aducerile-aminte.
Când limpede va legăna amurgul
În lumi de stele-un cântec de fecioare,
Un cântec care-şi flutură sfiala,
Şi-aprins, văpaia patimii răsfrânge,
Atunci, topit în ruga-i arzătoare,
Tu, suflete, cu jalea lui vei plânge...
*
Dar, câtă vreme lunci vor fi în floare
Şi-un trandafir va mai trăi în fire,
Cât buzele vor cere sărutare
Şi florile vor cere stropi de rouă,
Şi câtă vreme, tainică iubire,
Scânteia ta vei mai aprinde, nouă;
Când crini nuntesc în razele de soare
Şi mândri ţin alaiul strălucirii,
În vifore şi în adânc de mare,
În stelele ce râd în împrejururi,
Pierzându-te în taina sfânt-a firii,
Vei dăinui tu, suflete, de-a pururi...
Trecutul
S-abat mustrări din altă vreme,
Din vremea când nu ne ştiam,
Şi vin pe nume să mă cheme,
Să-mi strige nopţile la geam,
Ca o pădure de blesteme...
Trecutul tău de-odinioară,
Prăpastie cu multe guri,
Cu întrebări ce mă-nfioară,
Cu şerpuiri şi cotituri...
Trecutul, nesătulă fiară...
Trecutul, umbră vinovată,
Tâlhar scăpat de sub zăvor,
Din cripta lui întunecată,
Se furişează, călător,
Şi lângă patul meu s-arată.
Trecutul, cioclu de morminte,
Sinistru oaspete de-amurg,
Neguţător de jurăminte,
Din haina-i ciuruită curg,
Drept zdrenţe, -aducerile-aminte.
El vine tainic să dezgroape
Tot ce-am închis în ţintirim,
Ne-aduce lacrimi în pleoape...
- Dă-mi mâna ta, să-l gâtuim,
Trecutul, când îl simţi aproape...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu