4. /16 MARTIE 2023 - TEATRU/FILM

JULES CAZABAN

Jules Cazaban
Date personale
Născut	16 martie 1903  Fălticeni, Suceava, România
Decedat	23 septembrie 1963 (60 de ani)  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Activitate
Alma mater	Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Jules (Iuliu) Cazaban (n. 16 martie 1903, Fălticeni, Suceava, România – d. 23 septembrie 1963, București, România) a fost un actor român de teatru și film. A fost fiul inginerului francez Ludovic Cazaban și al austriecei Aneta Checais. Jules Cazaban a fost fratele scriitorului Theodor Cazaban.

Actorul Jules Cazaban

A urmat gimnaziul și liceul la Fălticeni. Pasionat de muzică, a fost violoncelistul orchestrei Liceului “Nicu Gane” din Fălticeni, condusă de prof. Aurel Mihăilescu. Vocația lui principală a fost, însă, cea actoricească. A început prin a juca în piesele puse în scenă la Liceul “Nicu Gane”. În 1924 s-a înscris la Conservatorul de artă dramatică din Iași. A debutat pe scena Teatrului Național din Iași, în piesa "Cafeneaua cea mică" de Tristan Bernard și a jucat, la Teatrul Național din Cernăuți, în "Azilul de noapte" de Maxim Gorki (rolul lui Alioșa), "Volpone" de Ben Johnson, "Poveste de iarnă" de William Shakespeare, "Învierea" de Lev Tolstoi, "Crimă și pedeapsă" după Fiodor Dostoievski, "Viforul" de Barbu Ștefănescu Delavrancea, "Răzvan și Vidra" de Bogdan Petriceicu Hasdeu, în regia lui Victor Ion Popa.

În 1929 s-a mutat la București, unde a colaborat cu mai multe trupe teatrale independente, printre care compania Maria Ventura, teatrul Bulandra-Maximilian-Storin și trupele îndrumate de Sică Alexandrescu. În 1941 a fost angajat la Teatrul Nostru, condus de Dina Cocea. După 1944 a jucat la Teatrul Municipal din București, condus de Lucia Sturdza-Bulandra (la 18 septembrie 1947 a devenit chiar director adjunct al teatrului). A avut interpretări de mare succes în: Cum vă place (în rolul bufonului Touchstone) și A douăsprezecea noapte (Malvoglio) de Shakespeare, Vizita bătrânei doamne de Dürrenmatt (rolul Alfred III), Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller (Willy Loman), Mamouret de J. Sarment, Nu se știe niciodată de G. B. Shaw (chelnerul William), Baia de Maiakovski (Teribilov), "Take, Ianke și Cadâr" de V. I. Popa (Ianke).

A avut o bogată activitate în cinematografie, radio și televiziune și a fost profesor la Institutul de artă teatrală și cinematografică “I. L. Caragiale” din București. A primit distincția de Artist al poporului și a fost laureat al Premiului de Stat. În ultima parte a vieții a dorit să-și revadă fratele mai mic, Theodor, scriitorul, aflat în exil la Paris. Autoritățile comuniste au acceptat să-i acorde pașaportul numai cu condiția de a nu se vedea la Paris cu nici un exilat român. În aceste condiții, Jules Cazaban a renunțat la pașaport și la călătorie.

Căsătorit cu actrița Irina Nădejde, fiica jurnalistului și cronicarului dramatic Iosif Nădejde, a avut un fiu, compozitorul si muzicologul Costin Cazaban. Jules Cazaban este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

A fost distins cu titlul de Artist Emerit și apoi cu titlul de Artist al poporului (înainte de 1960).

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Bulevardul Fluieră vântu (1950)
• Viața învinge (1951)
• Brigada lui Ionuț (1954)
• Bijuterii de familie (1957)
• Băieții noștri (1959)
• Telegrame (1960)
• Furtuna (1960)
• Setea (1960)
• Darclée (1961)
• Celebrul 702 (1962)
• Vacanță la mare (1962)
• Corigența domnului profesor (1966)

Teatru Fiul presedintelui

TRAIAN GHEORGHIU

Sari la navigareSari la căutare

Traian Gheorghiu
Date personale
Născut	16 martie 1906
Decedat	22 decembrie 1982 (76 de ani)
Ocupație	jurnalist
Modifică date / text

A nu se confunda cu fizicianul Traian Gheorghiu (1887 - 1968)!

Traian Gheorghiu (n. 16 martie 1906, Iași – d. 22 decembrie 1982) a fost un publicist și dramaturg român. Cunoscut publicului larg în special pentru volumul său de memorialistică intitulat Miercurile de la „Însemnări ieșene”, el publicat lucrări în numeroase alte domenii: logopedie, psihologie, pedagogie, filosofie, beletristică, dramaturgie.

CUPRINS

• 1Opera
  • 1.1Piese de teatru
  • 1.2Memorialistică
• 2Legături externe

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Piese de teatru[modificare | modificare sursă]

• Faguri din munții Vrancei
• Vîslașii cerului
• Drac contra drac
• Cer și pământ
• Învinsul
• Dana
• Coțofana

Memorialistică[modificare | modificare sursă]

• Miercurile de la „Însemnări ieșene”

HORIA ȘERBĂNESCU

Horia Șerbănescu
Date personale
Nume la naștere	Horia Șerbănescu
Născut	16 martie 1924  București
Decedat	19 septembrie 2010 (86 de ani)  București
Căsătorit cu	Gina Pătrașcu
Copii	Mugur și Ilinca
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Activitate
Ani de activitate	1929–2000
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Horia Șerbănescu (n.16 martie 1924, București - d. 19 septembrie 2010, București) a fost un actor român de comedie.

Popular actor de comedie și de revistă, pe scenă și la televiziune. În film, sporadice roluri secundare.

CUPRINS

• 1Cariera
• 2Filmografie
• 3Roluri în teatru
• 4Legături externe

CARIERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A debutat pe scenă la vârsta de 5 ani, în 1929, interpretând rolul Regelui Mihai în piesa Miss Revista. La aceeași vârstă este descoperit pe scena de la Cărăbuș de regizorul Paul Gusti care-l aduce pe Horia Șerbănescu la Teatrul Național în rolul dublu Statu Palmă Barbă Cot din spectacolul Rodia de Aur. Cum spectacolul a fost primul de acest gen transmis la Radio, Horia Șerbănescu este astăzi cel mai vechi colaborator al Radiodifuziunii Române.

Horia Șerbănescu, la vârsta de 5 ani, în rolul lui Statu Palmă Barbă Cot

A jucat pe scena Teatrului din Sărindar – condus de Tudor Mușatescu și pe scena de la Teatrul nostru, condus de Dina Cocea. La acesta din urmă a activat ca actor, sufleor, regizor de culise și... dactilografă. S-a transferat apoi la Teatrul Victoria.

Primul mare succes al său a fost înregistrat la Grădina Volta Buzești cu piesa Profesorul de franceză semnată de Tudor Mușatescu.

Primul cuplu artistic a fost format de Horia Șerbănescu și Emil Popescu.

Alături de un alt partener de aur, Radu Zaharescu, actorul a scris istoria Teatrului de Revistă, identificându-se practic, cu existența acestuia, din momentul în care a fost lansat de Constantin Tănase, la "Cărăbuș". De-a lungul anilor acesta a fost cuplul cel mai solicitat de Televiziunea Română.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Răsună valea (1949)
• Directorul nostru (1955)
• Telegrame (1960)
• Politică și delicatese (1963)
• Pași spre lună (1963)
• Mofturi 1900 (1965)
• Căldură mare

ROLURI ÎN TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Pe aripile Revistei - unde a interpretat un terțet de zile mari, Trei Călușari, alături de N. Stroe și Radu Zaharescu.
• Vitamina M... Muzica!
• Horia și Radu își asumă riscul - 1967
• Cu muzica e... de glumit! - 1965
• Carnaval la Tănase - 1964
• Ca la Revistă - 1963
• Concertul tinereții - 1960
• Nepotul domnului prefect 1950
• Rodia de aur 1929
• Miss Revista 1929

Fermoarele - Horia Șerbănescu

ELENA ALBU

Elena Albu
Date personale
Născută	1 septembrie 1949 Iași, România
Decedată	16 martie 2003 (53 de ani) București, România
Căsătorită cu	Mircea Veroiu
Cetățenie	România
Ocupație	actriță de teatru[*] actriță de film
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Elena Albu (n. 1 septembrie 1949, Iași – d. 16 martie 2003, București) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și de voce.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Filmografie
• 3Note
• 4Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, pe care l-a absolvit în 1973. Din 1972 a început să joace în spectacole de teatru și în filme, fiind protagonista multora dintre producțiile soțului său, regizorul Mircea Veroiu.

Ultimul rol în teatru al Elenei Albu a fost în spectacolul "Oameni de zăpadă", în regia lui Louise Dănceanu, care s-a jucat la Teatrul Foarte Mic în stagiunea 1998/1999.

A murit singură în casă, victimă a unei hemoragii cerebrale secundare unui puseu de hipertensiune arterială; corpul i-a fost găsit în data de 16 martie.^[1]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1973 Apașii (Apachen), regia Gottfried Kolditz (1973)^[2]
• 1975 Ilustrate cu flori de cîmp, regia Andrei Blaier - Irina, fiica intermediarei
• 1976 Prin cenușa imperiului, regia Andrei Blaier - o grecoaică
• 1979 Între oglinzi paralele, regia Mircea Veroiu - Ela
• 1979 Falansterul, regia Savel Știopul - Anica Golescu
• 1981 Detașamentul „Concordia”, regia Francisc Munteanu - studenta Ana
• 1984 Moara lui Călifar, regia Șerban Marinescu
• 1984 Surorile, regia Iulian Mihu
• 1994 Somnul insulei, regia Mircea Veroiu
• 1997 Femeia în roșu, regia Mircea Veroiu

De Maxim Gorki

Biografie Maxim Gorki

Alexei Maximovici Peșkov (în limba rusă Алексей Максимович Пешков, n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie)– d. 18 iunie 1936), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki (Максим Горький), a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic. S-a născut în orașul Nijni Novgorod și a murit la Moscova. Din 1906 până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.

Alexei Maximovici Peșkov s-a născut la Nijni Novgorod, la 28 martie stil nou 16 martie stil vechi1868. A rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost crescut de bunica sa, o excelentă povestitoare. La moartea ei, tânărul Alexei Maximovici a încercat să se sinucidă, în decembrie 1887. Apoi, a rătăcit pe jos prin tot Imperiul Rus, timp de cinci ani, lucrând în diferite locuri și acumulând o mulțime de impresii pe care le va folosi mai târziu în operele sale.

Maxim Gorki^[2] a fost pseudonimul său literar. Gorki s-a împrietenit cu Lenin după ce s-au întâlnit în 1902. Câtă vreme a fost închis, pentru scurt timp, în fortăreața Petru și Pavel^[3] în timpul revoluției eșuate din 1905, Gorki a scris piesa de teatru Copiii soarelui, care avea acțiunea plasată în timpul epidemiei de holeră din 1862, dar care trata de fapt evenimentele contemporane.

În timpul primului război mondial, apartamentul lui din Petrograd s-a transformat în centrul de comandă al bolșevicilor, dar, în cele din urmă, relațiile lui cu comuniștii s-au deteriorat. La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”.

În august 1921, prietenul său Nicolai Gumiliov, coleg-scriitor și soțul Annei Ahmatova, a fost arestat de CEKA din Petrograd pentru vederile monarhiste. Gorki s-a deplasat personal la Moscova, a obținut chiar de la Lenin personal ordinul de eliberare al lui Gumilov, dar, la întoarcerea la Petrograd, a aflat că prietenul său fusese deja împușcat. În octombrie, Gorki a emigrat în Italia, având ca motiv oficial deteriorarea stării de sănătate: suferea de tuberculoză.

Potrivit lui Alexandr Soljenițîn, reîntoarcerea în Uniunea Sovietică a lui Gorki a fost motivată de interese materiale. În Sorrento, lui Gorki i-au lipsit banii și gloria. El a vizitat URSS de câteva ori după 1929, iar, în 1932, Stalin personal l-a invitat să se repatrieze, oferta fiindu-i acceptată. În iunie 1929, Gorki a vizitat Solovki, (curățată pentru această ocazie) și a scris un articol pozitiv despre Gulagurile care aveau deja o proastă reputație în occident.

Reîntoarcerea lui Gorki din Italia fascistă a fost o victorie propagandistică majoră a regimului sovietic. El a fost decorat cu Ordinul Lenin și i s-a dat o reședință de lux în Moscova (fosta proprietate a milionarului Riabușinski, în zilele noastre devenită Muzeul Gorki), și o casă de odihnă în suburbii. Una dintre străzile centrale ale Moscovei, Trevskaia, a primit numele lui, la fel ca și orașul lui natal.

Cel mai mare avion din lume de la mijlocul deceniului patru al secolului trecut, Tupolev ANT-20 (fotografie), a fost numit de asemenea Maxim Gorki. Avionul a fost folosit pentru scopuri propagandistice în dese zboruri demonstrative pe deasupra capitalei.

În 1933, Gorki a publicat o carte dezonorantă despre Belomorkanal, canal realizat exclusiv cu munca forțată a deținuților din Gulag, prezentat ca un exemplu de „reabilitare de succes a foștilor dușmani ai proletariatului”.

Odată cu creșterea represiunii staliniste și îndeosebi după moartea lui Serghei Kirov, Gorki a fost plasat în mod neașteptat sub arest la domiciliu în casa sa din Moscova. I se aduceau în fiecare zi o ediție specială a ziarului Pravda în care nu se găsea nicio știre despre arestări sau epurări.

Maxim Gorki a murit în iunie 1936, la scurt timp după moartea subită a fiului său, Maxim Peșkov, survenită în mai 1935. Ambele decese au fost privite cu suspiciune în epocă, dar zvonurile de otrăvire nu au putut fi niciodată demonstrate. Stalin și Viaceslav Molotovs-au numărat printre cei care au purtat pe umeri coșciugul lui Gorki în timpul funerariilor.

În timpul procesului lui Buharin din 1938, una dintre învinuirile aduse a fost și aceea că Gorki a fost ucis de un agent NKVD din subordinea lui Nikolai Ejov.

Orașul natal al lui Gorki a reprimit, în 1990, vechiul nume de Nijni Novgorod.

A scris:

Scrieri autobiografice

·         1913 – 1914: Copilăria (Детство)

·         1915 - 1916: În lume (В людях)

·         1923: Universitățile mele (Мои университеты).

Romane

·         1899: Foma Gordeev (Фома Гордеев), unde sunt descrise figuri tipic burgheze

·         1900 - 1901: Cei trei (Трое)

·         1907: Mama (Мать), unde este descrisă participarea la lupta revoluționară a unei femei ai cărei fii fuseseră arestați

·         1908: O confesiune (Исповедь)

·         1909: Vara (Лето)

·         1909: Orășelul Okurov (Городок Окуров)

·         1910: Viața lui Matvei Cojemeakin (Жизнь Матвея Кожемякина)

·         1925: Întreprinderile Artamonovilor (Дело Артамоновых)

·         1925 - 1936: Viața lui Klim Samgin (Жизнь Клима Самгина).

Schițe și povestiri

·         1892: Makar Ciudra (Макар Чудра)

·         1894: Celkaș (Челкаш)

·         1895: Cântecul șoimului (Песня о Соколе)

·         1897: Malva (Мальва)

·         1898: Schițe și povestiri (Очерки и рассказы), prima scriere a lui Gorki, care cunoaște un succes extraordinar și care descrie evidențiază brutalitățile la care sunt supuși cei defavorizați ai soartei

·         1899: Douăzeci și șase de bărbați și o fată (Двадцать шесть и одна)

·         1901: Cântecul păsării furtunii (Песня о Буревестнике).

Teatru

·         1902: Azilul de noapte (На дне) , alte titluri: Din adâncuri, Fundătura, dramă ce înfățișează tabloul sumbru al lumii declasaților

·         1905: Copiii soarelui (Дети солнца).

Memorialistică

·         Amintiri despre Tolstoi, Cehov și Andreev