3. /21 MAI 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ
+) Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena;
Duminica a 6-a după Paști - Vindecarea orbului din naștere
+) Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena
Constantin, fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea: Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări. Și, înfricoșându-se, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele ca și mai înainte și împrejurul ei aceste cuvinte: „Întru acest semn vei birui”.
Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Fior, era nepotul după fiică al lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, și a fost tată marelui Constantin, pe care l-a născut din Elena. Consta a avut și alți copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăratului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie și al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian și pe o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut numai Constantin cel Mare, care a fost și moștenitor al împărăției tatălui său.
Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povestește că, deși se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, însă nu silea spre slujba idolească ca ceilalți închinători de idoli; ci se închina și nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăța pe fiul său, Constantin, să caute și să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli, și îi era milă de creștinii ce erau munciți și omorâți de ceilalți împărați păgâni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci creștinii din părțile Apusului aveau odihnă sub stăpânirea lui; iar în părțile Răsăritului nu înceta încă prigoana, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocle- țian, stăpânea părțile acelea.
La curtea împăratului Consta erau mulți creștini în tot felul de dregătorii și vrând împăratul să știe care dintre bărbați sunt buni, desăvârșiți și statornici în credință, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească și le-a zis: „Dacă îmi este cineva credincios și voiește să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei și împreună cu mine să le aducă jertfe și atunci îmi va fi prieten adevărat, și ne va sluji nouă în boieria sa, învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sunt de o credință cu mine”.
Acestea zicând împăratul, curtea s-a împărțit în două; pentru că cei ce erau adevărați robi ai lui Hristos s-au dat la o parte, lăsându-și dregătoriile și rangurile lor cele mari, și au început a ieși din palatele împărătești. Iar cei ce iubeau lumea aceasta și slava ei mai mult decât pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului și s-au apucat să se închine idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevărații creștini, a zis către dânșii: „De vreme ce vă văd, că slujiți cu credință Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiți sfetnicii, slujitorii și prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sunteți credincioși Dumnezeului vostru, tot în acel fel veți fi credincioși și către mine!”. Iar către cei care au voit a se abate de la Hristos și a se închina zeilor, a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu ați păstrat credința Dumnezeului vostru, apoi cum veți fi credincioși mie?”. Astfel i-a gonit rușinați din fața sa. De aici se vede cât era de bun acel împărat către adevărații creștini. Aflându-se mai apoi în Britania și căzând în boală de moarte, a încredințat împărăția fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decât pe toți fiii săi cei născuți din cealaltă femeie; și, în urmă, și-a dat ultima suflare.
Și a luat Constantin stăpânirea împărăției după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toți, ca o odraslă ieșită dintr-o rădăcină bună. Iar Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie și a amăgit câțiva senatori din Roma, cărora dându-le multe daruri și făgăduindu-le multe altele, a răpit scaunul împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei și a toată oastea. Iar Constantin, înștiințându-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a și învoit cu dânsul și a trimis la el soli pentru pace, lăsând pe Maxentie să împărățească în Roma, iar el mulțumindu-se cu Britania și cu părțile ei cele de un hotar. Maxentie însă nu voia pacea cu Constantin și nici nu-l recunoștea ca împărat, voind ca singur să fie stăpânitor a tot pământul și al țărilor de sub stăpânirea Romei. Și întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creștini îi gonea, ci și pe păgânii săi îi muncea. El a omorât pe senatorii cei cinstiți, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun și viețuind cu necurăție; pentru că răpea femeile și fecioarele senatorilor spre necurăția lui, îndeletnicindu-se foarte cu vrăji și fermecătorii, și făcându-se foarte aspru și urât în toată Roma pentru tirania lui cea cumplită și pentru viața lui cea spurcată.
Deci romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugându-l să vină și să-i scape de acel tiran. Iar Constantin a scris mai întâi lui Maxentie, sfătuindu-l prietenește ca să înceteze cu tirania sa, dar Maxentie nu numai că nu l-a ascultat și nu s-a îndreptat, ci și mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin și cu totul nevoind să-l aibă împărat împreună cu dânsul. Deci Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele și adună oaste cu multă plată împotriva lui, s-a sculat și s-a dus asupra lui cu război. Dar văzând că puterea lui de oaste este puțină și gândindu-se și la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruință, deoarece știa că Maxentie vărsa mult sânge omenesc prin facerea vrăjilor și pe mulți si prunci, fecioare și femei însărcinate le junghia și le jertfea diavolilor, facându-și lui milostivi pe zeii cei deșerți, spre care nădăjduia.
Deci văzând Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpânește cerul și pământul, pe Care neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască chip de biruință asupra tiranului. Deci, cu osârdie rugându-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucind mai mult decât soarele, iar deasupra acestui chip era scris: „Cu acesta vei birui”. Pe acesta îl vedeau și toți ostașii, peste care era comandant Artemie - care după aceea a fost muncit de Iulian pentru Hristos - și se minunau. Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire și de moarte, fiindcă tâlharii și făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci ostașii se temeau toți ca nu cumva războiul lor să fie fără izbândă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Iar noaptea, pe când el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos și iarăși i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, și i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn și să poruncești ca să-l poarte înaintea cetelor și vei birui nu numai pe Maxentie, ci și pe toți vrăjmașii tăi!”.
Și sculându-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa și, chemând meșteri iscusiți, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare și de pietre scumpe. Încă a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri și pe paveze. Iar păgânul Maxentie, înștiințându-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, și-a scos oastea romană cu multă îndrăzneală și a tăbărât împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit să fie purtată cinstita Cruce înaintea cetelor ostașilor săi, și când s-a lovit cu Maxentie, acesta a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci și mulțimea ostașilor săi au fost tăiați, numai Maxentie s-a apucat de fugă, fiind urmărit de împăratul Constantin. Și fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur îl zidise, s-a stricat podul cu puterea lui Dumnezeu și s-a afundat ticălosul în râu cu ostașii săi, ca și Faraon cel de demult și s-a umplut râul de călăreți și de cai cu arme. Iar marele Constantin a intrat în Roma cu biruință, întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie și cinste, și a înălțat mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruință asupra tiranului cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea acelei preaslăvite biruințe, a pus o cruce în mijlocul cetății Romei, pe un stâlp înalt de piatră, și a scris pe dânsa: „Prin acest semn mântuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului”.
Al doilea război l-a avut împotriva Vizantiei, care era atunci o cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea:Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări. Și înfricoșându-se, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele ca și mai înainte și împrejurul ei aceste cuvinte: „întru acest semn vei birui”. Astfel, purtându-se crucea în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Vizantiei.
Având al treilea război cu barbarii la Dunăre, iarăși i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mântuitoare și, ca și mai înainte, a avut biruință. Și, de atunci, împăratul Constantin cunoscând puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut că este adevăratul Dumnezeu și s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.
Iar despre botezul Sfântului Constantin se povestește astfel: Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rânduiește toate spre folosul omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, încât tot trupul lui era cuprins de bube, de la cap până la picioare. Și au fost aduși la el mulți doctori preaînțelepți și vrăjitori, nu numai din stăpânirea Romei, ci și din Persia; însă nici un folos n-a câștigat la boala sa. Iar mai la urmă venind la împărat slujitorii idolești de la Capitoliu, aceștia i-au zis: „De nu-ți vei face scăldătoare din sânge de copii mici și de nu te vei spăla într-însa, fiind caldă, apoi nu poți să te tămăduiești; iar de vei face așa, atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decât aceasta”.
Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici, pentru a face din sângele lor scăldătoarea. Și au fost adunați la Capitoliu o mulțime de prunci mici, care sugeau la sânul maicilor lor. Și sosind ziua în care erau să fie junghiați, a mers și împăratul la Capitoliu; pentru că acolo îi pregăteau slujitorii idolești scăldătoarea cea de sânge. Și iată, s-au adunat atunci o mulțime de femei, care își smulgeau părul de pe cap și cu unghiile își zgâriau fețele, tânguin- du-se și plângând cu amar. Deci întrebând împăratul care este pricina plângerii lor și aflând că sunt mame ale pruncilor adunați pentru junghiere, s-a umilit și, văzând plângerea și tânguirea lor cea amară, a zis: „O, cât de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sânge nevinovat și nu este lucru încredințat de voi fi sănătos, dacă mă voi spăla în sângele cel nevinovat! Și chiar de aș fi știut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine este ca eu unul să rabd durere, decât să vărs sângele la atâția prunci, care nici un rău nu mi-au făcut mie, și încă și pe maicile lor să le umplu de neîncetată tânguire și mâhnire”. Acestea zicând, s-a întors la palat și îndată a poruncit să le dea mamelor pe fiii lor sănătoși, încă și aur din vistieriile împărătești, și astfel le-a eliberat pe ele cu pace.
Iar Preabunul Dumnezeu, văzând o milostivire ca aceasta din paftea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate – și trupească și sufletească –, căci a trimis la dânsul pe Sfinții și Marii Apostoli Petru și Pavel, care i s-au arătat în vedenie pe când dormea, stând lângă patul lui. Iar împăratul i-a întrebat pe dânșii cine sunt și de unde vin, iar ei au zis: „Noi suntem Petru și Pavel, Apostolii lui Hristos, trimiși de Dânsul la tine să te povățuim la calea mântuirii, să-ți arătăm baia în care vei câștiga sănătatea sufletului și a trupului și să-ți făgăduim viața cea veșnică de la Dumnezeu, pentru viața cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruțat pe dânșii de moarte. Deci cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, și să asculți învățătura aceluia, pentru că el îți va arăta o scăldătoare în care te vei curăți de toate spurcăciunile și din care vei ieși sănătos cu trupul și cu sufletul”. Acestea zicându-le Sfinții Apostoli, s-au dus de la dânsul.
Iar împăratul deșteptându-se din somn, se minuna de acea vedenie, când, după obicei, a intrat la dânsul doctorul. Atunci împăratul a zis către dânsul: „De acum nu mai am trebuință de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor”. Și l-a trimis pe el de la dânsul. După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru și să-l aducă la dânsul cu cinste. Deci, fiind găsit episcopul Silvestru și adus la împărat, Constantin l-a primit pe el cu mare cinste și dragoste, pentru că, singur sculându-se, l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat prietenește.
Apoi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Oare sunt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru și Pavel?”. Silvestru a răspuns: „împărate, Unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul și toate cele ce sunt pe dânsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru și Pavel, nu sunt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos și mai pe urmă și-au vărsat sângele lor pentru Domnul, fiind uciși de către Nero”. Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult și a zis: „Rogu-mă ție, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoană închipuită, ca mai cu încredințare să știu de sunt aceia ce mi s-au arătat mie în vis”. Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Deci, văzând împăratul închipuirile fețelor apostolești, a zis: „Cu adevărat aceștia sunt cei văzuți de mine!”.
Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia lui și l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se curețe de lepra sufletească și trupească, după cuvântul apostolilor, care i s-au arătat lui în vedenie. Iar Sfântul episcop Silvestru a zis împăratului: „Nu se cade ție să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decât să crezi fără șovăire mai întâi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii ce ți s-a arătat ție”, împăratul a răspuns: „De n-aș fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aș fi chemat la mine pe sfinția ta”. Grăit-a lui sfântul: „Se cade ție mai întâi să postești, apoi, cu rugăciuni și lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostivești pe Dumnezeu. Deci, leapădă-ți porfira și coroana împărătească timp de șapte zile și să te închizi în camerele dinăuntrul palatului și, în sac și în cenușă, să-ți faci pocăința plângând și aruncându-te la pământ. Și poruncește să se închidă capiștile idolești și jertfele lor să înceteze; pe creștinii ce sunt izgoniți slobozește-i și celor ce stau în legături dăruiește-le libertate; fii bun cu cei ce se roagă ție, împlinește toate cererile drepte și dă din averea ta multă milostenie săracilor”.
Și a făgăduit împăratul că pe toate acestea o să le împlinească; iar episcopul, punându-și mâna pe capul lui, s-a rugat și l-a pus în rândul celor chemați la primirea Sfântului Botez. Apoi, adunând pe toți credincioșii, le-a poruncit și lor asemenea să postească și să se roage, ca astfel să înceteze prigoana împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul închinării de idoli și să strălucească tuturor lumina cea mântuitoare.
Și sosind a șaptea zi, Sfântul Silvestru a venit la împărat și, învățându-l multe despre tainele sfintei credințe celei întru Preasfânta Treime, i-a pregătit scăldătoarea Sfântului Botez. Iar când a intrat împăratul în aceasta, după ce Sfântul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Preasfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decât razele soarelui, încât s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul îndată s-a curățit de lepră, care, căzând de pe trupul lui ca niște solzi de pește, a rămas toată în apă. Și a ieșit sănătos din scăldătoare, încât n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcându-se în haine albe după Sfântul Botez, a povestit singur, zicând: „Când m-am afundat în apă, am simțit o mână de sus, întinzându-se și atingându-se de mine”.
După acestea, împăratul a dat îndată poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creștini. Deci, a zidit în curțile sale împărătești o biserică în numele Mântuitorului Hristos și a poruncit să se boteze fără opreliște toți cei ce vor voi să fieAcreștini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărătești. în ceasul acela s-a botezat mulțime multă de popor și, din zi în zi, creștea și se înmulțea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuțina.
Astfel s-a făcut bucurie mare credincioșilor, a căror mulțime era atât de mare în Roma, încât voiau să gonească din cetate pe toți cei ce nu voiau să fie creștini. Dar împăratul a oprit poporul, zicând: „Dumnezeul nostru nu voiește ca cineva să vie la El cu silă și fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă și cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoiește și cu milostivire îl primește. Deci, precum voiește cineva, așa să creadă cu libertate, iar nu să se prigonească unul pe altul!”.
De acest împărătesc răspuns și mai mult s-a înveselit poporul; căci lăsa pe toți să trăiască în libertate, pe fiecare în credința și după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioșilor, ci și în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături și din temnițe credincioșii cei chinuiți pentru Hristos și mărturisitorii se întorceau de la închisori; cei ce de frica muncitorilor se ascundeau prin munți și prin pustietăți veneau la locurile lor fără de frică, și astfel pretutindeni a încetat prigonirea și tirania.
După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să zidească în numele său o cetate în Ilie, unde - precum se povestește - a fost războiul troadenilor cu elinii. Dar a fost oprit, cu dumnezeiască înștiințare, să zidească acolo cetate și i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia. Deci, supunându-se voii lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare și slăvită, a înfrumusețat-o cu toate podoabele și a numit-o după numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă și încredințând-o apărării lui Dumnezeu și a Preacuratei Sale Maici.
în acea vreme, răucredinciosul Arie tulburând cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să cerceteze cele pentru sfânta credință. Deci a poruncit să se țină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinți Părinți, care au alcătuit dreptmăritoarele dogme ale sfintei credințe, iar pe Arie și eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ținut în anul 325 în Niceea a fost întâiul sinod a toată lumea.
împăratul Constantin a trimis apoi la Ierusalim pe fericita sa maică, Elena, cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curățit de spurcăciunile idolești și a scos la lumină cinstitele moaște ale mai multor sfinți. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întâmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.
Iar fericita împărăteasă Elena, vrând să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viață, care era ascunsă de iudei, i-a chemat pe toți iudeii și i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepădându-se că nu știu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci și cu moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrân cu numele Iuda, zicând: „Acesta poate să-ți arate ceea ce cauți, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc”. Deci, facându-se multă cercetare, iar Iuda lepădându-se a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, în care petrecând câtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoțându-l din groapă, au mers la un loc unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Artemida și pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit să fie dărâmată capiștea idolească, iar zidul și pietrele să fie risipite.
Iar fericitul patriarh Macarie rugându-se, a ieșit în locul acela un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat spre răsărit, Mormântul și locul Căpățânii - Golgota iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci și împreună cu ele au aflat și cinstitele piroane. Și nepricepând nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat în acea vreme, că era dus un mort la îngropare.
Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, și a pus una câte una crucile pe cel mort, iar când a pus Crucea lui Hristos, îndată a înviat mortul și s-a sculat viu cu puterea dumnezeieștii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luând cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei și a sărutat-o; asemenea și toată sfatul împărătesc ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă și să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.
Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a ridicat cinstita Cruce arătând-o poporului; și toți strigau: „Doamne miluiește!”. De atunci s-a început a se prăznui înălțarea Sfintei Cruci. Iar împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfânt lemn, asemenea și sfintele piroane; iar pe cealaltă parte punând-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului Macarie spre păzire pentru neamurile care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda cu mulțime de iudei au crezut în Hristos și s-au botezat. Și s-a numit din Sfântul Botez Chiriac, iar după aceea a fost patriarh al Ierusalimului și s-a sfârșit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.
Iar Sfânta împărăteasă Elena a poruncit ca să se zidească biserici în Ierusalim, pe la sfintele locuri. Mai întâi a poruncit să se zidească Biserica învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lângă Sfântul Mormânt, acolo unde s-a găsit Sfânta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică și în Ghetsimani, unde este mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi a zidit și alte optsprezece biserici, și înfrumusețându-le cu toate podoabele și dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viață făcătoare și sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcându-I Lui, și a fost îngropată cu cinste.
Iar marele împărat Constantin viețuind încă zece ani și ceva după moartea maicii sale, Sfânta Elena, a plecat la război împotriva perșilor, dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunoscând că i s-a apropiat sfârșitul, a făcut diată, împărțind împărăția la cei trei fii ai săi; și, bolind cu trupul, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul împărat. Și a fost adus în Constantinopol, unde a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinților Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăției sale; iar toți anii de la nașterea sa a avut șaizeci și cinci. Iar acum viețuiește în viața cea fară de sfârșit, în veșnica împărăție a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă în veci. Amin.
Rugăciune către Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, grabnic ajutători ai celor aflaţi în nevoi
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, după Dumnezeu şi Maica Domnului, voi sunteţi nădejdea noastră şi folositorii noştri; voi ne sunteţi nouă bucurie în vremea necazului, voi ne ocrotiţi în nevoi şi ne ajutaţi. Voi sfintelor mănăstiri şi biserici le sunteţi păzitori; pentru aceasta cădem înaintea voastră cu lacrimi, rugându-vă să nu încetaţi a ne ajuta nouă, neputincioşilor, ci mijlociţi la Dumnezeu şi la Preacurata Lui Maică şi Pururea Fecioară Maria, ca şi pe noi să ne păzească fără prihană şi pe toţi să ne întărească în credinţă, până la sfârşitul vieţii, spre mântuirea sufletelor noastre. Amin!
Duminica a 6-a după Paști - Vindecarea orbului din naștere
Ev Ioan 9, 1 - 38
În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naștere. Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos și a făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuiește: trimis. Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând. Iar vecinii și cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce ședea și cerșea? Unii ziceau: El este. Alții ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ți s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul Care Se numește Iisus a făcut tină, a uns ochii mei și mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului și te spală. Deci, ducându-mă și spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Și el a zis: Nu știu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Și era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină și i-a deschis ochii. Deci, iarăși îl întrebau și fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei și m-am spălat și văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ține sâmbăta. Iar alții ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Și era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăși: Dar tu ce zici despre El, că ți-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb și a văzut, până ce n-au chemat pe părinții celui ce vedea. Și i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceți că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinții lui și au zis: Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu știm; sau Cine i-a deschis ochii lui, noi nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinții lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinții lui: Este în vârstă; întrebați-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu știu. Un lucru știu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum și n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui? Și l-au ocărât și i-au zis: Tu ești ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L știm de unde este. A răspuns omul și le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns și i-au zis: În păcate te-ai născut tot și tu ne înveți pe noi? Și l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară și, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns și a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! și s-a închinat Lui.
Ap Fapte 16, 16 - 34
În zilele acelea, când ne duceam noi, apostolii, la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică, care avea duh pitonicesc și care aducea mult câștig stăpânilor ei, ghicind. Aceasta, ținându-se după Pavel și după noi, striga zicând: Acești oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii. Și aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel, mâniindu-se și întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc să ieși din ea. Și în acel ceas a ieșit. Și stăpânii ei, văzând că s-a dus nădejdea câștigului lor, au pus mâna pe Pavel și pe Sila și i-au dus în piață înaintea dregătorilor. Și, ducându-i la judecători, au zis: Acești oameni, care sunt iudei, tulbură cetatea noastră și vestesc obiceiuri care nouă nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani. Atunci s-a ridicat și mulțimea împotriva lor. Iar judecătorii, rupându-le hainele, au poruncit să-i bată cu vergi. Și, după ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniță, poruncind temnicerului să-i păzească cu grijă. Acesta, primind o asemenea poruncă, i-a băgat în fundul temniței și le-a strâns picioarele în butuci; iar la miezul nopții, Pavel și Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniță îi ascultau. Și deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniței și îndată s-au deschis toate ușile și legăturile tuturor s-au dezlegat. Iar temnicerul, deșteptându-se și văzând deschise ușile temniței, scoțând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închiși au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ți faci niciun rău, că toți suntem aici. Iar el, cerând lumină, s-a repezit înăuntru și, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel și a lui Sila; și scoțându-i afară (după ce pe ceilalți i-a zăvorât la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie să fac pentru a mă mântui? Iar ei au zis: Crede în Domnul Iisus și te vei mântui tu și casa ta. Atunci i-au grăit lui cuvântul lui Dumnezeu, lui și tuturor celor din casa lui. Iar el, luându-i la sine în acel ceas al nopții, a spălat rănile lor și s-a botezat el și toți ai lui îndată. Și, ducându-i în casă, a pus masa și s-a veselit cu toată casa, crezând în Dumnezeu.
Predica Părintelui Ilie Cleopa - Despre orbirea sufletească
Dar din ce se naște orbirea sufletească în mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai întâi ca urmare a faptelor rele. Acest lucru îl arată Mântuitorul când zice: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face cele rele urăște Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 19-20). Orbirea spirituală vine de la diavol.
Multe învățături de tot felul putem scoate din Sfânta Evanghelie de azi, de vom cerceta textul ei cu luare aminte. Una dintre aceste învățături este cea despre orbirea duhovnicească a omului robit de păcate.
Câtă orbire spirituală era în mintea cărturarilor și fariseilor, care, nu numai că nu credeau în minunile mai presus de fire făcute de Hristos Domnul, ci și hulă mare aduceau asupra Lui, zicând că, cu Beelzebut, domnul demonilor scoate pe demoni (Marcu 3, 22). Atâta orbire era în mintea lor, încât ochi având, nu vedeau și urechi având, nu auzeau. De aceea Domnul îi numește "farisei orbi" (Matei 23, 26).
Despre această orbire spirituală a cărturarilor și fariseilor, a arhiereilor și legiuitorilor iudei și despre pedeapsa ce-i așteaptă pentru aceasta zice proorocul David prin Duhul Sfânt: “Să se întunece ochii lor ca să nu vadă și spinarea lor pururea o gârbovește” (Psalm 68, 27). Și marele prooroc Isaia a proorocit despre orbirea spirituală a poporului lui Israel, zicând: “Dumnezeu le-a dat duh de împietrire, ochi ca să nu vadă și urechi ca să nu audă până în ziua de azi” (Isaia 56, 10). Și iarăși: “Că s-a învârtoșat inima poporului acestuia și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțelagă și să se întoarcă la Mine și să-I vindec” (Isaia 6, 10).
Dar din ce se naște orbirea sufletească în mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai întâi ca urmare a faptelor rele. Acest lucru îl arată Mântuitorul când zice: “Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face cele rele urăște Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 19-20). Orbirea spirituală vine de la diavol.
Orbirea spirituală vine din necredință și din împotrivirea față de Dumnezeu. Acest lucru îl spune proorocul Isaia, zicând: “Toată ziua întindeam mâinile mele către un popor neascultător și împotrivă grăitor” (Isaia 65, 2). De aceea Dumnezeu le-a dat duh de împietrire ca să nu vadă cu ochii și cu urechile lor să nu audă până în ziua de azi (Deuteronom 29, 4). Orbirea spirituală vine și din necredință și învârtoșarea inimii, cum arată Sfânta Scriptură, zicând: “Du-te și spune poporului acestuia: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și uitându-vă vă veți uita, dar nu veți vedea. Că inima poporului acestuia s-a învârtoșat și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă la Mine și să-l vindec” (Isaia 6, 9-10).
Am arătat că una din pricinile orbirii spirituale este păcatul. Acum să vedem de ce păcatul aduce orbirea sufletului și întunecarea minții omului. Iată de ce. Păcatele după mărturisirea Sfintei Scripturi se numesc "lucruri ale întunericului" (Isaia 29, 15; Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Ca lucruri ale întunericului, păcatele, de orice fel ar fi, aduc în mintea omului întuneric, tulburare, boală și orbire duhovnicească. Prin ce putem izgoni din mintea noastră întunericul păcatului? Prin părăsirea păcatului, prin ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, prin post, rugăciune, pocăință cu lacrimi și spovedania sinceră la duhovnic și prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceste fapte bune, fiecare om oricât de păcătos ar fi, vine la lumina cunoștinței și se apropie de Dumnezeu, devenind dintr-un om întunecat și păcătos, un vas ales al lui Dumnezeu și un fiu al împărăției cerurilor.
Orbirea spirituală vine uneori la om și prin îngăduința și puterea lui Dumnezeu. Acest lucru s-a arătat la mulți oameni aleși de Dumnezeu. Dar mai luminat vedem aceasta la alegerea Marelui Apostol Pavel, care mai înainte de chemarea sa se numea Saul și prigonea foarte mult Biserica lui Hristos (Fapte 9, 1-22).
Să întoarcem acum cuvântul la orbirea sufletească din zilele noastre. Toți am văzut oameni orbi, fie din naștere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Ori de câte ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de milă, ba câteodată ne dau și lacrimile. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele și frumusețea florilor. Nu poate privi icoana și crucea la care se închină, nici fața mamei, a copiilor și a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfântă, nu poate lucra mai nimic și se simte o povară pentru familie și societate, căci trăiește mai mult din mila altora.
Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mângâie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înțelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor și adeseori cu darul cântării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. De aceea zice Duhul Sfânt, prin gura psalmistului: “Domnul înțelepțește orbii!” (Psalm 145, 8).
Mult mai grea și mai vrednică de plâns este însă orbirea minții, a inimii, a voinței și conștiinței. Căci și sufletul este cu mult mai de preț decât trupul. De aceea zice Mântuitorul: “Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb pentru sufletul lui?” (Marcu 8, 36-37). Sufletul fiind creat de Dumnezeu veșnic, orbirea sufletească este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului și la osânda lui veșnică. De aceea și vindecarea acestei boli este cu mult mai grea și mai importantă decât vindecarea orbirii trupești.
Ce înțelegem prin orbirea sufletească sau duhovnicească? Înțelegem întunecarea și înrobirea sufletului prin tot felul de păcate sufletești și trupești. Adică trufia minții, împietrirea inimii, slăbirea voinței și a conștiinței, necredința, îndoiala în credință, sectarismul, deznădejdea, mândria, sinuciderea, uciderea sufletească și trupească, avortul, ura și mânia dintre oameni, divorțul, desfrâul, minciuna, iubirea de averi, zgârcenia, lăcomia, beția, lenea și altele. Toate păcatele sunt boli ale sufletului care îl aruncă în orbire și nesimțire, iar trupul în boli grele și fără leac. Și dacă nu părăsim păcatele care ne robesc prin căință, spovedanie și înnoire duhovnicească, orbirea sufletului, ca orice boală, duce la moartea sufletească și la osânda sufletului în chinurile iadului.
Oare ce este creștinul care își schimbă credința în Dumnezeu și părăsește biserica întemeiată de Hristos și de Sfinții Apostoli și se duce la secte religioase de tot felul, dacă nu orb la suflet? Ce este creștinul care nu vine cu anii la sfânta biserică, nu se roagă, nu citește cărți sfinte și amână pocăința și spovedania până în ceasul morții, dacă nu un bolnav și orb sufletește? Ce este omul care se numește creștin doar cu numele și își cheltuiește timpul, averea și sănătatea în griji trecătoare și în păcate de moarte, dacă nu un om nefericit și orb la suflet? Ce este creștinul care n-a citit măcar odată Sfânta Scriptură, mai ales Noul Testament și alte cărți creștinești de învățătură, care călăuzesc și luminează mintea și sufletul spre Hristos, dacă nu un om nefericit și lipsit de lumina cunoștinței și a bucuriei duhovnicești? Ce este creștinul care își risipește viața în beții și desfrânări, în certuri și divorțuri, în judecăți și ură, dacă nu un om slab în credință și amăgit de diavoli, un om orb și bolnav la suflet, care umblă pe calea pierzării și nu mai este în stare să se scoale din păcate, să se pocăiască și să-și mântuiască sufletul?
Câtă orbire și necredință nu au acei soți care se căsătoresc doar din plăcere, pentru păcate și nu vor să nască copii, sau dacă îi nasc, îi smintesc cu viața lor și nu le dau o educație sănătoasă, creștinească? Și doar vedem câte neînțelegeri și divorțuri, câte avorturi, beții și lipsă de educație religioasă, destramă astăzi unitatea familiilor noastre, a acestor celule vii ale vieții și societății. Și toate aceste păcate ne robesc din cauza orbirii noastre sufletești. Din cauza nepăsării, a necredinței unora în Dumnezeu, a lipsei de educație creștină, de cunoaștere a Evangheliei, din cauza lipsei de la viața Bisericii, a amânării spovedaniei, a lipsei unui duhovnic bun, și a uitării multora de moarte și de judecata ce ne așteaptă.
Iată, deci, ce este orbirea sufletească și cât de mult ne robește pe toți. Pe unii cu păcate trupești, pe alții cu cele sufletești și pe toți cu împietrirea inimii, cu lipsa rugăciunii, cu uitarea de Dumnezeu și cu mulțimea grijilor pământești. În fața Mântuitorului care ne va judeca, nu este nimeni bun, nimeni drept, curat și vrednic de viața viitoare.
Ce trebuie să facem deci? Cum ne putem vindeca de această cumplită nesimțire a inimii, de robia patimilor și de orbirea sufletelor noastre? Prin părăsirea păcatelor care ne robesc, prin întoarce-rea din nou la Hristos, la biserică, la rugăciuni, la smerenie și pocăință. Adică să facem ce a făcut orbul din Evanghelia de azi, pe care l-a întrebat Hristos: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Și el a răspuns din toată inima: Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui!” (Ioan 9, 38).
Ne întreabă și pe noi astăzi Hristos: "Creștinilor, credeți voi cu tărie în Hristos, Mântuitorul lumii? Păziți poruncile Lui? Credeți voi în Sfânta Evanghelie ca să aveți viața veșnică? Credeți voi că Dumnezeu a creat lumea, că are milă de ea și El singur o poate salva de la distrugere și moarte?" De răspunsul pe care îl vom da, depinde mântuirea sau osânda fiecăruia dintre noi.
Iar dacă credem în Fiul lui Dumnezeu cu tărie, atunci să împlinim poruncile Lui și să facem ce a făcut orbul din Evanghelie. Că după ce i-a pus tină pe ochi l-a trimis să se spele la izvorul Siloam din apropiere și îndată s-a vindecat și a văzut. Tina de pe ochii sufletului este necurăția păcatelor noastre, de care ne curățim prin baia lacrimilor și a spovedaniei. Să ascultăm de Hristos și să facem ce ne poruncește El. Să ne spălăm ochii sufletești, adică mintea, inima și voința prin rugăciune, pocăință și milostenii, și atunci ne vom vindeca sufletul ca și orbul din Sfânta Evanghelie.
Viața pământească este scurtă și plină de suferință și amăgitoare, iar viața cerească este binecuvântată și plină de fericire veșnică. Să părăsim păcatele care ne orbesc și ne ucid sufletul și să ne reîntoarcem la Hristos. Nu-i de ajuns să facem o cruce și să zicem: "Doamne, Doamne!" Ni se cere o profundă înnoire duhovnicească a vieții. Ni se cere să aruncăm de pe ochii sufletului tina patimilor de până acum, spălându-ne la apa Siloamului, adică la baia spovedaniei, apoi să intrăm sub ascultarea lui Hristos și a Bisericii pe care a întemeiat-o pe pământ. Smerindu-ne, rugându-ne, împăcându-ne unii cu alții, mergând regulat la biserică, făcând milostenie după putere, crescându-ne copiii în dreapta credință și în iubire de Dumnezeu, devenim creștini buni, fii adevărați ai Bisericii Ortodoxe și moștenitori ai împărăției Cerurilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu