5. /5 MAI 2023 - POEZIE
ȘTEFAN MITROI
Șefan Mitroi (n. 5 mai 1956, Siliștea, județul Teleorman) este un scriitor și jurnalist român. A debutat, ca poet, în revista Astra din Brașov, când era elev în anul al II-lea de liceu.
Studii[modificare | modificare sursă]
Absolvent al Facultății de Drept din Iași, în anul 1980.
Studii complementare[modificare | modificare sursă]
Doctor în Drept, 2004.
Cariera literară[modificare | modificare sursă]
A activat, în timpul studenției, în cadrul cenaclului Junimea din Iași, publicând versuri în revistele Opinia studențească, Convorbiri literare, Cronica, Tribuna, Luceafărul, România literară. A primit, ca poet, numeroase premii la concursurile literare studențești și nu numai. Ca prozator, a debutat, în 1983, în Suplimentul literar și artistic al ziarului Scânteia tineretului. După 1990, a publicat rar în revistele literare.
Cariera profesională[modificare | modificare sursă]
- 1980: Procuror în Alexandria.
- 1981-1982: Instructor la Casa de Cultură a Studenților din București.
- 1983-1989: Redactor la ziarul Scânteia Tineretului.
- 1990-1992: Redactor-șef al ziarului Tineretul liber și președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
- 1993-1996: Redactor-șef adjunct la Televiziunea Română.
- 1996-1997: Director al ziarului Azi.
- 1997-1998: Redactor-șef adjunct la ziarul Curierul Național
- 1998-2000: Consilier în Senatul României.
- 2001-2002: Director al ziarului Dimineața
- 2005-2005: Consilier pe probleme de cultură și presă al ministrului de Interne.
- 2007 și până în prezent: Șef de departament și cadru didactic la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”.
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
- Nimic despre singurătate (publicistică), Editura Eminescu, 1986
- Războiul de după război (proză scurtă), Editura Eminescu, 1987
- Povești din Țara Arborado (literatură pentru copii), Editura Ion Creangă, 1988
- Somnul verde al copacilor (proză scurtă), Editura Eminescu, 1989
- Bolnav de înserare (poezii), Editura Ministerului de Interne, 1992
- Ce iei cu tine în mormânt (proză scurtă), Editura Eminescu, 1996
- Povești aproape întâmplate (literatură pentru copii), Editura Eminescu, 1998
- Adio, îngere păzitor (poezii), Editura Libra, 2001
- Buzunare cu grâu (poezii), Editura Eminescu, 2001
- Căderea în cer (roman), Editura Libra, 2003
- Gaura (roman), Editura Libra, 2004
- Viata inversă a lui Cocostel Ouatu (roman), Editura RAO, 2005
- Mașina de scărpinat, vol. I si II (teatru), Editura Libra, 2006
- Dulce ca pelinul (roman), Editura Libra și Detectiv, 2008
- Biblia pentru furnici, 2013 [1]
Piese de teatru puse în scenă[modificare | modificare sursă]
- Sfârșitul lumii se amână, Teatrul Național din Iași, 2006
- Plutonul de execuție; Schimb de prizonieri; Ultimul tren, Teatrul Podul, 2006-2007
- Simion și alți eroi, Trupa Civic Art, 2008
- Povestea copilului care a salvat poveștile, Teatrul Ion Creangă (în pregătire)
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- La chute au ciel (Căderea in cer). Traducere în limba franceză de Laurent Rossion și Laurentiu Zoicaș, Editura Libra, 2004. Romanul a fost lansat la Târgul internațional de carte de la Geneva.
- O Buraco (Gaura). Traducere în limba portugheză de Dan Caragea, Cyberlex, Lisabona, 2008.
Carul Mare
La noi ținea loc de noapte umbra Carului Mare. Altminteri, era ziuă tot timpul. Se trăgeau mai întâi casele la umbră, căci, fiind făcute de pământ, ele aveau pasul mai greu și osteneau destul de repede.
Din pământ erau făcuți și oamenii, însă ei săreau sus în car când aveau de umblat prin lume.
Pe vremea aceea lumea era mai mică decât acum. Nu aveau cine știe ce de umblat. Din burta mamei până la groapă. De la răsăritul soarelui până la răsăritul somnului. Dintr-o vară în alta, fiindcă pe atunci era vară mereu. Și când erau geruri cumplite sau ningea vieți de-a rândul, fără oprire, așa cum i s-a întâmplat străbunicului, care s-a născut pe ninsoare, a plecat pe front pe ninsoare, s-a însurat pe ninsoare, a îmbătrânit pe ninsoare, și tot pe ninsoare a murit. În tot acest timp, fiind vară și toamna și primăvara și vara, iar el bucurându-se pe îndelete de ele, așa cum s-a bucurat și bunicul, în viața căruia s-a întâmplat să ningă la fel de mult.
În viața mea a nins mai puțin, așa că, atunci când aveam chef să mă dau cu sania, o zbugheam în viața străbunicului, care era sub formă de deal, și până în viața bunicului, care era sub formă de vale, zbârnâiam pe derdeluș. Nu conta ce anotimp era afară.
Când auzeam osia Carului Mare scârțâind și-i vedeam umbra apropiindu-se, mă opream să-mi trag sufletul. Și ca s-o întreb pe mama ce mi-a adus de prin cer. Întrucât ea cobora chiar în clipele acelea din car, desculță și cu mîinile pline de țărână.
Uite o pâine caldă, zicea, a scos-o chiar Maica Precista adineauri din cuptor.
Imediat ce luam pâinea aia în brațe începea să nu-mi mai fie frig. Se făcea cald în toate odăile casei noastre. Apoi în toate casele din sat. După care în toate satele lumii. De la pâinea fierbinte din care mușcam.
Eu, zicea tata, ce cobora chiar mai înaintea mamei din car, ți-am adus o felie de pepene galben. Însă tata voia să râdă de mine, deoarece felia aceea era luna. Frigea mai tare ca pâinea, așa că o azvârleam la loc pe cer. Ca să ne putem înveli cu razele ei, pentru că era musai să ne culcăm. Ne lungeam direct pe pământ, între roțile carului ce miroseau a cer proaspăt și a fulgere abia date în pârgă.
Se auzea cocoșul cântând pe culme. Îi răspundea cocoșul de la pușca pădurarului. De foarte departe. Dintr-o altă noapte. Chiar dintr-o altă viață. Cea a bunicii mele, care era rudă bună cu pădurarul. Vorbeau prin cocoși între ei, fiindcă altfel nu se mai putea, întrucât plecaseră amândoi de pe lumea aceasta.
Îi duseseră cu Carul Mare pe ultimul drum. Așa îi duceau pe toți. Să fi văzut ce se fandoseau morții când îi priveau pe ăia vii de sus!
Fugiți de aici cu lumânările voastre, le strigau ei femeilor ce se țineau după sicriu, nu vedeți că ne-a răsărit soarele pe piept?
Intrau cu soare cu tot în biserică. Unii ar fi vrut să intre cu el și în pământ. Dar așa ceva nu-i era permis nimănui.
Mai cu seamă cei vii se foloseau de Carul Mare în satul nostru. Cărau cu el grâul de pe câmp. Tot cu el mergeau la oraș sau la moară.
Caii erau înlocuți de mânji atunci când îmbătrâneau, așa cum oamenii mari erau înlocuți de copii. Când îmbătrânea Carul, deoarece i se întâmpla și lui, îi lua locul Carul Mic, ce crescuse între timp, nevrând să rămână mai prejos decât mânjii și copiii.
Veneau alte vieți la rând, cu alți saci de grâu aduși de pe arie. Cu alte drumuri la oraș și la moară.
Vara rămânea la fel. Doar derdelușul pe care mă dădeam se mai lungise un pic, căci se făcuse vale plină de zăpadă și viața mamei.
Să te tot bucuri de frigul dulce al nopții! Să-l împarți visând cu alți copii. Și să muști, să muști întruna din pâinea aia ce nu se răcește niciodată. Oricât de mare ar fi gerul afară și în lume!
Din pământ erau făcuți și oamenii, însă ei săreau sus în car când aveau de umblat prin lume.
Pe vremea aceea lumea era mai mică decât acum. Nu aveau cine știe ce de umblat. Din burta mamei până la groapă. De la răsăritul soarelui până la răsăritul somnului. Dintr-o vară în alta, fiindcă pe atunci era vară mereu. Și când erau geruri cumplite sau ningea vieți de-a rândul, fără oprire, așa cum i s-a întâmplat străbunicului, care s-a născut pe ninsoare, a plecat pe front pe ninsoare, s-a însurat pe ninsoare, a îmbătrânit pe ninsoare, și tot pe ninsoare a murit. În tot acest timp, fiind vară și toamna și primăvara și vara, iar el bucurându-se pe îndelete de ele, așa cum s-a bucurat și bunicul, în viața căruia s-a întâmplat să ningă la fel de mult.
În viața mea a nins mai puțin, așa că, atunci când aveam chef să mă dau cu sania, o zbugheam în viața străbunicului, care era sub formă de deal, și până în viața bunicului, care era sub formă de vale, zbârnâiam pe derdeluș. Nu conta ce anotimp era afară.
Când auzeam osia Carului Mare scârțâind și-i vedeam umbra apropiindu-se, mă opream să-mi trag sufletul. Și ca s-o întreb pe mama ce mi-a adus de prin cer. Întrucât ea cobora chiar în clipele acelea din car, desculță și cu mîinile pline de țărână.
Uite o pâine caldă, zicea, a scos-o chiar Maica Precista adineauri din cuptor.
Imediat ce luam pâinea aia în brațe începea să nu-mi mai fie frig. Se făcea cald în toate odăile casei noastre. Apoi în toate casele din sat. După care în toate satele lumii. De la pâinea fierbinte din care mușcam.
Eu, zicea tata, ce cobora chiar mai înaintea mamei din car, ți-am adus o felie de pepene galben. Însă tata voia să râdă de mine, deoarece felia aceea era luna. Frigea mai tare ca pâinea, așa că o azvârleam la loc pe cer. Ca să ne putem înveli cu razele ei, pentru că era musai să ne culcăm. Ne lungeam direct pe pământ, între roțile carului ce miroseau a cer proaspăt și a fulgere abia date în pârgă.
Se auzea cocoșul cântând pe culme. Îi răspundea cocoșul de la pușca pădurarului. De foarte departe. Dintr-o altă noapte. Chiar dintr-o altă viață. Cea a bunicii mele, care era rudă bună cu pădurarul. Vorbeau prin cocoși între ei, fiindcă altfel nu se mai putea, întrucât plecaseră amândoi de pe lumea aceasta.
Îi duseseră cu Carul Mare pe ultimul drum. Așa îi duceau pe toți. Să fi văzut ce se fandoseau morții când îi priveau pe ăia vii de sus!
Fugiți de aici cu lumânările voastre, le strigau ei femeilor ce se țineau după sicriu, nu vedeți că ne-a răsărit soarele pe piept?
Intrau cu soare cu tot în biserică. Unii ar fi vrut să intre cu el și în pământ. Dar așa ceva nu-i era permis nimănui.
Mai cu seamă cei vii se foloseau de Carul Mare în satul nostru. Cărau cu el grâul de pe câmp. Tot cu el mergeau la oraș sau la moară.
Caii erau înlocuți de mânji atunci când îmbătrâneau, așa cum oamenii mari erau înlocuți de copii. Când îmbătrânea Carul, deoarece i se întâmpla și lui, îi lua locul Carul Mic, ce crescuse între timp, nevrând să rămână mai prejos decât mânjii și copiii.
Veneau alte vieți la rând, cu alți saci de grâu aduși de pe arie. Cu alte drumuri la oraș și la moară.
Vara rămânea la fel. Doar derdelușul pe care mă dădeam se mai lungise un pic, căci se făcuse vale plină de zăpadă și viața mamei.
Să te tot bucuri de frigul dulce al nopții! Să-l împarți visând cu alți copii. Și să muști, să muști întruna din pâinea aia ce nu se răcește niciodată. Oricât de mare ar fi gerul afară și în lume!
Colind înlăcrimat
Mă uit la poza de nuntă a părinţilor mei. Singurii care lipsesc din ea sunt chiar ei. Ştiu însă că nu pot fi plecaţi prea departe. Altminteri, n-ar fi iarnă tot timpul în poza aceasta. Adică şi primăvara, şi vara, şi toamna. Cel mai frumos e atunci când este iarnă şi-afară, fiindcă pot intra eu însumi în poză.
Cum o fi arătând mama tânără, ieşind la braţul tatei, tânăr şi el, din biserică? D-aia şi intru în poză, să-i văd! Dar nu-i găsesc pe nicăieri. Poate i-a acoperit ninsoarea cu totul. Poate i-a transformat gerul în flori de gheaţă la geamul prin care priveşte Dumnezeu spre pământ.
Nu le găsesc nici măcar nunta. Dar îmi dau seama de ce. Ei s-au luat fără nuntă. I-a cununat iarba verde a câmpului. Şi le-au fost martori câteva fulgere. După care a răsărit din dragostea lor cu miros de ţărână o ploaie mare. Apoi curcubeul, din care am coborât eu, într-o zi de toamnă de pe la sfârşitul primăverii. Ca să le fiu dar de nuntă. Şi le-am fost, chiar dacă nunta lor lipseşte din poză. Ce bine că nu lipseşte iarna! Să-i tot colinzi la fereastra ei îngheţată pe părinţii tăi tineri! Şi să aştepţi, să tot aştepţi să iasă cineva din casă, dar să nu apară nimeni, ca şi iarna trecută, ca şi iarna de mai-nainte, ca-n toate iernile din viitor, o mie, un million de ierni, să trăiţi, să-mbătrâniţi, ca merii, ca perii, în mijlocul…
Singur în mijlocul pozei de nuntă a părinţilor mei! Le strig din pragului noului an să-mi ceară orice, întrucât puterea mea de om încă viu este mare! Atât de mare încât pot sta un million de ierni în genunchi, cântându-le, împreună cu viscolul, La anul şi la mulţi ani! Poate că lor o să li se pară că nu e vorba de ani, ci de lacrimi!
Cum o fi arătând mama tânără, ieşind la braţul tatei, tânăr şi el, din biserică? D-aia şi intru în poză, să-i văd! Dar nu-i găsesc pe nicăieri. Poate i-a acoperit ninsoarea cu totul. Poate i-a transformat gerul în flori de gheaţă la geamul prin care priveşte Dumnezeu spre pământ.
Nu le găsesc nici măcar nunta. Dar îmi dau seama de ce. Ei s-au luat fără nuntă. I-a cununat iarba verde a câmpului. Şi le-au fost martori câteva fulgere. După care a răsărit din dragostea lor cu miros de ţărână o ploaie mare. Apoi curcubeul, din care am coborât eu, într-o zi de toamnă de pe la sfârşitul primăverii. Ca să le fiu dar de nuntă. Şi le-am fost, chiar dacă nunta lor lipseşte din poză. Ce bine că nu lipseşte iarna! Să-i tot colinzi la fereastra ei îngheţată pe părinţii tăi tineri! Şi să aştepţi, să tot aştepţi să iasă cineva din casă, dar să nu apară nimeni, ca şi iarna trecută, ca şi iarna de mai-nainte, ca-n toate iernile din viitor, o mie, un million de ierni, să trăiţi, să-mbătrâniţi, ca merii, ca perii, în mijlocul…
Singur în mijlocul pozei de nuntă a părinţilor mei! Le strig din pragului noului an să-mi ceară orice, întrucât puterea mea de om încă viu este mare! Atât de mare încât pot sta un million de ierni în genunchi, cântându-le, împreună cu viscolul, La anul şi la mulţi ani! Poate că lor o să li se pară că nu e vorba de ani, ci de lacrimi!
Eminescu și Marin Preda
Habar n-aveam că Eminescu a trecut de două ori prin Teleorman. Am aflat asta de la un teleormănean care se numește Stan V. Cristea.
Era cu numai 23 de ani înainte de nașterea bunicii dinspre tata, când tănărul sufleur și actor din Botoșani a ajuns, împreună cu trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, în capitala județului, Turnu Măgurele. Cu trei ani în urmă, făcuse cunoștință, chiar la el acasă, cu meleagurile teleormănene prin intermediul vodevilului Radu Calomfirescu, în care era evocată figura unuia dintre boierii legendari ai lui Mihai Viteazul, originar din localitatea Calomfirești, existentă și azi în apropierea orașului Alexandria. Era vara anului 1867. Cu siguranță în cele câteva zile cât a stat la Turnu, Eminescu a bătut cu pasul străzile încă nepietruite ale târgului de la Dunăre, între care ulița Școlii, pe care se afla Școala primară de băieți nr. 1, ulița Rotundă, ce înconjura piața mare, transformată mai apoi în grădină publică, ulița Moș Andrei Împușcădrac si Calea Bucureștilor, făcând scurte popasuri în grădina publică < Măgura>, abia amenajată, și la cafeneaua < România>, care avea și grădină de vară. De la Turnu Măgurele teatrul lui Iorgu Caragiale a plecat la Alexandria, unde a zăbovit alte câteva zile. Avem toate motivele să credem că printre alexăndrenii veniți să vadă spectacolele prezentate s-a numărat și Iacovache Noica, bunicul lui Constantin Noica, care era unul dintre fruntașii vieții politice locale. Turneul teleormănean al trupei s-a încheiat în orașul Roșiori de Vede. Un mai târziu, Eminescu avea să revină la Turnu Măgurele, cu trupa de teatru condusă de Mihail Pascaly.
Să mă fi născut cu un secol mai devreme, aș fi avut poate ocazia să-l văd și chiar să-i adresez câteva vorbe. Dar n-am avut, din păcate, acest mare noroc. L-a avut, în schimb, județul în care m-am născut, la care se adaugă norocul, nu mai puțin important, ca un fiu al său să vorbească într-o carte de aproape 600 de pagini despre această legătură. < Eminescu și Teleormanul>, așa se numește cartea. Stan V. Cristea, care este autorul ei, lasă de fapt documentele să vorbească. Nu mi-aș fi închipuit că între prietenii lui Eminescu s-au numărat și câțiva teleormăneni, Grigore G. Păucescu, George I. Manu, Anghel Demetriescu și Dimitrie Teleor fiind cei mai cunoscuți dintre aceștia. Sau că Eminescu a scris în câteva rânduri despre Teleorman. Dintr-un articol publicat, în 1876, în Curierul de Iași, aflăm că în anul 1840 județul din sud avea 97.355 de locuitori, 26.729 de cai, 11.002 măgari, 8446 stupi de albine, 341.372 pruni, 11.446 duzi.
Începând cu Constantin Noica, au scris despre Eminescu foarte mulți teleormăneni. Stan. V. Cristea îi știe pe toți, știind totodată și ceea ce ei au scris. Omul ăsta a fost într-o altă viață furnică. < Eminescu și Teleormanul> este doar una din multele sale isprăvi culturale. Ai putea crede despre el că nu este un singur om, ci o întreagă instituție, una căreia i se datorează în mare măsură și organizarea Festivalului de literatură <Marin Preda>, ajuns, cu cea care începe în ziua de 25 septembrie la Alexandria, la cea de-a paisprezecea ediție.
Eminescu și Marin Preda! Întâlnire mai frumoasă nici că se poate! Stan. V Cristea merită să fie pedepsit pentru asta măcar cu o strângere de mână!
Era cu numai 23 de ani înainte de nașterea bunicii dinspre tata, când tănărul sufleur și actor din Botoșani a ajuns, împreună cu trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, în capitala județului, Turnu Măgurele. Cu trei ani în urmă, făcuse cunoștință, chiar la el acasă, cu meleagurile teleormănene prin intermediul vodevilului Radu Calomfirescu, în care era evocată figura unuia dintre boierii legendari ai lui Mihai Viteazul, originar din localitatea Calomfirești, existentă și azi în apropierea orașului Alexandria. Era vara anului 1867. Cu siguranță în cele câteva zile cât a stat la Turnu, Eminescu a bătut cu pasul străzile încă nepietruite ale târgului de la Dunăre, între care ulița Școlii, pe care se afla Școala primară de băieți nr. 1, ulița Rotundă, ce înconjura piața mare, transformată mai apoi în grădină publică, ulița Moș Andrei Împușcădrac si Calea Bucureștilor, făcând scurte popasuri în grădina publică < Măgura>, abia amenajată, și la cafeneaua < România>, care avea și grădină de vară. De la Turnu Măgurele teatrul lui Iorgu Caragiale a plecat la Alexandria, unde a zăbovit alte câteva zile. Avem toate motivele să credem că printre alexăndrenii veniți să vadă spectacolele prezentate s-a numărat și Iacovache Noica, bunicul lui Constantin Noica, care era unul dintre fruntașii vieții politice locale. Turneul teleormănean al trupei s-a încheiat în orașul Roșiori de Vede. Un mai târziu, Eminescu avea să revină la Turnu Măgurele, cu trupa de teatru condusă de Mihail Pascaly.
Să mă fi născut cu un secol mai devreme, aș fi avut poate ocazia să-l văd și chiar să-i adresez câteva vorbe. Dar n-am avut, din păcate, acest mare noroc. L-a avut, în schimb, județul în care m-am născut, la care se adaugă norocul, nu mai puțin important, ca un fiu al său să vorbească într-o carte de aproape 600 de pagini despre această legătură. < Eminescu și Teleormanul>, așa se numește cartea. Stan V. Cristea, care este autorul ei, lasă de fapt documentele să vorbească. Nu mi-aș fi închipuit că între prietenii lui Eminescu s-au numărat și câțiva teleormăneni, Grigore G. Păucescu, George I. Manu, Anghel Demetriescu și Dimitrie Teleor fiind cei mai cunoscuți dintre aceștia. Sau că Eminescu a scris în câteva rânduri despre Teleorman. Dintr-un articol publicat, în 1876, în Curierul de Iași, aflăm că în anul 1840 județul din sud avea 97.355 de locuitori, 26.729 de cai, 11.002 măgari, 8446 stupi de albine, 341.372 pruni, 11.446 duzi.
Începând cu Constantin Noica, au scris despre Eminescu foarte mulți teleormăneni. Stan. V. Cristea îi știe pe toți, știind totodată și ceea ce ei au scris. Omul ăsta a fost într-o altă viață furnică. < Eminescu și Teleormanul> este doar una din multele sale isprăvi culturale. Ai putea crede despre el că nu este un singur om, ci o întreagă instituție, una căreia i se datorează în mare măsură și organizarea Festivalului de literatură <Marin Preda>, ajuns, cu cea care începe în ziua de 25 septembrie la Alexandria, la cea de-a paisprezecea ediție.
Eminescu și Marin Preda! Întâlnire mai frumoasă nici că se poate! Stan. V Cristea merită să fie pedepsit pentru asta măcar cu o strângere de mână!
Poezii
Alegerea vârstelor
Cel mai bine ar fi ca vârstele pe care
le avem de trăit să stea
pe umerașe
într-un dulap mare
asemenea hainelor.
Dimineața s-o alegem pe cea de care avem chef
în ziua aceea.
Astăzi, să fim bătrâni,
mâine, să devenim copii,
poimâine, bătrâni din nou,
apoi, oameni tineri,
după asta, iarăși bătrâni,
și tot așa, până
când vârstele pe care le-am ales cel mai des
încep să se rupă,
semn că le-a cam trecut timpul.
Mie mi-ar plăcea ca timpul bătrâneții
să treacă primul.
De aceea aș păstra copilăria
pentru ziua de duminică.
Să mă pot bucura de ea
pentru tot restul vieții
Cât despre tinerețe,
Din vârstă de sus, cum era
când eram zilnic bătrân,
să ajungă vârsta mea de toată ziua,
vârsta de la urmă
la care să mor
fără ca măcar să bag de seamă
că am murit!
le avem de trăit să stea
pe umerașe
într-un dulap mare
asemenea hainelor.
Dimineața s-o alegem pe cea de care avem chef
în ziua aceea.
Astăzi, să fim bătrâni,
mâine, să devenim copii,
poimâine, bătrâni din nou,
apoi, oameni tineri,
după asta, iarăși bătrâni,
și tot așa, până
când vârstele pe care le-am ales cel mai des
încep să se rupă,
semn că le-a cam trecut timpul.
Mie mi-ar plăcea ca timpul bătrâneții
să treacă primul.
De aceea aș păstra copilăria
pentru ziua de duminică.
Să mă pot bucura de ea
pentru tot restul vieții
Cât despre tinerețe,
Din vârstă de sus, cum era
când eram zilnic bătrân,
să ajungă vârsta mea de toată ziua,
vârsta de la urmă
la care să mor
fără ca măcar să bag de seamă
că am murit!
Cititorul de păsări
Nu ieșea niciodată
din curtea lui.
Stătea toată ziua cu
ochii pe cer
după păsări.
Le răsfoia
aripile
și știa aproape totul despre lume.
din curtea lui.
Stătea toată ziua cu
ochii pe cer
după păsări.
Le răsfoia
aripile
și știa aproape totul despre lume.
Femei ușoare
Erau ușoare, atât de ușoare
femeile acelea încât
trebuia să le ții legate cu sfoara
ca să nu-ți scape din mână
căci le ridica vântul de la pământ
purtându-le de colo până colo
prin aer.
Fiecare bărbat cu zmeul lui fistichiu
ce se îndepărta tot mai mult,
gata-gata să rupă sfoara.
Dacă nu vrei s-o vezi dispărând
în slăvile cerului,
spune-i c-o iubești,
că nu poți trăi fără ea!
își spuneau unul altuia.
Se coloraseră norii de la părul lor
ce flutura la mare înălțime.
Avea să picure în curând cu
țipete de plăcere
și nu-și luase niciunul dintre noi umbrela.
Vino înapoi! strigau de jos
câțiva bărbați
peste care răpăia ploaia.
Nu picura peste toți
ci numai peste cei cărora
le făcea rău gândul c-ar putea rămâne
singuri!
Unul s-a înălțat tras de sfoară
spre cer!
Dă drumul zmeului,
l-a îndemnat cineva de alături ,
eliberează-te!
Altul, care se ridicase, tot așa,
de la pământ,
și-a înfășurat sfoara în jurul gâtului,
eliberându-se, într-adevăr.
Vântul se întețise
amestecând sforile.
Nu mai puteai ști cine pe cine iubește,
cine de cine are nevoie,
cine pe cine ține de sfoară
cine pe cine
trage pe sfoară!
femeile acelea încât
trebuia să le ții legate cu sfoara
ca să nu-ți scape din mână
căci le ridica vântul de la pământ
purtându-le de colo până colo
prin aer.
Fiecare bărbat cu zmeul lui fistichiu
ce se îndepărta tot mai mult,
gata-gata să rupă sfoara.
Dacă nu vrei s-o vezi dispărând
în slăvile cerului,
spune-i c-o iubești,
că nu poți trăi fără ea!
își spuneau unul altuia.
Se coloraseră norii de la părul lor
ce flutura la mare înălțime.
Avea să picure în curând cu
țipete de plăcere
și nu-și luase niciunul dintre noi umbrela.
Vino înapoi! strigau de jos
câțiva bărbați
peste care răpăia ploaia.
Nu picura peste toți
ci numai peste cei cărora
le făcea rău gândul c-ar putea rămâne
singuri!
Unul s-a înălțat tras de sfoară
spre cer!
Dă drumul zmeului,
l-a îndemnat cineva de alături ,
eliberează-te!
Altul, care se ridicase, tot așa,
de la pământ,
și-a înfășurat sfoara în jurul gâtului,
eliberându-se, într-adevăr.
Vântul se întețise
amestecând sforile.
Nu mai puteai ști cine pe cine iubește,
cine de cine are nevoie,
cine pe cine ține de sfoară
cine pe cine
trage pe sfoară!
Când s-a limpezit
cerul din nou
cerul din nou
m-am trezit singur
în mijlocul câmpului.
Plimbam cu sfoara
pe deasupra lumii
o eșarfă multicoloră
crezând că e curcubeul!
în mijlocul câmpului.
Plimbam cu sfoara
pe deasupra lumii
o eșarfă multicoloră
crezând că e curcubeul!
Poezie și creație - Ștefan Mitroi
Sextil Iosif Pușcariu sau, mai scurt, Sextil Pușcariu (n. 4 ianuarie 1877, Brașov - d. 5 mai 1948, Bran) a fost un filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român.
Conform lucrării “Spița unui neam din Ardeal”, scrisă de Sextil Pușcariu, obârșia neamului Pușcăreștilor ar fi din Maramureș, inițial aceștia s-au numit Iuga, denumirea Pușcașu, devenită Pușcariu la sugestia episcopului Ioan Lemeny de la Blaj, ar fi fost doar porecla familiei. Familia ar fi trecut prin Moldova, Făgăraș înainte de a se stabili lângă Bran la finele secolului al XVIII-lea.[2]
Sextil Pușcariu a urmat studiile gimnaziale și liceale la Brașov, la actualul Colegiu Național „Andrei Șaguna”, după care pleacă pentru studiile superioare universitare în Germania, la Leipzig (1895 -1899), apoi în Franța, la Paris (1899 - 1901) și în Austria, la Viena (1902 - 1904). Devine doctor în filosofie al Universității din Leipzig în 1899, respectiv docent privat pentru filologia românească la Universitatea din Viena (1904-1906). Devine profesor extraordinar începând din anul 1906, a fost titularul catedrei de limbă și literatură română timp de zece ani (începând cu anul 1908) și decanul Facultății de Filosofie de la Universitatea din Cernăuți în 1918.
Inițiază și conduce ziarul Glasul Bucovinei apărut la 22 octombrie 1918, cea mai activă și răspândită publicație românească din Bucovina. Participă activ la unirea Bucovinei cu România. În primăvara lui 1919 i se oferă postul de ministru al Bucovinei la București, dar refuză, preferând să rămână un om de știință. Este numit comisar general al Consiliului Dirigent privind organizarea Universității Daciei Superioare din Cluj după Unirea Transilvaniei cu România, care purta înainte de Marea Unire denumirea de Universitatea Franz Josef.
Devine primul rector român al Universității din Cluj și pune temelia Muzeului Limbii Române (1919), primul institut românesc de lingvistică.
Va fi numit membru în delegația României la Liga Națiunilor de la Geneva (1922 - 1925). Devine reprezentantul României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectuală de pe lângă Societatea Națiunilor (1922) și membru în Comitetul Internațional de Lingvistică începând cu anul 1936. Din 1926, profesor de filologie română la Universitatea din Cluj. A condus revistele Glasul Bucovinei din Cernăuți (1918) și Cultura din Cluj (1924).
OPERE SELECTIVE
- Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905.
- Studii istroromâne, vol. I-III , București, 1906-1929.
- Zur Rekonstruktion des Urrumänischen, Halle, 1910.
- Dicționarul limbii române (literele A-C, F-L, până la cuvântul lojniță), București, 1913-1948 (coordonare).
- Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, 1921, ed. a II-a, 1930, ed. a III-a, 1936; reeditată în 1987.
- Limba română, vol. I, Privire generală, București, 1940; reeditată în 1976; vol. II, Rostirea, 1959; reeditată în 1994.
- Călare pe două veacuri, București, 1968.
- Cercetări și studii, București, 1974.
- Brașovul de altădată, Cluj, 1977.
- Memorii, București, 1978.
- Spița unui neam din Ardeal, Cluj, 1998.
Epigrame de Sextil Puşcariu
Din şi de
"Din nimic s-a făcut lumea!"
Astfel înţelepţii zic.
Nu ştiu, însă văd că astăzi
Ea se face de nimic!
Astfel înţelepţii zic.
Nu ştiu, însă văd că astăzi
Ea se face de nimic!
Unui poet pesimist
Lumea e deşertăciune!"
Zice-acest poet mereu.
Îl cred mai ales când spune:
"E o lume-n capul meu!
Zice-acest poet mereu.
Îl cred mai ales când spune:
"E o lume-n capul meu!
Unui critic
Când critici tu lucrările,
Le măsuri cu compasul.
Chiar cel mai bun tablou d-ulei
E rău - de-apropii nasul!
Le măsuri cu compasul.
Chiar cel mai bun tablou d-ulei
E rău - de-apropii nasul!
Un sfat
Nu crede că-n secret
Poţi să ascunzi o crimă mare.
Vezi, uşa scârţâie mai tare,
Când o închizi încet!
Poţi să ascunzi o crimă mare.
Vezi, uşa scârţâie mai tare,
Când o închizi încet!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu