vineri, 30 iunie 2023

3. /2 IULIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ

Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne;

+) Sf Voievod Ștefan cel Mare;

Sf Ier Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului;

Duminica a 4-a după Rusalii - Vindecarea slugii sutașului

Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne

Descoperind acel cinstit sicriu, au văzut nestricat, după atâția ani, sfântul veșmânt al Maicii Domnului. Și s-au atins de dânsul cu frică și cu bună cucernicie, sărutându-l cu toată dragostea. Apoi l-au luat de acolo și l-au dus cu slavă și cu prăznuire în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherne.

Pe vremea binecredinciosului împărat grec Leon și a soției sale, Verina, erau în Constantinopol doi bărbați cinstiți din rânduiala senatorilor, anume Galvie și Candid, frați buni după trup. Aceștia sfatuindu-se, au rugat pe împărat să-i lase să plece la Ierusalim, ca să se închine Sfintelor Locuri. Și fiind sloboziți, au plecat la drum și, ajungând în Palestina, au mers în Galileea, vrând să ajungă în Nazaret, ca să vadă sfânta casă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care – prin buna vestire a Arhanghelului Gavriil și prin venirea Sfântului Duh –, a zămislit negrăit pe Dumnezeu Cuvântul.

Deci mergând acolo și închinându-se, s-au odihnit într-un sat mic, ce se întâmplase acolo aproape, căci se însera. Iar după dumnezeiasca purtare de grijă, au găzduit în casa unei femei văduve, evreică, care era bătrână cu anii și cinstită prin viață curată. Și pregătindu-se cina pentru dânșii, au văzut înăuntru o cămară osebită, în care erau multe lumânări aprinse, ardea tămâie și ieșea bună mireasmă de aromate, căci acolo era ascuns cinstitul veșmânt al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. încă zăceau lângă cămara aceea și mulți bolnavi, iar Galvie și Candid, văzând aceasta, se minunau de acel lucru străin și socoteau că acolo se păzește ceva din Legea veche.

Deci rugând pe acea femeie cinstită să cineze cu dânșii, au întrebat-o: „Ce este în cămara aceea luminată de atâtea lumânări și plină de miresme de tămâie, și pentru ce zac neputincioșii lângă ea?”. Iar ea tăinuia la început lucrul cel ascuns de dânsa, dar minunile care se făceau, nu putea să le tăinuiască. Deci a zis către dânșii: „O, cinstiți bărbați, iată, precum vedeți, acești bolnavi care zac aici, toți așteaptă tămăduiri de neputințele lor. Pentru că în acest loc, orbii se luminează, ologii se îndreptează, diavolii se izgonesc din oameni, surzii aud, limbile celor muți se dezleagă spre grăire și toate bolile cele nevindecate, aici se tămăduiesc lesne”.

Iar Galvie și Candid, auzind aceasta, au început mai cu dinadinsul a o întreba pricina pentru care s-a dăruit acelui loc un dar și o putere de niște faceri de minuni ca acestea. Iar ea tăinuind încă adevărul, a zis: „Se povestește în neamul nostru evreiesc că unuia din părinții noștri cei de demult, i s-a arătat Dumnezeu în acest loc. Din acel timp, locul acesta s-a umplut de darul lui Dumnezeu și într-însul se fac multe minuni”. Iar ei, luând aminte la cuvintele femeii, mai mult se aprindeau cu dorința inimii spre aflarea adevărului, precum altădată Luca și Cleopa, cei ce au zis: Oare nu erau inimile noastre arzând întru noi? Deci au zis cu strigare: „O, preafericită femeie, te jurăm cu Dumnezeul cel viu, să ne spui adevărul. Pentru că noi nu pentru altă pricină am suferit atâta cale de la Constantinopol și până aici, decât numai să vedem toate locurile sfinte care sunt în Palestina, și aici să dăm rugăciunile noastre lui Dumnezeu. Iar de vreme ce auzim că în casa ta este un loc sfânt și făcător de minuni, voim să aflăm cu dinadinsul despre dânsul cum s-a sfințit și pentru care pricină se lucrează puteri întru dânsul”.

Iar femeia, fiind jurată cu numele lui Dumnezeu, a suspinat din adâncul inimii și, vărsând lacrimi din ochi, a grăit către dânșii: „O, bărbați aleși, această taină dumnezeiască, care acum mă siliți să v-o spun, nu s-a știut de nimeni până astăzi; dar, de vreme ce vă văd oameni binecredincioși și iubitori de Dumnezeu, am să vă spun această taină ascunsă, nădăjduind ca ceea ce veți auzi de la mine, veți păzi și nu veți spune la nimeni. Aici la mine este ascuns veșmântul Preacuratei Fecioare Maria, Maica lui Hristos Dumnezeu. In timpul când ea s-a mutat de la cele pământești la cele cerești, era acolo, la vremea îngropării ei, una din strămoașele mele, văduvă, căreia i s-a dat veșmântul acesta, după hotărârea însăși Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Aceea, luând veșmântul, l-a păzit cu cinste în tot timpul vieții sale. Apoi, înainte de a muri, l-a încredințat în paza unei fecioare din neamul său, poruncindu-i cu jurământ, ca nu numai veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să-l păzească, ci și fecioria ei s-o păzească pentru cinstea Preacuratei Fecioare Maria.

Iar fecioara aceea, în tot timpul vieții sale, păzind de asemenea cu multă cinste veșmântul acesta, când s-a apropiat de sfârșitul vieții, l-a încredințat și ea la altă fecioară curată și cinstită din neamul său. Astfel că, din fecioară în fecioară, trecând mulți ani, acest sfânt veșmânt a ajuns până la mine, smerita, care am îmbătrânit în viață curată fără bărbat. Iar de vreme ce în neamul meu nu se află nici o fecioară căreia aș fi putut să-i încredințez această taină, vă spun vouă despre dânsa, ca să știți că, pentru acest cinstit veșmânt, care se găsește în camera mea dinăuntru, se săvârșesc acele minuni aici. Insă vă rog să nu spuneți taina aceasta nimănui, nici în Ierusalim, nici oriunde vă veți duce”.

Iar Galvie și Candid, auzind de veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au umplut de spaimă și de negrăită bucurie, și au făgăduit cu lacrimi că vor păzi taina. Și au rugat-o pe femeie să nu-i oprească să petreacă toată noaptea, în cămara aceea, în rugăciuni, lângă sfântul veșmânt. Deci intrând înăuntru, au văzut sicriul în care era păzit cu cinste sfântul veșmânt al Maicii Domnului, în jurul căruia ardeau multe lumânări și era bună mireasmă de aromate. Atunci au început mai cu dinadinsul a face rugăciuni cu lacrimi și cu multe închinăciuni către Dumnezeu și către Preasfânta Lui Maică. Și aveau un singur gând amândoi, cum ar putea dărui acea vistierie de mare preț cetății împărătești.

Apoi, sfătuindu-se ei, au măsurat sicriul în lățime, lungime și înălțime, și au însemnat asemănarea lui din ce fel de lemn era. Deci, luminându-se de ziuă, și-au isprăvit rugăciunile lor și au ieșit din camera aceea, mulțumind femeii că i-a lăsat să stea toată noaptea înaintea cinstitului veșmânt. Apoi, dând îndestulată milostenie săracilor ce se aflau acolo, au plecat spre Ierusalim, fiind petrecuți de femeia aceea, căreia i-au făgăduit că, până se vor întoarce în patria lor, iarăși au să mai vină să se închine înaintea sfântului veșmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Deci ajungând ei la Ierusalim, s-au închinat Făcătoarei de viață Cruci și Mormântului Domnului. Și cercetând toate sfintele locuri dimprejurul Ierusalimului, au chemat la dânșii un lucrător de lemn și i-au poruncit să le facă un sicriu de lemn vechi, după măsura și asemănarea arătată lui de dânșii. Iar după ce sicriul a fost făcut, au cumpărat pentru el un acoperământ țesut cu aur și s-au întors la femeia aceea. Și ajungând la casa ei, i-au arătat acoperământul cel țesut cu aur, rugând-o să-i lase să acopere cu el sicriul cinstitului Veșmânt al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și să le dea voie ca să stea toată noaptea la rugăciune lângă sicriu. Și câștigând ei aceea, au căzut cu fețele la pământ înaintea sicriului și au udat pământul cu lacrimi, rugându-se Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu ca să nu-i oprească a se atinge de sicriul său cel cu veșmântul, ca să-l ia cu dânșii.

Iar când era la miezul nopții și când toți dormeau, au luat sicriul cu frică și, scoțându-l din cameră, l-au ascuns în careta lor, iar în locul aceluia au pus celălalt sicriu, care a fost făcut din lemn vechi în Ierusalim și, învelindu-l cu acoperământul țesut cu aur, au stat până la ziuă, rugându-se. Iar după ce s-a luminat de ziuă, au mulțumit acelei cinstite femei și, închinându-i-se ei, au dat multă milostenie săracilor, apoi au plecat cu negrăită bucurie.

Și ajungând la Constantinopol, la început n-au spus nimănui despre aducerea sfântului veșmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vrând ca să ascundă la dânșii acea neprețuită vistierie. Deci, zidind în casa lor o bisericuță mică, în numele Sfinților Apostoli Petru și Marcu, au pus într-însa sicriul acela cu sfântul veșmânt, nu la arătare, ci întru ascuns. Iar după ce au văzut că nu pot să tăinuiască sfințenia cea atât de mare a veșmântului Maicii Domnului, pentru minunile care se făceau cu dânsul, s-au dus și au înștiințat pe marele împărat Leon și pe soția lui, împărăteasa Verina, asemenea și pe Preasfințitul Patriarh Ghenadie al Constantinopolului.

Iar aceștia, umplându-se de negrăită bucurie, s-au dus la casa și biserica lui Galvie și Candid și, descoperind acel cinstit sicriu, au văzut nestricat, după atâția ani, sfântul veșmânt al Maicii Domnului. Și s-au atins de dânsul cu frică și cu bună cucernicie, sărutându-l cu toată dragostea. Apoi l-au luat de acolo și l-au dus cu slavă și cu prăznuire în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherne. Deci l-au pus acolo într-un sicriu împodobit cu aur, cu argint și cu pietre scumpe, și au hotărât ca în toți anii să se prăznuiască punerea veșmântului Preasfîntei Născătoare de Dumnezeu, în ziua de doi iulie, întru cinstea și slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a Celui născut dintr-însa, Hristos Mântuitorul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă: Vlaherne a fost un loc din Constantinopol, care se afla la malul portului corăbiilor și a fost numit astfel după un oarecare slăvit voievod al sciților, care se numea Vlahern și fusese ucis în acel loc, unde, după aceea, s-a zidit biserică prea aleasă în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Baia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Neoriu

- Foto: Catalin Acasandrei
  Foto: Catalin Acasandrei

„Păzeşte-te, să nu îndrăzneşti ca să scoţi vreo piatră din casa mea cea din Neoriu. Iar dacă vei îndrăzni vei lua o mare pagubă”.

În ziua cea mai de pe urmă a lui August, în vremea binecredincioşilor împăraţi Mihail şi Teodora, a fost în Ţarigrad un patrichiu, cu numele Antonie, care avea în casa lui o biserică frumoasă şi slăvită, zidită întru slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu într-un loc ce se zice Neoriu. Pe care biserică, împăraţii cei mai dinainte fiind luptători de icoane, au dezgolit-o de toată bunăcuviinţa şi podoaba, după cum au făcut şi la celelalte biserici: au scos toate icoanele, şi numai cruci închipuiau pe ziduri şi pe lemne, şi li se închinau. Dar când a strălucit din nou dreapta credinţă, iarăşi a împobobit patrichiul biserica aceea cu aur şi cu icoane şi dedesubtul ei a zidit o mică baie spre mângâierea trupească.

Deci, cât a trăit evlaviosul acesta patrichiu, purta grijă de biserica aceea şi cheltuia ori la ce avea de trebuinţă. Şi aşa sus se săvârşea preamărirea lui Dumnezeu totdeauna, iar dedesubt în baia aceea se făceau minuni de la darul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile pururea Fecioarei Maria, şi mulţi bolnavi ce se chinuiau de feluri de boale se vindecau. Iară după ce a răposat Antonie patrichiul, a rămas baia fără de purtare de grijă, pentru că nu aveau de cheltuială nepoţii lui ca să aducă apă cu îndestulare, şi au luat unii multe din marmurile ei.

Iar biserica a rămas la un preot evlavios, care slujea cu toată osârdia săptămâna lui, pentru că făcea multe minuni Preasfânta, şi avea norodul la acela evlavie, dându-i cele ce îi erau spre trebuinţă.

Iar după o vreme, vrând împăratul Romano ca să zidească în palatul lui o casă frumoasă, căuta marmuri şi i s-a spus că în baia cea zisă mai sus sunt marmuri prea frumoase, după cum le poftea. Deci cugetă să strice baia ca să le ia, dar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care locuia în biserica aceea n-a trecut cu vederea, nici a lăsat să-i surpe casa ei, ci s-a arătat noaptea în vedenie lui Nestor (care era zidar, şi îi dăduse împăratul voie să strice baia), şi îi zise lui: „Păzeşte-te, să nu îndrăzneşti ca să scoţi vreo piatră din casa mea cea din Neoriu. Iar dacă vei îndrăzni vei lua o mare pagubă”.

Acestea le-a vestit Nestor împăratului, care ca un evlavios şi îmbunătăţit ce era, a zis acestea: „Nu vreau ca să am judecată şi vrajbă cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ci mai ales şi casa ei de a doua oară o voi înnoi ori ce o cere de trebuinţă”. Deci a poruncit îndată de a prefăcut baia mai mare, şi venea multă apă, şi se spălau împăraţii într-însa: Romano, Hristofol şi Constantin. Dându-i un hrisov (decret) ca să aibă biserica aceea atâţia galbeni venit fieştecare an din cămările împărăteşti. Deci făcea iarăşi minuni nenumărate Născătoarea de Dumnezeu, după cum şi mai-nainte, dintre care să scriem una spre încredinţarea altora şi spre nemincinoasă adeverire.

O oarecare femeie bogată avea o boală cumplită, căci se umflase tot trupul ei atâta, încât s-au umplut de rane foarte respingătoare şi rău mirositoare şi simţea o durere neasemănată; deci cheltuind la doctori toată avuţia ei, nimic nu s-a folosit. Auzind apoi de minunile pe care le făcea Născătoarea de Dumnezeu în Neoriu, s-a dus acolo şi a rămas mai multe zile, dar nu a vindecat-o, că Domnul voieşte să avem răbdare multă, şi pentru aceea uneori nu ne ascultă îndată când cerem ceva de la el, până s-ar arăta răbdarea şi îngăduirea noastră. Dar după ce a văzut că nu s-a folosit s-a dus la biserica cea din Vlaherne, şi căzând pe pământ se ruga acestea, zicând cu lacrimi: „Miluieşte-mă pe mine, Maica lui Hristos Dumnezeu, că altă nădejde nu am, ticăloasa, numai pe al Tău ajutor, şi către Tine numai am scăpat”. Acestea se rugă de multe ori, şi a noua zi a văzut în vis o femeie încuviinţată şi cinstită, care îi zicea ei: „Ce ai, o femeie, şi nu te linişteşti nicidecum, ci strigi supărându-mă pe mine?”. Iară ea a răspuns: „Ştiu, Stăpâna mea, că pentru păcatele mele mă ispitesc, ci fiindcă pentru noi păcătoşii S-a întrupat din Tine Fiul lui Dumnezeu, şi S-a făcut om, pentru aceasta am alergat către Tine eu nenorocita, ca să mă miluieşti şi să mă vindeci pe mine”. Îi zice ei Stăpâna: „Du-te în casa mea de la Neoriu şi acolo vei afla vindecarea”.

Deci după ce s-a deşteptat bolnava, mulţumind lui Dumnezeu s-a dus iarăşi în biserica cea zisă şi se ruga Fecioarei, ca să împlinească milostivirea ei pe care i-a făgăduit-o. Deci adormind, a văzut, de asemenea, pe Stăpâna cu un bărbat evlavios şi îi zicea lui: „Rupe umflătura bolnavei acesteia”. Iar acela a lovit cu toiagul lui pântecele ei, şi atunci s-a deşteptat femeia, şi a văzut cum că a fost vedenie prea adevărată, că din pântecele ei curgea atâta puroi şi putreziciune rău mirositoare încât toţi s-au minunat.

Deci a intrat în baie şi s-a spălat şi aşa a rămas toată sănătoasă, slăvind şi mulţumind Împărătesei celei atotputernice, pentru ale cărei rugăciuni s-a învrednicit fericirii celei cereşti.

(Extras Din minunile Maicii Domnului, Editura Doxologia, Iași, 2013)

+) Sf Voievod Ștefan cel Mare

Viața Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

Ștefan cel Mare a pus biruințele în luptele purtate nu pe seama iscusinței sale, ci a voii și puterii lui Dumnezeu.

„Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleșug” (Psalmul 31, 1-2).

Unul dintre acești fericiți a fost măritul Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul l-a numit și „cinstit”, bun, mare și sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie și iertarea celor greșiți; „mare”, pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi și trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creștinătăți, cât și pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le-a zidit și înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor.

Marele Voievod Ștefan al Moldovei a fost fiul binecredincioșilor creștini Voievodul Bogdan al II-lea și Doamna Maria-Marina Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită față de țară și credința strămoșească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie.

Pe Câmpia Dreptății este întâmpinat de mulțimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești”. Și a domnit, precum știm, 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești, a întregii creștinătăți, zidind cetăți militare, dar și cetăți ale sufletului, adică multe biserici și mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate și mărinimie, neuitând nici o clipă pe vitejii oșteni, pe cei săraci și suferinzi, răsplătind și ajutând pe toți cu nețărmurită dragoste părintească.

Deși a fost încercat de numeroase suferințe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii și a două soții, trădarea unor sfetnici și multe războaie, nu și-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci și-a purtat crucea vieții sale cu răbdare creștinească, luptând cu dârzenie și neîntrecută iscusință împotriva dușmanilor țării și ai credinței.

De aceea, istoria mărturisește că evlaviosul Ștefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru țara și credința întregului popor. El aducea mulțumiri și laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci și atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinței.

Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creștinătăți, chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creștini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumusețea și valoarea ei duhovnicească, redăm acest text: „Prealuminaților, preaputernicilor și aleșilor domni a toată creștinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi Ștefan Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește cum ar putea să supuie și să nimicească toată creștinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății și i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor își puse în gând să-și răzbune și să vie, în luna mai, cu capul său și cu toată oștirea sa împotriva noastră și să supuie țara noastră care e o parte creștinească și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, atunci creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri împotriva dușmanilor creștinătății până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și din toate părțile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiți gata fără întârziere”.

Ștefan cel Mare a pus biruințele în luptele purtate nu pe seama iscusinței sale, ci a voii și puterii lui Dumnezeu. Pentru credința și smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înțelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6). Ștefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinței creștine în luptele sale cu turcii și tătarii, ci el a fost și un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor și obștei călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi și de noapte cu lucrul mâinilor și cultura minții.

Ștefan cel Mare a zidit biserici și mănăstiri nu numai în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, mărturisind prin aceasta conștiința unității de credință și neam. De asemenea și la muntele Athos, unde pericolul otoman amenința tot atât de mult Ortodoxia, a înălțat, înnoit și înzestrat mai multe biserici și mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcașuri, Ștefan cel Mare le-a înălțat ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru biruințele purtate în lupta cu dușmanii creștinătății, cât și pentru cinstirea și pomenirea celor căzuți în luptele cu dușmanii credinței neamului. Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfânt”.

Ștefan cel Mare a fost un om al pocăinței și al rugăciunii: el a simțit permanent nevoia să se roage, să se încredințeze, el și familia sa, împreună cu cei vii și cu cei morți, rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noștri”. „Să ne cânte nouă și Doamnei Maria, cerea călugărilor și egumenului din Mănăstirea Neamț, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”.

Viața de rugăciune personală a lui Ștefan cel Mare ne este arătată și de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii și mai ales în bătălii. Ștefan cel Mare și Sfânt însoțea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu dușmanii credinței și ai neamului și după biruință, așa cum amintește cronicarul că a făcut-o la Vaslui: „Cu toții s-au legat a posti patru zile cu pâine și apă”.

Ștefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci și cu fapta bună a milosteniei și a dragostei creștine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ și vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă față de cei rămași cu infirmități, cum amintește tradiția de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruiește o pereche de boi, car și plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-și are pământul în zi de sărbătoare cu boi și plug de împrumutat de la boieri.

Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptății și al iubirii creștinești, al iertării dușmanilor săi care au dat dovadă de căință pentru greșelile săvârșite: „Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, și toată mânia și ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Și nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile și întâmplările petrecute, ci te vom milui și te vom ține la mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioși și de cinste”.

Întreaga sa viață Ștefan cel Mare a trăit sub povața permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea și cinstea cuvenită.

Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morții, așa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viața cu adevărat creștinește: „Iar când au fost aproape de sfârșenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alții, toți câți s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ține țara cum a ținut-o el”. Cum vedem, grija pentru binele țării și al credinței străbune o poartă în inima sa până în ceasul morții. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod și aceste cuvinte înainte de moarte: „Doamne, numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuși Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toți vrăjmașii am gonit și înfrânt”.

Ștefan cel Mare „s-a strămutat la lăcașurile de veci” la 2 iulie 1504 și a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: „iar pe Ștefan Vodă l-a îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toți ca după un părinte al său, căci cunoșteau toți că s-au scăpat (păgubit) de mult bine și multă apărătură”. A fost plâns de întreg poporul și de tot pământul Moldovei, cum se spune și azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Și norodu-n hohot plânge/ Cui ne lași pe noi, Stăpâne?”.

Ștefan a rămas nemuritor în inimile noastre; îl simțim cu toții, mai ales atunci când ne aflăm în fața mormântului său de la Putna și în fața icoanei sale, insuflându-ne aceeași dragoste de țară și credință strămoșească; îl simțim alături de noi la bucurii și mai ales la durere, în vreme de năvălire a necazurilor asupra noastră.

Binecredinciosul Voievod a avut întotdeauna credința că Mântuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi și va răsplăti pe toți acei care și-au jertfit viața pentru credință și apărarea hotarelor țării.

La mormântul său străjuiește, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creștinătății, după cum se vede și în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăț (Jud. Iași), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.

De aceea trecerea lui în rândul sfinților prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu și potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locașuri sfinte și al celor care luptă pentru biruința Crucii și a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Sf Ier Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului

Duminica a 4-a după Rusalii - Vindecarea slugii sutașului

Ev. Matei 8, 5-13

În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Iisus: Venind îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția Cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela.

Ap. Romani 6, 18-23

Fraților, izbăvindu-vă de păcat, v-ați făcut robi ai dreptății. Omenește vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci, precum ați făcut mădularele voastre roabe necurăției și fărădelegii, spre fărădelege, tot așa faceți acum mădularele voastre roabe dreptății, spre sfințire. Căci, atunci când erați robi ai păcatului, erați liberi față de dreptate. Deci ce roadă aveați atunci? Roade de care acum vă e rușine; pentru că sfârșitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviți fiind de păcat și robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârșitul, viață veșnică. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Predică la Duminica a IV-a după Rusalii. Preot Ilie Cleopa.
( Despre puterea rugăciunii pentru aproapele )

Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te! Fie ţie după cum ai crezut (Matei 8, 13)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi se arată cum a vindecat Mîntuitorul pe sluga greu bolnavă a unui conducător de oşti roman care locuia în Capernaum, un mic oraş de lîngă Marea Galileei. Minunea aceasta însă are cîteva caracteristici aparte. Ea s-a săvîrşit datorită credinţei dregătorului roman păgîn, care se închina la idoli. Apoi poate şi sluga lui, care zăcea în casă bolnav, era tot păgîn, deci străin de Legea Vechiului Testament. De asemenea vedem că Mîntuitorul vindecă bolnavul de la distanţă, fără să fie adus de faţă, ceea ce mai rar se întîmplă. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceţi-l aici la Mine! Iar pe alţii îi întreba: Crezi că pot să fac Eu aceasta? Şi dacă bolnavul sau părinţii şi însoţitorii lui mărturiseau cu tărie credinţa în minunile lui Dumnezeu, îndată minunea se săvîrşea şi bolnavul se făcea sănătos de orice boală era cuprins.

Pe sutaşul roman nu l-a întrebat, însă, de crede în dumnezeirea lui Hristos, căci îi cunoştea credinţa inimii. Ba nici nu l-a aşteptat să-i spună ce doreşte. Ci îndată ce sutaşul s-a apropiat de El şi I-a zis: Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog, cumplit chinuindu-se; Mîntuitorul, cu multă blîndeţe, i-a zis: Venind, Îl voi vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutaşul, pe lîngă credinţă mare, avea şi multă smerenie. De aceea răspunde: Doamne, nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvîntul şi se va vindeca sluga mea! Auzind aceasta Iisus Hristos, S-a minunat de credinţa sutaşului şi a zis: Adevăr grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atîta credinţă! De aceea vă spun că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor merge în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Apoi i-a zis sutaşului: Du-te, şi după cum ai crezut, fie ţie! Şi s-a făcut sănătos sluga lui în ceasul acela (Matei 8, 7-13).

Vedeţi credinţă la un om păgîn? Vedeţi cît poate credinţa curată unită cu smerenia? Amîndouă la un loc fac adevărate minuni. Credinţa pogoară harul asupra aceluia ce se roagă şi smerenia îi deschide inima. Vedeţi leacul prin care se poate vindeca lumea? Credinţa şi smerenia. Că dacă omul a decăzut moral atît de mult, este numai din cauză că s-a depărtat de Dumnezeu şi de smerenie. Necredinţa în Dumnezeu şi mîndria au adus fiinţa umană în starea în care se găseşte astăzi. Vedeţi care este calea cea scurtă şi mai sigură a mîntuirii noastre?

Credinţa şi smerenia! Credinţa că Dumnezeu există şi are milă de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, şi în acelaşi timp, smerenia sinceră, mărturisită că nu sîntem vrednici să intre Hristos în casa şi în inima noastră din cauza mulţimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată leacul care poate vindeca omul de astăzi. Să creadă cu tărie şi dreaptă credinţă în Iisus Hristos şi să se socotească cel mai păcătos de pe pămînt.

Zicea sutaşul roman către Hristos: Nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu, ca să ne înveţe şi pe noi creştinii de azi cum să ne apropiem de El. Cum să ne apropiem de rugăciune, de Sfînta Biserică, de cele sfinte din Altar, de Sfînta Scriptură şi mai ales de Sfînta Împărtăşanie. Căci dacă ne rugăm lui Dumnezeu fără frică şi cutremur, dacă intrăm în biserică cu nepăsare şi răutate în inimă, dacă citim Sfînta Scriptură cu mîndrie şi cu duh de iscodire, toate ne sînt spre păcat; căci ne lipsesc cele două virtuţi amintite mai sus - credinţa tare şi smerenia. Aceeaşi osîndă ne aşteaptă dacă ne apropiem de Trupul şi Sîngele lui Hristos nevrednici, nepocăiţi, cu păcate nespovedite, certaţi cu aproapele nostru sau cu canonul neîmplinit.

Vedeţi că acest om, păgîn după credinţă, avea inimă de creştin după faptă. Necreştin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioară şi ca mulţi creştini din zilele noastre. De aceea Mîntuitorul îl laudă în public, zicînd: Adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atîta credinţă! Nu numai între evrei, dar nici între creştinii de astăzi nu se găsesc oameni cu mai multă credinţă ca acest sutaş. Credinţa şi smerenia lui l-a mîntuit, i-a vindecat sluga şi l-a făcut nemuritor.

Iubiţi credincioşi,

Nu de mult am avut ocazia să discut cu nişte oameni rătăciţi de la dreapta credinţă. Printre altele ei susţineau despre copiii mici că nu pot fi botezaţi pentru că, ziceau ei, copiii mici nu au credinţă. Nu pot fi botezaţi spuneau ei, deoarece Mîntuitorul a zis către Apostoli cînd i-a trimis la propovăduire: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu va crede se va osîndi (Marcu 16, 16).

Avînd în vedere că aceşti oameni rătăciţi de la adevăr pe mulţi îi înşeală cu cuvintele lor greşite, m-am gîndit ca în predica de azi să arăt că nu numai credinţa personală în Dumnezeu aduce mîntuire şi folos, ci şi credinţa celor din jur poate vindeca, ierta păcatele altora şi poate chiar sfinţi pe alţii şi învia din morţi. Aşa de exemplu vedem în Legea Veche, că prin credinţa lui Iosua a lui Navi, Dumnezeu a oprit apele Iordanului pînă ce a trecut tot poporul şi preoţii cu sicriul Legii darului (Iosua Navi 3, 11-17; 4, 16-23). Şi tot cu credinţa sa a oprit soarele şi luna din mersul lor pe cer pînă ce a bătut pe vrăjmaşii săi (Iosua Navi 10, 10-14). Tot aşa prin credinţa lui Ghedeon, cei trei sute de ostaşi au biruit pe Madianiţi (Judecători 7, 16-25). Prin credinţa unei văduve sărace marele Prooroc Ilie a înviat pe fiul ei (III Regi 17, 20-22), iar prin credinţa Sunamitencei, Elisei proorocul a înviat pe fiul ei (IV Regi 4, 30-36).

În Legea Nouă, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a făcut multe şi mari minuni prin credinţa unora asupra altora. Aşa vedem minunea pe care ne-o arată Sfînta Evanghelie de azi, cum Mîntuitorul, prin credinţa cea mare şi tare a sutaşului, a vindecat de la distanţă pe sluga sa (Matei 8, 13). Altă dată prin credinţa neîndoielnică a patru oameni ce purtau pe slăbănogul din Capernaum, Hristos a vindecat şi a iertat păcatele celui purtat de ei, poruncindu-i să-şi ia patul şi să meargă la casa sa (Matei 9, 2-6). Prin credinţa lui Iair, Mîntuitorul a înviat pe fiica sa (Marcu 5, 36-43). Prin credinţa femeii Cananeence, Domnul a vindecat de duh necurat pe fiica sa (Matei 15, 22-28). Prin credinţa Martei şi Mariei, surorile lui Lazăr, Mîntuitorul a înviat pe fratele lor mort de patru zile, căci ziceau cu credinţă: Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ar fi murit fratele nostru (Ioan 11, 21). Iarăşi, vedem că pentru credinţa tatălui său, Mîntuitorul a vindecat pe tînărul lunatic (Matei 17, 18). Dar nu numai vindecare şi înviere din morţi poate face cineva prin credinţa altora, ci şi sfinţire, după mărturia marelui Apostol Pavel care a zis: Se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă (I Corinteni 7, 14).

Aşadar, fraţii mei, dacă cineva vă spune că pruncii nu se pot boteza deoarece nu au credinţă, voi le spuneţi că ei cu adevărat nu au credinţă, dar la botez se sfinţesc prin credinţa părinţilor lor şi a naşilor de la botez care mărturisesc credinţa în locul pruncului celui ce se botează. Naşii de la botez sînt părinţii spirituali ai pruncului care se naşte la o viaţă nouă în Duhul Sfînt, aşa cum părinţii trupeşti l-au născut pe el trupeşte. Totodată naşii sînt şi garanţi în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale că fiul duhovnicesc va fi crescut în credinţa ortodoxă şi va fi un om credincios.

Dacă cel rătăcit de la adevăr va zice că nu ştie copilul cînd îl botezi, şi deci nu este voia lui liberă a se boteza, la aceasta să se răspundă că botezul Legii Noi, adică botezul creştin prin apă şi prin Duh poruncit de Domnul (Ioan 3, 5) a înlocuit botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, despre care mărturiseşte Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: În Hristos aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere nefăcută de mînă, prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos, îngropaţi fiind cu El prin Botez (Coloseni 2, 11-12).

După cum tăierea împrejur în Legea Veche se făcea la opt zile după naşterea pruncului şi după cum Isaac s-a tăiat împrejur după opt zile, nu cu voia, ci cu ştirea lui, căci era numai de opt zile (Facere 17, 10-14; Levitic 12, 3), aşa şi pruncul în Legea Harului nu ştie cînd a fost botezat. Dar prin mărturia preotului care l-a botezat, a părinţilor şi a naşilor care mărturisesc credinţa în locul lui, se face valabilă Taina Botezului, deoarece pe mărturia a doi sau trei martori se va rezema tot cuvîntul (Ioan 5, 32; II Corinteni 13, 1; I Timotei 5, 19).

Cît despre vindecarea bolnavilor şi pocăinţa multor păcătoşi prin credinţa şi stăruinţa rudelor, este de ajuns să ne gîndim la atîtea fapte minunate din zilele noastre. Cîţi creştini nu se roagă acasă şi la biserică pentru cei dragi ai lor stăpîniţi de beţie, desfrîu şi necredinţă? Dumnezeu văzînd lacrimile, rugăciunea şi credinţa lor, întoarce la credinţă şi pocăinţă pe soţii şi fiii stăpîniţi de păcate. Aceleaşi minuni se săvîrşesc şi cu rudele care fac Sfîntul Maslu pentru bolnavii lor din spitale, ce nu pot fi de faţă şi cu darul lui Hristos li se uşurează durerea sau se vindecă deplin. Cîţi nu se roagă lui Dumnezeu pentru cei din călătorii, pentru cei din primejdie, pentru cei ameninţaţi cu moartea şi pentru cei din examen? Datorită credinţei, rugăciunilor, Mîntuitorul ajută şi salvează pe cei din primejdie şi împlineşte cererea credincioşilor noştri.

Dar şi slujitorii Bisericii noastre se roagă la Sfîntul Altar pentru vii şi morţi, pentru tot felul de necazuri, boli, secetă şi neînţelegeri de familie. Credinţa lor şi harul Duhului Sfînt, pe mulţi bolnavi îi vindecă, pe cei certaţi îi împacă, ploile adapă pămîntul lovit de secetă, cei robiţi de patimi se întorc la pocăinţă şi multe suflete ale celor răposaţi în păcate sînt salvate din muncile iadului. Toate acestea sînt adevărate minuni ale credinţei slujitorilor şi credincioşilor noştri, care, în numele dragostei creştine, se roagă lui Dumnezeu pentru fiii sufleteşti ai Bisericii Ortodoxe, pentru ajutorul şi mîntuirea tuturor.

Să vă relatez un caz adevărat din zilele noastre, ca să vedeţi cum o femeie credincioasă, datorită credinţei ei, şi-a salvat copilul de la moarte şi soţul de la necredinţă şi ucidere.

O femeie de curînd căsătorită a rămas însărcinată. Soţul ei însă nu voia nicidecum copilul. Femeia a cerut sfatul duhovnicului care i-a spus: "Chiar dacă te va lăsa sau te ameninţă, să nu ucizi copilul. Mai bine sacrifică-te şi dă-ţi viaţa pentru copil şi vei fi numărată în rîndul mucenicelor, decît să-l ucizi şi să fii chinuită în iad ucigaş. Roagă-te cu credinţă lui Dumnezeu pentru soţul tău şi cred că-l va îmblînzi mila Lui".

Rugîndu-se mult cu post şi lacrimi într-o noapte femeia a adormit puţin şi a avut un vis înfricoşat. Se vedea că mergea singură pe o vale de munte. Pe marginea drumului din dreapta a văzut copaci mari încinşi de foc şi cîte o femeie ce făcuse avorturi legată de trunchiul lor, iar vulturi cu gheare şi cioc de foc veneau şi le mîncat pieptul. În stînga drumului, iarăşi, copaci aprinşi şi femei ucigaşe de prunci legate cu funii de ei, iar şerpi fioroşi le sugeau sînii.

Plîngînd de spaimă, a văzut un tînăr frumos venind spre ea şi l-a întrebat: "Doamne, tu eşti Mîntuitorul Hristos?" Iar el i-a răspuns: "Nu sînt Hristos, ci sînt sluga Lui şi îngerul tău păzitor, care pururea te păzesc în această viaţă şi am venit să te scot de aici. Şi l-a întrebat femeia: "care este păcatul acestor femei ce se chinuiesc aşa de cumplit, legate de copacii încinşi de foc?" Iar îngerul i-a răspuns: "Aceste femei au ucis copiii lor în pîntece şi n-au vrut să-i nască după porunca lui Dumnezeu. De aceea aşa se vor chinui în veci. Iată, aici aveai să te chinui şi tu, dacă ascultai pe bărbatul tău şi-ţi avortai copilul...".

Deşteptîndu-se din somn cuprinsă de spaimă, femeia a spus toate cele văzute soţului ei. Iar el, mişcat de Duhul Sfînt, i-a cerut iertare, făgăduind că niciodată nu o va mai sili la acest păcat cumplit. Apoi a cerut să fie dus şi el la preot să-şi mărturisească păcatele. Şi aşa credinţa femeii a salvat şi copilul şi soţul de la pierzare.

Iubiţi credincioşi,

Să cerem de la bunul nostru Mîntuitor să ne dea şi nouă credinţa sutaşului roman din Evanghelia de astăzi. Credinţa şi smerenia lui, ca şi dragostea lui pentru sluga bolnavă, sînt virtuţi care lipsesc multor creştini din zilele noastre. Să cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre mai multă credinţă şi toate virtuţile părinţilor noştri, care ne-au născut şi crescut. Oare de cîte ori s-au rugat şi s-au jertfit pentru noi tata şi mama? Oare nu credinţa lor curată şi lacrimile lor ne-au făcut de atîtea ori sănătoşi, ne-au ajutat în necazurile vieţii, ne-au întărit în credinţă şi ne-au ţinut aproape de Hristos?

Să facem deci şi noi ce au făcut părinţii şi sfinţii noştri. Să le imităm viaţa, credinţa, smerenia, răbdarea şi jertfa lor. Să ne rugăm cu credinţă tare în Dumnezeu pentru toată lumea, începînd cu cei din casa noastră. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca fiii şi rudele noastre să aibă credinţă tare şi curată, să vină la biserică regulat, să se ferească de secte şi păcate, să se vindece de boli sufleteşti şi trupeşti şi să urmeze în toate lui Hristos.

Să ne rugăm pentru întărirea dreptei credinţe şi a unităţii creştine în lume. Să ne rugăm cu credinţă pentru cei bolnavi care suferă greu şi aşteaptă rugăciunea şi mîngîierea noastră. Să ne rugăm pentru săraci, pentru orfani, pentru toţi oamenii şi pentru credinţa şi dragostea noastră îi va milui Dumnezeu. Iar Dumnezeul dragostei, al milostivirii şi al iubirii de oameni va primi rugăciunea şi credinţa noastră, va intra în casele şi inimile noastre, va întări credinţa şi pacea în lume, va vindeca şi va alina suferinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, va binecuvînta pămîntul cu ploaie timpurie şi tîrzie, va ajuta pe cei pentru care ne rugăm, ne va ierta şi nouă păcatele şi va mîntui în dar sufletele noastre. Amin.

2. /2 IULIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

Decese

· 936: Henric I al Germaniei

· 1504: Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.

Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.

În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, În anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.

După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.

Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.

A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Evdochia de Kiev

Maria de Mangop

Maria Voichița

Mormântul de la Mănăstirea Putna

Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două fete: Maria și Sora. ^[2]^[3]^[4]^{:p. 35}

Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind anii 1438^[5] sau 1439.^[4]^{:p. 36} Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute, cel mai probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei.

În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12 octombrie 1449 și se proclamă domn.^[6]^{:p. 46} Alexandru se refugiază în Transilvania, de unde va încerca să își recapete tronul. La rândul său, Bogdan, după o încercare nereușită de a căpăta sprijinul și protecția polonezilor, și-a îndreptat eforturile diplomatice către Ungaria.^[6]^{:p. 47}

La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt enumerați martorii care girau acel document este menționată, imediat după domn credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod. Actul reprezintă prima atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.^[7]^{:p. 26} Din menționarea de către tatăl său ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel puțin unsprezece ani, vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de demnitate. ^[4]^{:p. 36}

Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru Aron.^[8] Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena:

„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese cu Alexandru ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan, poftit la țară, la un unchi de frate al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte urâtă, sosind numai cu o sută de moldoveni, înșelă străjile lui Bogdan și, prinzându-l, îi tăie capul.”^[9]

_____ Jan Długosz, Historiae Polonicae

După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.^[10]^{:p. 13} Mama sa, Oltea avea să moară la 4 noiembrie 1465.^[11]^{:p. 71}

Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită - după cum remarca istoricul P. P. Panaitescu - toate trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească. ^[12]^{:p. 25}

Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore Ureche, luatu-s-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară cronicariul cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon Împăratul, iară nu soră.^[1]^{:p. 36} Căsătoria a durat doar patru ani. Din această căsătorie au rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și Petru născut în 1467, au murit amândoi de tineri în anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena, avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467, posibil la nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.^[13]^{:pp. 449-440}

La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, poartă titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă obârșie împărătească. ^[14]^{:pp. 585-587} Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a fost una de conveniență și interes politic, care a durat atâta timp cât acest interes a existat.

„În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul intră in stăpînirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție pe moștenitoarea acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și duce la altar pe cealaltă Marie sau Vochița, fata lui Radu Vodă.”^[13]^{:p. 398}

_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna.^[1]^{:p. 36}

În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna Voichița, fata Radului Vodă.^[1]^{:p. 48}. Căsătoria avea să dureze până la moartea domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și înmormântată la Mănăstirea Putna. ^[13]^{:pp. 398-401}

Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș. ^[13]^{:p. 399} Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.^[6]^{:p. 280}

Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind înmormântat la Mănăstirea Putna. Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este o intrepindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii.”^[17]^{:p. 449}

Portret de la Biserica din Pătrăuți

Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii).

„«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și plină, cu o frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe spate, cu mustață de asemenea blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna stângă trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să șchiopăteze.”^[17]^{:p. 519}

_____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare

Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își controleze o serie de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau mânie, imprudența etc.

„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui timp se mișca mai ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.” ^[13]^{:p. 408}

_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare

Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius (Miklós Istvánffy) îl portretiza ca fiind „șovăitor în credință și nestatornic”, unde remarca privind lipsa de credință se referea la presupusa încălcare de către Ștefan a jurământului de suzeranitate față de regele Ungariei.^[17]^{:p. 457} La rândul său, regele Sigismund I al Poloniei, îl caracteriza astfel: „Ștefan era din fire abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a fost numit, de către cei tineri, vulpe șireată.” ^[18] Iar un document din arhivele statului venețian concluziona că „a fost în moarte ca și în viață, teribil și prudent”^[13]^{:p. 417}

Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud in acelaș timp, două însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate. La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități dinastice, politice sau militare.^[17]^:passim^[13]^:passim^[7]^{:p. passim} Cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius, referindu-se la Ștefan spunea că era mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au șters puțin din faima și gloria faptelor sale^[17]^{:p. 457}

Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, atunci când tot nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe regele Matei Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea turcilor. ^[13]^{:p. 415}

Localizari posibile ale luptei din 1457

Coroana lui Ștefan cel Mare

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul văii Siretului. Era însoțit de o armată de circa șase mii de oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos. ^[10]^{:p. 13}^[19]^{:p. 59}

Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă. A încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din nou înfânt și silit să ia calea exilului, în Polonia.^[7]^{:p. 54}

„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui aprilie, în săptămâna mare dinaintea Paștilor, veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste. Și veniră asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele Hreasca, la Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe Aron Vodă din țară și rămase însuși domn prin silnicie.”^[19]^{:p. 59}

_____ Cronica lui Ștefan cel Mare

Despre locul exact al luptei au existat mai multe variante vehiculate de-a lungul vremii. Majoritatea istoricilor (Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Ilie Minea Minea ș.a.) au propus ca loc al bătăliei localitatea Doljești, de lângă Roman, pornind de la relatările cronicilor moldovenești. A. D. Xenopol, pornind de la o versiune a letopisețului lui Grigore Ureche, a presupus că lupta a avut loc la Joldești, în ținutul Botoșani.^[10]^{:p. 13} Cea mai plauzibilă pare a fi cea a lui Alexandru I. Gonța, care identifică drept loc al bătăliei localitatea Dolhești, de pe valea râului Șomuzul Mare, pornind de la toponimul menționat în cronica germană - Dolschecht, dar luând în considerare că acest sat aparținea surorii sale, căsătorită cu Șendrea, viitorul portar al Sucevei.^[20]

După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare ceremonie publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.

„Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă Direptatea și i-au intrebatu pre toți: este-le cu voie tuturor să le fie domnu ? Ei cu toții au strigat într-un glas: “În mulți ani de la Dumnezeu sa domnești”. Și decii cu toții l-au rădicatu domnu și l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan vodă steagul țărâi Moldovei și să duse la scaunul Sucevii.”^[1]^{:p. 35}

_____ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Pecetea lui Ștefan cel Mare

Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare (1483)

Sigiliul Moldovei

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest sens, principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de: repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc - prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei sale.^[10]^{:pp. 16-17}

În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa marilor boieri, Ștefan a manifestat o preocupare constantă pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii și slujitorii) și a țărănimii libere. Marea proprietate, acordată boierilor, era din punct de vedere juridic „feudă”, fiind grevată de obligația titularului de a efectua serviciul militar cu oamenii săii în schimbul garantării de către domn a posesiuni pământului. În schimb, mica proprietate, deși nu se se bucura de vreo garanție din partea domnului, era lipsită și de constrângeri militare, fiind una de tip alodial.^[10]^{:p. 48}

Din acest motiv, până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn. Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul realțiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în viața statului. Utilizarea răzeșimii în armată a reprezenta o lovitură importantă la situația privilegiată a marii boierimi, singura care avea monopolul obligațiilor militare. În momentul în care Ștefan a implicat în chestiunile de apărare a țării și alte elemente sociale, care executau serviciul militar fără a primi în schimb imunități și privilegii, ponderea marii boierimi mari ca bază socială a țării, s-a diminuat în in mod esențial.^[10]^{:pp. 112-114}

Puterea lui Ștefan vodă a stat în «curtea» lui, în această oaste de țară, am putea zice în oameni de arme sădiți de el pe tot întinsul țării. Căci acesta a fost actul politic mai însemnat, care lămurește puterea și politica marelui domn. El a fost un mare colonizator de oșteni. Toate «locurile pustii», adică fără proprietar, erau de drept ale domniei și domnul coloniza pe ele oșteni-plugari. Aceștia au format puterea de neînfrânt a domnului, înăuntru și în afară. ^[12]^{:p. 16}

_____ P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare

Acest fapt este confirmat și de numărul mare de hrisoave de împroprietărire cu „loc în pustiu” în diferite regiuni ale țării, preponderent în cele de graniță. ^[21]^[10]^{:p. 36}

Sala Tronului

Luca Arbore, portarul Sucevei

Relația sa cu marea boierime a fost una în general pașnică, caracterizată prin autoritarism domnesc, cu puține manifestări de nesupunere sau revoltă din partea boierilor. Relația a evoluat în timp, pe măsură ce autoritatea centrală a domnului se întărea. Astfel, în primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control puterea boierilor prin menținerea privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea de cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor fugari, în frunte cu boierul Mihu. ^[6]^{:p. 74}

Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un nivel al conducătorilor administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri lărgite. Pentru a-și consolida puterea și a-și asigura controlul asupra acestora, el a încredințat aceste posturi de mare raspundere doar rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri. Ca semn al importanței pe care o aveau, pârcălabii erau situați întotdeauna inaintea dregătorilor de curte, cu exceptia marelui vornic.^[7]^{:p. 109}

În aceeași idee Ștefan a asigurat o stabilitate mare pe funcții a marilor dregători, mulți rămânând în aceeași poziție pentru un număr mare de ani, cum ar fi: marele spătar Câlnău – optsprezece ani, marele vistiernic Iuga – douăzeci și unu de ani sau marele logofăt Tăutu – mai mult de treizeci de ani. Acest lucru a asigurat totodată și o mare stabilitate administrației țării.^[7]^{:p. 109}

Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a avut de înfruntat doar două conspirații boierești în cei patruzeci și șapte de ani de domnie, cea din 1471 - când au fost decapitați trei mari boieri în frunte cu cumnatul său, marele vornic Isaia și cea organizată în 1504 - cu două zile înainte de moartea sa, care viza îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată identic cu omorârea capilor conspirației.^[6]^{:p. 129, 267}În politica externă a lui Ștefan cel Mare pot fi identificate trei mari perioade, fiecare cu obiective specifice. ^[10]^{:p. 7} La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul încercărilor de hegemonie ai celor doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei. În urma perioadei de instabilitate generată de luptele pentru domnie dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi vecini rivali se degradase considerabil, de unde necesitatea pentru tânărul domn de a duce o politică externă realistă și echilibrată.^[24]^{:p. 516}

„Ștefan urmări încă din tinerețea lui un principiu, care îi fu prea folositor în lunga și viforoasa lui carieră. Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea cu unul, cât era în ceartă cu celălalt.” ^[13]^{:p. 408}

_______A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Pentru transpunerea în practică a politicii externe, Ștefan va acorda o atenție dezvoltării deosebită instituției însărcinate cu acest domeniu, logofeția. Marele logofăt avea să devină cel mai important dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie demnitatea de logofăt a fost îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru (8 septembrie 1457-5 februarie 1468), Toma (28 iulie 1468-26 august 1474) și Ioan Tăutu (14 apr.1475 - 7 oct. 1503). ^[25]^{:p. 38}. Cei mai cunoscuți diplomați moldoveni din această perioadă, menționați pentru modul cum au condus soliile încredințate de domn au fost logofătul Ioan Tăutu și Ioan Țamblac.^[26]^{:p. 10} ^[27]

Diplomația se judecă după rezultate, și rezultatele diplomației lui Ștefan sunt minunate. La 1462-1465 se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii; la 1467 se luptă cu ungurii, e bine cu turcii și polonii intervin în favoarea lui, protestând la Buda; la 1469-1479 e în luptă cu muntenii - ungurii și turcii nu intervin; la 1475-1476 luptă cu turcii - polonii și ungurii îi trimit mici ajutoare; la 1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; la 1481-1487 luptă cu turcii, fără intervenție polonă și ungurească; la 1497-1499 luptă cu polonii - ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan. Chiar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune.^[12]^{:p. 27}

_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare

Date personale
Ștefan cel Mare
Domn al Moldovei
Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului.
Născut	1438 sau 1439 Borzești (azi în județul Bacău)
Decedat	2 iulie 1504 (~65-66 de ani) Suceava
Înmormântat	Mănăstirea Putna
Părinți	Bogdan al II-lea al Moldovei
Căsătorit cu	Evdokia Olelkovici (1463 - 67) Maria din Mangop (1472 - 77) Maria Voichița (1478 - 1504)
Copii	Petru Rareș Elena Bohdan[] Bogdan al III-lea cel Orb Alexandru of Moldavia[]
Ocupație	suveran[*] domn al Moldovei
Apartenență nobiliară
Titluri	Prince of Moldavia[*]
Familie nobiliară	Dinastia Mușatinilor
Domnie
Domnie	1457 - 2 iulie 1504
Predecesor	Petru Aron
Succesor	Bogdan al III-lea cel Orb Reprezentări artistice ale lui Ştefan cel Mare Iaşi, Palatului Culturii Suceava, Cetatea de Scaun Vaslui, Podul Înalt Chişinău Cluj, Feleacu Constantin Lecca, Portret Reprezentarea iconografică Mănăstirea Dobrovăţ Timbru, 1944

· 1566: A încetat din viaţă astrologul francez Michel Nostradamus; (n. 14 dec. 1503). Nostradamus (14 decembrie, 1503 – 2 iulie, 1566), pe numele său real Michel de Nostredame, a fost un faimos medic, cabalist și farmacist francez. Celebritatea sa se datorează lucrării Les Propheties, a cărei primă ediție a apărut în 1555. De la publicarea sa, a devenit foarte populară în toată lumea, creându-se în jurul său un cult. În literatura tuturor timpurilor i s-a acordat titlul de prevestitor a tuturor marilor evenimente care se desfășurau sau urmau să se întâmple în lume. Lucrările lui Nostradamus sunt realizate din catrene, multe dintre ele au fost de-a lungul timpului interpretate sau traduse greșit. Nostradamus este o figură proeminentă a Renașterii Franceze și profețiile sale sunt strâns legate de aplicarea Codului Bibliei, cât și a altor lucrări despre profeții. Cel mai renumit cercetător al operei și vieții sale este românul Vlaicu Ionescu. Data nașterii sale (14 decembrie 1503) este discutabilă. S-a născut în Saint-Remy în Provence (sudul Franței). Copilul Michel a fost necircumcis și a fost creștinat, păstrând, în același timp, și tradițiile evreiești din Schalscheleth Hakabbalah, care l-au ajutat în misiunea sa profetică. Se pare că a fost cel mai mare din cei 18 (după alții, cel puțin 9) copii ai familiei. Tatăl său se numea Jaume de Nostredame, comerciant de cereale și, apoi, notar regal. Mama sa era Reneé de Saint-Rémy.

Numele de Nostradamus provine de la bunicul său, Crescas de Carcassone, evreu convertit la catolicism. Născut în St. Rémy, locul primei comunități cabalistice din Franța, Michel de Nostradam a fost un adept al acestei științe ^[4], aceasta ajutându-l în misiunea sa profetică. În același timp, toată viața sa a fost, în aparență, un creștin convins, fapt pentru care a și fost acceptat la Universitatea din Avignon. Mai târziu, a dorit să studieze medicina, fiind acceptat de venerabila Universitate din Montpellier. Dar studiile sale au fost întrerupte brusc, când ciuma bubonică s-a abătut asupra sudului Franței, în 1525. În timp ce mulți medici au părăsit, speriați, regiunea, Michel călătorea curajos dintr-un loc în altul pentru a îngriji victimele bolii extrem de contagioase. Nostradamus a reușit să se impună pe un teritoriu necunoscut după ce a preparat o pulbere purificatoare, care i-a făcut numele cunoscut. Totuși, aproape că i s-a refuzat acordarea titlului, la absolvire, patru ani mai târziu, poate din cauza acuzațiilor aduse de colegii invidioși. Dar a fost pus în drepturi datorită recunoștinței țăranilor și respectului celorlalți studenți. Datorită experienței acumulate în tratarea ciumei, în 1533 și-a deschis un cabinet în Agen, localitate pe fluviul Garonne și s-a căsătorit cu o tânără cunoscută ca fiind bogată, foarte frumoasă și apreciată. Aveau ,deja, o fiică și un fiu, când Inchiziția, instituție a Bisericii menită să suprime erezia, a intervenit în viața lor. Nostradamus (cum își spunea la acea dată) a fost chemat în fața unei instanțe ecleziastice, pentru că ar fi făcut o afirmație ireverențioasă despre o statuie a Fecioarei Maria. Când s-a întors acasă, a aflat că atât soția, cât și cei doi copii muriseră de ciumă. Suferința pierderii familiei a fost alimentată și de pe urma criticilor aduse în acest sens, la care s-a mai adăugat chemarea în instanță, formulată de rudele înnebunite de durere (n.p. - mai mult de lăcomie decât durere^{[necesită citare]}) din partea soției, pentru a returna zestrea. Traumatizat de pierdere, în următorii zece ani medicul inimos și-a reluat călătoriile prin mai multe regiuni din Franța, Italia și Sicilia, reușind să-și câștige faima de făcător de minuni. După ce i s-a acordat o pensie viageră, s-a stabilit la Salon-de-Provence, o localitate între Marsilia și Avignon și a înființat un laborator de produse cosmetice. Pe 11 noiembrie 1547, Michel, în vârstă de patruzeci și patru de ani, s-a căsătorit a doua oară cu Anne Ponsarde Gemelle, o văduvă bogată, cu care a avut șase copii. Cum noua sa situație financiară îi permitea să nu mai practice permanent medicina, Nostradamus s-a orientat spre științele oculte. Și-a transformat podul casei în observator astronomic, unde, urcat pe trepied, urmărea bolta înstelată și susținea că află secretele viitorului de la lumina interioară, vocea.

La început, și-a făcut cunoscute prezicerile printr-o serie de cărțulii modeste pe care a început să le publice din 1550. Dar, treptat, și-a pierdut total interesul pentru urmărirea condițiilor meteorologice și a fazelor lunii. Individul scund și vioi, cu barba lungă și deasă, este considerat o ciudățenie la somptuoasa Curte renascentistă a regelui Henric al II-lea al Franței. Cunoscut ca fiul unor evrei convertiți, pasionat de astrologie și de alte științe oculte, Nostradamus a fost invitat la Paris, în 1556, mai mult pentru amuzament. Dar profețiile sale despre rege îi vor aduce faima internațională. Una dintre acestea părea adevărată, dar fără de îndoială ridicolă, sugerând că un bărbat chior va deveni curând rege. O alta, în mod caracteristic criptică, interpretabilă: Leul tânăr îl va înfrânge pe cel mai bătrân pe câmpul de luptă, într-o singură luptă. Îi va străpunge ochii în cușca aurită; două răni într-unul, apoi va pieri de o moarte năprasnică.

La 1 iulie 1559, pe când regele participa la un turnir, accidental, lancea prietenului său, care îi era adversar în competiție, a străpuns coiful regal de aur și a pătruns în ochi. Făptașul îngrozit, contele de Montgomery, era mai tânăr decât suveranul; o așchie din arma ruptă i-a provocat acestuia o a doua rană, iar regele a îndurat dureri cumplite timp de zece zile, după care a murit. În tot acel timp el avea să fie și să rămână singurul suveran al Franței cu un singur ochi. Pe fontul tulburărilor interne, în Franța mulți, asemenea reginei Caterina de Medici, nu simțeau nevoia ca istoria să confirme spusele medicului. Prezicerea acestuia despre moartea soțului ei a fost suficientă. Fără îndoială, ei i se datorează numirea lui ca medic curant al fiului acesteia, Carol al IX-lea.

Potrivit unei povestiri cunoscute, Nostradamus a chemat odată un înger, numit Anael, și i-a cerut să îi dezvăluie într-o oglindă magică soarta copiilor reginei. Oglinda i-a arătat pe cei trei fii domnind pe rând pentru scurtă vreme, în timp ce ginerele ei aflat în dizgrație, Henric de Navarra, ar fi urmat să domnească 23 de ani. Speriată, regina a cerut să fie oprit acel spectacol neplăcut. De fapt, probabil că Nostradamus a vizitat-o la Curte doar pentru a face horoscopul atât pentru ea, cât și pentru copiii ei. Este foarte probabil ca Nostradamus să fi fost suficient de abil să își dezvăluie viziunile neplăcute în expresii ambigue, având în vedere că monarhii absoluți indiferent cât de amabili se arătau la început față de clarvăzători erau renumiți pentru pedepsirea mesagerilor din cauza mesajului lor. Cuvintele lui Nostradamus au fost amintite cu admirație. Opunându-se impecabil magicienilor și vrăjitorilor, conducătorii Bisericii Romano-Catolice ar fi vrut să-l ardă pe rug pe acest profet periculos de exact. Țăranii, crezând că prezicerea a fost, de fapt, un blestem, l-ar fi ars în efigie. Numai datorită protecției reginei văduve, Caterina de Medici, a scăpat de execuție. Aflată în pragul unui război civil, Franța a oferit un teren propice profețiilor sumbre și criptice ale lui Nostradamus, publicate în 1555, primele 100 din cele aproape 2000 pe care le va publica până în 1557. Aceste Centurii s-au bucurat imediat de succes și l-au introdus pe autor la Curte.

Recunoscând că, în mod conștient, a ales o exprimare criptică, Nostradamus scria într-un limbaj obscur, pornind de la franceza contemporană lui, dar presărată cu expresii și cuvinte din italiană, greacă, spaniolă, ebraică și latină.

Fiecare prezicere constă din patru versuri, un catren, dar niciunul nu aduce a poezie. Vizionarul susținea că acest stil îl proteja de pedeapsa celor puternici, care nu păreau să fie întotdeauna încântați de ceea ce le prezicea. Dar alți observatori mai sceptici sunt de părere că stilul vag este adoptat în mod conștient pentru a lăsa scrierile deschise interpretărilor. În consecință, există probabil aproape 400 de interpretări diferite ale Centuriilor, fiecare încercând să dezvăluie secretele profețiilor, care continuă până în anul 3797. "Scrierile mele vor fi mai bine înțelese de cei ce vor veni după moartea mea", scria clarvăzătorul.

Timp de 3 ani, Nostradamus a scris peste 900 de catrene și centurii despre prezicerea viitorului. În aceste lucrări, Nostradamus prevestește despre viitorul lumii, 70% din ele fiind împlinite până în prezent. Prevestește despre domnia lui Napoleon, despre Al Doilea Război Mondial, despre ascensiunea lui Hitler, despre asasinarea Președintelui american John F. Kennedy, despre aselenizare. Într-un catren, Nostradamus ne vorbește despre “cerul în flăcări”, “noul oraș”, “trăznet uriaș” și “doi frați răpuși”. Mulți care au analizat acest catren au concluzionat că ar fi vorba chiar despre atentatele din 11 septembrie 2001.

El mai relatează că va fi și cel de-al Treilea Război Mondial, care va dura 27 de ani, menționând și venirea antichristului din Orientul Mijlociu. Se crede că cel de-al Treilea Război Mondial va începe după moartea ultimului Papă (cel ce va urma după moartea Papei Benedict al XVI-lea), care va fi asasinat de anticrist.

În catrenele sale folosește noțiuni și denumiri folosite des în prezent, dar care nu existau la vremea respectivă. De exemplu, citind în Centurii numele de Italia, pentru noi nu ar fi nimic ciudat, dar regatul Italiei ia ființă mult mai târziu. După V. Ionescu, chiar și despre România spune ceva, în termeni istoric inexistenți atunci. Pierre de Ronsard scria despre contemporanul său: Asemenea unui oracol antic, el a prezis timp de mulți ani o mare parte a destinului nostru. Evident, profetul s-a bucurat de respectul familiei regale și de o faimă tot mai mare, până la moartea sa, în 1566. Inevitabil, mulți au rămas extrem de sceptici în privința lucrării sale sau, chiar mai rău, l-au considerat un simplu șarlatan inteligent care profita de cei creduli.

După unii cercetători, Nostradamus și-a prezis chiar propria moarte: Lângă bancă și pat voi fi găsit mort. După ce într-o seară a anunțat că nu va supraviețui nopții următoare, s-a stins într-un acces de gută și a fost găsit mort a doua dimineață în dormitor, lângă masa de lucru.

Date personale
Nostradamus
Nostradamus, portret realizat de fiul său Cesar
Nume la naștere	Michel de Nostredame
Născut	14 decembrie 1503 sau 21 decembrie 1503^[1] Saint-Rémy-de Provence
Decedat	2 iulie 1566 (62 de ani) Salon-de-Provence, Franța
Cauza decesului	boli cardiovasculare
Părinți	Jaume de Nostredame[*]
Frați și surori	Jean de Nostredame[*]
Copii	César de Notre-Dame[*]
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	medic, farmacist, translator, profet, astrolog
Activitate
Alma mater	Universitatea din Montpellier

* 1613: Bartholomaeus (sau Barthélemy, Bartholomeo) Pitiscus (n. 24 august 1561 - d. 2 iulie 1613) a fost un matematician, astronom și teolog german.

Cele mai importante contribuții ale sale se înscriu în domeniul trigonometriei, termen pe care chiar el l-a introdus (cu sensul de măsurarea unghiurilor) și aceasta într-o lucrare apărută în 1595.

A fost autorul celor mai bune tabele trigonometrice din acea epocă, sub titlul: Thesaurus mathematicus (Frankfurt, 1561 - 1613). Exactitatea unei asemenea lucrări era foarte necesară, în contextul dezvoltării astronomiei, navigației, calculului geografic.

Lucrarea de trigonometrie a lui Bartholomaeus Pitiscus, ediția din 1612

* 1621: Thomas Harriot (n. cca. 1560, Oxford - d. 2 iulie 1621, Londra) a fost un astronom englez, matematician, etnograf și traducător. Unele surse folosesc numele Harriott, altele Hariot sau Heriot. El este creditat adeseori cu introducerea cartofului în Marea Britanie și în Irlanda^[6]. Harriot a fost prima persoană care a realizat un desen al Lunii printr-un telescop, pe 26 iulie 1609, cu peste patru luni înainte de Galileo Galilei^[7]. A observat petele solare în decembrie 1610

Thomas Harriot

Date personale
Născut	1560^[1]^[2]^[3] Oxford, Regatul Angliei
Decedat	2 iulie 1621 (61 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5] Londra, Regatul Angliei
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de piele)
Cetățenie	Regatul Angliei
Ocupație	matematician explorator astronom astrolog[] scriitor lingvist cartograf[]
Activitate
Alma mater	St Mary Hall[*

* 1757: Johanna Elisabeth de Baden-Durlach (3 octombrie 1680 – 2 iulie 1757), a fost Ducesă de Württemberg prin căsătorie.

Johanna de Baden-Durlach s-a născut la Castelul Karlsberg din Durlach, și a fost al șaptelea copil al Margrafului Friedrich al VII-lea de Baden-Durlach(1647–1709) și a soției acestuia, Augusta Marie de Holstein-Gottorp (1649–1728). În momentul nașterii sale, era al treilea copil în viață a cuplului.

În 1697, ea s-a căsătorit la Baden-Wurttemberg într-o dublă ceremonie cu Ducele Eberhard Ludwig de Württemberg (1676–1733).^[1] Părinții lui erau Wilhelm Ludwig de Württemberg și Magdalena Sibylla de Hesse-Darmstadt. Cuplul a legat cele două dinastii luterane care conduceau sudul Germaniei. Căsătoria Joannei a fost sărbătorită în Elveția, unde curtea din Baden a rămas în exil din cauza invaziilor franceze repetate.^[1]

Două luni mai târziu, la Stuttgart, s-a celebrat nunta surorii lui Eberhard Ludwig, Magdalene Wilhelmine, cu prințul moștenitor și mai târziu Margraful Karl al III-lea Wilhelm de Baden-Durlach, fratele Johannei.

Eberhard a acordat puțină atenție noii sale soții; se presupune că s-a căsătorit cu ea doar pentru a fi aproape de una dintre doamnele de onoare ale Joannei.^[1]

După ce a născut un fiu, Prințul Moștenitor Friedrich Ludwig (1698–1731), care s-a născut în primul an de căsătorie, cuplul a trăit separat. Inițial, din cauza carierei militare, Eberhard Ludwig stătea rareori în Stuttgart. În 1704, el a luat pate la Bătălia de la Blenheim și mai târziu a fost numit comandant al armatei de pe Rin. În 1707 a devenit mareșal al trupelor swabe în Războiul Succesiunii Spaniole.

Eberhard Ludwig de Württemberg a fost primul Duce, care a trăit în mod deschis cu o metresă, Wilhelmine von Grävenitz (1686-1744). Căsătoria lui morganatică din 1707 cu ea a fost considerată un scandal. Prin intervenția împăratului Carol al VI-lea, căsătoria bigamă a trebuit să fie anulată și Grävenitz a fost trimis în exil în Elveția.^[2]

Soțul ei s-a întors în 1710 când Wilhelmine de Grävenitz, prin căsătoria falsă cu contele von Würben, s-a putut întoarce la Württemberg.^[3] Eu ai trăit la Ludwigsburg. În 1718, de asemenea reședința a fost mutată oficial la Ludwigsburg. Între timp, Johanna Elisabeth, a continuat să locuiască la vechiul castel din Stuttgart. Totuși, ea a refuzat să accepte divorțul.

Decesul timpuriu al fiului ei, în 1731, a amenințat să treacă Württemberg liniei catolice secundare. Din cauza acestui pericol, Ducele Eberhard Ludwig a rupt legătura cu Wilhelmine de Grävenitz și a sperat să conceapă un moștenitor legitim cu soția sa, Johanna Elisabeth. Vârsta înaintată a cuplului și decesul iminent al Ducelui la 31 octombrie 1733 au zădărnicit acest plan.

Johanna Elizabeth a supraviețuit soțului ei mai mult de 20 de ani. Ea a trăit ca văduvă la Castelul Kirchheim și a murit la Schloss Stetten. A fost înmormântată la biserica castelului Ludwigsburg.

Joanna Elisabeth de Baden-Durlach

Căsătorit(ă)	Eberhard Ludwig, Duce de Württemberg
Tată	Friedrich al VII-lea de Baden-Durlach
Mamă	Augusta Marie de Holstein-Gottorp
Naștere	3 octombrie 1680 Castelul Karlsburg, Durlach
Deces	2 iulie 1757 (76 de ani) Schloss Stetten im Remstal

· 1778 - A încetat din viaţă scriitorul si filosoful elvetian-francez Jean Jacques Rousseau; (n. 28 iunie 1712).

Jean Jacques Rousseau by Maurice Quentin de La Tour, 1753 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 – d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărâtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.

· 1891: A murit Mihail Kogalniceanu, om politic, istoric, scriitor si publicist roman, orator aprecia; (n. 1817). Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”, a fost prim-ministru și ministru de externe al Romaniei. A jucat un rol important în Revoluția de la 1848 , în lupta pentru Unirea Principatelor Române si mai tarziu in obtinerea independentei Romaniei. Personalitate fascinantă a epocii moderne, Mihail Kogălniceanu s-a situat în fruntea celor mai importanti reprezentanți ai generației pașoptiste.

· 1893: Georg Daniel Teutsch (n. 12 decembrie 1817, Sighișoara - d. 2 iulie 1893, Sibiu) a fost un episcop evanghelic sas din Transilvania în secolul al XIX-lea. Și-a desfășurat activitatea ca dascăl, teolog, istoric și politician. S-a născut în 12 decembrie 1817 în Sighișoara, pe atunci reședința comitatului Târnava Mare, într-o familie modestă de mici meseriași. Tatăl său, Martin Benjamin Teutsch, a fost căsătorit cu Maria Katharina Weiß, Georg Daniel fiind al doilea fiu din patru copii.

A urmat ciclul primar și gimnazial al "Școlii din Deal" și apoi Gimnaziul Evanghelic din Sighișoara (azi Liceul Teoretic Josef Haltrich), pe care l-a terminat cu examen de bacalaureat (Maturitätsprüfung) la 31 iulie/1 august 1837. În toamna aceluiași an a început studii universitare de istorie și teologie evanghelică la Viena, pe care le-a continuat în anul următor de studiu la Berlin, fiind nemulțumit de calitatea învățământului protestant din Viena. După terminarea celui de-al doilea an de studiu, a revenit în Sighișoara terminându-și studiile ca autodidact. A fost meditator la familiile Magay din Alba Iulia și Baksay din Șoimuș. În acest timp s-a folosit pentru studiu de Biblioteca Batthyaneum, înființată de episcopul catolic Ignațiu Batthyany în Alba Iulia, și de Biblioteca Brukenthal din Sibiu, ambele bogate în manuscrise și cărți despre istoria Transilvaniei.

În 1842 a revenit la Sighișoara, iar la 3-4 ianuarie 1843 și-a finalizat studiile cu disertație susținută în istorie, pedagogie și teologie. A devenit lector la "Școala din Deal" din Sighișoara în 1842, co-rector în 1845 și rector (director) între anii 1850-1863.

În anul 1863 a renunțat la activitatea didactică, fiind ales preot evanghelic în Agnita (comitatul Târnava Mare). A fost ales la 19 septembrie 1867 ca episcop al Bisericii Evanghelice din Transilvania, ocupând această funcție până la moarte.

A fost căsătorit de două ori. Cu prima soție, Charlotte Berwerth, s-a căsătorit în 1845, dar aceasta a murit la mai puțin de un an după căsătorie. S-a recăsătorit apoi cu sora primei soții, Wilhelmine. (Friedrich Teutsch, unul din copiii lor, a fost episcop evanghelic săsesc în perioada 1903-1932.)

Școala generală din Agnita îi poartă astăzi numele. Activitatea sa poate fi împărțită în trei domenii mari: învățământ, teologie și politică. Toată activitatea depusă a fost menită să păstreze integritatea culturală, economică și teritorială a "națiunii săsești" (Sachsenvolk). Pentru împlinirea acestui scop s-a folosit deseori de istoria "națiunii săsești" din Transilvania, pe care a studiat-o de-a lungul anilor ca istoric.

Portretul episcopului realizat de Friedrich Miess

Georg Daniel Teutsch a exercitat profesia de învățător/profesor timp de 21 de ani (din care 13 ani ca director), din 1842 până în 1863 când a trecut, conform tradiției acelor ani, la cea de preot, educația lui școlară permițând acest lucru. "Școala din Deal" este dezvoltată și reformată în perioada activității sale, fiind cel mai renumit liceu german al acelor timpuri (alături de "Gymnasium Academicum" Liceul Brukenthal din 1921 din Sibiu și Liceul Johannes Honterus din Brașov). Seminarul pedagogic de 2 ani este prelungit la trei ani, aici fiind pregătiți educatori și preoți săsești. Reforma școlară a uniformizat învățământul primar, gimnazial și seminariile din școlile săsești. A fost președintele comisiei de examinare pentru candidații din învățământ și teologie. Pentru o pregătire mai bună a viitorilor dascăli, a înființat spre sfârșitul vieții sale (în 1891) seminarul din Sibiu. Nu a uitat nici agricultura pe care a impulsionat-o prin diferite activități organizate cu participarea lui.

În perioada Revoluției din 1848, Teutsch a fost căpitan în garda civilă sighișoreană. Aceasta s-a alăturat trupelor imperiale, câștigând războiul civil în 13 august 1849 împotriva armatei maghiare comandate de Józef Bem.

Dialectul săsesc este un dialect al limbii germane. Regionalismele limbii săsești au dus de la începutul istoriei sașilor la necesitatea unei limbi scrise care a fost și este până azi limba germană. Ca preot, a pus în aplicare reforma bisericească decisă pentru laicizarea bisericii, hotărâtă în 1861 (pe care a formulat-o ca referent alături de J.A. Zimmermann). A dezvoltat activitățile laice comunitare și a ocupat diferite funcții în conducerea Bisericii Evanghelice din Transilvania.

A fost adeptul teologiei istorice, căutând contactul cu moștenirea lui Isus din Nazaret și încercând să înțeleagă drumul creștinismului în contextul istoric de până atunci. A fost adept al dreptului rațiunii de a sta mai presus de dogme neverificabile, în venire în catolicismul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, duhul omului având dreptul de a se desfășura liber așa cum spune și învățătura protestantă.

Între anii 1876-1886 nu s-a putut opune ieșirii din biserica evanghelică săsească a celor 16 comunități evanghelice cu credincioși maghiari, care și-au înființat un protopopiat propriu în anul 1881, cu sediul la Săcele (pentru ceangăii din Țara Bârsei). Fiind adept al autonomiei comunității săsești din Transilvania, Teutsch a finalizat unirea comunităților săsești în Biserica evanghelică săsească. A căutat păstrarea integrității lingvistice și culturale săsești, opunându-se cu vehemență în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea politicii de maghiarizare a învățământului și administrației, ordonate de guvernul de la Pesta. În activitatea sa de politician, el s-a folosit deseori de actele istorice încheiate în secolele precedente. Reorganizând structurile bisericii evanghelice săsești, a reușit să prevină infiltrarea și asimilarea maghiară a acesteia.

Între anii 1863-1865, Teutsch a fost ales în Consiliul imperial din Viena și a fost numit deputat al casei imperiale în adunarea obștească din Sibiu. În anul 1866 este numit reprezentantul sașilor din regiunea Cincu în delegația Ardealului în Adunarea Națională din Budapesta. Renunță la acest mandat în 1868, când devine episcop. Încă din timpul gimnaziului, fiind preocupat încă de pe atunci de documentarea istoriei strămoșilor săi, Teutsch a constatat lipsa unei istorii scrise a comunității săsești. Între anii 1852-1858 a scris un studiu de istorie a sașilor de până la anul 1699. În perioada de după publicarea acestui studiu, și-a continuat studiul și documentarea istoriei, cunoștințele sale despre istorie dându-i multe argumente pro sau contra actelor politice pe care le-a trăit ca politician și/sau episcop.

A fost corespondent la multe cotidiene și jurnale, unde și-a exprimat punctul de vedere; a fost președinte sau membru în asociații diferite, fiind omagiat cu titlul de Doctor Honoris Causa a Universității de Științe Juridice din Berlin și, în 1882, a Universității de Filosofie din Jena.

Date personale
Georg Daniel Teutsch

Născut	12 decembrie 1817^[1]^[2]^[3] Sighișoara, Imperiul Austriac
Decedat	2 iulie 1893 (75 de ani)^[1]^[2] Sibiu, Austro-Ungaria
Naționalitate	sas
Cetățenie	Imperiul Austriac Austro-Ungaria
Religie	luteranism
Ocupație	preot, teolog
Activitate
Lucrări remarcabile	teologie

· 1901 - A murit poetul Theodor Serbanescu, membru al Societatii literare “Junimea” si membru corespondent al Academiei Romane (“Sonete decadente”), (n.29.12.1839).

· 1914: Emil Gârleanu (n. 5 ianuarie 1878, Iași – d. 2 iulie 1914, Câmpulung) a fost un prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist român.

Emil Gârleanu s-a născut în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878 la Iași. Părinții, locotenent colonelul Emanoil Gârleanu (1846-1918), aparținând unei familii de răzeși din Gârleni, Bacău și mama, Pulheria, născută Antipa, de origine greacă, locuiau în apropierea Copoului, în fața grădinii lui Vodă Sturza, loc cu o încântătoare priveliște de care scriitorul își va aminti. Copil ciudat, de o prea mare sensibilitate și concentrare, își îngrijorează mama prin îndelungile lui stări de visare. Se juca de-a soldații și citea cu nesaț "Povățuitorul copiilor", editat de Creangă.^{[necesită citare]} După ani, când îl află printre cărți uitate, manualul e întreg, nemâzgălit.

Părinții se despart, lăsând copilul în grijă unei mătuși din Iași, care i-a cultivat înclinarea spre duioșie și frumos. În perioada 1885-1889 urmează școală primară, la Școală nr.2 din Sărărie. Vacanțele și le petrece în satul bunicii, de lângă Târgul Frumos. Începe liceul la Iași în 1889, unde urmează trei clase, se retrage și se înscrie la Școala Fiilor de Militari din Iași.

Doi factori l-au îndrumat însă spre cariera armelor: influența tatălui, precum și faptul că locuind în aproprierea cazărmilor a avut deseori ocazia să vadă armele. 1892-1896, frecventează „Școala Fiilor de Militari”, unde devine coleg cu Eugeniu Botez, viitorul scriitor Jean Bart.^[1]

În anul 1896 îi moare de tuberculoză mama, fiind recăsătorită cu colonelul Ghirulescu.

La Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, pe care o urmează între 1896-1900, îl are coleg pe Gheorghe Brăescu. Renunță între timp la Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină, după doar um an și trei luni. A fost sublocotenent în armata română, dar este exilat la Bârlad pentru activitatea sa publicistică, interzisă de regulamentul militar.

În 1906 părăsește Bârladul, stabilindu-se la București. Pe 12 februarie 1906 se căsătorește cu Marilena Voinescu. Scriitorul va avea o fiica, Rodica.

Emil Gârleanu este operat în iunie 1914 la spitalul Colțea din București și transferat apoi la Câmpulung Muscel; în iulie Emil Gârleanu moare în urmă unei congestii renale, la Câmpulung Muscel, la doar 36 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Belludin București.

Opera:

A debutat cu volumul Bătrânii (1905), în care sunt evocați boieri de viță veche, patriarhali și visători, superiori lumii noi, burgheze, care i-a ruinat.
Cel mai cunoscut volum a lui Emil Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care a relatat întâmplări alegorice din viața gâzelor, păsărilor, animalelor și plantelor.
Un alt volum, Nucul lui Odobac (1910), dezvoltă tot o temă semănătoristă: dispariția țărănimii patriarhale și a obiceiurilor tradiționale.
Cea dintâi durere, 1907
Odată!, 1907
Într-o zi de mai, 1908
1877. Schițe din război, 1908
Punga, 1909
Trei vedenii 1910
Amintiri și schițe 1910
Visul lui Pillat, 1915
O lacrimă pe-o geană, 1915
Povești din țară, 1916
Culegătorul de rouă, 1919

Opere alese

Opere alese, îngrijite de I. Negoiescu, 1955, postum

Scrieri alese, îngrijite de T. Vârgolici, 1964, postum

Date personale
Emil Gârleanu
Emil Gârleanu
Născut	5 ianuarie 1878 Iași, România
Decedat	2 iunie 1914 (36 de ani) Câmpulung, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist
Limbi	limba română
Activitatea literară
Specie literară	poezie, nuvelă

· 1931 - A murit filosoful danez Harald Hoffding (n.11.03.1843).

· 1932: Manuel al II-lea (Manuel Maria Filipe Carlos Amélio Luís Miguel Rafael Gabriel Gonzaga Francisco de Assis Eugénio de Bragança Orleães Sabóia e Saxe-Coburgo-Gotha; n. 19 martie 1889 – d. 2 iulie 1932) a fost al 34-lea (sau al 35-lea potrivit unor istorici) și ultimul rege al Portugaliei și a domnit în perioada 1908-1910, după asasinarea tatălui său regele Carlos I al Portugaliei și a fratelui său Luís Filipe, Prinț Regal al Portugaliei care era prințul moștenitor. Înainte de ascensiunea la tron a fost Duce de Beja.

Infantele D. Manuel, Duce de Beja,

c. 1901, în jurul vârstei de 12 ani.

Infantele Manuel s-a născut în ultimul an de domnie al bunicului său, regele Luís I; el a fost al treilea copil,^[1] și fiul cel mic al lui Carlos I al Portugaliei și Amélie de Orleans. S-a născut la Palatul Belém din Lisabona, cu șapte luni înainte ca tatăl său să acceadă la tronul Portugaliei. A fost botezat^[2] câteva zile mai târziu, avându-l drept naș pe bunicul matern. Fostul împărat Pedro al II-lea al Braziliei, care fusese detronat de pe tronul Brazilei în ziua nașterii lui Manuel, a participat la ceremonie.

A primit o educație tradițională acordată unui membru al familiei regale, fără preocupări politice, cum era cazul cu fratele lui mai mare, care era destinat să devină rege. El a studiat istoria și limbile străine, iar la vârsta de șase ani deja vorbea și scria în limba franceză. A studiat muzica cu pianistul Alexandre Rey Colaço. De la început el a demonstrat o înclinație către literatură și lectură, în contrast cu fratele său mai mare, care a fost mai interesat de activitățile fizice. În stilul impus de străbunici (regina Maria a II-a și regele Fernando al II-lea), educația lui Manuel a inclus călărie, scrimă, canotaj, tenis și grădinărit. El a fost un mare admirator de muzică, în special Beethoven și Wagner, și a cântat la pian.

Ca tânăr, Manuel s-a jucat cu copiii contelui de Figueiró, copiii contelui de Galveias și avea cu restul familiilor de la Curte relații cordiale și plăcute. În 1902, el a primit lecții de literatură latină și germană de la Franz Kerausch, iar mai târziu lecții de matematică de la Marquês Leitão, limba și literatura franceză de la M. Boeyé, limba și literatura engleză de la Alfredo King, religie și morală de la părintele Domingos Fructuoso și pian de la Alexandre Rey Colaço.

Luís Filipe, Prinț Regal al Portugaliei și Infantele Manuel, Duce de Beja, 1907.

La 1 februarie 1908 familia regală s-a întors de la Vila Viçosa la Lisabona. Au călătorit cu trenul la Barreiro și, de acolo, au luat un vas cu aburi cu care au traversat râul Tagus și au debarcat în centrul Lisabonei. În drum spre palatul regal, trăsura deschisă în care se aflau regele Carlos I și familia sa a trecut prin Terreiro do Paço. În timp ce traversau piața, doi activiști republicani, Alfredo Costa și Manuel Buiça, au tras focuri de armă din mulțime.

Regele a murit imediat, moștenitorul său, Luís Filipe, a fost rănit mortal iar Prințul Manuel a fost lovit în braț. Doar regina a scăpat fără răni. Cei doi asasini au fost uciși pe loc de către poliție și gărzile de corp; un spectator nevinovat a fost ucis, de asemenea, în confuzia generală. Douăzeci de minute mai târziu a murit și prințul Luís Filipe. Câteva zile mai târziu, fiul cel mic, prințul Manuel, a fost proclamat rege al Portugaliei.

Primul său act a fost să se întâlnească cu Consiliul său de stat și să solicite demisia primului ministru João Franco, a cărui politică poate să fi fost responsabilă pentru tragedie. El a numit imediat un guvern de unitate națională, prezidat de amiralul Francisco Joaquim Ferreira do Amaral.

În timpul unei vizite la Paris în iulie 1909, regele a întâlnit-o pe Gaby Deslys, actriță și dansatoare, cu care a început imediat o relație^[3] care a durat până la sfârșitul domniei lui Manuel al II-lea. Se credea că, după această primă întâlnire, regele i-a trimis lui Deslys un colier de perle în valoare de 70.000 dolari: mai multe cadouri au urmat la scurt timp, inclusiv un colier de diamante, cu perle albe și negre într-o bandă de platină.

În străinătate relația lor a fost pe primele pagini ale ziarelor din Europa și America de Nord, mai ales după ce a fost detronat. În interviuri publice, Gaby Deslys nu a negat niciodată dar întotdeauna a refuzat sa comenteze relația ei cu regele. După exilul lui, ei vor continua să se întâlnească, în special în timp ce ea a avut angajamente pe scena din Londra. Când Gaby s-a mutat la New York, în vara anului 1911, relația lor s-a rupt.

În primăvara anului 1912, Manuel a vizitat Elveția unde a întâlnit-o pe Augusta Victoria de Hohenzollern, Prințesă de Hohenzollern-Sigmaringen (1890–1966) și a fost foarte impresionat de ea. În anul următor, la 4 septembrie 1913, Manuel s-a căsătorit cu Prințesa Augusta Victoria, verișoara sa (ea era nepoata Infantei Antónia de Braganza), și fiica lui Wilhelm, Prinț de Hohenzollern. La nuntă au participat Prințul de Wales (viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit), regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei și reprezentanți ai caselor regale din Europa, inclusiv Spania, Germania, Italia, Franța și România. Mariajul a durat până la decesul fostului rege și cuplul nu a avut niciodată copii.

Date personale
Manuel al II-lea

Nume la naștere	Manuel Maria Filipe Carlos Amélio Luís Miguel Rafael Gabriel Gonzaga Francisco de Assis Eugénio de Bragança Orleães Sabóia e Saxe-Coburgo-Gotha
Născut	19 martie 1889 Palatul Belém, Lisabona
Decedat	2 iulie 1932 (43 de ani) Fulwell, Londra, Anglia
Înmormântat	2 august 1932 Mănăstirea São Vicente de Fora, Lisabona
Cauza decesului	asfixia
Părinți	Carlos I al Portugaliei Amélie de Orléans
Frați și surori	Luís Filipe, Prinț Regal al Portugaliei
Căsătorit cu	Augusta Victoria de Hohenzollern-Sigmaringen
Cetățenie	Portugalia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	duce King of Portugal[*]
Familie nobiliară	Casa de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha
Imn regal	Hino da Carta[*]
Rege al Portugaliei
Domnie	1 februarie 1908 - 4 octombrie 1910
Predecesor	Carlos I
Succesor	Monarhie abolită Teófilo Braga (președinte al guvernului provizoriu al Republicii Portugheze)

· 1934: Noaptea cuțitelor lungi se termină cu moartea lui Ernst Röhm. Ernst Röhm Julius (n. 28 noiembrie 1887, München – d. 2 iulie 1934) a fost un ofițer imperial al Armatei Germane în Primul Război Mondial, iar mai târziu un lider nazist. El a fost fondatorul armatei Camasile Brune in Partidului Nazist, apoi comandantul Sturmabteilung (SA). Ernst Röhm fusese inițial unul dintre cei mai devotați sprijinitori ai lui Adolf Hitler. În momentul în care Hitler a devenit cancelar, Röhm a cerut de îndată recompensa puterii, dar crezurile sale revoluționare l-au îndepărtat de naziști. La 30 iunie 1934, în Noaptea cuțitelor lungi, Ernst Röhm a fost arestat și, după două zile, ucis în celula sa din închisoarea Stadelheim. Ernst Julius Röhm (n. 28 noiembrie 1887,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] München, Imperiul German^[7] – d. 1 iulie 1934,^[5]^[6] Stadelheim Prison[*], Germania) a fost un ofițer imperial al Armatei Germane în Primul Război Mondial, iar mai târziu un lider nazist. El a fost fondatorul batalioanelor de asalt Cămășile Brune a Partidului Nazist, apoi comandantul Sturmabteilung (SA).

Ernst Röhm fusese inițial unul dintre cei mai devotați sprijinitori ai lui Adolf Hitler, însă în vara anului 1934 el organizează o tentativă de lovitură de stat, pentru care a fost executat. La 30 iunie 1934, în Noaptea cuțitelor lungi, Ernst Röhm a fost arestat și, după două zile, executat în celula sa din închisoarea Stadelheim. Ernst Röhm s-a născut la München. Atras de oratoria lui Hitler, acesta devine unul dintre primii membri ai Partidului Nazist NSDAP și un prieten apropiat al marelui Fűhrer, pentru a cărui apărare Röhm a organizat trupe de asalt. Noua gardă de corp a fost denumită Stosstrupp (Brigăzile de asalt) și a fost anexată SA-ului (Sturmabteilung) condus de Röhm, cu un efectiv numărând 2000 de oameni, urmând să fie înlocuită de Stabswache, sau Garda Cartierului General, care a pus bazele Schutzstaffel, SS.

Cu ajutorul lui Hermann Göring și soldaților SA-ului lui Ernst Röhm, Hitler a dat lovitura în 8 noiembrie 1923, când aorganizat un Puci în berăria Burgerbraukeller, cu scopul de a lichida consecințele grele impuse de Antanta. O zi după, Hitler alături de Erich Ludendorff și Röhm al cărui SA fusese în prim-planul tentativei de puci, a fost într-un final arestat. A fost condamnat la cinci ani de închisoare, ca „deținut de onoare“, cu înțelegerea că va fi eliberat condiționat după un an. Röhm a fost încarcerat la închisoarea Stadelheim, iar Ludendorff a fost achitat.

În septembrie 1930 Hitler a trimis o cerere cu caracter personal lui Röhm, cerând ca el să revină pentru a servi ca șef SA al personalului. Röhm a acceptat oferta și a început îndeplinirea noii lui sarcini la începutul lunii ianuarie 1931. SA a contribuit la creșterea prestigiului naziști lor (național-socialiști) în societate, avand misiunea de a opune rezistență violențelor de stradă organizate de trupele spartakiștilor și altor formațiuni teroriste ai marxiștilor. Berlinul din vara lui 1934 era un oraș ce forfotea de zvonuri, dintre care nu cel mai neînsemnat era acela că Ernst Röhm se afla în fruntea unei conspirații pentru acapararea puterii. Armata, al cărei sprijin îi era absolut necesar lui Hitler, susținea că deține informații conform cărora Röhm ar fi intenționat să unească SA-ul cu Reichswehr-ul (armata germană), pentru a crea o „armată populară“ de stânga.

Încercând să înlăture diferențele dintre armată și Cămășile brune (SA), Hitler s-a confruntat cu un posibil compromis. General-colonelul Werner von Blomberg, ministrul Apărării Naționale, și Ernst Röhm, ca șef al SA-ului, au fost convinși să semneze un pact care proclama Reichswehr-ul (Apărarea Națională) drept „singura organizație armată oficială al celui de-al Treilea Reich“.^{[necesită citare]} SA-ul avea să funcționeze în continuare, dar i se atribuia un rol subordonat, strict de apărare. La recepția de dinaintea unei ceremonii muzicale, Röhm a criticat aspru această strategie.

Hitler încă își păstra speranța în „frustatul” Röhm, susținând într-un discurs în fața Reichstagului, la Opera Kroll, că „la începutul lui iunie, am făcut un ultim efort pentru Röhm. L-am chemat în biroul meu și am vorbit împreună vreme de aproape 5 ore.“^{[necesită citare]} Într-o încercare de a calma spiritele, SA-ul a primit o permisie de o lună începând de la 1 iulie, iar în această perioadă, uniformele au fost interzise. Decizia a fost primită cu stupoare de Reinhard Heydrich, Heinrich Himmler, Hermann Göring și generalul Walther von Reichenau, șeful statului-major al lui Blomberg, care își dăduseră acordul pentru o revoltă armată împotriva SA-ului, deci un complot contra conducerii SA, miliția partidului nazist. Întrebarea care se punea era, cum avea Röhm să fie eliminat, dacă SA-ul era în permisie.

După câteva zile, ciorna textului unei cuvântări din partea lui Röhm și a conducerii SA, menită să fie publicată în ziarul National Zeitung, a ajuns în mâinile agenților lui Heydrich și a fost considerată de mulți ca exprimarea directă a intențiilor lui Röhm: „Sper că la 1 august, SA-ul odihnit, plin de energie, va fi pregătit să își ducă la capat misiunea glorioasă, pentru popor și patrie. Dacă dușmanii SA-ului cred că membrii ei nu se vor întoarce din permisie sau se vor întoarce doar o parte, lăsați-i să se bucure de iluzie cât încă mai pot.“^{[necesită citare]}

O luptă politică în cadrul partidului nazist NSDAP a crescut, cu cei apropiați lui Hitler, inclusiv premierul prusac Hermann Göring, Ministrul Propagandei Joseph Goebbels și șeful SS Heinrich Himmler se poziționaseră împotriva lui Röhm. Ca un mijloc de a-l izola și anihila pe Röhm, Göring a transferat pe 20 aprilie 1934 controlul poliției politice prusace (Gestapo-ul) lui Himmler, pe care, credea Göring, se putea conta că va acționa contra lui Röhm.

Himmler și adjunctul său, Reinhard Heydrich, șef al Serviciului Secret al SS (SD), au adunat un dosar care sugerează că Röhm ar fi fost plătit cu douăsprezece milioane de mărci de către Franța să-l răstoarne pe Hitler. Pe data de 30 iunie 1934, răscoala organizată de Röhm a fost înnăbușită, iar el a fost arestat. Când Hitler a zburat în Westfalia, pentru a participa la nunta unui vechi prieten, Himmler a luat inițiativa contra lui Röhm, trăgând un semnal de alarmă cu privire la revolta din Berlin, condusă de Karl Ernst, unul dintre apropiații lui Röhm. Reichsfűhrer-ul și agenții săi au menținut tensiunea printr-o avalanșă de comunicate către Hitler, care raportau planuri pentru o revoltă în München.

În zori, la 30 iunie, Hitler a zburat la München, apoi s-a dus la pensiunea Hanslbauer din Bad Wiessee, unde era instalat Röhm alături de niște tineri chipeși din SA. Aici a început epurarea. Röhm a fost dus în închisoarea Stadelheim din München. Întreaga conducere a SA-ului a fost practic lichidată, alături de mulți alți adversari politici ai naziștilor, prin complotul lui Hitler, Göring, Himmler, Heydrich, Goebbels, von Reichenau. Hitler a fost neliniștit de autorizarea executării lui Röhm și i-a dat lui Röhm o oportunitate de a se sinucide. Pe 2 iulie, el a fost vizitat de SS-Brigadeführer Theodor Eicke și SS-Obersturmbannführer Lippert Michael, care i-au pus un pistol pe masă, i-au spus lui Röhm că are zece minute să-l folosească și au plecat. Neauzind nimic în timpul alocat, Eicke și Lippert s-au întors în celula lui Röhm și l-au găsit în picioare. Lippert l-a împușcat mortal în piept. El a fost îngropat în Westfriedhof (Cimitirul de Vest), în München.

Date personale
Ernst Röhm
Ernst Röhm
Nume la naștere	Ernst Julius Günther Röhm
Născut	28 noiembrie 1887^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] München, Imperiul German^[7]
Decedat	1 iulie 1934 (46 de ani)^[5]^[6] Stadelheim Prison[*], Germania
Înmormântat	Westfriedhof[*]
Cauza decesului	omor (execuție de către un pluton de execuție)
Cetățenie	Germania Bolivia
Ocupație	politician personal militar[*]
Activitate
Ramura	Armata Germană
Gradul	ofițer
Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial
Decorații și distincții
Decorații	Crucea de Fier Military Merit Order[] Blood Order[] Insigna de aur a Partidului Nazist[

· 1937: Pilotii americani Amalia Earhart si Fred Noonan, care au incercat sa zboare in jurul lumii, au fost dati disparuti deasupra Oceanului Pacific. Ei si-au inceput zborul in jurul lumii la bordul avionului „Electra”. In timpul calatoriei, contactul cu avionul a fost pierdut si cei doi nu au mai fost gasiti niciodata. Amelia Earhart (n. 24 iulie 1897, Atchison, Kansas – dispărută pe 2 iulie 1937 în Pacific) a fost un pioner în aviație și o militantă angajată pentru susținerea drepturilor femeii. Amelia Earhart a fost fiica juristului Samuel Stanton Earhart (1868 - 1930) și a lui Amy Otis (1869 - 1962). A petrecut cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicilor, deoarece tatăl ei era alcoolic.

Încă de când era copil, Amelia se comporta într-un mod neobișnuit în comparație cu celelalte fete de aceeași vârstă, se cățăra pe copaci, vâna șobolani cu arma, etc. În 1915 a absolvit liceul cu rezultate excelente, iar din 1917 a lucrat în Boston ca soră medicală în cadrul armatei, fiind angajată și pentru societate. În anul 1919 a început studiul medicinei la universitatea „Columbia University” din New York. După circa un an și-a întrerupt studiile și s-a reîntors acasă la părinți, pentru ca în anul 1920 să zboare pentru prima oară cu avionul, fiind hotărâtă să devină pilot. Deoarece costul orelor pentru zbor era de 1000 de dolari, părinții au refuzat finanțarea cursului de pilot. A practicat circa 28 de profesii până ce, în anul 1921, a putut lua primele ore de zbor de la Neta Snook. După numai șase luni, cu ultimii bani economisiți și-a cumpărat un avion „Kinner Airster”, cu care a stabilit recordul de înălțime de zbor, pentru femei, cu o altitudine de 4300 m.

În anul 1920, părinții ei au divorțat, iar Amelia s-a mutat împreună cu mama ei pe coasta de est a SUA. La insistențele mamei sale a vândut avionul, dar a cumpărat un automobil de tip sport. A lucrat în Boston ca învățătoare, fiind și angajată social.

Amelia Earhart a atras asupra ei atenția presei internaționale la data de 17 / 18 iunie 1928 ca prima femeie pasageră care traversează cu avionul Oceanul Atlantic, fiind sărbătorită și declarată „femeia anului” devenind un idol feminin.

La toate interviurile date, subliniază faptul că femeile nu sunt cu nimic mai prejos decât bărbații. În 1929 a contribuit la înființarea clubului piloților feminini „Ninety Nines”, cu scopul sprijinirii femeilor care vor să zboare cu avionul.

În anul 1931, s-a căsătorit cu scriitorul George P. Putnam (1887 - 1958), mentorul și admiratorul ei. Amelia s-a căsătorit cu oarecare rezerve, temându-se că familia îi va limita posibilitatea de a pilota. În anul 1932 a căutat să urmeze exemplul lui Charles Lindbergh, care a traversat singur pe 20/21 mai 1927 Oceanul Atlantic, însă din cauza timpului nefavorabil și a unor probleme tehnice a trebuit să întrerupă zborul în Irlanda de Nord, neajungând la Paris.

Amelia, femeia care a traversat de două ori Atlanticul, a primit de la președintele american, Herbert C. Hoover, medalia de aur „National Geographic Society”. La primirea distincției ea a făcut următoarea remarcă laconică: „Unele detalii ale zborului sunt exagerate”. Ea s-a angajat mai departe pentru drepturile femeii și recunoașterea poziției acesteia în societatea americană. Au urmat o serie de zboruri peste Pacific, între Honolulu (Hawaii) și Oakland (California), sau solo de la Mexico City la Newark (New Jersey). Înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, a dorit să facă înconjurul pământului la ecuator. După ce parcursese deja trei pătrimi din zborul planificat, a decolat la data de 2 iulie 1937 de la Lae (Noua Guinee) zburând spre insula Howland din Pacific, unde nu a mai sosit niciodată.

Amelia Earhart a fost declarată moartă pe 5 ianuarie 1939, după aproape 2 ani de căutări fără succes.

Date personale
Amelia Earhart

Născută	24 iulie 1897^[1]^[2]^[3]^[4] Atchison[*], SUA
Decedată	2 iulie 1937 (39 de ani) Oceanul Pacific
Părinți	Samuel Stanton Earhart, Amy Otis
Căsătorită cu	George P. Putnam
Naționalitate	Statele Unite ale Americii
Cetățenie	SUA
Ocupație	pioner în aviație, militantă feministă
Activitate
Alma mater	Universitatea Columbia Hyde Park Academy High School[] St. Paul Central High School[] Iowa
Organizație	Fondatoare a clubului piloților feminini „Ninety Nines”
Cunoscută pentru	prima femeie care traversează cu avionul Oceanul Atlantic
Premii	a primit de la Herbert C. Hoover medalia de aur „National Geographic Society”

· 1941 - A murit George Valentin Bibescu, pilot român, nepot al domnitorul Gheorghe Bibescu; (n. 03.04.1880).

Principele George Valentin Bibescu – președinte ACR – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

George-Valentin Bibescu (n. 3 aprilie 1880, București, d. 2 iulie 1941, București) a fost unul dintre cei mai buni piloți români. Aparține familiei Bibescu. Este fondatorul Automobil Clubului Român în 1904. A înființat Clubul Aviatic Român în 1909 și Liga Națională Aeriană în 1912. Între anii 1911-1912, George Valentin Bibescu a deținut funcția de comandant al Școlii de pilotaj de la Cotroceni. De asemenea, în perioada 1920-1923, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român.

Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România (1911-1916), și Mare Maestru Onorific al acesteia în anul 1925. În 1930 este președinte al Federației Internaționale Aeronautice. George-Valentin Bibescu este fondatorul aeroportului Băneasa din București, care a luat naștere pe fosta moșie a mătușii sale, Maria Bibescu, contesă de Montesquiou-Fézensac (azi cartierul Băneasa). A murit la București la 2 iulie 1941 și este înhumat la Mogoșoaia.

* 1945: Constantin Al. Pârvulescu (n. 21 iulie 1890, Ploiești - d. 2 iulie 1945, București) a fost un astronom, astrofizician și profesor universitar român. A efectuat cursurile secundare la Liceul teoretic „Sf. Petru și Pavel” din Ploiești (1901-1909). A obținut titlurile de licențiat în matematici (1914) al Universității din București și doctor în astronomie (1925) al Universității din Paris cu teza Sur les amas globulaires d’étoiles et leur relations dans l’espace.^[1] După încheierea studiilor, a lucrat ca astronom stagiar la Observatorul Astronomic din Paris (1921-1924), conferențiar de astronomie și geodezie (1931-1940) la Universitatea din Cernăuți, profesor de astronomie la Universitățile din Timișoara și Cluj (1940-1945). A fost ales post-mortem membru de onoare al Academiei Române. În 1948, Observatorul Regal din Belgia a propus Uniunii Astronomice Internaționale ca asteroidul cu nr. 2.331, descoperit în 1936 de directorul acestui observator, E. Dalporte, să poarte numele savantului român.

Prin cercetările și observațiile sale, Pârvulescu a adus contribuții originale deosebite asupra Căii Lactee, a structurii Universului și în domeniul astronomiei stelare. Numeroase propuneri ale astronomului Pârvulescu, printre care unificarea polului galactic în calculele de astronomie stelară, au fost adoptate de Uniunea Astronomică Internațională. „Calea Lactee, a spus Pârvulescu, este o galaxie simplă, iar galaxiile în general sunt supuse unui proces pulsatoriu...” Asemenea idei, expuse încă din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, au deschis noi orizonturi în cercetarea Universului. Opera savantului Pârvulescu se referă la roiurile stelare, supergalactice și globulare, la determinarea orbitelor stelelor duble, la evoluția sistemului solar și a stelelor.

În teza sa de doctorat, Pârvulescu a stabilit și analizat cele patru cauze care determină evoluția către faze din ce în ce mai concentrate către centru până la faza finală, când roiul de stele ajunge în așa-numitul regim permanent. El a stabilit o nouă metodă pentru determinarea paralaxei stelelor roiurilor și a tras concluzia că roiurile sunt sisteme stelare bătrâne, exterioare Căii Lactee, idee cu totul nouă și originală la acea dată. Pârvulescu a studiat roiurile de stele prin observații directe, prin studii statistice și metode analitice. El a descoperit steaua pitică albă cu nr. 1.166 din catalogul Van Maanen, cu o densitate superioară de o sută de mii de ori celei a apei.

Statistic, Pârvulescu a stabilit legea luminozității și legea densității, folosite de W.M. Smart în lucrarea sa Stellar Dynamics. Metoda Pârvulescu pentru determinarea (evaluarea) densității stelare a roiurilor globulare a fost folosită de astrofizicianul Edwin P. Hubble (1889-1953) în lucrarea acestuia intitulată Evaluation of the density function.

Decesul prematur al acestui mare om de știință român a constituit o grea pierdere pentru astrofizică.

LUCRĂRI DE REFERINȚĂ

Les systèmes stellaires, doubles, amas et les galaxies, în „Encyclopédie scientifique”, Paris 1931;
Îndrumări generale cu 24 de hărți practice pentru cunoașterea constelațiilor în observarea fenomenelor cerești, litografia Universității din Cernăuți, 1938;
Elemente de mecanică cerească, 1941;
Copernic, 1943;
L’amas double de Persée et les mouvements propres dans la région de cet amas, Paris, 1923;
Méthode nouvelle pour calculer les orbites des étoiles doubles, 1928;

Sur les pulsations des systèmes stellaires, București, 1943.

Date personale
Constantin Pârvulescu
Constantin Pârvulescu
Născut	21 iulie 1890 Ploiești, România
Decedat	2 iulie 1945 (54 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	astronom astrofizician[*]
Modifică date / text

Membru post-mortem al Academiei Române

· 1949: A încetat din viaţă omul politic bulgar Gheorghi Dimitrov, primul ministru al Bulgariei între anii 1945 – 1949; (n.18 iunie 1882).

· 1961 - S-a sinucis scriitorul american Ernest Hemingway, laureat al Premiului Nobel pentru literatură; (n. 21 iul 1899).

Ernest Hemingway – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Ernest Miller Hemingway (n. 21 iulie 1899, Oak Park, Illinois, SUA – d. 2 iulie 1961, Ketchum, Idaho, SUA) a fost un romancier, nuvelist, prozator, reporter de război, laureat al Premiului Pulitzer în 1953, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1954, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani din întreaga lume. Opera sa are ca sursă o experiență de viață profundă și originală și relatează, conform concepției scriitorului, “lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu“, într-o proză energică, aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice și susținută de un ton colocvial.
Motivația Juriului Nobel:
„ pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”

* 1963: Romulus Vuia (n. 1887, Comloșu Mare, județul Hunedoara – d. 1963, București) a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918 ^[1] ^{:p. 228} ^[2].

Era fiul lui Iuliu Vuia, un îndrăgit și respectat învățător în localitate timp de 24 de ani, autor de manuale școlare românești și un susținător a vieții culturale a comunei, care a fost silit de autoritățile maghiare să se pensioneze la doar 45 de ani. A făcut școala primară din Comloșu Mare, județul Timiș, după care a studia Istoria și Geografia la Universitatea din Cluj. În anul 1910 a fost numit profesor la școala civilă din Hațeg. La fel ca tatăl său, nu a scăpat de persecuțiile maghiare, în timpul războiului fiind acuzat de spionaj în favoarea statului român și urmărit în permanență de jandarmi ^[3].

După Unire a devenit director al școlii medii din Târnăveni, dar și asistent la Universitatea din Cluj. În perioada 1926-1948 este director al Muzeului Etnografic, iar între 1952-1963 devine șeful secției etnigrafice din cadrul Academiei Române. A înființat Muzeul Etnografic și Parcul Etnografic Național din Cluj-Napoca ^[1]^{:p. 228}.

Totodată, a fost Doctor în geografie la Universitatea din Cluj (1924), cu mențiunea Summa cum laude, cu teza Țara Hațegului și regiunea Pădurenilor, "studiu antropogeografic și etnografic". În 1920 devine asistentul lui George Vâlsan la Institutul de Geografie din Cluj. În 1940, după Dictatul de la Viena, când Ardealul de nord a trecut sub ocupație maghiară, Romulus Vuia a reușit să evacueze toate colecțiile și să le transporte la Sibiu. S-a străduit să înființeze și aici un parc etnografic și, într-un memoriu adresat Ministerului, Romulus Vuia specifica: Intenționăm să organizăm acest muzeu chiar și pentru cazul ca instituția noastră s-ar întoarce la Cluj. În acest caz, muzeul în aer liber ar rămâne la Sibiu. A reușit să înființeze muzeul pe un teren din apropierea pădurii Dumbrava care i s-a pus la dispoziție, el fiind considerat „părintele” muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului. Tot aici și-a continuat activitatea didactică, a organizat cu studenții cercetări etnografice în zonă și a asigurat continuarea cercetărilor Cercului de Studii Etnografice, înființat în 1939 la Cluj, preocupându-se totodată de înființarea unui cerc similar al Banatului, la Timișoara ^[3].

În ceea ce privește opera sa, a publicat mai mult lucrări, dintre care:

Muzeul Etnografic al Ardealului, București, 1928;
Problema continuității românilor în Dacia. Patru conferințe la Universitatea Radio (în colaborare cu Constantin Daicoviciu), Sibiu, 1943;
Satul românesc din Transilvania și Banat. Studiu antropogeografic și etnografic - Le Village roumain de Transilvanie et du Banat, Cluj, 1945;
Portul popular din Țara Hațegului. Bazinul de la Hațeg, București, 1962;
Tipuri de păstorit la români (sec. XIX - începutul sec. XX), prefață de Tiberiu Morariu, București, 1964;
Studii de etnografie și folclor, vol. I, ediție îngrijită de Mihai Pop și Ioan Șerb, prefață de Mihai Pop, București, 1975, vol. II, ediție îngrijită de Florica Șerb, București, 1980 ^[4].

La fel ca tatăl său, și Romulus Vuia a fost obligat să se pensioneze în 1947, de data aceasta de nou instauratul regim comunist, fără să fi fost susținut de cei care îi fuseseră studenți și care îi datorau cariera. După cei 25 de ani în care a condus muzeul, lăsa în urma sa aproape 15.000 de obiecte, stampe, diapozitive, o bibliotecă cu aproape 3.400 de volume. În anii care au urmat pensionării sale, instituțiile pe care le-a înființat au fost distruse, colaboratorii săi înlăturați iar catedra de etnografie a universității, desființată. A părăsit Clujul și a plecat la București, unde a dus o viață izolată. S-a stins din viață în vara anului 1963

Date personale
Romulus Vuia
Născut	1887 Comloșu Mare, județul Timiș
Decedat	1963 București
Cetățenie	România
Ocupație	profesor, etnolog

* 1966: Jan Brzechwa (pronunție în poloneză: [ˈbʐɛxfa]), (n. 15 august 1898 – d. 2 iulie 1966) a fost un scriitor și poet polonez, cunoscut mai ales pentru contribuția sa în literatura pentru copii. S-a născut ca Jan Wiktor Lesman într-o familie poloneză de origine evreiască

Brzechwa s-a născut în Jmerînka, Podolia. Tatăl său a fost inginer feroviar și Jan petrecut o mare parte din copilărie călătorind în jurul Poloniei de Est ("Kresy") cu familia lui. Brzechwa a studiat la un liceu iezuit, Zakład Naukowo-Wychowawczy Ojców Jezuitów w Chyrowie (Departamentul Științific și Educațional al Părinților Iezuiți din Hîriv), și o dată cu mutarea din Podolia la Varșovia, a absolvit facultatea de Drept la Universitatea din Varșovia. În timpul războiului polono-sovietic, s-a oferit voluntar pentru Regimentul 36 al Legiunii Academice de Infanterie, o formațiune alcătuită din studenți de la universitate și a fost decorat pentru serviciul său. A debutat în 1920 prin diverse reviste de umor. A lucrat ca avocat și procuror pentru Societatea Poloneză de Autori și Compozitori (ZAIKS) unde s-a specializat și a excelat în legea drepturilor de autor.^{[necesită citare]}

Brzechwa a fost vărul unui alt poet polonez celebru, Bolesław Leśmian. A fost căsătorit de două ori și a avut o fiică, Krystyna, din prima căsătorie.

Jan Brzechwa a fost pseudonimul scriitorului. Numele Brzechwa se traduce drept "coadă de săgeată". Poeziile sale au fost scrise în mare parte în stilul melodic de versuri din 8 silabe accentuale, cea mai populară structură ritmică printre variațiunile stilistice poloneze.^[5]

În 1926 a publicat Oblicza zmyślone ("Fețe imaginare"), prima sa carte de poezii. Primul său set de poezii pentru copii Tańcowała igła z nitką a fost publicată în 1937. Printre cele mai populare lucrări este Chrząszcz (Gărgărița), un poem pentru cea mai greu de pronunțat frază din literatura poloneză,^{[necesită citare]} chiar și pentru adulții nativi vorbitori de limbă poloneză. Primul vers "W Szczebrzeszynie chrząszcz brzmi w trzcinie" (În orașul Szczebrzeszyn o gărgăriță bâzâie în stuf) este cea mai cunoscută frântură de limbă din poloneză, în care aproape toate consoanele fac sunete distincte de zumzet. Brzechwa mai este popular în Polonia pentru că a scris o serie de poezii pentru copii. A fost traducător de literatură rusă, traducând lucrări de Aleksandr Pușkin, Serghei Esenin și Vladimir Maiakovski.

Brzechwa a scris o lungă serie de cărți pentru copii bazată pe aventurile lui Pan Kleks, directorul academiei de magie și a studenților săi. Multe dintre cărțile despre Kleks au fost ecranizate în anii 1980, în timp ce poezia Pchła Szachrajka(Aventurile unui păduche trișor) a stat la baza unui film de animație în 1989.

Brzechwa a murit în Varșovia în anul 1966 și este înmormântat la Cimitirul Powązki, cel mai faimos cimitir din oraș.

Jan Brzechwa

Date personale
Nume la naștere	Jan Wiktor Lesman
Născut	15 august 1898 Jmerînka, Ucraina
Decedat	2 iulie 1966 (67 de ani)^[2]^[1] Varșovia, Polonia^[3]
Înmormântat	cimitirul Powązki[*]
Cetățenie	Polonia
Ocupație	poet traducător scriitor de literatură pentru copii[] scenarist jurist-poet[] scriitor avocat
Limbi	limba poloneză^[1]
Studii	Faculty of Law and Administration, University of Warsaw[*]
Specie literară	Ficțiune speculativă
Opere semnificative	Tańcowała igła z nitką[]*
Note
Premii	Medalia Aniversării de 10 Ani a Poloniei Populare[

* 1968: Dan Bădărău (n. 6 decembrie 1893, Iași - d. 2 iulie 1968, București) a fost un filozof român, membru corespondent al Academiei Române.

Dan Bădărău s-a născut la Iași și a urmat studiile liceale la Liceul Saint Louis din Paris obținând bacalaureatul în 1912. Studiile universitare le-a început la Universitatea din Iași, unde a obținut licența în Drept în 1917, și le-a continuat la Universitatea din Paris (Sorbona) unde a obținut licența (1919) și doctoratul (1924) în filosofie.^[1]

Revenit la Iași, Dan Bădărău a fost numit, începând cu anul 1926, conferențiar la Catedra de Filosofie a Facultății de Litere și Filozofie a Universității și ulterior profesor. În 1949 se mută la București unde ocupă postul de director al Institutului de Istorie al Academiei Române. În 1963este ales membru corespondent al Academiei Române și după 1967activează ca șef de secție la Centrul de Logică al Academiei

În studiile sale Dan Bădărău a abordat teme vaste și diferite ale filosofiei între care logica, gnoseologia și istoria filosofiei. A publicat:^[2]

Essai sur la pensée (1925),
L’individuel chez Aristotel (1936),
De jugement comme acte signifiant (1944),
Filozofia lui Dimitrie Cantemir (1964),
G.W. Leibniz (1966).

În paralel cu activitatea publicistică de specialitate, a colaborat la ziarul ieșean Opinia cu diferite studii, articole și recenzii. A fost interesat de istoria Iașului și a scris, împreună cu Ioan Caproșu, cartea Iașul vechilor zidiri

Dan Bădărău

Date personale
Născut	6 decembrie 1893 Iași, Regatul României
Decedat	2 iulie 1968, (75 de ani) București, Republica Socialistă România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	filozof
Activitate
Domeniu	Filosofie
Instituție	Universitatea din Iași
Societăți	Academia Română

· 1977 - A murit Vladimir Nabokov, scriitor rus, emigrat în anul 1940 în SUA. Şi–a câştigat faima mondială odată cu declanşarea scandalului în jurul romanului “Lolita” (1955) (n.22.04.1899).
* 1985: David Charles Purley (n. 26 ianuarie 1945 – d. 2 iulie 1985) a fost pilot de curse britanic. A participat la 11 Campionate Mondiale de Formula 1, debutând la Monaco în 1973.

Purley este cunoscut pentru acțiunile întreprinse în Marele Premiu al Olandei din 1973,^[1] când a abandonat cursa și a încercat salvarea vieții colegului de cursă Roger Williamson, a cărui mașină s-a răsturnat din cauza unui accident și a fost cuprinsă de flăcări. Lui Purley i s-a înmânat Medalia George pentru curajul de a încerca salvarea vieții lui Williamson care a murit sufocat în explozie.

În timpul precalificărilor în Marele turneu Britanic din 1977,Purley a suferit multiple fracturi de oase după ce mașina lui a intrat în zid în urma blocării accelerației. Frânarea de la 173 km/h (108 mph) la 0 pe o distanță de 66 cm (26 in) este considerată una dintre cele mai grele din istorie. Nu a înregistrat puncte în campionat în timpul carierei de Formula 1. A murit în accident de avion, retragându-se din automobilism si intrând în acrobațiile aeriene in 1985.

· 1989: A murit politicianul sovietic Andrei Gromiko, fost ministru de externe al URSS; (n.1909).
* 1989: Franklin J. Schaffner (n. 30 mai 1920, Tokio ca Franklin James Schaffner – d. 2 iulie 1989, Santa Monica) a fost un regizor american. El a început cariera de regizor de film la televiziune prin anii 1950. Schaffner a fost distins cu mai multe premii cinematografice printre care se numără premiul Emmy acordat în anul 1960, sau premiul Oscar în anul 1971.

Date personale
Franklin J. Schaffner

Nume la naștere	Franklin James Schaffner
Născut	30 mai 1920 Tokyo, Japonia
Decedat	2 iulie 1989 (69 de ani) Santa Monica, California, SUA
Înmormântat	Westwood Village Memorial Park Cemetery[*]
Cauza decesului	cancer pulmonar
Căsătorit cu	Helen Jean Gilchrist (1948–89)
Cetățenie	SUA
Ocupație	regizor de film sindicalist[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea Columbia Columbia Law School[] Franklin & Marshall College[]
Organizație	Office of Strategic Services[*]
Premii	Premiul Primetime Emmy[] Premiul Sindicatului American al Regizorilor[] Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor () National Board of Review Award for Best Film[

* 1993: Clarence Melvin Zener (n. 1 decembrie 1905,^[1] Indianapolis, SUA – d. 15 iulie 1993,^[1] Pittsburgh, Pennsylvania, SUA) a fost un fizician american. Este cunoscut pentru studiile sale asupra fenomenului de străpungere a izolatorilor electrici. Aceste cercetări au fost continuate de Laboratoarele Bell și au condus la crearea diodei Zener, care îi poartă numele.

Printre alte domenii de studiu se pot enumera: metalurgia, elasticitatea, supraconductibilitatea, difuzia, programarea geometrică, mecanica solidului deformabil și altele.

Date personale
Clarence Zener
Nume la naștere	Clarence Melvin Zener
Născut	1 decembrie 1905 Indianapolis, Indiana, SUA
Decedat	2 iulie 1993 (87 de ani) Pittsburgh, Pennsylvania, SUA
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Ocupație	fizician profesor universitar[*]
Activitate
Educație	Stanford University Harvard University
Alma mater	Universitatea Harvard Universitatea din Chicago
Patronaj	University of Chicago Westinghouse Carnegie Mellon University
Organizație	Universitatea din Bristol[] Universitatea din Chicago Universitatea Washington din St. Louis[] Universitatea Carnegie-Mellon[] Universitatea Statului Washington[]
Cunoscut pentru	Diodă Zener programare geometrică Zener Prize
Premii	John Price Wetherill Medal[] (1959) Fellow of the American Physical Society[] Zener Prize[] (1985) Von Hippel Award[] (1982)

· 1997: James Maitland Stewart (n. 20 mai 1908 - d. 2 iulie 1997) a fost un actor american de origine scoțiană . A fost de profesie arhitect, până să descopere actoria.

Primele sale roluri au fost în muzicaluri pe Broadway. Prestația sa a atras atenția celor de la MGM, care îi oferă un contract. Astfel, în 1935, James Stewart apare pentru prima dată în distribuția unui film. Colaborările cu Frank Capra îi vor aduce faima (You Can't Take It With You) și prima nominalizare la Oscar (Mr. Smith Goes to Washington). A urmat apoi și primul Oscar câștigat, în 1940, pentru filmul Poveste din Philadelphia.

James Stewart primind medalia Croix De Guerre

După decembrie 1941, odată cu atacul de la Pearl Harbor, SUA intră în război. Jimmy se înrolează în aviația militară americană, până la sfârșitul războiului avansează până la gradul de colonel. Pentru meritele sale din timpul războiului este răsplătit cu mai multe medalii și decorații (Air Medal, Distinguished Flying Cross, Croix de Guerre și 7 Battle Stars). Ulterior va fi avansat la gradul de general de brigadă. Va lupta și în războiul din Vietnam. În 1968 se retrage din armată după 27 de ani.

După al doilea război mondial joacă rolul lui George Bailey în faimosul film It's a Wonderful Life. În anii '50 Jimmy a făcut parte adesea din distribuția western-urilor lui John Ford și Anthony Mann, respectiv din cea a filmelor de suspans ale lui Alfred Hitchcock.

A fost răsplătit și cu câte un Oscar și un Glob de aur pentru întreaga activitate. Jimmy Stewart a avut colaborări fructuoase cu regizorii:

Frank Capra - You Can't Take It with You (1938), Mr. Smith Goes to Washington (1939) și It's a Wonderful Life (1946)
Alfred Hitchcock - Rope (1948), Rear Window (1954), The Man Who Knew Too Much (1956) și Vertigo (1958)
John Ford - Two Rode Together (1961), How the West Was Won (1962), The Man Who Shot Liberty Valance (1962) și Cheyenne Autumn (1964)

Anthony Mann - Winchester '73 (1950), Bend of the River (1952), The Glenn Miller Story (1953), The Naked Spur (1953), Thunder Bay (1953), The Far Country (1954), Strategic Air Command (1955) și The Man from Laramie (1955)

Date personale
James Stewart

Nume la naștere	James Maitland Stewart
Născut	20 mai 1908 Indiana, Pennsylvania, SUA
Decedat	2 iulie 1997 (89 de ani) Los Angeles, California, SUA
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Gloria Hatrick (1949 - 1994) (2 copii)
Număr de copii	4
Cetățenie	SUA
Etnie	Scottish American[*]
Religie	prezbiterianism
Ocupație	actor de televiziune[] actor de film ofițer aviator actor de personaj[] regizor de televiziune[] scenarist personal militar[] actor de teatru[] poet actor de voce[]
Alma mater	Princeton University School of Architecture[] Mercersburg Academy[]
Alte nume	Jimmy Stewart
Roluri importante	Jefferson Smith în Mr. Smith Goes to Washington George Bailey în It's a Wonderful Life Rupert Cadell în Rope Elwood P. Dowd în Harvey L.B. Jeffries în Rear Window Det. John “Scottie” Ferguson în Vertigo Paul Biegler în Anatomy of a Murder Ransom Stoddard în The Man Who Shot Liberty Valance
Premii Oscar
Cel mai bun actor (1940) pentru Poveste din Philadelphia Întreaga carieră (1984)
Premii Globul de Aur
Premiul Cecil B. DeMille 1965 _{(pentru întreaga activitate)} Cel mai bun actor TV într-o dramă 1974 Hawkins
Alte premii
Croix de guerre 1939–1945[] Crucea pentru Distincție în Zbor Medalia Prezidențială pentru Libertate[] Air Medal[] Commendation Medal[] Armed Forces Reserve Medal[] Croix de Guerre[] Premiul Cecil B. DeMille (1964) Screen Actors Guild Life Achievement Award[] (1968) Premiul AFI pentru întreaga carieră (1980) Kennedy Center Honors[] (1983) Medalia Prezidențială pentru Libertate[] (1985) National Aviation Hall of Fame[] Medalia Victoriei în al Doilea Război Mondial[] Premiul Oscar Ursul de Argint Distinguished Service Medal[] European-African-Middle Eastern Campaign Medal[*

* 1998: Juan José Nogués Portalatín (n. 28 martie 1909 – d. 2 iulie 1998)^[1] a fost un fotbalist spaniol care a jucat pentru echipa FC Barcelona.

· 1999: Mario Gianluigi Puzo (n. 15 octombrie 1920 - d. 2 iulie 1999) a fost un autor și scenarist italo-american, câștigător a 2 Premii Oscar, cunoscut în special pentru romanele sale despre mafie, și în special pentru "Nașul" (1969), roman care l-a consacrat și pe care l-a adaptat cinematografic, într-o trilogie foarte apreciată de criticii de film, împreună cu Francis Ford Coppola. Puzo s-a născut într-o familie săracă de imigranți italieni ce trăiau în cartierul Hell's Kitchen (Bucătăria Iadului) din New York. Multe cărți au această caracteristică. După absolvirea City College din New York, s-a înrolat în Armata Aeriană a Statelor Unite ale Americii în timpul celui de-al doilea război mondial. Din cauza vederii slabe, nu a luptat efectiv pe front, dar a devenit ofițer de relații cu publicul, staționat în Germania. După război, a scris prima sa carte, "Arena sumbră", care a fost publicată în 1955.

Cea mai faimoasă lucrare a sa, "Nașul", a fost publicată pentru prima dată, în 1969 după ce a auzit câteva anecdote despre organizarea Mafiei, cat timp a cochetat cu jurnalismul. Mai târziu, într-un interviu cu Larry King, a declarat ca principala sa motivație a fost aceea de a face bani. Scrisese deja 2 cărți, ce au fost foarte bine primite de către critici, dar nu a câștigat foarte mult. Ca funcționar public, cu 5 copii, dorea sa scrie ceva care sa anime masele. Fiind bestseller-ul numărul 1 în lista revistei "The New York Times", Mario Puzo, și-a găsit audiența. Cartea a fost adaptata cinematografic mai târziu, în filmul "Nașul" regizat de Francis Ford Coppola. Coppola și Puzo au colaborat și la urmările acestui prim film: "Nașul II" și "Nașul III".

Puzo a scris prima schiță a scenariului pentru filmul "Cutremur" din 1974, la care nu a mai putut continua, din cauza dedicării sale complete pentru "Nașul II". Puzo a fost de asemenea co-autor la filmul lui Richard Donner, "Superman: Filmul" și a scris scenariul original pentru "Superman II".

Puzo nu a apucat sa vadă publicarea penultimei sale cărți, "Omerta", dar manuscrisul a fost terminat înaintea morții sale, ca și manuscrisul cărții "Familia". Într-o recenzie publicată inițial în "San Francisco Chronicle", Jules Siegel, ce a lucrat îndeaproape cu Puzo, nu a crezut că Mario Puzo a terminat "Omerta" și a spus că această carte a fost terminată de altcineva.

Puzo a murit din cauza unei insuficiente respiratorii, la 2 iulie 1999, în casa sa din Bay Shore, Long Island, New York. Familia sa locuiește acum în East Islip, New York.

SCRIERI

"The Dark Arena" (Arena sumbră) - 1955
"The Fortunate Pilgrim" - 1965
"The Godfather" (Nasul) - 1969
"Fools Die" (Moartea Nebunilor) - 1978
"The Sicilian" (Sicilianul) - 1984
"The Fourth K" (Al patrulea K) - 1990
"The Last Don" (Ultimul Don) - 1996
"Omerta" - 2000
"The Family" (Familia) - 2001

FILME

The Godfather (Nasul) - 1972
The Godfather Part II (Nasul partea a II-a) - 1974
Earthquake - 1974
Superman: The Movie - 1978
Superman II - 1980
The Godfather Part III (Nasul partea a III-a) - 1990
Christopher Columbus: The Discovery (Cristopher Columbus: Descoperirea) - 1992
The Last Don - 1997

The last Don II - 1998

Date personale
Mario Puzo
Mario Puzo
Născut	15 octombrie 1920 Manhattan, New York
Decedat	2 iulie 1999 (78 de ani) Manor Lane în West Bay Shore
Cauza decesului	cauze naturale[*]^[2] (infarct miocardic^[2])
Căsătorit cu	Erika Puzo (1921–78)
Copii	Anthony Puzo Joseph Puzo Dorothy Antoinette Puzo Virginia Erika Puzo Eugene Puzo
Naționalitate	American (italiano-american)
Cetățenie	SUA
Ocupație	Romancier, scenarist
Pseudonim	Mario Cleri
Limbi	limba engleză^[1]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1955–99
Subiecte	Mafia
Specie literară	Literatură criminalistică
Opere semnificative	Nașul (1969)
Influențe[ascunde] Honoré de Balzac Simone Weil
Note
Premii	Premiile Sindicatului Scenariștilor Americani Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat

* 2003: Paul Emil Decei (n. 3 august 1926, Luna de Arieș, județul Cluj – d. 2 iulie 2003, București)^[1] a fost un inginer silvic și scriitor român,^[1]personalitate incontestabilă a salmoniculturii românești din ultima jumătate de secol.^[2]

Acesta, a inițiat o amplă repopulare cu salmonide a apelor de munte, a lacurilor de baraj și a celor alpine și a dezvoltat baza materială, a păstrăvăriilor.^[3]

Ca scriitor, a publicat și s-a făcut remarcat atât prin broșuri și cărți de specialitate în domeniul salmoniculturii, cât și prin schițe de drumeție de-a lungul apelor de munte

A absolvit după liceul din Năsăud (actualul Colegiu Național „George Coșbuc”^[4]), Facultatea de Silvicultură a Politehnicii București în anul 1950^[1].

S-a făcut remarcat încă din anii '50 ai secolului XX prin proiectele sale de amenajări silvice, în acea vreme lucrând ca proiectant principal în cadrul Institutului de Studii și Proiectări Forestiere. Ulterior a lucrat în cadrul Direcției Economiei Vânatului din Ministerul Silviculturii,^[3] unde printr-o muncă – în mare măsură de pionierat, a abordat munca de gospodărire a apelor de munte cu devotament și curaj, drept care autoritățile i-au dat în grijă fondul piscicol al apelor de munte. Astfel, a reușit populare cu salmonide a lacurilor alpine, amenajarea și repopularea cu puiet a râurilor de munte, precum și modernizarea păstravariilor care existau și construirea altora noi.^[1] De asemenea, a sprijinit inaugurarea unor zone de protecție ecologică.^[5]

Datorită măsurilor sale și a rolului pe care și l-a asumat – acela de formator de școală, producția de păstrăv a crescut semnificativ și s-au format specialiști în creșterea păstrăvului.^[1] Literatura sa salmonicolă reprezintă bibliografie în domeniu, pentru facultăți silvice.^[6] O serie de informații puse la dispoziție de către P. Decei despre răspândirea speciilor de pești de apă dulce au fost folosite de academicianul Petru Bănărescu în scrierea monografiei "Fauna Republicii Populare Române. Vol. XIII : Pisces - Osteichtyes (Pești ganoizi și osoși). București. Editura Academiei Republicii Populare România, 1964."

Date personale
Paul Decei
Născut	3 august 1926 Luna de Arieș, județul Cluj
Decedat	2 iulie 2003 (76 de ani) București
Naționalitate	Română
Ocupație	Inginer silvic Scriitor
Activitate
Educație	Colegiul Național „George Coșbuc”, Năsăud
Alma mater	Facultatea de Silvicultură, Universitatea Politehnica din București
Organizație	Institutul de Studii și Proiectări Forestiere Direcția Economiei Vânatului, Ministerul Silviculturii
Cunoscut pentru	Dezvoltarea salmoniculturii în România Literatură de pescuit și de drumeție

· 2007 - Cântăreaţa de operă Beverly Sills, o personalitate extrem de populară în Statele Unite, a murit. Pe parcursul carierei sale, Sills a cântat în locaţii celebre precum Scala din Milano, Teatrul San Carlo din Napoli, The Royal Opera din Londra şi Deutsche Opera din Berlin. (n. 1929)

· 2010 - A încetat din viaţă scriitoarea britanică Beryl Bainbridge, de cinci ori nominalizată pentru Man Booker Prize şi dublă câştigătoare a premiului Whitbread pentru ficţiune; "Injury Time", "Every Man For Himself" (n. 21 noiembrie 1934)

· 2013: Douglas Carl Engelbart (n. 30 ianuarie 1925, Portland, Oregon, SUA – d. 2 iulie 2013, Atherton, California) a fost un inventator american^[1] și un pionier al Internetului.^[2] Părinții săi au fost Carl Louis Engelbart și Gladys Charlotte Amelia Munson Engelbart. A devenit celebru prin invenția mausului (împreună cu Bill English).^[3] Ca pionier al interacțiunii om-calculator și lider al echipei care a inventat hipertextul și calculatoarele în rețea, a fost un precursor al interfeței grafice și un promotor al dezvoltării și utilizării rețelelor de calculatoare

Douglas Carl Engelbart

Date personale
Născut	30 ianuarie 1925 Portland, Oregon, USA
Decedat	2 iulie 2013 (88 de ani) Atherton, California
Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență renală)
Copii	Christina Engelbart[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	inventator
Activitate
Număr Erdős	6
Instituție	Universitatea Berkeley din California SRI International Tymshare[*] McDonnell Douglas
Alma Mater	Universitatea Berkeley din California Oregon State University[] Universitatea Berkeley din California University of Oregon[]
Organizații	Academia Americană de Arte și Științe[] National Academy of Engineering[]
Cunoscut pentru	Maus, Hipertext
Premii	Premiul Turing

· 2014: Paul Wild (pronunțat vilt) (n. 5 octombrie 1925 – d. 2 iulie 2014, Berna, Elveția) a fost un astronom elvețian care a descoperit mai multe comete și supernove și numeroși asteroizi. Nu trebuie confundat cu radioastronomul australian en:John Paul Wild. A fost director al Institutului de Astronomie al Universității din Berna din 1980 până în 1991. Și-a efectuat observațiile la Observatorul Zimmerwald.

Profesorul Wild a descoperit mai multe comete, între care cometele periodice 63P/Wild, 81P/Wild, 86P/Wild și 116P/Wild. A lucrat cu Fritz Zwicky.

A descoperit și un mare număr de asteroizi, între care asteroidul Apollo 1866 Sisyphus și asteroizii Amor 2368 Beltrovata și 3552 Don Quixote.

Astronomul Wild a descoperit 41 de supernove (plus 8 codescoperiri), începând cu SN 1954A și terminând cu SN 1994M.

Date personale
Paul Wild
Paul Wild
Născut	5 octombrie 1925 Wädenswil[*], Elveția
Decedat	2 iulie 2014 (88 de ani) Berna, Elveția
Cetățenie	Elveția
Ocupație	astronom profesor universitar[*]
Activitate
Alma mater	ETH Zürich Universitatea din Zürich
Organizație	Universitatea din Berna[*]
Rude	Jakob Oberholzer[

* 2016: Michael Cimino (n. 3 februarie 1939, New York City - d. 2 iulie 2016, Los Angeles) a fost un regizor de film american. A fost laureat al Premiului Oscar pentru regia filmului Vânătorul de cerbi.
Filmografie:

Thunderbolt and Lightfoot (1974)
Vânătorul de cerbi (1978)
Poarta raiului (1980)
Preotul din Greenwich Village (1984)
Anul dragonului (1985)
Sicilianul (1987)^[4]
Ore disperate (1990)

The Sunchaser (1996)

Date personale
Michael Cimino
Michael Cimino
Născut	3 februarie 1939 (81 de ani) New York City, New York, Statele Unite
Decedat	2 iulie 2016 (77 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Los Angeles, SUA^[4]
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Cetățenie	SUA
Ocupație	Regizor de film · Producător Scenarist · Autor
Activitate
Educație	Yale University (BFA Painting, 1961; MFA Painting, 1963)
Alma mater	Universitatea Yale Yale School of Art[] Universitatea Statului Michigan[]
Premii	Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor[] Premiul Sindicatului American al Regizorilor[] Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor (1979) Premiul Oscar pentru cel mai bun film (1979) Zmeura de Aur pentru cea mai proastă regie (1982)^[1] Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun regizor (1979)

* 2016: Elie (Eliezer) Wiesel (n. 30 septembrie 1928, Sighetu Marmației, România^[3], d. 2 iulie 2016, New York City, New York, S.U.A.) a fost un scriitor și ziarist american în limbile franceză, engleză, idiș și ebraică, eseist și filosof umanist, activist în domeniul drepturilor omului, născut într-o familie de evrei din România,^[3] supraviețuitor al Holocaustului. În anul 1986 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace.^[4] În anul 1996 a fost numit membru al Academiei Americane de Artă și Literatură^⁠(en),^[5] iar din anul 2001 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.^[6]

A publicat 57 de cărți - cea mai celebră fiind «Noaptea»,^[7] o descriere autobiografică despre viața în lagărele de exterminare naziste^B. Elie Wiesel s-a născut în România, ca al treilea copil și singurul băiat dintre cei patru copii ai lui Șlomo și Sara Wiesel, într-o familie de evrei care aveau o băcănie în Sighet, județul Maramureș (interbelic). Sara provenea dintr-un sat de lângă Sighet, fiica unui agricultor, David (Dudi) Feig, care aparținea de curentul hasidic al rabinilor din Vijnița. Orașul Sighet avea în perioada aceea o majoritate evreiască de 38,6%.^[8]

Casa în care s-a născut Elie Wiesel, declarată Casa memorială Elie Wiesel-Sighetu Marmaţiei

Inscripţie pe Casa memorială Elie Wiesel - Sighetu Marmaţiei

Staţie terminală: Lagărul de exterminare Auschwitz - Birkenau

Copii evrei deportaţi

În copilărie a urmat studii religioase, de Tora, studii care se făceau în limbile idiș și ebraică. La sugestia tatălui său a început să învețe limba ebraică. Acasă vorbeau idiș, iar în băcănia familiei se vorbea maghiara și româna, iar unele ziare pe care le citeau erau în germană.^[9] După Dictatul de la Viena din 1940, prin care guvernul român Gigurtu a cedat nord-vestul Ardealului, regiunea în care locuia familia Wiesel a devenit o parte din Ungaria. Elie (Eliezer), numit în maghiară Lázár Wiesel, s-a înscris la studii gimnaziale în orașul Debrecen și apoi la Oradea, de unde a fost exmatriculat conform legilor antisemite din învățământul public maghiar. În aprilie 1944 familia Wiesel a fost internată într-un lagăr de concentrare și la 16 mai 1944 a fost transportată la Lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. Lui Elie (avea 15 ani) i s-a tatuat pe brațul stâng numărul A-7713. Femeile au fost separate de bărbați, mama lui Elie Wiesel și sora lui mai mică, Țipora, în vârstă de 7 ani au fost exterminate, iar Eli și tatăl său au fost supuși la muncă silnică în fabrica Buna-Werke, care aparținea de complexul Auschwitz III Monowitz.

Când Armata Roșie s-a apropiat de Auschwitz, deținuții evrei au fost trimiși în «Marșul Morții» (Todesmärsche) spre lagărul Buchenwald. În urma acestui marș tatăl lui Elie Wiesel a murit de extenuare, inaniție și dizenterie. Elie a supraviețuit - la 11 aprilie 1945 a fost eliberat de armata americană - grav bolnav, inanizat și într-o stare depresivă acută, convins că a rămas singur pe lume, total lipsit de un sprijin moral sau material, la vârsta de 16 ani Wiesel considera faptul că a rămas în viață drept un accident.^[10] Ulterior și-a regăsit cele două surori mai mari, Hilda și Beatrice (Bea), într-un orfelinat francez (vezi filmul biografic "Elie Wiesel Goes Home" regizat de Judit Elek și comentat de William Hurt, ISBN #1-930545-63-0).

Astăzi cei trei frați locuiesc în America de Nord - Bea, în Montreal - Canada.^{[formulare evazivă]}

După 65 de ani, la 5 iunie 2009, Wiesel a revenit la Buchenwald într-o vizită oficială comemorativă însoțit de președintele american Barack Obama și de cancelarul german Angela Merkel. Populația din nord-vestul Ardealului s-a văzut trecută peste noapte de sub autoritatea română sub cea maghiară. Anumiți autori (Paul Goma, în „Săptămâna Roșie”, citând din cartea lui Wiesel „Toate fluviile se varsă-n mare” - engleză All Rivers Run to the Sea) subliniază - ca o lipsă de loialitate față de România - că Sara Wiesel ar fi primit cu bucurie intrarea trupelor maghiare în Maramureș.

Activitatea partidului fascist-rasist Garda de Fier și a organului său paramilitar, Mișcarea Legionară, au marcat procesul de fascizare a României din anii 30', proces care s-a amplificat spre sfârșitul decadei. În afară de crimele și samavolniciile legionare privite cu pasivitate de autorități, legile rasiale-antisemite ale guvernelor Octavian Goga - A. C. Cuza (Neagu Djuvara menționează: „...Regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă ... poetul Octavian Goga și profesorul A. C. Cuza, șeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism” ^[12]^[13]^[14] și Ion Gigurtu^C, presa înregimentată fulminant-xenofobă, antisemită, prigoana, exproprierea cetățenilor români de etnie evreiască de toate drepturile civice și eclatările criminale provocate de această atmosferă:^D au făcut ca detașarea de România să fie primită ca o rază de speranță - ulterior dovedită ca înșelătoare - de o parte dintre evreii din teritoriul transferat.

În momentul respectiv situația evreilor din Ungaria era ceva mai suportabilă decât în România, deși Ungaria adoptase deja „cele trei legi antisemite” represive^[15] (pentru comparare, universitățile ungurești aplicau numerus clausus - acceptarea a maximum 20 % evrei din totalul studenților - în timp ce România s-a introdus numerus nulus - interdicția totală impusă evreilor de a studia în universități - începând din anul școlar 1939), exproprieri, etc. Această situație s-a înrăutățit brusc în primăvara anului 1944.^[16] Conform planului german «Margarethe» de a asigura loialitatea Ungariei față de Berlin, la 19 martie 1944 opt divizii germane au ocupat Ungaria și la 23 martie 1944, regentul Miklós Horthy a acceptat un guvern docil față de Germania, condus de generalul Döme Sztójay.

În primăvara anului 1944 locotenent-colonelul SS (germană SS-Obersturmbannführer) Adolf Eichmann, responsabil cu executarea soluției finale a problemei evreiești, și-a început activitatea de „purificare” a Ungariei de evrei. Din aprilie și până în septembrie 1944, cu colaborarea autorităților ungare și cu ajutorul entuziast al fasciștilor unguri, (între care și adepți ai partidului Crucilor cu Săgeți al cărui lider, Ferenc Szálasi, a preluat în toamnă puterea în locul lui Horthy), au fost deportați la Auschwitz circa 564.500 de evrei, de la prunc la bătrân, inclusiv familia Wiesel.

Lagărul Buchenwald, 1945. Elie Wiesel este al șaptelea din stânga pe polița a doua de jos.

În aprilie 1945, după eliberarea din lagăr de către unități ale Corpului III al Armatei Americane, aflat într-o stare jalnică fizică și sufletească - după cum declara mai târziu, singur pe lume la vârsta de 16 ani, Wiesel considera faptul că a supraviețuit ororilor detenției ca un accident, preferând moartea - a ajuns la Paris unde a studiat pe parcursul anilor la Sorbona literatură, filozofie și psihologie^[18]. S-a întreținut din lecții de ebraică și ca dirijor de cor la o sinagogă. Debutul în jurnalistică l-a făcut la ziarele evreiești-franceze L'arche („Arca”) și Tsien in Kamf (în idiș). Apoi a devenit reporter (în limba ebraică) la cel mai mare ziar israelian, „Yediot Ahronot” („Ultimele Știri”), fapt care i-a deschis ușile personalităților vremii din lume.

La începutul anilor '50, Wiesel a vizitat Israelul (stat creat în 1948) și a primit cetățenia israeliană.

Timp de un deceniu de la eliberare, închistat în propria durere, Wiesel a refuzat să discute, sau să scrie despre amintirile sale din lagăr. Ca și pe alți supraviețuitori ai «holocaustului» - sintagmă introdusă ulterior de Elie Wiesel - sindromul post-traumatic l-a împiedicat să-și deschidă inima. Zăgazul a fost rupt în urma unui interviu - continuat cu o strânsă prietenie - cu François Mauriac (laureatul premiului Nobel pentru literatură - 1952). La îndemnul acestuia, Wiesel a scris în idiș 245 de pagini de revărsare necizelată de memorii sub titlul „Și lumea a tăcut” (idiș: Un di velt hot geshvign) publicată de editura unei asociații evreiești din Buenos Aires^[19]. Wiesel a rescris în limba franceză o variantă prescurtată, o nuvelă autobiografică de 127 de pagini, La Nuit („Noaptea”) ^[B] , prefațată de Mauriac și apărută în 1958 la editura „Editions du Minuit” - tradusă ulterior în engleză de viitoarea sa soție și colaboratoare, scriitoarea și traducătoarea Marion Wiesel (Night)^[20]. Cu tot suportul lui Mauriac, Wiesel a găsit cu greu o editură dispusă să-i publice cartea^[21]. În septembrie 1960, editura americană „Arthur Wang of Hill & Wang” a fost dispusă să-i plătească un avans de 100 $ pentru publicarea cărții, din care s-au vândut în următoarele 18 luni 1046 de exemplare, din cele 3000 publicate. Ulterior, „Noaptea” a fost tradusă în 30 de limbi. Din 1997 se vănd pe an, numai în Statele Unite, cam 300 000 de exemplare. Până în martie 2006 s-au vândut 6 000 000 de exemplare, iar ziarul The New York Times a declarat-o „bestseller-ul no.1” la literatura non-fiction. Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR)^[35] a fost înființat la propunerea președintelui Ion Iliescu, ca urmare a Hotărârii de Guvern nr. 902 din 4 august 2005.

Institutul are ca obiect de activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea și publicarea documentelor referitoare la Holocaust, în rezolvarea unor probleme știintifice, precum și elaborarea și implementarea de programe educaționale privind acest fenomen istoric.

Elie Wiesel

Wiesel la Time 100 în 2012

Date personale

Născut

30 septembrie 1928

Sighet, județul Maramureș (interbelic)

Decedat

2 iulie 2016 (87 de ani)
Manhattan, New York, SUA

Înmormântat

Cimitirul Kensico[*]

Naționalitate

- română prin naștere (?)^A,

- israeliană,

- americană.

Cetățenie

Israel

SUA

România

Ungaria

Franța

Etnie

evrei

Religie

iudaism

Ocupație

scriitor, jurnalist, eseist, profesor și filosof umanist

Limbi

limba engleză^[1]
limba idiș
limba ebraică
limba română
limba maghiară
limba franceză^[2]

Studii

Facultatea de Litere din Paris[*]

Activitatea literară

Specie literară

memorialistică, roman, eseu

Operă de debut

„La Nuit" („Noaptea”) - 1958

Opere semnificative

„Toate fluviile se varsă în mare...” (1994) - cuprinde memoriile până în 1969; „...Iar marea nu se umple”, cuprinde memoriile între anii 1969-1999.

Note

Premii

Premiul Nobel pentru Pace (1986)

Medalia Prezidenţială a Libertăţii
Membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură (1996)

Marea Cruce a Legiunii de Onoare
Steaua României în grad de Mare Ofițer (2002)

Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic în grad de Comandant (KBE) (2006)

Membru de onoare al Academiei Române

Date personale
Aurel Istrati

Născut	21 septembrie 1942 Bălți, Regatul României (astăzi Republica Moldova)
Decedat	2 iulie 2020 (77 ani) Iași
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	pictor, critic de artă, muzeograf
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Pregătire	Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași Universitatea Națională de Arte din București
Modifică date / text

* 2020: Aurel Istrati (n. 21 septembrie 1942, Bălți, Regatul României, astăzi Republica Moldova – d. 2 iulie 2020, Iași^[1]) a fost un pictor, critic de artă și muzeograf român. Este fiul avocatului Anastasie Istrati și al Florentinei Istrati^[2].

BIOGRAFIE

A absolvit Universitatea de arte “George Enescu” în 1966, sub atenta îndrumare a profesorului și pictorului Dan Hatmanu. În 1982 finalizează studiile la Universitatea Națională de Arte din București, specializarea Muzeologie, fiind susținut de profesor Marin Gherasim. Lucrarea sa de licență a fost “Specificul limbajului picturii și mesajul operei de artă”. Din 1990 devine membru activ al Uniunii Artiștilor Plastici din România.^[3]^[4]

ACTIVITATE ARTISTICĂ

Pictorul Aurel Istrati a participat la o serie de expoziții colective atât în România, cât și în străinătate (Bârlad, Vaslui, Bacău, București, Iași, Novi Sad sunt doar câteva dintre orașele în care a expus propriile creații).^[5]

Selecție de expoziții:

1970 – Expoziție personală Bârlad
1985 – 1986 – Expoziție personală la Academia de Arte Frumoase din Iași
1991 – 1992 – „Saloanele Moldovei”, Galeriile de Artă Bacău
1993 – Expoziție de grup, Galeriile de Artă “Cupola”, Iași
1993 – 1994 – Expoziție de grup “Portretul – Ipostaze Contemporane”, Muzeul de Artă, Iași
1994 – Expoziție de grup “Flori și naturi statice în arta contemporană”, Muzeul de Artă, Iași
1995 – Expoziție de grup “Arta Ieșeană Contemporană”, Galeriile Teatrul Național București
1996 – Salon de Toamnă al Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Iași, Galeriile de Artă „Victoria”, Iași

De asemenea, a fost un participant activ al taberelor de creație organizate de Uniunea Artiștilor Plastici din România.

1996 – Tabăra de Creație Telega – Prahova
1999 – Tabăra de Creație Plavna – Iugoslavia (tabără internațională)
2002 – Tabăra de Creație Sucevița
2003 – Tabăra de Creație Parcova – Republica Moldova (tabără internațională)
2004 – Tabăra de Creație Parcova – Republica Moldova (tabără internațională)
2004 – Tabăra de Creație Bârnova Iași
2004 – Concursul internațional “Nicolae Tonitza” Kaposvar Ungaria
2006 – Tabăra de Creație Parcova – Republica Moldova (tabără internațională)

ACTIVITATE DIDACTICĂ

După absolvirea Universității de arte “George Enescu” din Iași, a fost încadrat ca profesor de specialitate Arte Plastice în cadrul Liceului Pedagogic "Ioan Popescu" din Bârlad, activitate pe care a derulat-o în perioada 1966 - 1968. Din 1968 a ocupat funcția de Director al Școlii de Muzică și Artă Plastică "Nicolae Tonitza" din Bârlad.

În perioada 1986 – 1990 și-a desfășurat activitatea în cadrul Centrului Județean pentru Valorificarea Creației și Culturii Populare Iași, apoi din 1990 și până în 2001 a fost muzeograf în cadrul Muzeului de Artă Iași.

Totodată, în perioada 1993 – 2000 i se propune și acceptă funcția de profesor asociat în cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, Facultatea de Teologie Ortodoxă, secția Patrimoniu Cultural, la disciplinele: Studiul tehnicilor artistice vechi și tradiționale, Studiul desenului și Studiul Culorii.

SCRIERI

Călin Alupi, album-catalog, împreună cu Grigore Ilisei, 1996
Satul arhaic românesc, album-catalog, împreună cu Marcel Lutic, 2005
Gravura românească contemporană, album-catalog, împreună cu Mihail Voicu, 2009
Vreme de Albastru / Blue Spirit , versuri, ediție bilingvă, Editura Danaster, 2011^[6]

PREMII ȘI DISTINCȚII

1988 – Premiul I la Expoziția Republicană, București
2000 – Premiul special al juriului la Salonul Național de Artă Contemporană, Bârlad
2000 – Premiul special al juriului la Concursul Național de Artă “N.N. Tonitza”, Bârlad
2006 – Premiul pentru pictură “Ștefan Dimitrescu” la Concursul Național de Artă “N.N. Tonitza”, Bârlad
2007 – Premiul “Ion Frunzetti” pentru proiectul expozițional “Centenar Corneliu Baba”, Iași
2014 – Premiul special în cadrul Concursului Internațional de Creație Vizuală “Aurel Baeșu”, Piatra Neamț
2014 – Marele Premiu la Festivalul Internațional A.R.T.E.
2015 - Premiul special în cadrul Concursului Internațional de Creație Vizuală “Aurel Baeșu”, Piatra Neamț
2020 – Premiul I în cadrul Simpozionului Științific Internațional organizat de Federația Academică a Oamenilor de Știință, Iași

MENȚIUNI

2004 – Un secol de arte frumoase la Iași , editura ART XXI, Iași, semnată de criticul de artă Valentin Ciucă
2017 - În memoria orașului - interviuri cu personalități ieșene, editura Asachiana, Iași, semnată de Dumitru Șerban

Sărbători

· În calendarul ortodox: Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne; +) Sf Voievod Ștefan cel Mare; Sf Ier Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului; Duminica a 4-a după Rusalii - Vindecarea slugii sutașului

· Ziua internationala a ziaristului sportiv
La 2.07.1924 a luat fiinta Asociatia Internationala a Presei Sportive.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

vineri, 30 iunie 2023

Baia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Neoriu

Foto: Catalin Acasandrei

Viața Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

Ev. Matei 8, 5-13

Ap. Romani 6, 18-23

LUCRĂRI DE REFERINȚĂ

SCRIERI

FILME

BIOGRAFIE

ACTIVITATE ARTISTICĂ

ACTIVITATE DIDACTICĂ

SCRIERI

PREMII ȘI DISTINCȚII

MENȚIUNI

Raportați un abuz