2. /1 IULIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

Decese

·         251: Decius, împărat roman (n. 207)
* 1594: Petru al VI-lea Șchiopul (n. 1537 – d. 1 iulie 1594,^[1] Bolzano, Italia) a fost un domn al Moldovei. A domnit de patru ori, un "record" ne-egalat ulterior în istoria Principatelor Române.

Cele patru domnii, documentate la zi, lună și an au durat conform datelor de mai jos.

1. Prima domnie - 11 iunie 1574 - 18 noiembrie 1577;
2. A doua domnie - 31 decembrie 1577 - 9 februarie 1578;
3. A treia domnie - 13 martie 1578 - 2 decembrie 1579
4. A patra domnie - 17 octombrie 1582 - 9 august/19 august 1591  S-a născut în 1537, ca fiu al lui Mircea al III-lea, voievod de Valahia și al Mariei Despina. A fost nepot al lui Mihnea cel Rău al Munteniei. Petru Șchiopul a fost căsătorit prima dată cu Maria Amiralis din Rodos și au avut împreună doi copii. Un fiu, Vlad, mort de tânăr și o fiică, Maria, căsătorită cu spătarul de origine greacă, Zottu Tzigara. Vasile Lupu se căsătorește la 17/29 ianuarie 1591, în Mănăstirea Galata cu Irina Botezata. Împreună au avut un fiu, Ștefan (1584-1602).  A fost primul din familia Basarabilor domnitoare în Muntenia care a urcat pe tronul moldovenesc al Mușatinilor. Domnia lui a fost tulburată de o mulțime de pretendenți: Ioan Potcoavă, apoi frații acestuia, Alexandru Potcoavă, Petru și Constantin. Ioan și Alexandru, frați după mamă cu Ioan Vodă cel Viteaz, i-au întrerupt chiar domnia. Petru reușește să-i alunge pe toți mai ales cu ajutorul turcilor. Însuși polonezul Laski se gândea la tronul Moldovei în acea perioadă.
   Totuși, Petru nu a pierdut domnia decât după ce Iancu Sasul a oferit turcilor daruri mai mari decât el. Atunci a fost exilat la Alep, în 1579. După uciderea lui Iancu Sasul, la Liov, câștigă din nou domnia. Ajunge să aibă mare influență asupra lui un aventurier albanez, Bartolomeo Brutti, care urmărea convertirea Moldovei la catolicism, ținea corespondența cu Papa și câștigase pentru cauza sa o parte dintre boieri. Iezuiții au trimis atunci o misiune cu scopul nedeclarat de a converti poporul. Deși au mizat pe influența lui Brutti, după ani de prospectare, în 1588, raportul primei misiuni iezuite în Moldova era dezamăgitor pentru mai marii ordinului: "Și totuși nu pătrunzi în sufletul poporului, mai mult șiret decât simplu".
   Tot Brutti se pare că i-a dat lui Petru ideea de a se gândi la tronul Poloniei și tot la îndemnul lui a cerut acesta în 1589 domnia pentru fiul său minor, Ștefan.
   Mai târziu însă, fiind bolnav și expus mazilirii, Petru a abandonat tronul, a plecat în Polonia de unde a trecut în Austria și s-a stabilit la Tirol, unde a și murit în vara anului 1594. Este înmormântat în orașul Bolzano (Bozen) din Tirol, lângă biserica franciscanilor. În exilul său autoimpus, alături de portretul său și al fiului său, îl luase și pe cel al strămoșului său Vlad Țepeș (tabloul a ajuns ulterior la muzeul castelului Ambras din Tirol).
   La porunca și îndemnul său, călugărul Azarie a continuat opera lui Macarie de redactare a cronicii țării, în slavonă. Dar Petru a fost și un promotor al limbii române, el fiind primul domnitor de la care ne-au rămas documente în limba româna. Mănăstirea Galata din Iași este ctitoria lui (1583).
   Petru a luat măsuri de stimulare a agriculturii și comerțului, prin atragerea în țară a cât mai multor negustori străini. La 27 august 1588 le este acordat negustorilor englezi un privilegiu comercial prin care aceștia plăteau doar 3% taxă, față de 12% cât ceilalți negustori. Înțelegerea a fost semnată cu William Harborne, fostul ambasador englez la Constantinopol. Pentru a stăvili într-un fel haosul financiar, Petru a dispus și întocmirea unui catastih privind categoriile de contribuabili. Terminat la 20 februarie 1591, acest catastih este cel mai vechi izvor statistic, demografic și fiscal cunoscut până azi despre Moldova.
   Prin nunta de la Tecuci, 10 iunie 1587, dintre nepotul său Vlad și Velica, nepoata lui Mircea Ciobanul al Munteniei, la care a participat și nepotul său Mihnea al II-lea Turcitul care era atunci pe tronul Munteniei, Petru a reușit să facă pace între "Mihneștii" și "Mirceștii" din dinastia Basarabilor a Munteniei.
   Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea al Constantinopolului notează în 1588 despre Petru Șchiopul^[2]:

   „Era un om dulce la cuvânt, sever la purtări, îndemânatic la fapte, știa limba turcească, cea grecească și cea românească ... și nu numai aceste daruri le avea, dar era foarte încercat la orice meșteșug și la litere și-i plăcea de oamenii învățați, și-i întreba în tot chipul despre astronomie, despre zodii și alte lucruri subțiri. Îi plăcea mult de cântăreți și avea un preot cu meșteșug, îndemânatec”  

   Petru al VI-lea
   Domn al Moldovei
   Petru Șchiopul și fiul său
   Date personale
   Născut	1537
   Decedat	1 iulie 1594 Bolzano, Italia
   Înmormântat	Bolzano
   Părinți	Mircea al III-lea
   Frați și surori	Alexandru al II-lea Mircea
   Copii	Ștefan Șchiopul[*] Ștefan Răzvan
   Cetățenie	Moldova
   Ocupație	politician
   Apartenență nobiliară
   Familie nobiliară	Dinastia Drăculeștilor
   Domnie
   Domnie	iunie 1574 - 23 noiembrie 1577 1 ianuarie 1578 - 21 noiembrie 1579 17 octombrie 1583 - 29 august 1591

   
   
   
   

* 1717: Prințesa Ana Sofia a Danemarcei (1 septembrie 1647 – 1 iulie 1717) a fost fiica cea mare a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și a reginei Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg. Prin căsătoria cu Johann Georg al III-lea, Elector de Saxonia a devenit electoare de Saxonia din 1680 până în 1691.

Ana Sofia a fost sora regelui Christian al V-lea al Danemarcei, a reginei consort a Suediei, Ulrica Eleonora, a regelui consort al Marii Britanii Prințul George; de asemenea a fost mama regelui Poloniei, August al II-lea, "cel Puternic". 

Prințesa Ana Sofia

Ana Sofia s-a născut la Flensburg, ca al doilea copil și prima fiică a Prințului Frederic al Danemarcei și a soției sale, Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg. Prințesa Ana Sofia a avut un frate mai mare, Christian al V-lea al Danemarcei. Bunicul patern, regele Christian al IV-lea al Danemarcei, a murit când ea avea șase luni, și după multe luni de deliberare, consiliul regal l-a ales pe tatăl ei rege, care a fost încoronat ca regele Frederic al III-lea la 23 noiembrie 1648. Părinții ei au avut șase copii dintre care doi din ei au murit în copilărie.

Ana Sofia a primit o educație fină. În afară de limba nativă daneză, ea vorbea germana, latina, franceza, spaniola și italiana. În 1663, a avut loc la Copenhaga o celebrare în onorarea logodnei prințesei în vârstă de cincisprezece ani și prințul elector de Saxonia, Johann Georg. Ana Sofia și Johann Georg s-au căsătorit trei ani mai târziu, la 9 octombrie 1666. Regele polon Ioan al III-lea Sobieski a spus mai târziu despre soțului ei, "[El] este un om cinstit, cu o inimă dreaptă."

Împreună au avut doi copii:

• Johann Georg al IV-lea (18 octombrie 1668 – 28 mai 1694), i-a succedat tatălui său ca Elector;
• Frederic Augustus I (22 mai 1670 – 1 februarie 1733), i-a succedat fratelui său ca Elector și mai târziu a devenit regele Poloniei "August cel Puternic".

Soțul ei a avut un fiu nelegitim cu metresa oficială, o cântăreață de operă pe nume Margarita Salicola și e posibil să fi avut împreună cu Ursula Margarethe de Haugwitz o fiică, Magdalena Sibylla de Neidschutz, care a fost metresa oficială a fiului ei cel mare.

Inițial, ambii ei fii au fost crescuți de doamne de onoare trimise la Dresda de mama ei, regina Sophie Amalie a Danemarcei.

Tatăl Anei Sofia a murit la 9 februarie 1670 și a fost succedat de fratele ei mai mare, Christian, cu care ea a întreținut o foarte activă corespondență. Ana Sofia a vizitat Danemarca anul acela și și-a exprimat simpatia pentru prizoniera Leonora Christina Ulfeldt, verișoara ei primară.  

Ana Sofia
Electoare de Saxonia
Date personale
Născută	1 septembrie 1647 Flensburg
Decedată	1 iulie 1717 (69 de ani) Prettin
Înmormântată	Freiberg Cathedral[*]
Părinți	Frederic al III-lea al Danemarcei Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg
Frați și surori	Christian al V-lea al Danemarcei Prințul George al Danemarcei Ulrik Frederik Gyldenløve[*] Ulrica Eleonora a Danemarcei Prințesa Frederica Amalia a Danemarcei Prințesa Wilhelmina Ernestine a Danemarcei
Căsătorită cu	Johann Georg al III-lea, Elector de Saxonia
Copii	Johann Georg al IV-lea Frederic Augustus I
Cetățenie	Danemarca  Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wettin Casa de Oldenburg
Domnie
Domnie	22 august 1680 – 12 septembrie 1691

* 1726: Charlotte, Contesă de Hanau-Lichtenberg (germană Charlotte Christine Magdalene Johanna von Hanau-Lichtenberg; 2 mai 1700 – 1 iulie 1726) a fost soția landgrafului Ludovic al IX-lea de Hesse-Darmstadt. Charlotte a fost singurul copil care a atins vârsta adultă a ultimului conte de Hanau, Johann Reinhard III și a contesei Dorothea Friederike de Brandenburg-Ansbach. A fost deci singura moștenitoare a comitatului de Hanau. Primul bărbat care a cerut-o în căsătorie a fost prințul moștenitor și mai târziu Landgraful Wilhelm al VIII-lea de Hesse-Kassel.^[1] Planul a eșuat din motive de diferențe religioase între Wilhelm care era calvinist și Charlotte care era luterană.^[2]

Al doilea candidat a fost prințul moștenitor și mai târziu Landgraful Ludovic al VIII-lea de Hesse-Darmstadt, care era luteran. Nunta a avut loc la 5 aprilie 1717.^[3]

Ludovic și Charlotte au avut șase copii:

• Ludovic al IX-lea (1719–1790), Landgraf de Hesse-Darmstadt. S-a căsătorit în 1741 cu Prițesa Caroline de Zweibrücken (1721–1774), au avut copii. În 1775 s-a căsătorit morganatic cu Marie Adélaïde Cheirouze, numită contesă de Lemberg în 1775.
• Charlotte Wilhelmine Friederike (1720–1721)
• Georg Wilhelm (1722–1782). În 1748 s-a căsătorit cu Maria Louise Albertine de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg (1729–1818), au avut copii.
• Karoline Luise (1723–1783). În 1751 s-a căsătorit cu Karl Frederic, Mare Duce de Baden (1728–1811), au avut copii.
• Auguste (1725–1742)
• Johann Friedrich Karl (1726–1746)  

  Charlotte de Hanau-Lichtenberg
  Date personale
  Nume la naștere	Charlotte Christine Magdalene Johanna von Hanau-Lichtenberg
  Născută	2 mai 1700 Bouxwiller
  Decedată	1 iulie 1726 (26 de ani) Darmstadt
  Înmormântată	Stadtkirche Darmstadt[*]
  Părinți	Johann Reinhard III, Count of Hanau-Lichtenberg[*] Dorothea Friederike of Brandenburg-Ansbach[*]
  Căsătorită cu	Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt
  Copii	Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt Karoline Luise
  Cetățenie	Germania
  Religie	luteranism
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Hanau (prin naștere) Casa de Hesse-Darmstadt (prin mariaj)

·         1784 - A murit Wilhelm Friedemann, compozitor, clavecinist si organist, al doilea fiu al lui J.S. Bach, cunoscut ca „Bach din Halle” (n. 22.11.1710). Deși a fost un incontestabil geniu muzical, a trăit în condiții modeste și a murit în sărăcie.  

Wilhelm Friedemann Bach
Wilhelm Friedemann Bach
Date personale
Născut	22 noiembrie 1710[1][2][3][4][5][6][7][8]  Weimar, Saxa-Weimar[9][10]
Decedat	1 iulie 1784 (73 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8]  Berlin, Regatul Prusiei[11][12]
Înmormântat	Berlin
Părinți	Johann Sebastian Bach Maria Barbara Bach
Frați și surori	Carl Philipp Emanuel Bach Johann Christian Bach Johann Christoph Friedrich Bach[*] Johann Gottfried Bernhard Bach Gottfried Heinrich Bach[*] Johann Christoph Bach[*] Léopold Augustus Bach[*] Christiana Sophia Enrietta Bach[*] Johann August Abraham Bach[*] Ernestus Andreas Bach[*] Christian Gottlib Bach[*] Catharina Dorothea Berci[*] Maria Sophia Bach[*] Regina Susanna Bach[*] Johanna Carolina Bach[*] Christiana Dorothea Bach[*] Christiana Benedicta Louisa[*] Regina Johanna Bach[*] Elisabeth Juliana Friderica Bach[*] Johann Christoph Bach[*]
Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman
Religie	luteranism
Ocupație	compozitor organist[*] pianist
Activitate
Studii	Thomasschule zu Leipzig[*], Universitatea Leipzig
Instrument(e)	orgă[*

·         1839: A murit Mahmud al II-lea al Imperiului Otoman (n. 1785). Mahmud al II-lea (n. 20 iulie 1785 – d. 1 iulie 1839) a domnit ca sultan al Imperiului Otoman din 1808 şi până la moartea sa în 1839. S-a născut la palatul Topkapi, din Constantinopol, fiind fiul sultanului Abdulhamid I. Domnia sa a rămas în istorie mai ales datorită largilor reforme administrative, fiscale şi militare întreprinse, care au culminat cu Decretul Tanzimatului (Reorganizării) aplicat de fiii săi Abdülmecid I şi Abdülaziz I. Mama lui era Valide Naksh-i-Dil Haseki (despre care s-a zvonit că ar fi verişoară cu soţia lui Napoleon, Josephine).

·         1866 - A murit compozitorul Erik Satie, care isi datoreaza renumele componistic baletelor sale, realizate intr-o stilistica anarhista, si pieselor pentru pian, degajand un umor subtil (n. 17.05.1866).

·         1876 - A murit Mihail Bakunin, “titanul cu cap de leu”, teoretician al anarhiei si om de actiune, fondatorul Aliantei Internationale pentru Democratie Socialista (n. 18.05.1814).
* 1881: Henri Étienne Sainte-Claire Deville (n. 11 martie 1818,^[1] Saint Thomas[*], Danish West Indies[*], Danemarca – d. 1 iulie 1881,^{[2][1][3][4][5][6]} Boulogne-Billancourt, Franța) a fost un chimist francez. Este cunoscut pentru descoperirea toluenului, nitrurii de siliciu (împreună cu Friedrich Wöhler, în 1857)^[7] și pentoxidului de diazot. În anul 1854, a reușit să obțină aluminiul metalic și a propus o metodă de preparare a acestuia pe scară largă.  

Henri Étienne Sainte-Claire Deville
Henri Étienne Sainte-Claire Deville
Date personale
Născut	11 martie 1818[1]  Saint Thomas[*], Danish West Indies[*], Danemarca
Decedat	1 iulie 1881 (63 de ani)[2][1][3][4][5][6]  Boulogne-Billancourt, Franța
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
Frați și surori	Charles Joseph Sainte-Claire Deville[*]
Copii	Charles Étienne Sainte-Claire Deville[*]
Cetățenie	Restaurația franceză  Monarhia din Iulie  A Doua Republică Franceză  Al Doilea Imperiu Francez  A Treia Republică Franceză
Ocupație	chimist profesor[*]
Activitate
Alma mater	Collège Stanislas de Paris[*]
Organizație	Universitatea din Paris École Normale Supérieure
Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*

·         1891: A murit Mihail Kogalniceanu, om politic, istoric, scriitor si publicist roman, orator aprecia;(n. 1817). Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. 1 iulie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric şi publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, şi mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza şi Carol. A fost unul dintre cei mai influenţi intelectuali români ai generaţiei sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, şi-a început cariera politică în calitate de colaborator al prinţului Mihail Sturdza, în acelaşi timp ocupând funcţia de director al Teatrului Naţional din Iaşi şi a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri şi activistul Ion Ghica.Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”, a fost prim-ministru și ministru de externe al Romaniei. A jucat un rol important în Revoluția de la 1848 , în lupta pentru Unirea Principatelor Române si mai tarziu in obtinerea independentei Romaniei. Personalitate fascinantă a epocii moderne, Mihail Kogălniceanu s-a situat în fruntea celor mai importanti reprezentanți ai generației pașoptiste.

·         1896 - A murit scriitoarea americana Harriet Beecher Stowe (“Coliba unchiului Tom”), (n. 14.06.1811).

·         1961: A murit Louis-Ferdinand Céline, scriitor francez (n. 1894). Louis-Ferdinand Céline – pseudonimul medicului Louis-Ferdinand Destouches (n. 27 mai 1894 – d. 1 iulie 1961) – a fost unul din marii scriitori francezi ai secolului XX. Colaboraţionist în timpul ocupaţiei naziste, refugiat după eliberarea Franţei, întâi în Germania şi apoi în Danemarca, a fost condamnat în 1950 la un an de închisoare. În 1951 a fost amnistiat şi s-a întors în ţară, continuându-şi cariera atât ca medic, cât şi ca scriitor.

·         1971: William Lawrence Bragg, fizician australian, laureat al Premiului Nobel (n. 1890). Sir William Lawrence Bragg (n. 31 martie 1890, d. 1 iulie 1971) a fost un fizician australian care a câştigat Premiul Nobel pentru Fizică împreună cu tatăl său Sir William Henry Bragg în 1915. Bragg este cel mai bine cunoscut pentru rezultatele sale în domeniul difracţiei razelor X pe cristale, în urma cercetărilor începute la Universitatea din Cambridge în 1912. Legea pe care a descoperit-o, şi care va purta numele său, a făcut posibil calculul poziţiei relative a atomilor în cadrul unui cristal prin analiza modului în care acesta difractă fasciculele de raze X (şi mai târziu fasciculele de neutroni sau electroni). În urma discuţiilor cu tatăl său, acesta a construit la Universitatea din Leeds (Anglia) primul spectrometru cu raze X.
Motivaţia juriului Nobel
„Pentru serviciul lor în analiza structurii cristalelor cu ajutorul razelor X.”

·         1972 - A murit Basil Munteanu, istoric literar si comparatist roman, membru corespondent al Academiei Romane (n. 9.11.1897).

·         1974 - A murit Juan Domingo Peron, politician, presedinte al Argentinei intre anii 1946-1955 si 1973-1974 (n. 8.10.1895). Maria Estela (Isabelita) Martinez de Peron, sotia lui Juan Domingo Peron, care detinea functia de vicepresedinte al tarii, devine presedinte. Juan Domingo Perón (n. 8 octombrie 1895 – d. 1 iulie 1974) a fost un om de stat argentinian, de 2 ori preşedinte al Argentinei, în perioada 1946-1955 şi în perioada 1973-1974. Un militar de carieră, el a mai ocupat funcţia de ministru al Muncii în cadrul guvernului militar din 1943 şi funcţia de vicepreşedinte al Argentinei. Primul său mandat ca preşedinte al Argentinei s-a încheiat dezastruos, fiind exilat în urma unei lovituri de stat. Se reîntoarce în Argentina în 1973, fiind reales ca preşedinte, însă mandatul său a durat mai puţin de 9 luni, murind în 1974.
* 1981: Aurel Vijoli (n. 12 februarie 1902, Telechi-Recea, Comitatul Făgăraș, azi Recea, județul Brașov - d. 1 iulie 1981) a fost un comunist român, Guvernator al Băncii Naționale a României (1947 - 1948) și întâiul Președinte al „Băncii de Stat a Republicii Populare Române” (1948 - 1952), ministru de finanțe al României între 1957 - 1968. Aurel Vijoli s-a născut la 12 februarie 1902, în localitatea Telechi-Recea, din Comitatul Făgăraș, azi Recea, din județul Brașov, în familia învățătorului Bartolomei Vijoli (21 august 1866 - 16 noiembrie 1918) și a soției sale, Maria Țestea (30 mai 1881 - 06 iunie 1924). Tatăl său era originar din satul Gura Văii, Brașov, fiind fiul lui Dănilă Vijoli (d. 07 martie 1906) și al Anei Zâmborean (05 iulie 1839 - 08 mai 1924).

Aurel Vijoli a fost licențiat al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale, doctor în drept; a fost angajat la Banca Națională a României din august 1923.^[1]

În anul 1943 a devenit membru al Partidului Comunist din România.^[2]

Aurel Vijoli a deținut diverse funcții în cadrul acestei instituții, inclusiv cea de guvernator al Băncii Naționale în perioada 18 noiembrie 1947 - 5 martie 1952. În aceasta calitate, Aurel Vijoli a aplicat politica economică promovată de Partidul Comunist Român:

• februarie 1948 - toate instituțiile de credit au fost radiate din registrul societăților bancare, ele putând fi reînscrise doar pe baza unei noi autorizații de funcționare emise de Curtea Superioară Bancară cu avizul B.N.R.;
• 11 iunie 1948 - au fost naționalizate Societatea Națională de Credit Industrial, Casa de Economii și Cecuri Postale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni;
• Întreprinderile naționalizate puteau primi credite doar de la B.N.R.;
• 13 august 1948 - Legea pentru dizolvarea și lichidarea întreprinderilor bancare și instituțiilor de credit;
• 13 noiembrie 1948 - Banca Națională a României a devenit prin lege Banca de Stat a Republicii Populare Române, guvernatorul a devenit președinte fiind în același timp și adjunct al ministrului Finanțelor;
• Banca de Stat a R.P.R. putea acorda doar credite pe termen scurt în baza planului de credite;
• septembrie 1949 - a fost introdus planul de casă, prima etapă în „realizarea controlului prin leu”;
• 27 ianuarie 1952 - s-a publicat Hotărârea Consiliului de Miniștri privind realizarea unei noi reforme monetare; conducerile Ministerului de Finanțe și Băncii de Stat au fost acuzate de sabotarea reformei monetare, printre vinovați se număra și Aurel Vijoli, demis din funcție și ulterior arestat sub acuzația de „sabotare a economiei naționale”.

Arestarea lui Aurel Vijoli a fost urmată de îndepărtarea de la conducerea Băncii de Stat a R.P.R. a unui număr mare de specialiști, care au fost înlocuiți cu persoane care se întorceau de la studii din U.R.S.S. sau cu diverși membri ai P.M.R. cu pregătire profesională redusă.^[1]

Odată cu arestarea lui Vasile Luca, Vijoli a fost anchetat pentru complicitate la felul în care a decurs reforma monetară și naționalizarea și nu a mai primit nici o însărcinare. Aurel Vijoli se opusese celei de-a doua stabilizări (din 1952)^[3]

După ce a fost reabilitat, a fost numit ministru al Finanțelor în Guvernul Chivu Stoica (2) (20 martie 1957 - 20 martie 1961), Guvernul Ion Gh. Maurer (1) (21 martie 1961 - 17 martie 1965), Guvernul Ion Gh. Maurer (2) (18 martie - 20 august 1965), Guvernul Ion Gh. Maurer (3) (21 august 1965 - 8 decembrie 1967) și Guvernul Ion Gh. Maurer (4) (9 decembrie 1967 - 16 iulie 1968), devenind totodată membru al CC al PCR (1960-1974) și apoi membru al Comisiei Centrale de Revizie (1974-1981).  

Aurel Vijoli
Date personale
Născut	12 februarie 1902  Recea, Județul Brașov, România
Decedat	1 iulie 1981 (79 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	economist
Activitate
Partid politic	Partidul Social Democrat Român[*

·         1981: Marcel Lajos Breuer, arhitect american (n. 1902)

·         1983: Richard Buckminster ("Bucky") Fuller (n. 12 iulie 1895 – d. 1 iulie 1983)^[17] a fost un vizionar, designer, arhitect, poet, autor și inventator american. Fuller este cel mai bine cunoscut pentru inventarea domului geodezic, iar pe plan social ca fiind cel de-al doilea președinte al organizației Mensa.^[18]

De-a lungul întregii sale vieți, Fuller a fost intens preocupat de întrebarea "Are umanitatea vreo șansă de a supraviețui suficient de mult și de plin de succes pe planeta Pământ și dacă "da" cum o va face?" Considerându-se el însuși un individ obișnuit, fără modalități financiare deosebite și fără titluri academice ^[19], Fuller a ales deliberat devotarea vieții sale acestei cauze. A căutat mereu să descopere ceea ce ar putea face un individ obișnuit, așa cum se considera, pentru a îmbunătății condițiile de trai a majorității omenirii acolo unde organizații mari și puternice precum guverne sau companii private nu erau capabile de a o face.

Urmărind cu tenacitate de-a lungul întregii sale vieți ideile sale majore, Fuller a scris și publicat peste 30 de cărți, fiind și cel care a propus și popularizat termeni așa cum sunt "Spaceship Earth" ("Nava spațială Pamânt"), ephemeralization ("efemeralizare")și synergetics ("sinergetică"). De asemenea, a lucrat și realizat numeroase invenții, sau a perfecționat altele, mai ales în domeniul arhitecturii și al designului industrial, dintre care cea mai cunoscută este domul geodezic. Uneori, substanțele din clasa specială de compuși ai carbonului cunoscute ca fulerene mai sunt numite și buckyballs, întrucât structura acestora este foarte similară cu suprafața domurilor geodezice.

Mai târziu în viața sa, după ce a lucrat pe conceptele sale de mai multe decenii, Fuller a realizat o vizibilitate publică considerabilă. El a călătorit în lume pentru prezentarea de prelegeri, și a primit numeroase titluri Doctor Honoris Causa. Cele mai multe din invențiile sale, cu toate acestea, nu au fost niciodată aplicate în producție, iar el a fost puternic criticat; în cele mai multe domenii el a încercat să influențeze, cum ar fi arhitectura, sau pur și simplu a fost respins ca un utopist fără speranță. Susținătorii Fuller, pe de altă parte, susțin că munca lui nu a primit încă atenția pe care le merită. Conform filosofului N.J.Slabbert, Fuller a avut un stil obscur scris, care a împiedicat de circulație a ideilor sale.  

Richard Buckminster Fuller
Richard Buckminster Fuller
Date personale
Nume la naștere	Richard Buckminster Fuller
Născut	12 iulie 1895[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Milton[*], SUA[10][11]
Decedat	1 iulie 1983 (87 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Los Angeles, SUA[12][13][14][15]
Înmormântat	Cimitirul de pe Muntele Auburn[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	Richard Buckminster Fuller[*][16] Caroline Wolcott Andrews[*][16]
Căsătorit cu	Anne Hewlett[*][16]
Copii	Allegra Fuller Snyder[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	arhitect inventator scriitor diarist[*] profesor universitar[*] om de știință poet artist artist plastic[*] inginer filozof
Activitate
Domiciliu	Maine
Alma mater	Universitatea Harvard Bates College[*] Milton Academy[*]
Organizație	Universitatea Washington din St. Louis[*] Southern Illinois University Carbondale[*]
Influențat de	Alfred Korzybski[*], Bertrand Russell
Cunoscut pentru	Dom geodezic, Spaceship Earth, efemerizare, sinergetică
Premii	Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] Humanist of the Year[*] (1969) Frank P. Brown Medal[*] (1960) Medalia de Aur AIA[*] (1970) Medalia Regală de Aur[*] (1968) St. Louis Literary Award[*] (1976) Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]
Profesor pentru	Thomas Myers[*

·         1997: Robert Mitchum, actor american (n. 1917). Robert Charles Durman Mitchum, cunoscut ca Robert Mitchum, (n. 6 august 1917 – d. 1 iulie 1997) a fost un actor american de film şi cântăreţ. Mitchum este cunoscut mai ales datorită rolurilor sale anticonvenţionale de eroi, aşa-numiţi anti-eroi din filmele realizate în stil film noir din 1950 şi 1960.

·         1999: Vasile Ijac, compozitor și critic muzical român (n. 1899)

·         1999 - A murit Forrest Edward Mars, producatorul produselor de ciocolata Mars (n. 1904).

·         1999 - A murit actorul si cantaretul Guy Mitchell (n. 22.02.1925).

·         2000: Walter Matthau, actor american (n. 1920). Walter Matthau (n. 1 octombrie 1920 în New York – d. 1 iulie 2000 în Santa Monica, California), a fost un actor de film evreu american.

·         2001: Nikolai Basov, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (n. 1922). Nikolai Ghenadievici Basov (în rusă Николай Геннадиевич Басов) (14 decembrie 1922 – 1 iulie 2001) a fost un fizician sovietic, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică împreună cu Aleksandr Prohorov şi Charles Hard Townes, pentru munca lor de pionierat în domeniul maserilor şi laserilor.

·         2002 - A murit chirurgul Pius Branzeu, membru al Academiei Romane.

·         2003: Mihai Liță, politician român (n. 1942)

·         2004 - A murit actorul Marlon Brando („Pe chei”, „Nasul”, „ Viva Zapata ” , „ Un tramvai numit dorinta ”) (n. 3.04.1924). Marlon Brando, Jr. (n. 3 aprilie 1924 – d. 1 iulie 2004) a fost un actor american câştigător al premiului Oscar, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari actori de film ai secolului 20. S-a făcut remarcat mai ales datorită rolurilor din filmele Un tramvai numit dorinţă şi On the Waterfront, ambele regizate de către Elia Kazan la începutul anilor 1950. Stilul său actoricesc, combinat cu apariţiile sale publice ca outsider al Hollywood-ului anilor 1950 şi 1960, au avut o influenţă majoră asupra generaţiei de actori ce i-au urmat. Ulterior, în ciuda unei anumite etichete de paria care i-a fost conferită, a interpretat la superlativul absolut, stabilind un nou standard estetic, rolul lui Vito Corleone din primul film din seria lui Francis Ford Coppola închinate unui boss mafiot, Naşul (The Godfather). Marlon Brando a fost de asemenea un activist social puternic implicat, susţinând mai multe probleme, printre care şi cea a mişcării amerindienilor. El a fost clasificat pe locul patru într-un clasament al actorilor americani de film ai tuturor timpurilor, întocmit de Institutul American de Film.

·         2005 - Jurnalistul Gabi Dobre a încetat din viaţă. A lucrat în echipa de realizare a emisiunii "Enigma", apoi a fost moderator al Matinalului de la TVR 1, a avut o colaborare ca realizator la Antena 1 Ploieşti, a devenit manager la Alpha TV şi prezentator şi realizator al emisiunii "Prima pagină" la TVR Internaţional. (n. 1972).

·         2008 - Mel Galley, chitarist al trupei de heavy metal Whitesnake, a murit. Galley s-a alăturat trupei Whitesnake în 1982, după ce fondatorul acesteia, David Coverdale, a refăcut formula. ("Here I Go Again") (n. 1948)

·         2009   - A decedat actorul Karl Malden, premiat cu Oscar în 1951 pentru rolul lui Mitch din "Un tramvai numit dorinţă". Karl Malden (născut Mladen George Sekulovich la 22 martie 1912 – d. 1 iulie 2009) a fost un actor american de film şi TV. Karl Malden s-a născut la Chicago, Illinois, a crescut în Indiana şi a decedat la Brentwood, California. Tatăl său Petar Seculovich (1886-1975) era sârb iar mama, Minnie Seculovich (1892-1995), născută Sebera era de origine cehă.

·         2014: Matei Alexandru (n. 25 decembrie 1927, Goioasa, județul Bacău, d. 1 iulie 2014, București) a fost un actor român. S-a născut la  25 decembrie 1927 la Goioasa (județul Bacău). A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" secția actorie în 1951, deși începuse facultatea la Iași, în anul 1948. Fost deținut politic, închis, împreună cu tatăl Matei Dumitru și fratele Matei Octavian, este dat afară din facultate... Revine, la București, unde-și continuă facultatea. Tatăl - Matei Dumitru, fost fruntaș liberal, are funcția de primar al comunei Goioasa. Primar fiind, nu și-a luat niciodată indemnizația, lăsând-o în beneficiul obștii. Părinții sunt deportați, toate bunurile confiscate, iar tânărul student este nevoit să muncească pentru a se întreține. Noaptea descărca vagoane de marfă în Gara Obor, iar ziua mergea la facultate și...figurație la Teatrul Național, la Radio și unde i se mai oferea posibilitatea...65 de ani pe scena Naționalului bucureștean.^[1]

Matei Alexandru a interpretat roluri în film, radio și televiziune, dar a fost prezent și pe scena teatrului. De asemenea, a semnat regia unor spectacole de teatru TV.

Pe scena teatrului a jucat în piese de Jaroslav Hašek, Molière, Eugene O'Neill, Friedrich Dürrenmatt, Carlo Goldoni, Ion Luca Caragiale, Anton Cehov și Mihail Sebastian.

Printre filmele în care a jucat se numără Weekend cu mama (2009), Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003), Corul Pompierilor (2000), Mușchetarii în vacanță (1984), Grăbește-te încet (1981), Elixirul tinereții (1975) și Ultimul cartuș (1973).  

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Actor[modificare | modificare sursă]

• Castelul condamnaților (1970) - maiorul Matei
• Ultimul cartuș (1973)
• Porțile albastre ale orașului (1974) - col. Caragea

• Weekend cu mama, 2009 - șoferul de taxi
• Niki Ardelean, colonel în rezervă, 2003
• Stejarul, 1992 (Butușină)
• Miss Litoral, 1990
• Enigmele se explică în zori, 1987
• Mușchetarii în vacantă, 1984
• Miezul fierbinte al pâinii, 1983
• Femeia din Ursa Mare, 1982
• Orgolii, 1982 - prof. Crețu
• Grăbește-te încet, 1981
• Dumbrava minunată, 1981 - Vasilian
• Visul unei nopți de iarnă, 1980 (film TV)
• Ciocolată cu alune, 1980
• Jucătorii de cărți, 1977 (film TV)
• Tufă de Veneția, 1977
• Pentru patrie, 1977
• Doctor fără voie, 1976 (film TV)
• Ultimele zile ale verii, 1976
• Alarmă în Deltă, 1976 - tâlharul Jan
• Elixirul tinereții, 1975
• Conspirația, 1974
• Facerea lumii, 1971 - Anghel, președintele sindicatului
• Războiul domnițelor, 1970
• Canarul și viscolul, 1969
• Doi bărbați pentru o moarte, 1969
• Cerul începe la etajul III, 1967 - Cazacu
• Vremea zăpezilor, 1966 - Alex. Matei
• Les fêtes galantes, 1965
• Neamul Șoimăreștilor, 1965
• Răscoala, 1965
• Cartierul veseliei, 1964
• Un surîs în plină vară, 1963 - Colae
• Când primăvara e fierbinte, 1960
• Ciulinii Bărăganului, 1957

TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Actorie[modificare | modificare sursă]

Teatrul Național București[modificare | modificare sursă] Duncan, regele Scoției - Macbeth de William Shakespeare, regia Radu Penciulescu, 2011 Antonio - "Sâmbătă, duminică, luni" de Eduardo de Filippo, regia Dinu Cernescu, 2007 Bătrânul servitor - "Neînțelegerea" de Albert Camus, regia Felix Alexa, 2006 Aristotel Matac - "Idolul și Ion Anapoda" de G.M. Zamfirescu, regia Ion Cojar, 2006 Ferapont - Trei surori de A.P. Cehov, regia Yuri Krasovski, 2002 Tatăl, Murovski - "Nunta lui Krecinski" de Aleksandr Vasilievici Suhovo-Kobilin, regia Felix Alexa, 2000 Crysal - "Femeile savante" de J.B.P. Molière, regia Lucian Giurchescu, 1999 Mache - "Generația de sacrificiu" de I. Valjan, regia Dinu Cernescu, 1999 Primarul - "Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu, regia Mihai Manolescu, 1997 Tatăl Ondinei - "Ondine" de Jean Giraudoux, regia Horea Popescu, 1994 Simon - Bădăranii de Carlo Goldoni, regia Victor Moldovan, 1988 Pristanda - O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, regia Radu Beligan, 1979 Rostanev - "Însemnările unui necunoscut" de Feodor Dostoievski, regia Ion Cojar, 1979 Sufleurul - "Căruța cu paiațe" de Mircea Ștefănescu, regia Mihai Berechet, 1978 Otto Katz - "Peripețiile bravului soldat Svejk" de Jaroslav Hasek, regia Dem Rădulescu, 1975 Primul Secretar - "Comoara din deal" de Corneliu Marcu, regia Ion Cojar, 1975 Georges Martois - "Un fluture pe lampă" de Paul Everac, regia Horea Popescu, 1972 Dumitru - "Să nu-ți faci prăvălie cu scară" de Eugen Barbu, regia Sanda Manu, 1971 Bogoiu - "Jocul de-a vacanța" de Mihail Sebastian, regia Mihai Berechet, 1971 Alexis - Idiotul de Feodor Dostoievski, regia Alexandru Finți, 1969 George - Oameni și soareci de John Steinbeck, regia Alexandru Finți]], 1965 Simion - "Patima de sub ulmi" de Eugene O'Neill, regia Horea Popescu, 1964 Jupân Jacques - Avarul de J.B.P. Molière, regia Alexandru Finți, 1963 Alfred III - "Vizita bătrânei doamne" de Friedrich Durrenmatt, regia Moni Ghelerter, 1963 Orgon - Tartuffe de J.B.P. Molière, regia Ion Finteșteanu, 1960 Spirache - Titanic vals de Tudor Mușatescu, regia Sică Alexandrescu, 1960 Serghei - "Poveste din Irkutsk" de Aleksei Nicolaevici Arbuzov, regia Radu Beligan, 1960 Primarul - "Milionarii" de Ion Istrati, regia Lia Niculescu, 1961 Pedro Crespo - "Judecătorul din Zalameea" de Pedro Calderón de la Barca, regia Dinu Cernescu, 1960 Ipolit - "A treia patetică" de Nikolai Pogodin, regia Moni Ghelerter, 1959 Ripafrata - "Hangița" de Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, 1958 Levsin - "Dușmanii" de Maxim Gorki, regia Alexandru Finți, 1958 Inspector Prell - "Institutorii" de Otto Eugen Ernst, regia Ion Finteșteanu, 1957 Solomon Blum - "Steaguri pe tunuri" de A.S. Makarenco, regia Ion Cojar, 1957 Gurău - "Ziariștii" de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, 1956 Chirică - "Omul cu mârțoaga" de George Ciprian, regia Alexandru Finți, 1956 Ciocirtău - "Funcționarul de la domenii" de Petre Locusteanu Nae Ipingescu - O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale, regia Sică Alexandrescu, 1952 Marin Hampu - "Ziua cea mare" de Maria Banuș, regia Moni Ghelerter, 1950 Teatrul Național Craiova[modificare | modificare sursă] Mengo - "Fântâna Turmelor" de Lope de Vega, regia Valentina Balogh, Tiberiu Penția, 1959 Svejk - "Soldatul Svejk" de Jaroslav Hasek, regia Dinu Cernescu, 1959 Teatru de Televiziune / Regie[modificare | modificare sursă] Institutorii de Otto Eugen Ernst Don Gil de ciorap verde de Tirso de Molina Rușinea familiei de Eduardo de Filippo Gaițele de Alexandru Kirițescu Boeing-Boeing de Marc Camoletti Fata fără zestre de Aleksandr Nikolaevich Ostrovski Actorul care joacă Hamlet de Mihail Sorbul Doctor în filosofie de Bronislav Nușici Funcționarul de la domenii de Petre Locusteanu Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian   Matei Alexandru Date personale Născut 25 decembrie 1927  Goioasa, județul Bacău Decedat 1 iulie 2014 (86 de ani)  București Căsătorit cu Paula Cornelia Matei Cetățenie română Ocupație actor Roluri importante „Stejarul” (1992) - Butușină, „Dumbrava minunată” (1981) - tatăl, „Un surîs în plină vară” (1963) - Colae Alte premii Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a (1967), Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer (2004)

·         2015: Ludovic Baci – dirijor și compozitor român (n. 1930, Petrila).

* 2015: Nicholas George Winton (la naștere Nicholas George Wertheim, n. 19 mai 1909 – d. 1 iulie 2015) a fost un cetățean britanic, cunoscut pentru acțiunea sa umanitară din anul 1939, prin care a salvat de la holocaust 669 de copii din Cehoslovacia, majoritatea evrei.

Acțiunea, cunoscută ca [The] Czech Kindertransport^⁠(en), i-a adus o recunoaștere generală târzie, supranumele Schindler britanic și importante recunoșteri naționale și internaționale prin decorare.

Nicholas Winton era fiul lui Rudolf Wertheim și al lui Barbara născută Wertheimer, evrei germani convertiți la creștinism, care emigraseră în Marea Britanie în anul 1907. la 29 iulie 1915 în timpul Primului Război Mondial familia și-a anglicizat numele în Wortham. După decesul tatălui la 6 iulie 1937 și-a schimbat Nicholas numele de familie din Wortham în Winton. În 1983 a fost decorat cu Ordinul Imperiului Britanic iar pe 28 octombrie 2014 a fost decorat cu cea mai înaltă decorație a Republicii Cehe, Ordinul Leului Alb, de către președintele ceh, Miloš Zeman.  

Nicholas Winton
Nicholas Winton
Date personale
Născut	19 mai 1909[3][4][5]  Hampstead[*], Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Decedat	1 iulie 2015 (106 ani)[6][3][5]  Slough, Regatul Unit
Cauza decesului	PAS domain[*]
Număr de copii	3
Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	broker[*] bancher[*] filantrop[*] personal militar[*] luptător în rezistență[*]
Activitate
Alma mater	Stowe School[*]
Premii	Membru al Ordinului Imperiului Britanic[*] Recipient of the Order of Tomáš Garrigue Masaryk, 4th class[*] (28 octombrie 1998) Ordinul Leul Alb în grad de mare cruce[*] (28 octombrie 2014)[1][2] Knight Bachelor[*] (2002) British Hero of the Holocaust[*] (9 martie 2010) Honorary citizen of Prague[*] Ordinul Imperiului Britanic Ordinul Leului Alb Ordinul Tomáš Garrigue Masaryk[

·         2016: A murit Ion Ianoși, scriitor și eseist de origine evreiască din România, profesor de filosofie și estetică, teoretician, monograf, traducător și specialist în filosofia și literatura rusă. (n. 1 mai 1928). Ion Ianoși (n. Ioan-Maximilian Steinberger, 1 mai 1928, Brașov – 1 iulie 2016), a fost un scriitor și eseist de origine evreiască din România, profesor de filosofie și estetică, teoretician, monograf, traducător și specialist în filosofia și literatura rusă.  Provine dintr-o familie evreiască înstărită din Brașov, în care se vorbea maghiară și germană, bunicul său fiind un burghez de proveniență austro-ungară. Între anii 1940 și 1944, după intrarea în vigoare a legislației antisemite, Ion Ianoși a fost dat afară din școlile de stat din cauza originii sale evreiești. În această perioadă a urmat o școală evreiască de meserii, în urma căreia a primit calificarea de lăcătuș. Între anii 1944-1946 recuperează clasele pierdute, iar în 1947 susține examenul de bacalaureat.

Îmbrățișează doctrina comunistă, intrând în contact cu aceasta între anii 1945 - 1947, când a frecventat anumite grupări ale UTC-ului, iar mai apoi pe cele ale Tineretului Progresist. După intrarea în Partidul Comunist, se înscrie la cursurile Universității din Cluj, unde întâlnește mulți studenți cu convingeri asemănătoare. Între anii 1949-1953 este trimis la studii la Sankt Petersburg (Leningrad), în cadrul Universității Jdanov, unde a urmat cursurile Facultății de Filosofie, fiind declarat șef de promoție pe întreaga universitate. Datorită acestui fapt a primit acceptul de a se înscrie la doctorat, specialitatea estetică. La studii a cunoscut-o pe viitoarea lui soție, Jeanina-Maria Caffé (pseudonim literar: Janina Ianoși), care îi va fi alături timp de 66 de ani.

Se întoarce în România în 1955 și, datorită unui articol publicat în presa rusească și preluat de presa din România, i se permite să-și continue studiile. Se înscrie la doctorat, o formă de doctorat cu durata de studii de 3 ani, numită Aspirantură, stadiu pe care îl parcurge într-un singur an și la sfârșitul căruia prezintă o lucrare de estetică cu o temă despre imaginea artistică.

Gânditor de stânga, membru al Partidului Comunist Român și activist al Comitetului Central la cumpăna anilor '50-'60, a fost unul dintre puținii teoreticieni „luminați" ai stângii, care au jucat un rol important în modelarea câmpului intelectual românesc. În 1956 devine instructor al CC, la Sectorul de Artă la Secția de Știință și Cultură, iar în anii '70 și '80 începe o prodigioasă activitate de scriitor și profesor, ajutând ca referent de editură la apariția unui număr de lucrări considerate „dificile” în epocă (Jurnalul de la Păltiniș, Epistolar etc.).

După o perioadă în care folosise în activitatea didactică și publicistică pseudonimul Jánosi și varianta românizată Ianoși, în anul 1958 își schimbă oficial numele în Ioan-Maximilian Jánosi.^[6]

Ion Ianoși a reprezentat cu cinste cultura română prin organizarea în 1972 a Congresului mondial de estetică la București. A purtat corespondență și a păstrat legături de prietenie și colaborare, de-a lungul timpului, cu numeroși scriitori sau teoreticieni români de marcă, printre care Belu Zilber, Constantin Noica, Henri Wald, Alexandru Dragomir, Radu Cosașu, Gabriel Liiceanu sau Zigu Ornea. Este autor a numeroase lucrări de filosofie, estetică, istorie literară, monografie și memorialistică, în care sobrietatea speculației se împletește cu generozitatea tolerantă a interpretării. Studiind istoria ideilor și mentalităților, eseurile lui Ianoși pledează în general pentru nuanțare și analiză, împotrivindu-se maniheismelor în gândire care au avut, pentru istoria secolului XX în special, consecințe ideologice și practice devastatoare. Vreme de peste patru decenii, Ion Ianoși a fost profesor de filosofie și estetică la Facultatea de Filosofie a Universității din București. În anul 2001, a devenit membru de onoare al Academiei Române.

Anul 2008 a fost declarat de Grupul Ideea Europeană & EuroPress „Anul Ion Ianoși” – prilej cu care eruditul cărturar este sărbătorit printr-o serie de conferințe și dezbateri.

Academicianul Ion Ianoși a murit la vârsta de 88 ani, fiind incinerat la Crematoriul Vitan-Bârzești. 

OPERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Romanul monumental și secolul XX, București, Editura pentru Literatură, 1963
• Thomas Mann, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965
• Dostoievski – tragedia subteranei, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968
• Dialectica și estetica, București, Editura Științifică, 1971
• Romanul unui oraș. Petersburg – Petrograd – Leningrad, București, Editura Univers, 1972
• Alegerea lui Iona, București, Editura Cartea Românească, 1974
• Schiță pentru o estetică posibilă, București, Editura Eminescu, 1975
• Poveste cu doi necunoscuți: Dostoievski și Tolstoi, București, Editura Cartea Românească, 1978
• Umanism: viziune și întruchipare, București, Editura Eminescu, 1978
• Secolul nostru cel de toate zilele, București, Editura Cartea Românească, 1980
• Hegel și arta, București, Editura Meridiane, 1980
• Nearta – artă, vol. I, 1982 ; vol. II, 1985, Editura Cartea Românească, București
• Sublimul în estetică, București, Editura Meridiane, 1983
• Sublimul în artă, București, Editura Meridiane, 1984
• Sublimul în spiritualitatea românească, București, Editura Meridiane, 1987
• Literatură și filosofie. Interacțiuni în cultura română, București, Editura Minerva, 1986
• Opțiuni, București, Editura Cartea Românească, 1989
• Romanul unei drame, București, Editura Univers, 1991
• Izvoare biblice. Alegerea lui Iona, București, Editura Minerva, B.P.T., 1994
• Idei inoportune, București, Editura Cartea Românească, 1995
• O istorie a filosofiei românești – în relația ei cu literatura, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1996
• Constantin Noica – între construcție și expresie, București, Editura Științifică, 1998
• Vârstele omului, București, Editura Trei, 1998
• Tolstoi – romanul unei drame, București, Editura Teora, 1998
• Dostoievski (cuprinde: Dostoievski – tragedia subteranei și Dostoievski și Tolstoi – poveste cu doi necunoscuți), București, Editura Teora, 2000
• Thomas Mann – tema cu variațiuni, București, Editura Trei, 2002
• Prejudecăți și judecăți, București, Editura Hasefer, 2002
• Eu – și el. Însemnări subiective despre Ceaușescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003
• Sankt Petersburg - Romanul și romanele unui oraș, București, Editura Institutului Cultural Român, 2004
• Dostoievski și Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuți, ediția a III-a, București, Editura Ideea Europeană, 2004
• Dostoievski. Tragedia subteranei, ediția a III-a, București, Editura Ideea Europeană, 2004
• Karl Marx în 1234 de fragmente alese și adnotate, București, Editura Ideea Europeană, 2004
• Studii de filozofia artei, București, Editura Comunicare.ro, 2005
• Eu - și el. Însemnări subiective despre Ceaușescu, București, Editura Ideea Europeană, 2006
• Autori si opere. Cultura rusa, București, Editura Ideea Europeană, 2009
• Internaționala mea. Cronica unei vieți, Iași, Editura Polirom, 2012
• Ultimul cuvânt - în dialog cu Alexandru Ștefănescu, București, Editura Trei, 2018  

Ion Ianoși
Date personale
Născut	1 mai 1928[1]  Brașov, România[2]
Decedat	1 iulie 2016 (88 de ani)[1]
Părinți	Anna Látó[*]
Cetățenie	România
Etnie	evrei
Ocupație	istoric literar[*] estetician[*]
Activitate
Organizație	Universitatea din București
Partid politic	Partidul Comunist Român
Membru de onoare al Academiei Române

Sărbători

·         În calendarul ortodox: +) Sf Ier Leontie de la Rădăuți; Sf Mc doctori fără de arginți și făcători de minuni Cosma și Damian, cei din Roma 

·  

·         Canada: Înființarea Confederației Canadiene (1867). 1 iulie este ziua națională a Canadei, ţară a cărei istorie începe în 1534, când exploratorul francez Jacques Cartier descoperea ceea ce va deveni ulterior regiunea Quebec şi coasta orientală a Canadei. Popularea noilor teritorii de către colonişti francezi va începe după anul 1600. Au urmat două secole de confruntări ale acestora atât cu indigenii amerindieni, cât şi cu intruşii englezi. În cele din urmă, s-a reuşit desăvârşirea unui stat modern, profund democratic, în care franceza şi engleza au statut egal. Canada este o ţară de imigraţie prin excelentă.

• Rwanda: Independența față de Belgia (1962)
• Burundi: Proclamarea independenței de stat (1962)
• Somalia: Independența față de Regatul Unit și Italia (1960)