3. /12 IUNIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI

Sf Cuv Onufrie cel Mare și Petru Athonitul; 

Începutul Postului Sf Ap Petru și Pavel 

Sf Cuv Onufrie cel Mare și Petru Athonitul

Viața Sfântului Cuvios Onufrie cel Mare

• • 

Sfântul Onufrie luând pâinea din mâinile lui Hristos, o ducea cu mare osteneală. Și venind cu ea la avva, se lăuda copilărește, zicând: „Iată, pruncul Hristos mi-a dat o pâine!”.

Un împărat oarecare al Persiei, numit de istorici Narsita, a trăit pe vremea când în Roma împărățea prea păgânul împărat Dioclețian. Acest Narsita se cunoaște din fapte, că ori era cu totul creștin, ori că nu era departe de creștinătate, căci se știe din istorie că au fost în acest fel unii din împărații Persiei. Deci acest împărat, trăind cu împărăteasa multă vreme și neavând copii de parte bărbătească, dorea foarte mult și se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i dăruiască un fiu. Iar Dumnezeu, ascultându-i rugăciunea, după mulți ani împărăteasa a zămislit pe acest mare plăcut al lui Dumnezeu și mare viețuitor de pustie, pe prea fericitul Onufrie.

Iar diavolul, care urăște neamul omenesc, văzând binele ce avea să fie după oarecare semne și voind a face împiedicare, ș-a închipuit în chipul unui om străin; și, venind la împărat, i-a zis: „împărate, să știi că pruncul ce s-a zămislit în pântecele împărătesei tale nu este de la tine, ci de la unul din robii tăi. Dacă voiești să cunoști adevărul, să faci aceea ce-ți voi spune, adică: Când se va naște pruncul, să poruncești să se facă un foc mare și să arunci pe prunc într-însul, și de nu va arde, acesta va fi semnul că este fiul tău cu adevărat; iar de va arde, atunci să fii încredințat că este născut din desfrânare”.

Deci împăratul, încredințându-se acestor cuvinte diavolești, s-a mâniat foarte tare pe împărăteasa sa, însă ascundea în sine și se ținea ca să nu se cunoască până la vremea ce se cădea. Deci, împlinindu-se vremea nașterii împărătesei și născând un prunc de parte bărbătească, tatăl, în loc să se bucure de nașterea fiului său celui dăruit de Dumnezeu, s-a umplut de mâhnire și de întristare, a aprins un foc mare și a aruncat pe prunc în foc. Iar Atotputernicul Dumnezeu, Care păzește pe prunci cu preaminunata Sa putere, a păzit și pe acest prunc nears de foc, viu și întreg. Dar nu numai aceasta, ci încă și alt lucru de mirare era cu putință a se vedea; căci pruncul, aflându-se în foc, a ridicat către cer mânuțele sale cele mici și slabe, ca și cum s-ar ruga către Dumnezeu. Iar dacă tatăl copilului a văzut acest lucru minunat, s-a înspăimântat și a cunoscut că a fost amăgit de diavol. Deci scoțând pe prunc din foc nevătămat, îngerul Domnului s-a arătat împăratului certându-l că a crezut vicleșugul vrăjmașului celui înșelător. Și a poruncit îngerul să boteze pe prunc și să-l numească Onufrie, apoi să-l ducă în pustie unde-l va îndrepta Dumnezeu, căci pruncul va fi mare prieten și plăcut al Domnului. Deci împăratul îndată s-a sculat și, luând pruncul, s-a dus, după rânduiala lui Dumnezeu, către munții și pustietățile Egiptului.

Iar pe când mergeau, l-a întâmpinat o căprioară albă, fiind trimisă de Dumnezeu ca să hrănească pruncul cu lapte cât va merge pe cale. Ea, alergând către împărat, a căzut înaintea lui în genunchi, ca și cum i se închina și, alăturându-se celor ce mergeau, călătorea împreună cu dânșii și-l hrănea pe prunc cu laptele ei. Iar tatăl pruncului, văzând acest lucru, se mira de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru prunc și grăia: „Acum am cunoscut că fiul meu are să fie mare prieten și plăcut al lui Dumnezeu”. Deci mergând ei pe cale multă vreme, au ajuns la hotarele Tebaidei în țara Egiptului și, venind până la cetatea ce se numea Ermopoli, au aflat o mănăstire, nu departe de cetate, la un loc osebit și frumos.

Acea mănăstire se numea a Eritului și avea o sută de monahi îmbunătățiți. Și a poruncit Dumnezeu împăratului să lase acolo pe fiul său; iar avva mănăstirii aceleia se mira de venirea împăratului din Persia la dânșii; și l-a primit cu mare cinste. Iar împăratul a povestit avvei aceluia cu de-amănuntul toate cele despre prunc și cum, cu porunca lui Dumnezeu, a venit la mănăstirea lor.

Iar avva, ascultând cu mirare cele povestite de împărat, a zis: „Cum și cine poate dintre noi să hrănească pruncul acesta care are trebuință de lapte de maică, căci în mănăstirea noastră nu poate intra nici o femeie?”. Impăratul a răspuns: „Precum până aici l-a hrănit Dumnezeu prin căprioara aceea care a venit cu noi, tot așa și de aici înainte îl va hrăni aceeași căprioară, cât va avea trebuință de lapte”. Astfel, împăratul, dând pe fiul său lui Dumnezeu și încredințându-l părintelui, s-a întors la ale sale. Iar căprioara aceea a stat pe lângă mănăstire și a hrănit pe prunc până la vârsta de trei ani.

Iar după ce s-au împlinit acei trei ani, ea s-a dus în pustie și pruncul a început a se hrăni cu hrana cea de obște. Și după ce pruncul a ajuns la vârsta de șapte anișori, adeseori se ducea la trapeză și,cerând câte o bucățică de pâine, se ducea în tinda bisericii, unde era zugrăvită icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care ținea pe mâinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, apropiindu-se Onufrie de icoană, fiind fără de răutate și cu neștiință sfântă, vorbea ca și cu un viu cu pruncul Hristos zugrăvit pe icoană, Care era ținut de mâinile cele feciorești ale Pururea Fecioarei. Și grăia astfel: „Și Tu ești mic precum sunt și eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pâine la trapezar și mănânc, iar Tu nu mănânci niciodată. Pentru ce te chinuiești așa, nemâncând nimic? Iată, primește partea mea și mănâncă”. Iar pruncul Hristos cel închipuit pe icoană, ca și cum ar fi fost viu, întindea mânuța Sa și lua pâinea din mâinile lui Onufrie, care îl vedea pe El ca și cum o mânca.

O minune ca aceasta făcându-se nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori, și trapezarul văzând pe prunc luând pâinea adeseori, a început a-l pândi să vadă ce face cu pâinea și unde o duce. Deci, văzându-l ducându-se cu pâinea la biserică, a mers după dânsul mai de departe și, ajungând la ușa tindei, a văzut făcându-se minunea cea mai sus-arătată și s-a înspăimântat foarte. După aceea, ducându-se, a vestit avvei și tuturor celorlalți monahi mai sporiți în fapte bune, care, auzind o minune ca aceasta, s-au înspăimântat cu totul.

Atunci avva a învățat pe trapezar, astfel: „Când pruncul Onufrie va mai cere pâine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: «Du-te de cere pâine de la Acela Căruia i-ai dat de multe ori»”. Iar trapezarul, ascultând pe avva, a făcut așa precum i-a poruncit. Deci dimineața, venind Onufrie și cerând pâine după obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis: „Du-te de cere pâine de la Acela Căruia tu i-ai tot dat de multe ori”. Deci pruncul, fiind flămând, s-a dus plângând către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a zis către pruncul Hristos, Cel închipuit pe icoană: „Trapezarul nu voiește să-mi dea pâine de la el, și-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că și eu Ți-am dat de multe ori!”.

Și îndată pruncul Hristos i-a dat o pâine mare, frumoasă, curată, albă ca zăpada și caldă. Pâinea era atât de mare, încât abia putea să o ducă pruncul cel de șapte ani. Deci Onufrie luând pâinea din mâinile lui Hristos, o ducea cu mare osteneală. Și venind cu ea la avva, se lăuda copilărește, zicând: „Iată, pruncul Hristos mi-a dat o pâine!”. Iar avva, minunându-se foarte mult de o minune ca aceea, a chemat pe toți monahii și le-a arătat acea pâine minunată și a poruncit trapezarului să povestească înaintea tuturor ce a văzut. Apoi și Onufrie, fiind întrebat de ei, a spus că a luat acea pâine din mâinile lui Hristos însuși. Și toți au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a făcut niște minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. După aceea, ei au împărțit pâinea în mai multe părți pentru binecuvântarea și sfințirea tuturor monahilor.

Onufrie, crescând cu niște sporiri de fapte bune ca acestea și cu dar de la Dumnezeu și de la oameni, a ajuns la vârsta și măsura faptelor bune, cea vrednică de a se sălășlui în pustie și a ieși la război împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți, după cum povestește de aici înainte Cuviosul Pafnutie episcopul, care a fost într-una din mănăs­tirile pustiei Egiptului. Cum a aflat el în pustie pe Cuviosul Onufrie și pe alți pustnici, singur a scris și povestește în cele ce urmează:

Într-o zi, șezând eu în mănăstirea mea și liniștindu-mă, mi-a venit dorința să ies în pustia cea mai dinăuntru și să văd dacă este acolo vreun monah, slujind Domnului mai mult decât mine. Deci, sculându-mă și luând puțină pâine și apă, ca să am pe cale, am ieșit din mănăstirea mea, nespunând nimănui nimic, și m-am dus în pustia cea mai dinăuntru. Mergând patru zile și negustând nici pâine, nici apă, am ajuns la o peșteră încuiată, care avea o ferestruică mică. Și am stat acolo un ceas, bătând la acea fereastră și așteptând ca, după obiceiul monahicesc, să iasă cineva din peșteră și să-mi dea binecu­vântare în Hristos. Dar fiindcă nu mi-a răspuns, nici nu mi-a deschis nimeni, am deschis eu ușa și am intrat, zicând: „Binecuvintează!”.

Și am văzut un oarecare stareț șezând, ca și cum dormea, și iarăși am zis: „Binecuvintează!”. și m-am atins de umărul lui, voind să-l deștept, dar s-a făcut ca praful; și, pipăind trupul lui, am aflat că murise de mulți ani. Am văzut și o haină atârnată la perete și, atingând-o eu, s-a făcut ca praful în mâinile mele. Deci, îndată luând de pe mine mantia mea, am acoperit cu ea trupul acelui mort și, săpând o groapă cu mâinile în peretele peșterii, am îngropat moaștele lui cu obișnuita cântare de psalmi, cu rugăciune și cu lacrimi. Apoi, gustând puțin din pâinea cea adusă de mine și din apă, m-am întărit și am rămas lângă mormântul acelui stareț.

Iar a doua zi, săvârșindu-mi rugăciunea, am pornit la cale spre pustia cea mai dinăuntru și, mergând câteva zile, am găsit o altă peșteră și am văzut pe dinaintea peșterii urme omenești și din aceasta am cunoscut că viețuiește cineva acolo. Și bătând și neprimind nici un răspuns, am intrat înăuntru și, negăsind pe nimeni, am ieșit afară, gândind în mine că aici petrece un rob al lui Dumnezeu și s-a dus undeva în pustie. Deci am socotit să aștept la locul acela pe robul lui Dumnezeu, dorind să-l văd și să-l sărut întru Domnul. Și toată ziua am petrecut așteptând și cântând neîncetat psalmii lui David. Și am văzut că acel loc era foarte frumos și avea un finic cu roadele lui și un izvor mic cu apă vie și, minunându-mă de frumusețea acelui loc, doream ca și eu însumi să viețuiesc într-însul, de ar fi fost cu putință.

Iar când ziua se pleca spre seară, am văzut venind o cireada de bivoli, și un rob al lui Dumnezeu umblând între ei; și acela era Cuviosul Timotei pustnicul. Iar după ce s-au apropiat ei de mine, am văzut pe acel bărbat fără de îmbrăcăminte, acoperindu-și goliciunea trupului cu perii săi. Și venind el la locul unde stăteam și văzându-mă pe mine, mă socotea că sunt duh și nălucire și a stat la rugăciune; pentru că multe duhuri necurate îl ispiteau cu năluciri în acel loc, precum mi-a spus mie mai pe urmă. Iar eu i-am zis: „Pentru ce te înfricoșezi, robule al lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru? Caută și vezi urmele mele, ca să știi, că sunt om ca și tine, pipăie-mă, căci sunt trup și sânge”. Atunci el, privind spre mine și cunoscând că sunt om, s-a liniștit, mulțumind lui Dumnezeu și zicând: „Amin”.

Deci s-a apropiat de mine, m-a sărutat și m-a dus în peștera sa, unde mi-a pus dinainte mâncare, poame de finic și apă curată de izvor și a gustat împreună cu mine. Și mă întreba, zicând: „Cum ai venit aici, frate?”. Iar eu, arătându-i cugetul și gândul meu, i-am spus: „Vrând să-i văd pe robii lui Hristos, care viețuiesc în această pustie, am ieșit din mănăstirea mea și am venit aici; iar Dumnezeu nu m-a lipsit de dorirea mea, învrednicindu-mă a te vedea pe sfinția ta”. Apoi l-am întrebat și eu pe el: „Părinte, cum ai venit aici, câți ani ai de când ești în această pustie, cu ce te hrănești și pentru ce ești gol, neîmbrăcându-te cu nimic?”.

Iar el a început a-mi spune despre sine astfel: „Eu mai înainte am petrecut în viața de obște, în Tebaida, deprinzându-mă cu viața monahicească și slujind cu osârdie lui Dumnezeu, iar cu mâinile lucrând țesătoria. Odată gândul mi-a zis: «Să ieși din viața de obște, să petreci singur și să te ostenești lucrând, ca să primești mai multă plată de la Dumnezeu; pentru că poți din osteneala mâinilor tale, nu numai pe tine să te hrănești, ci să hrănești și pe săraci și pe frații cei străini să-i odihnești». Deci, ascultând cu dragoste gândul meu, am ieșit din viața de obște și mi-am făcut deosebi o chilie aproape de cetate și mă îndeletniceam cu lucrul mâinilor. Și aveam îndestulare de cele trebuincioase vieții mele, pe care le câștigam din osteneala mâinilor mele; pentru că mulți veneau la mine, trebuindu-le lucrul mâinilor mele, și-mi aduceau toate cele de trebuință. Deci odihneam pe cei străini, iar pe cele ce prisoseau le împărțeam săracilor și celor ce aveau trebuință.

Iar diavolul, vrăjmașul nostru, care pururea se luptă împotriva tuturor, umplându-se de zavistie asupra mea, s-a sârguit de mi-a răsturnat ostenelile mele. Și a pus în mintea unei femei ca să vină la mine pentru lucrul mâinilor mele și, venind, mă îndemna să-i țes o pânză, pe care țesând-o, i-am dat-o ei. După aceea, m-a silit să-i țes și alta și s-a făcut între noi vorbă și îndrăzneală, și, zămislind păcatul, am născut fărădelegea și am petrecut cu femeia șase luni păcătuind. După aceea am gândit în mine că astăzi sau mâine moartea mă va ajunge și voi lua munca cea veșnică; și mi-am zis: «Vai mie, o, suflete, mai bine este ție să fugi de aici, ca să scapi de păcat și de munca cea veșnică». Deci, lăsând toate, am fugit în taină și am venit în această pustie. Și ajungând în locul acesta, am găsit această peșteră, izvorul și finicul având 12 ramuri și în fiecare lună fiecare ramură îmi face tot atâtea roade, câte îmi ajung ca hrană pentru treizeci de zile. Și sfârșindu-se o lună și roadele unei ramuri, se coace cealaltă ramură; și astfel mă hrănesc cu darul lui Dumnezeu, iar altceva nu am în peștera mea. Hainele mele, învechindu-se de vremea cea lungă, s-au prăpădit, iar după mulți ani - că acum sunt 30 de ani de când petrec în această pustie - mi-au crescut perii trupului precum vezi, și aceștia îmi sunt în loc de haine, acoperindu-mi goliciunea mea”.

Auzind eu acestea de la dreptul acela - zice Sfântul Pafnutie -, l-am întrebat, zicând: „Părinte, la începutul venirii tale Jn locul acesta, te-a supărat pe tine ceva sau nu?”. El a răspuns: „Am răbdat nenumărate năvăliri diavolești și de multe ori diavolul s-a luptat cu mine și nu m-a biruit, ajutându-mi darul lui Dumnezeu; pentru că mă împotriveam lor cu semnul Sfintei Cruci și cu rugăciunea. Pe lângă asupririle vrăjmașului, mă supărau încă și durerile trupești, căci foarte mult mă durea pântecele, încât de multe ori cădeam la pământ de durerea aceea și nu puteam să stau să-mi fac obișnuitele rugăciuni, ci zăcând în peștera mea și tăvălindu-mă pe pământ, îmi săvârșeam cântarea mea cu multă chinuire, încât nici afară nu puteam să ies. Deci m-am rugat milostivului Dumnezeu ca, pentru durerile ce m-au cuprins, să-mi dea iertare de păcatele mele.

Iar într-o zi, pe când ședeam la pământ și pătimeam din pricina durerii pântecelui, am văzut un bărbat cinstit stând înaintea mea care mi-a zis: „Ce te doare?”. Iar eu abia am putut răspunde, zicând: „Doamne, mă doare pântecele”. El mi-a zis: „Arată-mi unde te doare?”. Și i-am arătat. Iar el, întinzându-și mâna, a pus palma sa în acel loc ce mă durea și, îndreptând degetul mâinii sale, a tăiat locul acela ca și cu un cuțit și a scos rărunchii mei, căci de ei pătimeam foarte mult. Și mi-a arătat rănile care erau pe ei și, curățându-i cu mâna și ștergându-i cu pânză curată, iarăși i-a pus la locul lor și, lipind cu degetele locul cel tăiat și netezindu-l cu palma, îndată m-am tămăduit. Apoi mi-a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos! De-acum să nu mai greșești, ca să nu pătimești ceva mai rău, ci slujește Dumnezeului tău de acum și până în veac!”. Astfel, din acea vreme, petrec fără durere, mulțumind lui Dumnezeu și slăvind milostivirea Lui.

Astfel vorbind de cu seară cu acel cuvios părinte, zice Pafnutie, am petrecut aproape toată noaptea; iar de dimineață ne-am sculat la obișnuita rugăciune. Și facându-se ziuă, am rugat mult pe cuviosul părinte ca doară mi-ar porunci să petrec lângă el, sau măcar undeva aproape de el. Iar el mi-a zis: „Frate, nu vei putea să rabzi aici năvălirile diavolești”. Și nu voia să petrec lângă el. Apoi l-am rugat să-mi spună numele său și mi l-a spus, zicând: „Numele meu este Timotei; pomenește-mă pe mine, iubite frate, și roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, ca să săvârșească spre mine până la sfârșit mila Sa, căreia să mă învrednicească”.

Atunci eu am căzut la picioarele lui, cerându-i să se roage pentru mine. Iar el mi-a zis: „Stăpânul nostru Iisus Hristos să te binecuvinteze și să te păzească de toate cursele diavolului. Să-ți arate calea cea dreaptă, ca să treci fără împiedicare spre sfinții Lui”. Deci, Cuviosul Timotei binecuvântându-mă, m-a eliberat în pace. După aceea am plecat pe cale, primind din mâinile lui poame de finic și un vas cu apă de izvor și, închinându-mă acelui sfânt stareț, m-am dus de la dânsul, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a vedea pe un plăcut al Său ca acela, a mă folosi de cuvintele lui și a lua binecuvântare de la el.

Și întorcându-mă de acolo, după câteva zile, am venit la o mănăstire pustnicească și am stat acolo să mă odihnesc și să petrec o vreme; dar, întristându-mă, gândeam întru mine și ziceam: „Ce este viața? Sau ce sunt nevoințele mele? Nici umbră nu sunt împotriva vieții și nevoințelor acelui mare plăcut al lui Dumnezeu, pe care l-am văzut. Astfel, am petrecut multe zile gândind unele ca acestea și dorind să urmez în plăcerea lui Dumnezeu, calea acelui drept bărbat. Deci, deșteptându-mă milostivirea lui Dumnezeu ca să îngrijesc de sufletul meu, nu m-am lenevit a merge iarăși în cea mai dinăuntru pustie pe cale neumblată spre partea aceea, unde petrece un neam barbar, care se numește „mazichi”. Deci toată sârguința mea era aceasta: ca să știu de este și un alt pustnic, care, slujind lui Dumnezeu, să-l găsesc și să primesc de la el folos sufletului meu.

Și plecând în calea pustiei cea pusă mie înainte, mi-am luat puțină pâine și apă, care mi-a ajuns o vreme. Și sfârșindu-se pâinea și apa, mă strâmtoram, neavând hrană, însă m-am întărit și am mai mers patru zile și patru nopți fără de hrană și fără de băutură; apoi am slăbit foarte cu trupul și, căzând la pământ, așteptam moartea. Atunci am văzut un bărbat cu sfântă cuviință, preafrumos și prealu­minat, care, venind la mine și punând mâna sa pe gura mea, s-a făcut nevăzut. Și îndată am simțit în mine tărie, încât nici foame, nici sete nu-mi mai era. Deci sculându-mă iarăși, mergeam spre cele mai dinăuntru ale acelei pustii și am trecut fără de hrană și fără băutură alte patru zile și patru nopți și iarăși am început a slăbi de foame și de sete.

Și ridicându-mi mâinile spre cer, m-am rugat Domnului și iarăși am văzut pe acel bărbat, care, venind, s-a atins de buzele mele și s-a făcut nevăzut; iar eu iarăși am căpătat multă putere și m-am dus în cale. Și când era a șaptesprezecea zi a călătoriei mele, am ajuns la un munte înalt și, fiind ostenit, am șezut la poalele muntelui să mă odihnesc. Și am văzut de departe pe un bărbat venind spre mine, cu chipul foarte înfricoșat, cu peri deși crescuți peste tot trupul, ca la fiară, și alb ca zăpada, căci era cărunt de bătrânețe. Iar perii capului și ai bărbii lui erau lungi până la pământ, încât acopereau ca o haină trupul lui, și mijlocul său îl avea încins cu frunze de pustie.

Și când l-am văzut apropiindu-se spre mine, m-am înfricoșat și am alergat la o piatră ce se întâmplase să fie deasupra muntelui. Iar acela, ajungând până la poalele acelui munte, a șezut la umbră să se odihnească, pentru că ostenise din pricina zădufului și bătrâneții. Și uitându-se spre munte, m-a văzut pe mine și m-a strigat, zicându-mi: „Omule al lui Dumnezeu, pogoară-te la mine, că și eu sunt om ca tine și viețuiesc în pustia aceasta pentru Dumnezeu”. Iar eu - zice Pafnutie -, auzind acestea, am alergat spre dânsul cu osârdie și am căzut înaintea picioarelor lui. Iar el mi-a zis: „Scoală-te, fiul meu, căci și tu ești robul lui Dumnezeu, prieten al sfinților Lui, iar numele tău este Pafnutie”. Deci m-am sculat, iar el mi-a poruncit să șed, și am șezut cu bucurie înaintea lui. Apoi l-am rugat cu dinadinsul să-mi spună numele lui, cum petrece în pustia aceea și de câtă vreme. Iar el, văzând rugămintea mea cea cu dinadinsul, a început a-mi spune cele despre sine, zicând astfel:

„Numele meu este Onufrie, de șaizeci de ani rătăcesc în pustia aceasta și prin munți, și n-am văzut până acum nici un om, decât numai pe tine. Petrecerea mea înainte a fost în cinstita mănăstire care se numește Eriti și care este aproape de cetatea Ermopoli, în părțile Tebaidei. Mănăstirea aceea are o sută de frați și toți sunt cu un suflet, având viață de obște întocmită cu multă dragoste întru Domnul nostru Iisus Hristos. De obște le este hrana și îmbrăcămintea și își petrec în liniște și pace viața cea pustnicească, slăvind bunătatea Domnului. Iar eu, în copilăria mea, când mă povățuiam acolo întru începutul cel nou, am învățat de la Sfinții Părinți credința și dragostea către Dumnezeu și rânduielile vieții monahicești și i-am auzit pe dânșii grăind despre Sfântul Prooroc Ilie, cum, întărindu-se de Dumnezeu, a petrecut în pustie, postind multă vreme. Asemenea și de Sfântul Ioan Inaintemergătorul, căruia nici unul din oameni nu i s-a asemănat vreodată și ce fel de viață a avut el în pustie până în ziua arătării sale către Israel.

Iar eu întrebam pe Sfinții Părinți, zicând: «Mai mari sunt înaintea lui Dumnezeu cei bare petrec în pustie decât voi?» Ei îmi răspundeau, zicând: «Fiule, aceia sunt mai mari decât noi, pentru că noi ne vedem unul pe altul în toate zilele și săvârșim cu bucurie soborniceasca cântare bisericească; iar de flămânzim, găsim pâine gata, asemenea și de însetăm, avem apă în destul. Dacă se întâmplă cuiva din noi a se îmbolnăvi, este mângâiat de ceilalți frați, deoarece toți viețuim de obște, ne ajutăm și slujim unul altuia pentru dragostea lui Dumnezeu. Iar cei ce petrec în pustie sunt lipsiți de toate acestea; căci, de se întâmplă vreunuia din ei vreo mâhnire, cine îl mângâie? La boală, cine să-i ajute și să-i slujească? Dacă i-ar veni asupra vreun război de la satana, unde va găsi om care să-i schimbe gândul sau să-l sfătuiască, fiind numai el singur? De nu va avea hrană, unde s-o găsească cu înlesnire? Asemenea și însetând, apa nu este aproape. Acolo, o, fiule, fără de asemănare, mai mare îi este osteneala, decât nouă celor ce viețuim de obște; pentru că, cei ce intră în viața pustnicească, slujesc mai mult lui Dumnezeu, se dau la mai mari posturi; foamea și setea, arșița de ziuă și răceala de noapte le rabdă cu vitejie; iar războaielor celor ce năvălesc de la vrăjmașul cel nevăzut se împotrivesc tare, se silesc în tot felul a-l birui și se șârguiesc a trece toată calea cea strâmtă și anevoioasă care duce la împărăția cerului.

Pentru aceea le trimite Dumnezeu sfinți îngeri ca să le aducă hrană, să le scoată apă din piatră și aceștia îi întăresc atâta de mult, încât se împlinește cuvântul proorocului Isaia care zice: Cei ce așteaptă pe Domnul se schimbă în putere, se înaripează ca vulturii, aleargă și nu se ostenesc. Iar dacă nu se învrednicește cineva de îngereasca vedere cu ochii, însă nu se lipsește de venirea de față cea nevăzută a acelora, care îl păzesc în toate căile, îl apără de asuprelile vrăjmașului, îl ajută în lucrurile lui și-i duc rugăciunile la Dumnezeu. De i se întâmplă vreunuia din pustnici vreo ispitire neașteptată de la vrăjmaș și el își ridică mâinile către Dumnezeu, îndată i se trimite ajutor de sus și i se risipesc toate ispitele, pentru curăția inimii lui. Fiule, oare n-ai auzit de ceea ce se zice în Scriptură, că Dumnezeu nu părăsește pe cei ce-L caută, săracul nu va fi uitat până în sfârșit și răbdarea săracilor nu va pieri până în sfârșit? Și iar: Strigat-au către Domnul, când se mâhneau ei și din nevoile lor i-a izbăvit. Pentru că Domnul dăruiește fiecăruia după măsura ostenelilor pe care le suferă cineva pentru Dânsul. Deci fericit este cel ce face voia Domnului pe pământ și îi slujește cu osârdie, pentru că îngerii slujesc aceluia, deși nevăzuți, și îl fac a se bucura cu bucurie duhovnicească și îl întăresc în tot ceasul cât este în trup».

Auzind acestea de la sfinții părinți din mănăstirea mea, eu, smeritul Onufrie, mă îndulceam în sufletul și în inima mea mai dulce decât mierea, și mi se părea că sunt pe altă lume, pentru că îmi venise o dorință negrăită să mă duc în pustie. Deci, sculându-mă noaptea și luându-mi puțină pâine, cât să-mi ajungă patru zile, am ieșit din mănăstire, punându-mi nădejdea spre Dumnezeu, și am plecat pe calea care duce la munte, voind ca de acolo să intru în pustie. Și începând eu a merge în pustie, am văzut înaintea mea strălucind o rază de lumină și m-am temut foarte; apoi, stând, gândeam să mă întorc în mănăstire. Dar raza aceea de lumină s-a apropiat de mine și am auzit dintr-însa un glas, zicându-mi: «Nu te teme! Eu sunt îngerul care umblu cu tine de la nașterea ta, pus de Dumnezeu lângă tine ca să te păzesc, și mi s-a poruncit acum de la Dânsul să te duc în pustia aceasta. Deci fii desăvârșit și smerit cu inima înaintea Domnului și slujește-i cu bucurie; iar eu nu mă voi depărta de lângă tine până ce nu-mi va porunci Ziditorul să-ți iau sufletul». Aceasta zicând îngerul din raza cea în chipul luminii, mergea înaintea mea, iar eu călătoream cu bucurie după dânsul.

Și mergând ca la șase mile, am văzut o peșteră aleasă; și s-a făcut nevăzută de la mine raza luminii îngerului, iar eu m-am apropiat de peșteră și am vrut să știu dacă este vreun om într-însa. Deci, ajungând la ușă, am strigat după obiceiul monahicesc, zicând: «Binecuvintează!» Atunci am văzut pe un bărbat bătrân cinstit, cu sfințită cuviință la chip, pe față și la vedere arătându-se că era într-însul mare dar al lui Dumnezeu și duhovnicească bucurie. Iar eu, văzându-l, am căzut înaintea picioarelor lui și m-am închinat lui; iar el, ridicându-mă de mână și sărutându-mă, mi-a zis: «Oare tu ești fratele Onufrie, ajutătorul meu întru Domnul? Intră, fiule, intră în locuința mea! Dumnezeu îți este ție ajutător și vei petrece întru chemarea ta, săvârșind bune lucruri întru frica lui Dumnezeu».

Deci, intrând în peștera lui, am stat cu dânsul câteva zile, sârguindu-mă să deprind faptele lui bune, de vreme ce acela m-a învățat rânduielile vieții pustnicești. Și văzând starețul că duhul meu este luminat spre deprinderea lucrurilor plăcute Domnului nostru Iisus Hristos și spre cea fără de temere împotrivă stare a războaielor celor din taină ale potrivnicului și spre nălucirile care le are pustia, mi-a zis: «Scoală-te, fiule, ca să te duc în altă peșteră, care este mai înăuntrul pustiei, ca singur într-însa să locuiești și să te ostenești întru Dumnezeu; pentru că spre aceasta te-a trimis Domnul prin purtarea sa de grijă, ca să fii și tu locuitor al pustiei celei dinăuntru».

Așa sfătuindu-mă, m-a luat pe mine și m-a dus în pustia cea mai adâncă, și am mers patru zile și patru nopți, apoi într-a cincea zi a găsit o peșteră mică, iar sfântul bărbat mi-a zis: «Iată, acesta este locul care ți l-a pregătit Dumnezeu pentru tine, ca să te sălășluiești într-însul!» După aceea, starețul a petrecut cu mine treizeci de zile, învățându-mă la lucruri bune; iar după acele treizeci de zile, lăsân-du-mă lui Dumnezeu, s-a dus la treburile sale. De atunci venea câte o dată pe an la mine și mă cerceta, până în ziua mutării sale la Dumnezeu, pentru că în anul cel din urmă, venind la mine, s-a mutat la Domnul; iar eu, plângându-l mult, l-am îngropat aproape de locuința mea”.

După aceasta, eu, smeritul Pafnutie, l-am întrebat pe Onufrie, zicând: „Sfinte părinte, oare multe osteneli ai suferit la începutul venirii tale în pustia aceasta?”. Atunci fericitul stareț mi-a răspuns: „Să mă crezi, iubite frate, că atâtea osteneli am suferit în acest loc, încât de multe ori, deznădăjduindu-mă de viața mea, mi se părea că sunt aproape de moarte. De multe ori slăbeam de foame și de sete, neavând la început nici ce mânca, nici ce bea, afară numai de unele verdețuri pe care le găseam în pustie; atunci aveam ce mânca. Iar pentru setea mea, numai cereasca rouă îmi era de răcorire. Și ziua mă ardeam de zăduful soarelui, iar noaptea mă răceam de frigul nopții și trupul meu mi se uda de rouă cea cerească. Dar câte n-am mai răbdat și câte osteneli n-am mai suferit în această pustie neumblată! A spune răbdările și ostenelile mele nu se poate, pentru că nici nu se cuvine a le arăta pe cele care omul este dator să le facă la singurătate, pentru dragostea lui Dumnezeu.

Iar Bunul Dumnezeu, văzându-mă că m-am dat cu totul spre nevoințele pustnicești și mi-am pus sufletul spre foame și sete, a poruncit sfântului Său înger, ca să îngrijească de mine și să-mi aducă în toate zilele puțină pâine și apă pentru întărirea trupului meu. Astfel m-a hrănit îngerul pe mine treizeci de ani. Iar după împlinirea celor treizeci de ani, Dumnezeu a orânduit spre mângâierea mea, hrană mai îndestulătoare. Pentru că, aproape de peștera mea, s-a aflat un finic care avea douăsprezece ramuri, și fiecare ramură deosebi la o lună în an aducea roadele sale, una la o lună, alta la altă lună, până ce trec toate cele douăsprezece luni; și sfârșindu-se o lună, se sfârșește și rodul unei ramuri, iar sosind altă lună, sosește și rodul altei ramuri.

Așijderea, din porunca lui Dumnezeu curge și un mic izvor de apă vie, așa că acum am încă treizeci de ani întru o îndestulare ca aceasta; pentru că, uneori mănânc din pâinea cea adusă de înger, iar alteori gust din roadele finicului cu verdețurile pustiei, care, prin dumnezeiască poruncă, mi s-au îndulcit ca mierea. Și beau din izvor apă vie, mulțumind lui Dumnezeu; iar mai ales mă hrănesc și mă adăp cu dulceață din cuvintele lui Dumnezeu, precum se scrie: Nu numai cu pâine va fi omul viu, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Pentru că, o, frate Pafnutie, dacă te vei sârgui ca să săvârșești voia Domnului Dumnezeu, toate cele de trebuință se vor trimite pentru tine de la Dânsul; pentru că în Sfânta Evanghelie zice: Nu vă îngrijiți zicând: Ce vom mânca sau ce vom bea sau ce vom îmbrăca? Pentru că pe toate acestea păgânii le caută, căci Tatăl vostru Cel ceresc știe că vă trebuie toate acestea. Ci căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.

Unele ca acestea grăind Cuviosul Onufrie, m-am minunat de aleasa lui viață și iarăși l-am întrebat pe el: „Părinte, de unde te împărtășești sâmbăta și Duminica cu Preacuratele lui Hristos Taine?”. Iar el mi-a grăit mie: „îngerul Domnului vine la mine și-mi aduce Preacuratele lui Hristos Taine și mă împărtășește pe mine. încă nu numai la mine vine îngerul Domnului cu dumnezeiasca împărtășanie, ci și la ceilalți care viețuiesc în pustie pentru Dumnezeu și față omenească nu văd; pe care împărtășindu-i, îi umple de veselie negrăită. Iar dacă vreunul dintr-înșii ar dori să vadă om, îngerul îl ia pe el și îl înalță la cer, ca să vadă pe sfinți și să se veselească; și sufletul lui se luminează ca lumina și se bucură cu duhul, învred-nicindu-se a vedea cereștile bunătăți, și uită toate ostenelile sale suferite în pustie. Apoi, întorcându-se iarăși la al său loc, se silește a sluji mai cu osârdie lui Dumnezeu, nădăjduind a câștiga în veci cele din ceruri, pe care s-a învrednicit a le vedea.

Toate acestea le-a vorbit Cuviosul Onufrie cu mine sub poalele muntelui, unde ne-am întâlnit; iar eu, din niște vorbe ca acestea ale cuviosului, m-am umplut de bucurie și am uitat și de ostenelile mele, cele cu foamea și cu setea, suferite în călătorie. Deci, întărindu-mă cu duhul și cu trupul, am zis: „Fericit sunt eu cel ce m-am învrednicit a te vedea pe tine, sfinte părinte, și a auzi cuvintele tale cele dulci și plăcute”. Iar el mi-a zis: „Să ne sculăm de acum, frate, să mergem la locuința mea”. Deci, sculându-ne, am mers, iar eu nu încetam minunându-mă de darul cuviosului stareț. Apoi, trecând două sau trei stadii, am venit la peștera sfântului; și acolo era un finic ales și curgea și un izvor mic de apă vie. Deci stând lângă peșteră, cuviosul s-a rugat și, sfârșind rugăciunea și zicând „amin”, a stat și mi-a poruncit să stau și eu cu dânsul; și am vorbit, spunând unul altuia bunătățile Domnului.

Iar venind soarele spre apus și ziua sfârșindu-se, am văzut lângă noi o pâine curată și apă, iar acel cuvios bărbat mi-a grăit mie: „Gustă, frate, din pâinea și apa care se află înaintea ta, ca să te întărești; pentru că te văd pe tine slăbit de foame, de sete și de osteneala drumului”. Iar eu am zis către dânsul: „Viu este Domnul meu, că nu voi mânca nici nu voi bea singur, dacă nu mâncăm amândoi”. Dar starețul nu voia să guste; numai după ce l-am rugat mult, abia atunci am putut să-l înduplec. Deci, întinzând mâinile, am luat pâinea, pe care am rupt-o, am mâncat și m-am săturat, rămânând și fărâmituri; după aceea am băut apă și am mulțumit lui Dumnezeu, apoi toată noaptea aceea am petrecut-o rugându-mă.

Iar când s-a făcut ziuă, după cântarea Utreniei, am văzut fața cuviosului schimbată și m-am temut; dar el, cunoscând aceasta, mi-a zis: „Nu te teme, frate Pafnutie, că Dumnezeu, Cel ce spre toți este milostiv, te-a trimis la mine, ca să-mi îngropi trupul meu; căci în ziua de astăzi sfârșesc vremelnica mea viață și voi trece la viața cea fără de sfârșit, la Hristosul meu, întru odihna cea veșnică”. Și era ziua a douăsprezecea a lunii iunie și Cuviosul Onufrie mi-a poruncit, zicându-mi: „Iubite frate, dacă te vei întoarce în Egipt, să mă pomenești pe mine înaintea fraților și a tuturor creștinilor”. Iar eu am zis către dânsul: „Părinte sfinte, eu doresc ca după moartea ta să petrec în locul acesta”. Cuviosul a răspuns: „Fiule, nu ești trimis de Dumnezeu ca să petreci în această pustie, ci ca, văzând pe robii Lui, să te întorci la locul tău și să spui viața lor cea îmbunătățită la frați, spre folosul celor ce vor auzi, și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Deci mergi, fiule, în Egipt la mănăstirea ta și povestește cele ce ai văzut și ai auzit în pustie, cele ce vei mai vedea și vei auzi, și tu însuți să petreci în fapte bune, slujind lui Dumnezeu”.

Acestea zicându-le, am căzut înaintea cinstitelor lui picioare, zicând: „Binecuvintează-mă, prea cinstite părinte, și te roagă pentru mine să aflu milă înaintea lui Dumnezeu. Și precum m-a învrednicit pe mine Mântuitorul meu să te văd pe sfinția ta în această viață, tot așa să mă învrednicească a te vedea și în veacul ce va să fie!”. Atunci Cuviosul Onufrie, ridicându-mă de la pământ, mi-a zis: „Fiule Pafnutie, nu te va scârbi pe tine Dumnezeu, ci va împlini cererea ta; și te va binecuvânta și te va întări întru dragostea Sa, îți va lumina ochii minții spre dumnezeiasca vedere, te va izbăvi de toată cursa potrivnicului și va săvârși întru tine tot lucrul bun pe care l-ai început. îngerii Lui te vor păzi întru toate căile tale și te vor feri de vrăjmașii cei nevăzuți, ca să nu poată ei să te clevetească în ceva înaintea lui Dumnezeu în ceasul cercării celei înfricoșate”.

După aceasta, cuviosul părinte, dându-mi cea mai de pe urmă sărutare întru Domnul, a început a se ruga lui Dumnezeu cu multe lacrimi și suspine. Iar după ce s-a rugat din destul, și-a plecat genunchii, culcându-se la pământ și zicând cel mai de pe urmă cuvânt: „In mâinile Tale, Dumnezeule, îmi dau duhul meu!”. Iar când grăia el acestea, l-a strălucit din cer o lumină minunată și, în strălucirea luminii aceleia, veselindu-se cu fața, și-a dat duhul său.

Și îndată s-a auzit în văzduh glasul îngeresc, cântând și binecuvântând pe Dumnezeu, pentru că ei, luând sufletul cuviosului, îl înălțau cu bucurie la Dumnezeu. Iar eu am început a plânge și a mă tângui înaintea cinstitului lui trup, căci îl pierdusem pe părintele pe care îl găsisem nu demult. Deci, dezbrăcând haina mea, am descusut căptușeala ei și cu aceea am acoperit trupul sfântului; iar cu fața m-am îmbrăcat eu, ca să nu mă întorc dezbrăcat la frați. Apoi găsind o piatră mare, în care nu cu mâini omenești, ci cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, era făcută o groapă în chip de mormânt, într-acea piatră am pus sfântul trup al plăcutului lui Dumnezeu, cu cântare cuviincioasă de psalmi și, aducând o mulțime de pietre mici, am acoperit cu ele cinstitul său trup; apoi am început a mă ruga lui Dumnezeu să-mi dea voie să petrec în acel loc. Și voiam să intru în peșteră, dar îndată înaintea ochilor mei a căzut peștera, finicul care hrănea pe sfânt a căzut din rădăcină, iar izvorul cel cu apă vie s-a uscat.

Iar eu văzând acestea, am cunoscut că nu este voia lui Dumnezeu să rămân acolo. Deci, vrând ca să plec de acolo, am mâncat fărâmiturile de pâine care rămăseseră din ziua de ieri, asemenea am băut și apa care rămăsese, apoi, ridicându-mi mâinile și ochii către cer, m-am rugat. După aceea iarăși am văzut pe bărbatul acela pe care mai înainte l-am văzut când mergeam în pustie. Acela, întărindu-mă pe mine, mergea înaintea mea; iar eu, ieșind de acolo, mă mâhneam pentru sfârșitul Sfântului Onufrie, că nu m-am învrednicit să-l văd mai mult între cei vii; dar mă bucuram cu sufletul că m-am învrednicit a mă îndulci de sfintele lui cuvinte și a lua binecuvântare din gura lui; și astfel slăveam pe Dumnezeu.

Și mergând patru zile, am ajuns la o oarecare chilie înaltă, sub munte fiind cu peștera, și intrând înăuntru nu am găsit pe nimeni. Apoi am stat puțin, gândindu-mă: „Oare va fi cineva viu în chilia aceasta la care m-a adus Dumnezeu?”. Acestea gândindu-le, a intrat un bărbat sfânt, plin de căruntețe, al cărui chip era minunat și cu bună cuviință; fiind îmbrăcat cu o haină împletită din ramuri de finic. Acela văzându-mă, îndată a zis către mine: „Tu ești fratele Pafnutie, acela care ai îngropat trupul Cuviosului Onufrie?”. Atunci eu, înțelegând că aceasta i s-a descoperit lui de Dumnezeu, am căzut la picioarele lui. Dar el, mângâindu-mă, mi-a zis: „Scoală-te, frate, că Dumnezeu te-a învrednicit să fii prieten al sfinților Lui; pentru că, din purtarea de grijă a Aceluia, am aflat de venirea ta la mine. Iată, iubite frate, îți arăt ție cele despre mine: De șaizeci de ani de când sunt în pustia aceasta, n-am văzut om care să fi venit la noi, afară numai de frații care locuiesc aici cu mine”.

Iar vorbind noi împreună, au intrat alți trei părinți asemenea cu sfinții bătrâni și îndată au zis către mine: „Binecuvintează, frate! Tu ești fratele Pafnutie, împreună ostenitorul nostru întru Domnul! Tu ai îngropat trupul Sfântului Onufrie! Bucură-te, frate, că te-ai învrednicit a vedea un mare dar de la Dumnezeu și ne-a înștiințat pe noi Domnul, că astăzi tu vei veni la noi; și ți-a poruncit să petreci cu noi o zi. Că sunt șaizeci de ani de când petrecem în pustia aceasta, fiecare viețuind deosebi; numai sâmbăta spre ziua Duminicii ne adunăm aici, și n-am văzut până acum nici un om, afară de tine unul”. După aceea, mai vorbind între noi despre Cuviosul Părinte Onufrie și de alți sfinți, după două ceasuri mi-au zis: „Primește, frate, puțină pâine și-ți întărește inima ta, că ai venit de departe și ni se cade a ne bucura cu tine”.

Apoi, sculându-ne, am făcut rugăciune către Dumnezeu și am văzut înaintea noastră cinci pâini curate, foarte bune, moi și calde ca și cum erau coapte de curând. Iar acei părinți au mai adus și câte ceva din roadele pământului, și, șezând, am mâncat împreună. După aceea mi-au grăit: „Precum ți-am spus, de șaizeci de ani de când petrecem în pustia aceasta, totdeauna ni se aduc, din porunca lui Dumnezeu Cel nevăzut, numai patru pâini; iar acum, dacă ai venit și tu la noi, ni s-a trimis și a cincea pâine. însă noi nu știm de unde ni se aduc acestea, că fiecare din noi, când intră în peștera sa, găsește în fiecare zi câte o pâine; iar când este spre ziua Duminicii și ne adunăm toți la un loc, găsim aici aduse câte patru pâini; pentru fiecare câte una”. Deci, după ce am isprăvit cu mâncarea aceea, ne-am sculat și am mulțumit lui Dumnezeu. Și acum se plecase ziua și a sosit noaptea. Apoi, stând din seara sâmbetei la rugăciune, am petrecut toată noaptea fără somn, rugându-ne până Duminică, când s-a luminat de ziuă.

A doua zi am rugat pe acei sfinți părinți să mă lase să petrec cu ei până la moartea mea. Ei mi-au zis: „Nu este voia lui Dumnezeu să petreci cu noi în pustia aceasta, ci ți se cade să te duci în Egipt și să spui fraților iubitori de Hristos toate cele ce ai văzut întru pomenirea noastră și spre folosul celor ce vor auzi”. Așa grăind ei, i-am rugat să-mi spună numele lor, dar ei n-au voit. Deci, rugându-i cu multă stăruință, nimic n-am putut afla, decât numai aceasta mi-au spus: „Dumnezeu Care știe toate, știe și numele nostru; deci pomenește-ne, frate, și te roagă pentru noi ca să ne învrednicim a ne vedea unul cu altul în casa lui Dumnezeu cea de sus; însă sârguiește-te, iubitule, ca să scapi de ispitele lumești și să nu fii batjocorit de dânsele, deoarece acelea au înșelat pe mulți”. Auzind acestea de la acei cuvioși părinți, am căzut la picioarele lor și binecuvântându-mă, am ieșit cu pacea lui Dumnezeu în calea mea. Apoi mi-au proorocit și niște lucruri care s-au și împlinit.

Și plecând de acolo, am călătorit o zi prin pustia dinăuntru și, ajungând la o peșteră oarecare, lângă care era un izvor de apă, am șezut acolo să mă odihnesc. Și priveam la frumusețea acelui loc, care era foarte minunat și avea împrejurul izvorului pomi mulți și saduri pline de roade. Deci odihnindu-mă puțin, m-am sculat și umblam prin mijlocul acelor pomi, minunându-mă de îndestulata mulțime a fructelor lor și mă gândeam în mine: „Cine este acela care a sădit aceștia?”. Acolo erau diferiți pomi: finici, lămâi, meri mari și frumoși, smochini, piersici și viță de vie plină cu struguri aleși și alți pomi roditori, al căror gust era mai dulce decât mierea. Din fructele lor ieșea o mireasmă frumoasă și îmbătătoare, iar izvorul adăpa acele saduri prin pâraiele care curgeau dintr-însul; deci socoteam în mine că acela este Raiul lui Dumnezeu.

Pe când mă miram de acea minunată frumusețe, iată că văd patru tineri frumoși la chip, îmbrăcați în piei de oi, venind spre mine de departe din pustie și, apropiindu-se, au zis: „Bucură-te, frate Pafnutie!”. Atunci eu, căzând cu fața la pământ, m-am închinat lor; iar ei, ridicându-mă, au stat lângă mine și am început a vorbi împreună. Iar fețele lor erau atât de strălucite cu darul lui Dumnezeu, încât mi se părea că nu sunt oameni, ci îngeri pogorâți din cer. Și ei s-au bucurat mult de mine și, luând fructe din pomi, mi-au pus înainte să mănânc; și mi s-a bucurat inima pentru dragostea lor.

Deci am petrecut cu dânșii șapte zile, hrănindu-mă din roadele acelor pomi. Apoi i-am întrebat, zicând: „Cum ați venit aici? Și de unde sunteți?”. Iar ei mi-au răspuns: „Frate, de vreme ce Dumnezeu te-a trimis la noi, îți vom spune adevărat viața noastră. Noi suntem din cetatea care se numește Oxirinhos. Părinții noștri erau mai mari în cetatea aceea și, voind să ne învețe carte, ne-au dat la o școală, unde am învățat repede gramatica. Iar când începeam de acum învățătura cea mai de sus, ne-am învoit într-un gând și într-o tocmire, ajutându-ne Dumnezeu spre calea cea mai bună, și am pus înaintea noastră ca să învățăm și înțelepciunea lui Dumnezeu cea duhovni­cească. Dintr-acea vreme, ne adunam în fiecare zi și ne îndemnam unul pe altul cu credință la slujba lui Dumnezeu.

Și având gândul cel bun în inimile noastre, ne-am socotit să căutăm undeva un loc liniștit și să petrecem câteva zile în rugăciune, până ce vom ști rânduiala lui Dumnezeu pentru noi. Pentru aceea, luând fiecare din noi puțină pâine și apă, cât să ne ajungă timp de vreo șapte zile, am ieșit din cetate. Și mergând câteva zile, am ajuns în pustie și, intrând într-însa, ne-am înspăimântat; și am văzut înaintea noastră un bărbat luminos și înconjurat cu slavă cerească. Acela ne-a luat de mâini, ne-a adus în acest loc pe care îl vezi și ne-a dat în primire unui bărbat îmbunătățit, slujitor al lui Dumnezeu; și acum este al șaselea an de când petrecem aici. Iar cu starețul acela am petrecut un an, învățându-ne și povățuindu-ne de la dânsul cum să slujim lui Dumnezeu. După împlinirea unui an, părintele nostru s-a mutat la Domnul și dintr-acea vreme suntem aici singuri. Acum, iubite frate, ți-am spus de unde suntem și cum am venit aici. în toți acești șase ani, n-am gustat pâine, nici altă hrană, decât numai fructele acestor pomi și fiecare din noi petrece deosebi, singur în liniște. Iar când vine sâmbăta, ne adunăm toți în acest loc, ne vedem unul pe altul, ne mângâiem întru Domnul și petrecem împreună două zile, sâmbăta și Duminica, iar după aceea ne ducem iarăși fiecare la locul nostru”.

Auzind aceasta de la dânșii, eu, smeritul Pafnutie, i-am întrebat: „Unde vă împărtășiți sâmbăta și Duminica cu dumnezeieștile Taine ale Preacuratului și Sfântului Trup și Sânge al lui Hristos, Mântuitorul nostru?”. Iar ei mi-au răspuns: „Pentru aceea ne adunăm aici în toate sâmbetele și Duminicile, că Dumnezeu trimite la noi un înger sfânt și prealuminat și ne dă nouă Sfânta împărtășanie”. Auzind aceasta, m-am bucurat foarte mult și m-am gândit să aștept la dânșii până sâmbătă, ca să mă învrednicesc și eu a vedea pe sfântul înger și să primesc dumnezeiasca împărtășanie din mâinile lui. Deci am stat acolo până sâmbătă; și au stat și ei pentru mine în acel loc, neducându-se la locuințele lor osebite. Și am petrecut zilele acelea în preamărirea lui Dumnezeu și în rugăciuni, având ca hrană fructele pomilor și bând apă din izvor.

Și venind sâmbăta, acești robi ai lui Hristos mi-au zis: „Pregătește-te, iubite frate, căci astăzi va veni îngerul lui Dumnezeu, aducându-ne dumnezeiasca împărtășanie, pe care dacă se învredni­cește cineva a o primi din mâinile lui, aceluia i se iartă toate păcatele și se face înfricoșător diavolilor și ispitele lor nu pot să se apropie de el”. Acestea grăindu-le ei cu mine, am simțit un miros plăcut ca de niște tămâie aleasă și de aromate de mult preț și m-am minunat, pentru că niciodată n-am simțit undeva un miros ca acela. Și am întrebat: „De unde vine o mirosire așa de plăcută?”. Iar ei au zis: „Ingerul Domnului se apropie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos!”. Deci, stând noi la rugăciune, am început a cânta și a preamări pe Hristos Impăratul, Dumnezeul nostru.

Și iată o lumină prealuminată din cer ne-a strălucit și am văzut îngerul Domnului pogorându-se de sus și strălucind ca un fulger, și am căzut cu fața la pământ de frică, iar ei m-au ridicat, poruncin-du-mi să nu mă tem. Și am văzut pe îngerul lui Dumnezeu stând în fața noastră, în chip de tânăr prealuminos, a cărui frumusețe nu se poate spune, ținând în mâini Sfântul Potir cu dumnezeiasca împărtășanie. Deci acești sfinți robi ai lui Dumnezeu, s-au apropiat unul câte unul și s-au împărtășit. După aceea m-am apropiat și eu păcătosul și nevrednicul, cu mult cutremur și cu spaimă; deci cu negrăită bucurie m-am învrednicit a mă împărtăși din mâinile îngerului cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Și pe când mă împărtășeam, am auzit pe înger grăind: „Trupul și Sângele Domnului Iisus, Dumnezeul nostru, să fie în voi hrană nestricăcioasă, veselie neîncetată și viață veșnică”. Iar noi am răspuns: „Amin”. Apoi, după Sfânta Impărtășanie, am fost binecuvântați de acel preaslăvit înger, iar îngerul s-a suit la cer înaintea ochilor noștri. Iar noi, căzând, ne-am închinat lui Dumnezeu, mulțumindu-I pentru un dar atât de mare al Lui. Și s-a făcut bucurie mare în inimile noastre, iar mie mi se părea că nu sunt pe pământ, ci în cer, și în acea mare bucurie duhovnicească am rămas ca într-o uimire.

După aceasta, acei sfinți robi ai lui Dumnezeu, aducând poame, au pus înainte și, șezând, am gustat. Și trecând ziua sâmbetei și sosind noaptea, am petrecut-o fără de somn în cântarea de psalmi și in preamărirea lui Dumnezeu. Iar a doua zi, Duminică, iarăși ne-am învrednicit aceluiași dar dumnezeiesc ca și sâmbătă; pentru că același înger al lui Dumnezeu, venind cu aceeași rânduială și chip, ne-a împărtășit și a umplut inimile noastre de foarte mare bucurie. Iar eu, luând puțină îndrăzneală, am rugat pe îngerul lui Dumnezeu să-mi poruncească ca să fiu în locul acela cu sfinții robi ai lui Dumnezeu până la sfârșitul meu, însă el mi-a zis: „Nu este cu plăcere lui Dumnezeu să viețuiești aici, ci îți poruncește ca, fără zăbavă, să te duci în Egipt și să povestești tuturor fraților cele ce ai văzut în pustie și ai auzit, ca și aceia să se sârguiască a primi viața cea bună și a plăcea Stăpânului Hristos. Să propovăduiești mai ales viața sfântă și fericitul sfârșit al Cuviosului Onufrie, pe care l-ai îngropat în piatră, și să spui fraților toate cele ce ai auzit din gura lui. Și fericit ești și tu ca te-ai învrednicit a vedea și a auzi cele atât de minunate și preaslăvite măriri ale lui Dumnezeu, care se săvârșesc pentru sfinții Lui în această pustie, și nădăjduiește spre Domnul, căci și pe tine te va număra în viața ce va să fie cu acești sfinți, pe care i-ai văzut și cu care ai vorbit. Deci acum mergi în calea ta și pacea lui Dumnezeu să fie cu tine!”.

Acestea zicând îngerul, s-a suit la ceruri, iar eu atât m-am umplut de spaimă și de tulburare din vorbele lui, încât n-a mai rămas în mine puterea mea, ci am căzut la pământ, ca și cum aș fi fost în afară de mine. Atunci, ridicându-mă sfinții lui Dumnezeu, mă mângâiau și, punându-mi dinainte poame, am gustat și am mulțumit lui Dumnezeu. După aceasta, sărutând pe sfinți, am pornit pe calea mea; iar aceia, dându-mi poame ca să am pe cale, m-au petrecut ca la cinci stadii. Deci i-am rugat să-mi spună numele lor și mi-au spus: cel dintâi îl chema Ioan; al doilea, Andrei; al treilea, Eraclie, și al patrulea, Teofil. Și mi-au poruncit să spun numele lor fraților ca să-i pomenească, iar eu m-am rugat lor să mă pomenească în rugăciunile lor. Deci, sărutându-ne în Domnul, ne-am despărțit. Aceia s-au întors la locul lor, iar eu m-am dus pe cale spre Egipt.

Și trecând eu pustia, mă mâhneam și mă bucuram în același timp. Mă mâhneam, pentru că m-am lipsit de vederea feței și de vorbele cele dulci ale celor atât de mari plăcuți ai lui Dumnezeu, cărora nu este vrednică toată lumea; dar mă bucuram fiindcă m-am învrednicit de binecuvântarea lor, de vederea cea îngerească și de dumnezeiasca Impărtășanie ce am primit-o din mâinile îngerești.

Și mergând trei zile, m-am apropiat de Schit și am aflat acolo doi frați petrecând în liniște. Deci m-am odihnit la ei zece zile și le-am spus lor toate cele ce mi s-au întâmplat în pustie, văzute și auzite. Iar ei, ascultându-mă cu multă umilință și bucurie, mi-au zis: „Cu adevărat, părinte Pafnutie, de mare dar te-ai învrednicit de la Dumnezeu, pentru că ți s-a dat ție de la Domnul să vezi pe atâția robi ai Lui”.

Și acei doi frați erau îmbunătățiți, iubind pe Dumnezeu din toată inima, și au scris toate cele ce au auzit din gura mea. Deci, sărutându-i, m-am dus la mănăstirea mea, iar ei au purtat cartea povestirilor mele pe la toți sfinții părinți și frați din Schit. Și s-au umplut toți de mare folos, citind-o și ascultând-o, și au binecuvântat pe Dumnezeu, Care trimite mila Sa spre robii Săi. Apoi au pus cartea aceea în biserică, ca să o citească toți cei ce vor, fiind plină de zidire duhovnicească și de gândire dumnezeiască. Iar eu, cel mai mic rob, Pafnutie, învrednicindu-mă de mila lui Dumnezeu, Căruia nu sunt vrednic, cu gura și cu scrisul vestesc la toți acestea care mi s-au poruncit mie să le vestesc întru slava lui Dumnezeu și spre folosul celor ce își caută mântuirea sufletelor lor. Și fie darul și pacea Domnului nostru Iisus Hristos cu voi, pentru rugăciunile plăcuților Lui, ale sfinților și cuvioșilor părinților noștri, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

    

Notă. Se cuvine a se ști care este Cuviosul Pafnutie care a aflat pe Cuviosul Onufrie, deoarece în Istoriile Bisericești și în Paterice se află mulți cu numele Pafnutie. Prea Cuviosul Pafnutie, care a fost episcop în Tebaida de Sus, ce este una din părțile Egiptului, este acela care a pătimit pentru Hristos în vremea păgânului împărat Maximian al Romei și căruia i s-a scos ochiul drept. După aceea, pe vremea împărăției marelui Constantin, la întâiul Sinod a toată lumea, acesta a fost în Niceea, și când Sfinții Părinți au vrut să facă o lege, ca preoții mireni să nu aibă femei, el s-a sculat în mijlocul sinodului și a strigat cu glas mare, zicând: „Să nu puneți această sarcină grea și acest jug nelesne de purtat asupra slujitorilor bisericești”. Și în lucrul acesta s-a împotrivit tare tuturor Sfinților Părinți acel Sfânt Pafnutie, cu toate că el însuși era păzitor al fecioriei din pântecele maicii sale. Și nimeni n-a răspuns ceva împotriva cuvintelor lui și s-a lăsat acel lucru la învoirea fiecăruia. De atunci și până acum preoții și diaconii Bisericii Răsăritului primesc însoțirea cu blagoslovenie. Despre acesta scriu istoricii greci: Socrat, cartea l, cap. l8: Sozomen, cartea l, cap. 22 și Nichifor, cartea VIII, cap. l9. Și este de mirare cu adevărat, cum un atât de mare plăcut al lui Dumnezeu, care a pătimit pentru Hristos, care nu a fost cel din urmă dintre Sfinții Părinți la întâiul Sinod a toată lumea și a întărit căsătoria după lege a preoților și a diaconilor mireni; nu se cinstește în Biserică cu pomenire, precum se cinstesc ceilalți părinți sfinți.

Un altul a fost Pafnutie mucenicul, care a trăit de asemenea în pustiul Egiptului și a pătimit pe vremea lui Dioclețian și este pomenit în Prolog în 25 septembrie. Altul a fost Pafnutie din Alexandria, orașul Egiptului, tatăl Cuvioasei Eufrosina, a cărei pomenire este de asemenea în 25 septembrie. Altul a fost Cuviosul Pafnutie, tot egiptean, care este pomenit în pocăința desfrânatei Taisia, care se prăznuiește în 8 octombrie. Altul a fost Pafnutie, ucenicul Cuviosului Macarie. Alt Pafnutie este pomenit în Lavsaiconul lui Paladie.

De asemenea în Proloage se află mai mulți cu numele Pafnutie: Un Cuvios Pafnutie se pomenește în Prolog în 25 de zile ale lunii noiembrie, cum a mântuit pe niște tâlhari. în 9 martie se pomenește, tot în Prolog, de un Sfânt Pafnutie, cum că s-a rugat lui Dumnezeu să-i spună lui cu cine este asemenea și a luat înștiințare că el este asemenea cu mai marele satului. Și iarăși, în aceeași lună, în 27 de zile, tot despre acest sfânt Pafnutie, cuvântul spune că este asemenea cu un om fluierător. Acesta este cel care a aflat pe Sfântul Onufrie, după cum se dovedește dintr-un pateric vechi grecesc scris de mână.

Viața Sfântului Cuvios Petru Athonitul

• • 

Sfântul Cuvios Petru Athonitul s-a liniștit singur în post și rugăciuni cincizeci și trei de ani. Și în atâția ani cuviosul n-a văzut față omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuință firii omenești nu avea, ci numai cerul acoperământ și pământul pat; deci în vremea verii se ardea de căldura soarelui și iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru răsplătirea ce va să fie.

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rânduiala ostaș și voievod. El a venit la călugărie în acest chip: fiind trimis cu multe feluri de oști la război în Siria, s-a întâmplat ca oștile grecești să fie biruite de potrivnici; deci a fost dus în robie cu mulți alți ostași în cetatea Samara din ținutul Arabiei, care era lângă râul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniță cu lanțuri grele de fier. Deci, șezând în lanțuri, Petru își cerceta știința sa, și și-a adus aminte că de multe ori se gândea să se lepede de lume. Și a cunoscut că de aceea a slobozit Dumnezeu asupra lui acea pătimire și robie, deoarece nu s-a sârguit ca scopul său cel bun să-l aducă mai degrabă la îndeplinire. De aceea plângea și se tânguia mult, blestemându-și lenevirea sa și ocărându-se singur că pătimește unele ca acestea după vrednicie.

Deci, șezând mult timp în temniță și neavând nicio nădejde de scăpare din lanțuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecățile Sale cele neștiute, să-l scoată pe el din legături, precum a scos pe Adam din iad și pe Apostolul Petru din temnița lui Irod. Și chema întru ajutor și mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, a Sfântului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sunt în primejdii. Căci avea de mult spre dânsul mare credință și dragoste, și adeseori se ruga lui cu nădejde, punând în rugăciune tare făgăduință că, de se va izbăvi de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa, ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povățui spre nevoința monahicească. Încă mai gândea și aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma și acolo la mormântul Sfântului și marelui Apostol Petru și-ar lepăda perii săi împreună cu lepădarea de lume.

Deci, rugându-se pentru aceasta, Petru cel legat adăuga și mare postire, primind numai la două sau trei zile puțină hrană. Iar odată a petrecut șapte zile flămând și, sfârșindu-se săptămâna postirii lui, i s-a arătat în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae, și i-a zis: „Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o și am luat aminte la suspinul inimii tale și m-am rugat pentru tine milostivului și iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre poruncile Lui, de aceea și El nu voiește ca să te dezlege pe tine din legături degrabă, ci îți rânduiește ție o mântuire mai bună. Iar de vreme ce Împăratul și Stăpânul nostru i-a umplut de nădejde pe toți în Sfânta Sa Evanghelie, zicând: Cereți și veți lua; bateți și se va deschide vouă, deci nu înceta, cerând prin rugăciuni și bătând la ușa milostivirii Lui prin suspinuri, până ce, plecându-se spre milă, îți va da libertatea cerută, scăpându-te din legături și deschizându-ți ușile temniței celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, așteptând mila lui Dumnezeu”. Acestea zicându-le Sfântul Nicolae lui Petru cel legat și poruncindu-i să se întărească cu hrană, s-a făcut nevăzut.

Iar Petru, deșteptându-se din somn și primind hrană, s-a întors iarăși la rugăciune și mai cu dinadinsul se ruga ziua și noaptea, cu bună nădejde, și neîncetat chema pe Sfântul Nicolae, ajutătorul său. Iar după o vreme iarăși i s-a arătat în somn Sfântul Nicolae, cu chipul ca și cum ar fi întristat, zicând către dânsul cu glas lin și blând: „Frate Petre, să mă crezi pe mine că neîncetat m-am rugat bunătății lui Dumnezeu, dar nu știu cu ce judecăți și cu ce purtare de grijă zăbovește pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea Lui, pentru că Milostivul Stăpân are obicei a îndelunga împlinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind cineva cererea degrabă, să nu bage în seamă darul Lui; și voiește ca și de alți plăcuți ai lui Dumnezeu să fie rugat pentru tine. Iar eu îți vestesc ție pe un rugător către dânsul prea puternic, pe care, de-l vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că el și eu cu dânsul, când ne vom ruga amândoi împreună pentru tine, cred că ne va auzi Iubitorul de oameni”.

Iar Petru a zis Sfântului Nicolae: „Care este, sfinte stăpâne, acela care mai bine decât tine poate să se roage lui Dumnezeu? Pentru că toată lumea se mântuiește cu ale tale rugăciuni și folosiri și toate popoarele creștine, la tine scăpând, primesc prin tine izbăvire din primejdiile lor”. Atunci Sfântul Nicolae i-a zis lui: „Îl știi, Petre, pe dreptul Simeon, care a primit în biserică pe brațele sale pe Hristos Domnul, la patruzeci de zile de la nașterea Sa, pentru care s-a numit și „primitor de Dumnezeu”? Apoi Petru a răspuns: „Știu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel drept bărbat despre care scrie în Sfânta Evanghelie”. Atunci Sfântul Nicolae i-a grăit lui: „Pe acela, amândoi, tu și eu, să-l pornim cu totul spre rugăciune și el va scoate la bun sfârșit rugăciunile noastre neîmplinite; pentru că este prea puternic la Dumnezeu și are mare îndrăzneală către El, stând înainte aproape de Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpână Fecioară Născătoare de Dumnezeu și cu Sfântul Ioan Înaintemergătorul”.

Acestea zicându-le Sfântul Nicolae, s-a dus. Iar Petru, deșteptându-se din somn, iarăși s-a plecat la rugăciuni multe și la postire fără de măsură, chemând și pe Sfântul Simeon, primitorul de Dumne­zeu, ca și pe Sfântul Nicolae în ajutor. Iar Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de plăcuții Săi cei mari, de Simion și de Nicolae, a voit să dăruiască libertate celui ce pătimea în legături; deci Sfântul Nicolae s-a arătat noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Și nu s-a arătat singur, ci cu Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, și i-au zis: „Îndrăznește, frate Petre, și lepădând mâhnirea, pune făgăduințele tale de față mijlocitorului celui de obște și al meu împreună rugător; și dă-i mulțumire aceluia, după Dumnezeu”.

Iar Petru, ridicându-și ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip și îmbrăcat în veșmântul preoției Legii vechi, având în mâini toiag de aur. Pe acesta văzându-l Petru, s-a înspăi­mântat, iar Sfântul Simeon a zis către el: „Tu ești cel care superi pe fratele Nicolae să te elibereze din legături și din această temniță?”. Iar el, abia putând să-și deschidă gura de spaimă, a răspuns: „Eu sunt, o, plăcutule al lui Dumnezeu, care te-am câștigat și pe sfinția ta ca mijlocitor către Dumnezeu”. Sfântul Simeon i-a zis: „Dar vei împlini făgăduința ta, ca să te faci monah și să viețuiești în fapte bune?”.

Petru a răspuns: „Da, stăpâne, ajutându-mi Dumnezeu, o voi împlini”. Iar sfântul i-a zis: „De te făgăduiești că vei face așa, să ieși acum de aici și să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările cele părute ție nu pot să te oprească”. Iar Petru a arătat sfântului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfântul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-l purta în mâini de fiarele de la picioarele lui Petru și îndată s-au topit ca ceara de fața focului. Și s-a sculat Petru în picioare și, văzând temnița deschisă, s-a dus din temniță după Sfântul Simeon, urmându-i aceluia cu Sfântul Nicolae, și astfel s-au aflat mergând afară din cetate. Iar Petru, gândind în sine, zicea: „Oare nu este vis acesta ce se vede?”.

Și îndată întorcându-se Sfântul Simeon spre el, i-a zis: „De ce gândești așa, socotind că este vis mila lui Dumnezeu cea făcută ție aievea? Dar nu vezi cu încredințare unde ești și cui urmezi?”. Apoi Sfântul Simeon, încredințând spre pază Sfântului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma după Sfântul Nicolae. Și făcându-se ziuă, Sfântul Nicolae a întrebat pe Petru: „Oare ai luat ceva de mâncare pentru cale?”. Iar Petru a răspuns: „Nu, stăpâne, pentru că nimic n-am avut să iau!”. Iar Sfântul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se întâmplase acolo, zicându-i: „Vei găsi pe un om care-ți va da poame; deci ia câte vei avea de trebuință și urmează-mă”. Iar Petru, mergând la grădină și luând poame de la un om, a plecat înainte pe cale după Sfântul Nicolae și în puțină vreme a sosit pe pământul grecesc. Și a zis Sfântul Nicolae lui Petru: „Iată, frate, acum ești în țara ta și ai vreme liberă spre împlinirea făgăduințelor tale; deci fă degrabă cele ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăși în Samara în legături”. Aceasta zicând arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de lângă el.

Iar Petru, dând mare mulțumire lui Dumnezeu și sfinților Săi, Simion și Nicolae, îndată a început a-și împlini făgăduința; pentru că nu s-a dus la casa sa, nici s-a arătat la cunoscuții săi, ci s-a dus la Roma cea veche ca să-și dea Celui Preaînalt făgăduințele sale și să săvârșească cele ce a hotărât gura lui în vremea necazului. Iar arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea niciodată; căci, precum mai întâi călătorea nevăzut cu el, aducându-l din Arabia la greci, tot așa călătorea împreună nevăzut și prin pământul grecesc, pe când mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l și îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un om de încredere milostiv și păzitor treaz și nedepărtat.

Iar după ce Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfântul Nicolae, alergând înainte, s-a arătat noaptea în vis papei, ținând de mână pe Petru și arătându-l lui și spunându-i toate pe rând, cum l-a scos din Samara și din legături, și cum acela a dat făgăduință să se tundă la mormântul Sfântului Mare Apostol Petru. Și i-a spus cum se numește și a poruncit papei să primească pe bărbatul cel arătat lui și să săvârșească degrabă dorința aceluia.

Apoi papa, deșteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie; și făcându-se ziuă și sosind vremea dumnezeieștii Liturghii, a mers în biserica Sfântului Mare Apostol Petru, vrând să vadă la arătare pe bărbatul care l-a văzut în vis. Și era în zi de Duminică și, adunându-se mult popor în biserică, nu era cu putință să afle și să cunoască pe cel căutat. Deci, mult privind papa în popor și necunoscându-l, a strigat cu mare glas, chemându-l pe nume: „Petre, care ai venit din pământul grecesc și pe care Sfântul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniței din Samara, vino la mine”. Și ieșind Petru îndată din popor, s-a apropiat de el și a căzut la picioarele lui, zicând: „Eu sunt robul tău, stăpâne”. Și se minuna Petru, cum papa care niciodată nu l-a știut, nici nu l-a văzut, l-a chemat pe nume pe el, care nu spusese nimănui izbăvirea din legături cea știută de el. Și papa i-a zis: „Nu te minuna de aceasta, frate, căci marele Nicolae mi-a spus toate cele despre tine”.

Și primind papa pe Petru cu dragoste, l-a tuns la mormântul Apostolului Petru, după făgăduința lui, și l-a ținut la sine multă vreme, învățându-l și povățuindu-l pe calea mântuirii. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu, papa a eliberat pe Petru din Roma, zicându-i: „Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu să te povățuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptându-ți calea și păzindu-te de meșteșugirile diavolești”. Iar fericitul Petru, căzând la picioarele papei, a zis: „Mântuiește-te, cinstite părinte, mântuiește-te ucenice al lui Hristos și împreună slujitorule cu Sfântul Nicolae, chezașul meu, și roagă-te pentru mine, păcătosul!”. Și luând Petru binecuvântare de la papă și tot clerul lui sărutându-l, a ieșit din Roma, punându-și nădejdea în Dumnezeu. Și voia să se întoarcă în pământul grecesc; deci ducându-se la malul mării, a găsit o corabie care se ducea spre răsărit și, intrând într-însa, a plecat și a mers fără pericol, fiind timp prielnic și liniștit.

Și mergând cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii au ieșit din corabie să-și coacă pâine și, intrând într-o casă a unui locuitor din satul acela, au găsit bolnav și neputincios pe stăpânul casei, pe fiul lui și pe toți casnicii lui. Iar după ce și-au copt pâinile, s-au așezat să mănânce și au zis unuia dintre ai lor: „Ia o pâine și s-o duci în corabie cârmaciului și părin­telui”. Iar stăpânul casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu dânșii. Și i-au răspuns că un monah ce se numește Petru călătorește cu dânșii de la Roma, iar stăpânul casei a zis către corăbier: „Mă rog de voi, stăpânii mei, rugați pe părintele acela să vină în casa mea, ca să o binecuvinteze și să se roage pentru noi, care suntem bolnavi, că, precum vedeți, ne-am apropiat de moarte, căzând în această neputință cumplită”.

Deci ducându-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea de oameni, știind că acel om se apropia de moarte, a mers cu dânșii și, dacă a intrat pe ușa casei, a zis: „Pace casei acesteia și celor ce viețuiesc într-însa”. Iar stăpânul casei, îndată deșteptându-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea și s-a simțit sănătos cu totul; și, sculându-se repede de pe patul unde zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului și i le-a sărutat plângând. Atunci toți care erau acolo, văzând schimbarea lui cea grabnică din bolnav în sănătos, s-au mirat și au preamărit pe Dumnezeu. Apoi stăpânul casei, care câștigase tămăduirea, a luat pe sfântul de mână și a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcând peste dânșii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoși. Deci, tămăduind pe toți bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie și toți care erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu. Iar omul cel tămăduit cu toată casa sa, luând pâine, vin și untdelemn, s-a dus la corabie, ca să le dea cuviosului în semn de mulțumire pentru câștigarea tămăduirii.

Iar sfântul a lăudat osârdia lui, dar i-a poruncit să-I mulțu­mească lui Dumnezeu, și nu lui, nevoind să primească darurile aduse. Iar omul acela, căzând cu lacrimi la picioarele cuviosului, grăia: „Robule de aproape al lui Hristos, dacă nu primești din mâinile noastre această mică aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră”. Atunci și corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, și abia plecându-se, a primit; deci, binecuvântând pe omul acela și pe toți cei ce veniseră cu dânsul, i-a trimis la casa lor. Iar darurile cele aduse le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, și au plecat mai departe. Iar hrana cuviosului părinte în corabie era câte o bucățică de pâine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării câte un pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.

Iar într-o oarecare vreme adormind Cuviosul Petru, fiind cuprins de un somn ușor, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult decât soarele, și pe Sfântul Nicolae stând înaintea ei ca un rob, arătând spre dânsul și grăind către Născătoarea de Dumnezeu: „Stăpână, deoarece pe acest rob al tău a-i voit a-l mântui din acea cumplită robie și din legăturile cele grele, unde îi arăți acum locul la care și-ar sfârși cealaltă vreme a vieții sale?”. Iar ea a răspuns: „Odihna lui îi va fi în muntele Atonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la Fiul meu și Dumnezeu, ca cei ce fug de gâlcevile lumești și se apucă de nevoințele duhovnicești după puterea lor și, cu credință și dragoste cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viața lor cea vremelnică și, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să câștige viață veșnică. Pentru că iubesc foarte mult acel loc și voiesc să înmulțesc acolo rânduiala monahicească; căci mila Fiului și Dumnezeului meu nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo – dacă și ei vor păzi mântuitoarele porunci –, și îi voi înmulți pe muntele acela spre miazăzi și spre miazănoapte, și-l vor stăpâni de la mare până la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub soare, și-i voi apăra pe toți aceia care se vor nevoi acolo în pustnicie cu răbdare!”.

O vedenie ca aceasta văzând Cuviosul Petru și deșteptându-se din somn, înălța multe laude și mulțumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui și marelui arhiereu Nicolae. Și vântul suflând în ajutor, corabia mergea cu spor; iar când s-a apropiat de marginea Muntelui Athos, corabia a stat deodată nemișcată, deși vântul sufla în pânză și marea era adâncă. Și se mirau corăbierii cu spaimă, și grăiau unul către altul: „Ce este aceasta?”. Și nepricepând ei ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis către dânșii: „Fiilor, spuneți-mi cum se numește locul acesta?”. Ei au răspuns: „Acesta este Muntele Atonului”. Sfântul a zis către dânșii: „Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemișcată; deci scoateți-mă la mal și lăsați-mă aici. Iar de nu veți face aceasta, nu veți putea pleca de aici”. Iar ei nu voiau să se lipsească de un părinte ca acesta, însă neputând să se împotrivească voinței lui Dumnezeu, au dezlegat pânza, s-au apropiat de pământ, au scos pe sfântul din corabie și l-au lăsat acolo, zicând între ei plângere și cu tânguire: „De mare acoperământ și ajutor ne lipsim astăzi!”. Iar sfântul grăia către dânșii: „Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni și toate le împlinește, Acela să călătorească împre­ună cu voi și să vă păzească de tot răul”.

Zicând aceasta și dându-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit corabia cu semnul Sfintei Cruci și binecuvântându-i pe toți, i-a lăsat în calea lor. Iar el, mergând de la marginea acelui munte prin locuri surpăcioase și trecând multe văi cu desiș și prăpăstii și păduri dese, a găsit la un loc o peșteră foarte întunecoasă, în care era o mulțime de târâtoare cu care se încuibaseră și diavolii împreună; și s-a sălășluit în acea peșteră. Iar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la diavoli și câte primejdii a suferit, nu este cu putință a le spune, însă se cade ca o parte din ele să se povestească.

Sălășluindu-se Cuviosul Petru în peștera aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ziua și noaptea. Și a petrecut două săptămâni, negustând nicio hrană. O răbdare ca aceasta pustnicească neputând diavolul să o rabde, și-a adunat ostile sale înarmate ca de război, cu săgeți și cu arcuri, cu săbii și cu sulițe, și au intrat în peștera aceea, strigând cu glasuri înfricoșătoare și cu răcnete mari iuțindu-se și gonind de acolo pe Cuviosul Petru. Și se vedeau diavolii unii încor­dând arcurile și dând drumul la săgeți asupra lui; alții scoțând săbiile și îndreptând sulițele spre împungerea lui; iar alții prăvălind pietre mari, încât pământul se cutremura și peștera era gata să se surpe.

Iar cuviosul, văzând toate acestea, nu se mai aștepta pe sine să fie între cei vii, ci grăia întru sine: „Să mor aici, dacă astfel a voit Dumnezeul meu”. Apoi, ridicându-și ochii în sus și înălțându-și mâinile, a strigat cu glas mare, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară Marie, ajută mie, robului Tău!”. Deci, când au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – nume înfricoșat și de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce și preadorit –, îndată s-au stins cu sunet. Iar sfântul, chemând încă numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca și cu un bici sau ca și cu o praștie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru că striga și zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!”. După aceea nu s-au mai auzit glasurile cele diavolești până la o vreme. Și cuviosul petrecea fără de tulburare, slăvind pe Dumnezeu și pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Iar hrana lui era la început pâinea, din care luase puțină din corabie; apoi, sfârșindu-se acea pâine, se hrănea cu verdețurile pustiei și cu poame de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. Și s-a hrănit astfel până la vremea aceea, în care a început a i se aduce cu mâinile îngerești mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar acum să ne întoarcem iarăși la cuvântul cel dintâi.

După cea dintâi năvălire tâlhărească a vrăjmașului, trecând cincizeci de zile, diavolul a venit iarăși cu multă putere de draci, înarmându-se cu chipul cel dintâi asupra nebiruitului ostaș al lui Hristos. Și pornind împotriva lui toate fiarele care erau în muntele acela și pe toate jivinele care se târăsc pe pământ, le-a adus la peșteră; și încă și însuși diavolul și prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de fiare și târâtoare. Deci unele se târau pe lângă picioarele sfântului, altele șuierau cu înfricoșat glas, altele, căscând gura, voiau să-l înghită de viu și i se repezeau spre față; și acea vedere era înfricoșată și groaznică din toate părțile. Dar cuviosul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci și chemând numele lui Hristos Dumnezeu și al Preacuratei Maicii Lui, iarăși a făcut deșartă puterea acelora și a izgonit-o departe de la sine; iar el, dănțuind, se veselea întru Dumnezeu, Mântuitorul său.

Și sfârșind cuviosul anul cel dintâi al pustniciei sale întru desele lupte cu diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unui din slugile lui Petru, care îi slujea lui când era în lume voievod și, alergând, a căzut cu osârdie la picioarele cuviosului și voia să i se închine lui, fiind plin de spurcăciune. Apoi, șezând, a început a plânge și a zice astfel: „Am auzit, stăpâne al nostru, că ai fost prins în război, dus în Samara și închis într-o temniță întunecată. Iar Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Nicolae, te-a izbăvit pe tine de acolo și te-a adus în pământul grecesc. Drept aceea, toți cei ce suntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plângând și tânguindu-ne, și am înconjurat multe cetăți și sate întrebând de tine; și, neputând să te aflăm, nici să știm unde ești, ne-am rugat cu lacrimi către Sfântul Nicolae să ne descopere nouă despre tine, în ce loc petreci, visteria noastră cea ascunsă.

Iar Sfântul Nicolae, grabnicul ajutător al tuturor, n-a trecut cu vederea rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, și ne-am bucurat foarte mult, toți robii tăi. Iar eu, apucând înainte de toți, am alergat la tine, stăpânul meu; deci, sculându-te de aici, mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toți cei ce doresc să-ți vadă fața; și se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe tine cu minune de la robie și din legături. Iar pentru liniște să nu te mâhnești, căci și acolo sunt mănăstiri și locuri liniștite de sihastri, și unde îți va plăcea ție, acolo îți vei alege un locaș spre liniștea ta.

Însă și tu însuți să o socotești aceasta cu adevărat: Ce iubește Dumnezeu mai bine din aceste două lucruri? Oare sihăstria pustiei, în care omul se sălășluiește în crăpături de pietre și în munți și singur se folosește numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de la un bărbat plăcut și insuflat de Dumnezeu, care prin învățătura sa, pe mulți la Dumnezeu îi întoarce și-i povățuiește la calea mântuirii? Cu adevărat a doua este mai bună, mărturisind în Sfânta Scriptură însuși Dumnezeu: Cel ce va scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea. Și să știi că mulți sunt în cetatea noastră rătăciți întru întuneric de patimi și au trebuință de unul care poate a-i povățui pe dânșii la pocăință. Deci prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ție de față, stăpânul meu, dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu. Ci și pe noi, slugile tale, cei ce cu toată inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci așa cu vederea, abătându-te de la noi și ascunzându-te în pustiul acesta?”.

Acestea și cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi câtăva vreme, a început sfântul a se tulbura puțin și, lăcrimând, a zis către el: „La acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu și Preacurata Născătoarea de Dumnezeu; și, de nu va fi voia și porunca acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieși”. Iar diavolul, dacă a auzit pomenirea numelui lui Dumnezeu și al Născătoarei de Dumnezeu, îndată s-a stins; iar sfântul s-a minunat de meșteșugirea cea diavolească și, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut, ridicându-și mintea sa către Dumnezeu.

Iar după ce au trecut șapte ani, mult meșteșugărețul vrăjmaș, adică diavolul, s-a închipuit în îngerul luminii, având în mâini o sabie goală și, stând înaintea peșterii, a strigat, zicând: „Petre, robule al lui Hristos, ieși la mine, și îți voi spune ție cuvinte bune”. Iar sfântul a grăit: „Cine ești tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune?”. Iar vicleanul înșelător a zis: „Eu sunt arhistrategul Domnului trimis la tine, întărește-te și îmbărbătează-te, bucură-te și te veselește, că s-a gătit ție scaun slăvit și cunună neveștejită de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lăsându-l, să te duci în lume spre întărirea și folosul multora, că și izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiască poruncă, pentru ca fiarele cele ce năvălesc asupra ta să moară de sete”.

Iar acestea le-a zis meșteșugărețul vrăjmaș, trimițând mai înainte pe alt diavol, ca să oprească curgerea apei pentru o vreme, cu îngăduința lui Dumnezeu. Dar Sfântul Petru fiind smerit, a răspuns împotriva înșelătoarelor cuvinte ale diavolului, zicând: „Cine sunt eu ca într-acest fel să vină arhistrategul Domnului la mine, cel ce sunt asemenea cu un câine netrebnic?”. Diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta, robule al lui Domnului, pentru că în vremurile acestea tu ai covârșit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil și pe Iov. Ai covârșit pe Moise și pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele și cu târâtoarele, cărora le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covârșit cu răbdarea ta și pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Iar acum, sculându-te, vezi lipsirea apei și, degrabă plecând de aici, să te duci în mănăstirile cele ce sunt în lume. Iar eu voi fi cu tine și voi mântui pe mulți prin tine, zice Domnul Atotțiitorul!”. Atunci sfântul a răspuns diavolului, zicând: „Să știi tu, că de nu vor veni aici ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu, și ajutătorul cel cald întru primejdiile mele, Sfântul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!”. Iar diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu și al Sfântului Nicolae, îndată a pierit.

Iar sfântul, cunoscând meșteșugul diavolului și neputința lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată vrăjmașul meu umblă răcnind, căutând să mă înghită, dar Tu cu puternica Ta mână mă îngrădește pe mine, robul Tău; de aceea mulțumesc Ție că nu Te-ai depărtat de la mine. încă mă rog Ție, Stăpâne, Preabunule, ca și până în sfârșit să nu mă părăsești”. Deci după ce a trecut ziua aceea și a venit noaptea, cuviosul a adormit puțin și i s-a arătat în vedenia visului grabnica ajutătoare a creștinilor, iubitoarea de oameni, Stăpâna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Sfântul și Marele Nicolae, și au zis către dânsul: „De acum înainte să nu te mai înspăimânți, că Dumnezeu este cu tine și îngerul Domnului cel adevărat te va cerceta pe tine dimineața și-ți va aduce spre hrană mană din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu ca de astăzi la patruzeci de zile să-ți aducă această hrană în toate zilele vieții tale”. Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat Sfântului Petru și mana, zicându-i: „Din acest fel de hrană ți se va aduce ție de înger în toate cele patruzeci de zile”. Aceasta grăind Stăpâna și pace dându-i lui, s-a dus de la dânsul; iar Petru, căzând la pământ, s-a închinat și a sărutat acel loc unde stă­tuseră picioarele Născătoarei de Dumnezeu și ale Sfântului Nicolae.

Iar a doua zi, după cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumne­zeu, a venit îngerul lui Dumnezeu și i-a adus hrană cerească și, dându-i-o lui, s-a dus; iar el, mulțumind lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a gustat din acea mană, care i se adusese din mâini îngerești și atât s-a întărit cu dânsa, încât putea să trăiască fără hrană până la patruzeci de zile. Iar după ce s-au sfârșit cele patruzeci de zile, îngerul îi aducea mană și Sfântul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de zile.

Astfel s-a liniștit singur în post și rugăciuni cincizeci și trei de ani. Și au pierit ispitele diavolești, cele ce la început i se făceau lui adesea. Nălucirile, înfiorările și toate meșteșugirile diavolești au fost gonite departe de la dânsul cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Și în atâția ani cuviosul n-a văzut față omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuință firii omenești nu avea, ci numai cerul acoperământ și pământul pat; deci în vremea verii se ardea de căldura soarelui și iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru răsplătirea ce va să fie. Iar când Domnul a voit să arate pe robul său oamenilor, a rânduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un oarecare vânător, luându-și arcul și tolba, a plecat ca să vâneze fiare prin muntele acela. Și trecând prin multe locuri cu surpături, văi adânci și dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea viața asemenea cu îngerii.

Și când vânătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieșind din dumbravă un țap mare care, jucându-se, mergea de departe înaintea vânătorului. Deci vânătorul, văzând acel țap ales, a alergat după el toată ziua, căutând să-l săgeteze pe el. Iar țapul, povățuit fiind de dumnezeiasca voie, a venit deasupra peșterii cuviosului și a stat, iar vânătorul, căutând cum l-ar putea vâna pe el, a văzut stând lângă țap, de partea dreaptă, un bărbat cu barba deasă, având perii capului până la coapsă, cu trupul gol și cu perii crescuți ca la o fiară. Pe acesta văzându-l vânătorul, s-a înspăimântat foarte tare și s-a pornit înapoi să fugă. Iar Sfântul Petru, văzându-l pe el fugind, a strigat către dânsul cu glas mare, zicând: „De ce te temi, frate, și pentru ce fugi de mine? Căci eu sunt om ca și tine, iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci întoarce-te și vino la mine și-ți voi spune toate cele despre mine, că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici”.

Atunci vânătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă și a venit, cutremurându-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Iar sfântul, poruncindu-i lui să nu se teamă, l-a cuprins și l-a sărutat pe el întru Domnul și, șezând cu dânsul, a început a vorbi, spunându-i lui cu de-amănuntul toate cele despre el: cum a fost voievod și a fost prins în război, cum a fost dus în cetatea Samara și ținut în lanțuri, cum a fost scos din legături prin arătarea Sfântului Nicolae și a Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, și cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a întors și cu ce chip s-a sălășluit în muntele acela. I-a mai spus și cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, câți ani a viețuit și, în scurt să zicem, a spus toată viața lui acelui vânător.

Și s-a minunat acel vânător, auzind cele grăite lui de către sfânt, și s-a înspăimântat și s-a umilit, zicând: „Acum am cunoscut că m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Său și te-a arătat mie nevrednicului, pe tine, o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci și eu voi petrece cu tine de acum înainte, robule al lui Dumnezeu!”. Iar cuviosul i-a grăit: „Nu va fi așa, fiule, ci mai întâi să mergi la casa ta și te ispitește pe tine singur, de vei putea să suferi nevoințele cele pustnicești. Însă să te ispitești pe tine astfel: înfrânează-te de carne, de vin, de brânză și de unt, iar mai înainte de toate înfrânează-te de femeia ta. Partea moștenirii tale să o împărți săracilor, să te silești la post și la rugăciuni și să iei aminte la tine însuți cu suflet umilit. Așa să petreci tot anul acesta și, după săvârșirea anului, să vii iar la mine și ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu, aceea ți se va porunci”.

Aceasta zicându-i sfântul și dând vânătorului binecuvântare și rugăciune, ca o logodire, l-a trimis la locul său și cel din urmă cuvânt i-a spus aceasta: „Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ție să o păzești, nespunând-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură”. Iar vânătorul, închinându-se sfântului, s-a dus slăvind și mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui Dumnezeu atât de mare, și a vorbi cu el. Deci, mergând acasă, a făcut toate cele ce i se porunciseră de Sfântul Petru.

Și sfârșindu-se anul acela, vânătorul a luat cu sine doi călugări și pe fratele său și a mers în corăbioară până la malul acela, în dreptul căruia era petrecerea Sfântului Petru în pustie. Deci, sosind în acel loc, au ieșit la mal și au mers drept prin pustia muntelui. Și ajungând ei la peștera aceea, unde locuia plăcutul lui Dumnezeu, vânătorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toți și a alergat la peșteră. Și acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcând mort la pământ, având mâinile strânse pe piept în chipul crucii, cu ochii închiși frumos și celelalte părți ale trupului îngrijite cu cinste. Aceasta văzând-o vânătorul, s-a înspăimântat și, căzând înaintea trupului cuviosului, se tânguia cu plângere mare. Apoi l-au ajuns și cei ce-i urmau lui. Și văzând pe un mort cinstit ca acela și pe prietenul lor plângând deasupra lui, l-au întrebat: „Cine este acesta ce s-a aflat mort și pentru ce plângi așa de amar pentru el?”. Iar vânătorul, plângând și tânguindu-se, a început a le spune cu de-a-mănuntul toată viața Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.

Iar aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în inimile lor și au plâns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între cei vii, nici să audă cuvintele celui atât de mare rob al lui Dumnezeu. Iar fratele acelui vânător, fiind cuprins de duh necurat, când s-a atins de moaștele sfântului, îndată a câștigat tămăduire; pentru că diavolul, trântindu-l la pământ, a strigat cu glas mare, zicând: „O, Petre, au nu-ți ajunge că m-ai izgonit din peștera mea? Acum mă izgonești și din această locuință?”. Aceasta zicând, a ieșit din gura omului ca un fum, și a zăcut omul acela ca un mort, apoi, după puțină vreme, s-a sculat sănătos și a zis către fratele său: „Îți mulțumesc, stăpânul meu frate, că m-ai adus aici la bine!”. Și iarăși căzând cu mulțumire la moaștele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.

După aceasta, toți împreună, luând cinstitele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal și, punându-le în corăbioară lor, le-au dus într-un sat vestit, care era sub stăpânirea Macedoniei. Acolo, dându-se multe tămăduiri de la moaștele sfântului, episcopul cetății a auzit și, mergând cu tot clerul său, a luat acele moaște dătătoare de tămăduiri ale Cuviosului Petru și le-a dus cu cinste la episcopia sa. Și punându-le într-o raclă de mare preț, și cântând trei zile și trei nopți laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică, întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a lui Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Începutul Postului Sf Ap Petru și Pavel 

În 2023, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel începe luni, 12 iunie și va avea o durată de 17 zile.

În fiecare an, pe 29 iunie, sunt prăznuiţi Sfinţi Apostoli Petru şi Pavel. În 2023, cei doi sfinţi vor fi sărbătoriţi într-o zi de joi.

Postul Sfinţilor Petru şi Pavel are o durată schimbătoare, în funcţie de sărbătoarea Sfintelor Paşti, scrie basilica.ro

Cei doi sfinţi apostoli au avut un rol considerabil în propăvăduirea creştinismului, astfel că, Biserica a hotărât cinstirea acestora prin post. 

Pregătirea enoriaşului pentru postire constă în abstinenţă, rugăciune, fapte bune, dar şi citirea acatistului Sfinţilor Petru şi Pavel.

Când începe Postul Sfinţilor Petru şi Pavel în 2023

În comparaţie cu restul posturilor de peste an, Postul Sfinţilor Petru şi Pavel este un post uşor. În anul 2023, din cele 17 zile de post, trei dintre ele vor fi cu dezlegare la peşte.

Pe întreaga durată a postului Sfinţilor Petru şi Pavel, care începe de luni, 12 iunie şi durează până în 29 iunie, nu se fac nunţi, întrucât perioada de postire nu este compatibilă cu petrecerile ce însoţesc de regulă aceste evenimente.

Sfântul Apostol Petru a fost fratele Sfântului Andrei. Era originar din Betsaida, o aşezare de la malul Mării Galileii. Înainte de a se întâlni cu Mântuitorul Iisus Hristos, acesta purta numele de Simeon.

Sfântul Apostol Pavel era originar din Tarsul Ciliciei. Acesta a învăţat, fariseu şi rabin în religia evreilor, dar şi cunoscător al învăţăturilor iudaice din acea vreme.

Pe când călătorea spre cetatea Damascului, pentru a prinde pe creştinii de acolo, Saul a văzut pe Domnul, Care i S-a arătat în chip minunat. Din acel moment a crezut în Iisus Hristos și s-a botezat, lăsând rătăcirea în care trăise până atunci.

Rugăciune făcătoare de minuni către Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

"Pe Voi, Apostoli slăviţi ai Lui Iisus, Mântuitorul v-a rânduit să fiţi stâlpi ai Bisericii pe care a întemeiat-o.

Pe tine, Sfinte Petre, Mântuitorul te-a ales să fii piatra de temelie a Sfintei Biserici şi ţi-a dăruit harul să-i întăreşti în credinţă pe toţi fraţii tăi.

Pe tine, Sfinte Pavele, Mântuitorul te-a făcut din duşman un ales prieten, iar Duhul Sfânt te-a numit să le arăţi neamurilor toate comorile învăţăturii creştine.

Sfinte Petre şi Sfinte Pavele, amândoi aţi lucrat cu neobosită însufleţire la răspândirea Împărăţiei lui Hristos, pecetluind mărturia devotamentului pentru Mântuitor cu sângele vostru.

La Voi ne rugăm, când osânda unei judecăţi nedrepte se abate asupra vieţii noastre, să-i îndepărtaţi pe farisei din drumul nostru, luându-le cheile puterii, iar cuvântul lor să nu fie lucrător împotriva noastră. Amin.

Acolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, vă bucuraţi de vederea Lui în slava cerească. De Acolo, priviţi spre Biserica lui Hristos care călăuzeşte popoarele, pentru ca ele să vadă lumina Evangheliei şi să nu rătăcească drumul care duce la izvoarele tămăduitoare ale harului.

Ne închinăm Vouă, să-L rugaţi pe Mântuitorul nostru să-i lumineze şi să-i apere de orice necaz pe episcopi, pe preoţi şi întregul popor creştin.

Rugaţi-L pe Domnul secerişului să trimită lucrători sârguincioşi în ogorul Tău, pentru ca toţi oamenii de bunăcredinţă să aibă parte de binefacerile pe care le primim de la Dumnezeu prin Sfânta Biserică.

Slăviţi Apostoli Petru şi Pavel, să ascultaţi rugăciunea noastră, credincioşi încercaţi de cumplite necazuri, să fiţi milostivi şi să îndepărtaţi din viaţa noastră furia duşmanilor porniţi să ne doboare cu orice preţ. Amin.".

În fiecare an, pe 29 iunie, sunt prăznuiţi Sfinţi Apostoli Petru şi Pavel. În 2023, cei doi sfinţi vor fi sărbătoriţi într-o zi de joi.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI

A.   PLĂCINTE

PIZZA CU BRÂNZĂ TOFU

 

Sosul de pizza:
1 ceapă mică
3 linguri ulei
100 g pastă de roşii
3-4 căţei de usturoi
1/2 linguriţă oregano
1/2 linguriţă busuioc
1-2 ardei iuţi
1/2 linguriţă sare
1 linguriţă zahăr.

 
Blat pizza (din comerţ) sau pregătit în casă:

2/3 pahar apă caldă
1/2 linguriţă sare
3 linguriţe zahăr
2 linguri ulei
2 pahare de făină, drojdie.

Adaosuri pizza:

300 g brânză Tofu
ardei
roşii decojite
ceapă
ciuperci
măsline etc.

Cumpărăm blatul de pizza sau pregătim coca din ingredientele de mai sus şi punem coca la crescut.

După ce creşte se întinde în strat subţire şi se pune în tavă.

 
Pregătim sosul de pizza astfel: se toacă mărunt ceapa, se pune la călit în ulei, se adaugă usturoiul tocat mărunt, ardeiul iute curăţat de sâmburi şi tocat şi restul ingredientelor (pasta de roşii şi zahărul se vor pune ultimele) şi se stinge focul.

Se taie brânza Tofu cubuleţe cu latura aproximativ 1 cm şi se căleşte în puţin ulei, la foc mare, 2-3 minute.

 
Peste blatul de pizza se toarnă sosul, cuburile de Tofu, se presară ardei gras tăiat fâşii, felii de roşii decojite, felioare de ceapă, rondele de dovlecei, boabe de porumb, ciupercuţe feliate sau orice alt compus de pizza doriţi.

Se pune pizza la cuptor pentru 20-30 minute.

 

 

B.   SALATE

 

SALATĂ DIN VARZĂ ALBĂ, TOFU ŞI CIUPERCI

 

• 200 g brânză Tofu,
• 1 varză mică (cam de 1 kg),
• 1 conservă de ciuperci,
• 1 ceapă,
• zeamă de lămâie,
• ulei, sare, condimente, verdeaţă.

Se taie brânza Tofu cubuleţe, ciupercile - mărunt, varza - fin.

Ceapa tocată se căleşte în ulei cu apă şi condimente.

 
Se pun ciupercile şi se lasă pe foc câteva minute.

La sfârşit, amestecă-le cu varza, tofu şi sarea, verdeaţa şi zeama de lămâie.

 

 

C.   SOSURI

Azi nu pregătim sos separat!

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

SUPĂ DE ROŞII CU SOIA

 

350 ml supă de legume
200 ml lapte de soia
60 g făină de soia
2 căţei de usturoi
5-6 foi de dafin
300 ml piure de roşii
80 ml ulei rafinat de soia
30 g soia texturată
sare şi piper, după gust
coriandru, pentru decor

1. Taie cubuleţe 20 g de soia texturată şi rade restul pe răzătoare.
2. Încălzeşte 20 ml ulei rafinat de soia într-o tigaie cu fundul gros.
3. Adaugă frunzele de dafin, piperul şi făina de soia. Prepară un sote.
4. Într-o tigaie separată, încălzeşte restul de ulei de soia.
5. Adaugă usturoiul tocat mărunt şi piureul de roşii.
6. Adaugă compoziţia din prima tigaie şi supa de legume şi lasă totul la fiert timp de 5 minute.
7. Adaugă treptat laptele de soia, amestecând în permanenţă.
8. Sărează, încorporează cubuleţele de soia şi lasă ciorba la fiert timp de 2 minute.
9. Decorează cu tofu ras şi coriandru tocat.

 

E.   MÂNCĂRURI

MUSACA DE CARTOFI CU SOIA

 

• 1 kg de cartofi,
• 250 g de soia granule,
• 1 ceapă,
• condimente,
• pastă de roşii.  
  
  Cartofii fierţi în coajă se curăţă şi se feliază.

Soia se înmoaie în apă cu condimente.

Când se umflă, granulele se scurg, se călesc cu puţină ceapă şi se adaugă verdeaţă.

Compoziţia se pune în cratiţa unsă, tapetată cu pesmet: un rând de cartofi, un rând de soia şi pastă de roşii.

Se dă la cuptor până se rumeneşte.

 

F.   DULCIURI

Mâncare de prune
• 300 g prune uscate
• 2 linguri ulei
• ½ linguriţă făină
• 1 linguriţă zahăr
• Sare
Se caramelizează uşor zahărul într-o cratiţă.
Se pun prunele bine spălate în câteva ape, se toarnă apă să le acopere şi se pun la fiert la foc mic.
Se adaugă făina bine amestecată cu uleiul şi puţină apă atunci când prunele sunt aproape fierte.
Se potriveşte de sare, se adaugă zahăr dacă este nevoie şi se dau la cuptor până scade bine zeama.