4. /5 IUNIE 2023 - TEATRU/FILM
Timp de doi ani (1993-1994), a lucrat in TVR ca realizator in cadrul Departamentului Educatie–Stiinta, iar in perioada 1996-1997, a fost consilier la departamentul de Relatii Publice al Presedintiei Romaniei. Din 1989 pana in prezent, este conferentiar doctor universitar, sef al catedrei „Artei actorului” la UNATC.
Ca actor Adrian Titieni a jucat in numeroase filme, printre care "Moartea Domnului Lazarescu" in rolul doctorului Dragos Popescu, in "Homicid conjugal" in rolul Papa de Simon, "Fata in fata" in rolul moderatorului tv, "Pescuit sportiv" in rolul lui Mihai, Ilie in "Tinerete franta", profesorul in "Expeditia", iar cel mai nou rol in telenovela "Regina" in rolul securistului Andrei.
A aparut in scurtmetrajele premiate Valuri si Colivia.
De asemenea, Adrian Titieni a jucat si in numeroase piese de teatru alaturi de mari actori. Este casatorit cu Adriana Titieni si au doi copii impreuna.
| Octavian Strunilă | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (39 de ani)  |
| Ocupație | actor |
| Prezență online | |
Modifică date / text  | |
Octavian Strunilă (n. 5 iunie 1981, Dorohoi) este un actor, regizor și scenarist român. Apare în emisiunea Jocuri de celebritate alături de Mihai Bobonete și Paul Ipate în fiecare miercuri și joi de la 22:30 la Pro TV.
VIAȚA PRIVATĂ
Este căsătorit cu balerina Oana Botez și are doi copii.
FILMOGRAFIE
Actor
Film
- Păcală se întoarce (2006) - hoțul de găini
- Poveste de cartier (2008)- Calu
- Home delivery (2008)
Seriale TV
- Hacker (2003) - Stelica
- Numai iubirea (2004-2005) - Terente
- Lacrimi de iubire (2005-2006) - Stelica
- Iubire ca în filme (2006-2007) - Geo
- Inimă de țigan (2007-2008) - Stiven 'Killeru' Ioniță
- Regina (2008-2009) - Stiven 'Killeru' Ioniță
- State de România (2009-2010) - Stiven 'Killeru' Ioniță
- State și Flacăra - Vacanță la Nisa (2010) - Stiven 'Killeru' Ioniță
- Moștenirea (2010-2011) - Stiven 'Killeru' Ioniță
- Tanti Florica (2012-prezent) - Țuțu
- Pariu cu viața (2013) - Nasture
- Fetele lu'domn profesor
Regizor
- Să-ncercăm la București (2005)
- Românește (2006)
- Home delivery (2008)
- 7 Pals (2012)
- Basarabia e România (2012)
Scenarist
- Fetele lu' dom' profesor scenarist întreg sezonul (2014)
- Tanti Florica sezonul 2 (2013) - scenariu ep. 2,3,4,5,6,7,8,13
- Basarabia e România (2012) - scenariu ep. pilot
- 7 Pals (2012) - scenariu ep. pilot.
A regizat filmele “Bani” si “Home delivery”, productii la care a semnat si montajul si scenariile. Inainte de a se face cunoscut in filme, Octavian a facut Stand-up comedy la Café Deko, din cadrul teatrului National Bucuresti, fiind de astfel si primul proiect de stand-up comedy din Romania. Inainte de a ajunge actor de film, a cochetat cu teatrul, unde a interpretat roluri complexe, care i-au scos in evidenta calitatile actoricesti.
La teatrul Mundi din Bucuresti a jucat in spectacolele "Raul de balci", regia Mircea Marin, "Paparazzi", regia Ovidiu Gherasim, dar si in "Proasta cu spume", regia Teo Herghelegiu, precum si in scurt-metrajele "Trei gloante pentru un lider", "Bertha&Luci", "Subiect la diateza pasiva", regia si scenariul Octavian Strunila, "Sa-ncerci la Bucuresti", regia si scenariul Octavian Strunila, "Romaneste", regia si scenariul Octavian Strunila, "Povara", regia si scenariul Octavian Strunila.
In septembrie 2005 a primit premiul „Cel mai bun actor” la sectiunea individual din cadrul Galei Tanarului Actor HOP, in fata unui juriu format din regretatul Stefan Iordache, regizoarea Theodora Herghelegiu si criticul de teatru Cristina Modreanu.
| Constantin I. Nottara | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești |
| Decedat | (76 de ani) București, România |
| Copii | Constantin C. Nottara |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | actor de teatru[*] |
| Activitate | |
| Roluri importante | Don Salluste, Ștefan cel Mare, Oedip, Lear, Hamlet, Horațiu etc. |
| Modifică date / text | |
Constantin I. Nottara (n. , București, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești – d. , București, România) a fost un actor român, una dintre personalitățile cele mai de seamă ale teatrului românesc, tatăl compozitorului Constantin C. Nottara.
BIOGRAFIE ARTISTICĂ
.jpg)
A fost elevul lui Ștefan Vellescu. În 1877, Nottara a început să joace pe scena Teatrului Național. Unul dintre pionierii școlii realiste de interpretare scenică, a aderat un timp la stilul romantic de joc, sub influența cerințelor vremii și sub îndrumarea lui Mihail Pascaly. A studiat la Conservatorul de Arta Dramatică și Lirică din București și la Teatrul Odeon din Paris, preluând la întoarcere la numai 24 de ani majoritatea rolurilor principale ale Naționalului.
Nottara s-a afirmat în roluri ca Shylock, Hamlet și Lear din teatrul shakespearean, Oedip din Oedip rege de Sofocle, Don Salluste din Ruy Blas de Hugo, bătrânul medic din Medicul în dilemă de Shaw, Ștefan Tipătescu din O scrisoare pierdută și Ion din Năpasta de Ion Luca Caragiale, Vlaicu din Vlaicu Vodă de Alexandru Davila, Ștefan cel Mare din Apus de Soare și Tudose din Hagi-Tudose de Delavrancea etc. În 60 de ani de scenă a jucat în aproximativ 700 de roluri de compoziție.
Contactul cu dramaturgia originală, îndrumarea lui Caragiale și colaborarea cu actori de orientare net realistă ca Aristizza Romanescu și Grigore Manolescu, l-au readus la vechea sa orientare realistă. Jocul lui Nottara profund emoționant, pus în valoare de un glas modulat caracteristic, și expresiv prin frazare, se întemeia pe construirea gândită și precisă a rolului, astfel încât nimic din interpretare să nu rămână nejustificat.
Nottara a avut o intensă activitate și ca director de scenă și profesor la Conservatorul dramatic din București. Printre elevii săi se numără actori de renume: Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Ion Manolescu, Maria Ventura, Maria Filotti etc.
A locuit pe str. Câmpineanu, fostă Regală, în apropierea Teatrului Național bombardat în cel de-al Doilea Război Mondial și pe actualul Bulevard Dacia la nr. 105, unde s-a aflat până de curând casa memorială.
GALERIE DE IMAGINI
Federico García Lorca (n. 5 iunie 1898, Fuente Vaqueros, Granada - d. 18 august 1936, între Víznar și Alfacar, Granada) a fost un poet, prozator și dramaturg spaniol, cunoscut și pentru talentul său în alte domenii ale artei. Încadrat în generația lui 27 a literaturii spaniole, este cel mai popular și influent scriitor spaniol din secolul XX. Ca dramaturg este considerat una dintre figurile de referință ale teatrului spaniol din secolul XX, alături de Valle-Inclán și Buero Vallejo. A murit executat în timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939), datorită simpatiei sale pentru Frontul Popular și condiției sale de homosexual declarat.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în municipiul Fuente Vaqueros din Granada (Spania), în sânul unei familii înstărite, pe 5 iunie 1898 și a fost botezat Federico del Sagrado Corazón de Jesús García Lorca. Tatăl său a fost Don Federico García Rodríguez, un moșier, iar mama sa, Doña Vicenta Lorca, profesoară, a fost cea care i-a stimulat lui Federico gustul pentru literatură.
Încă de la vârsta de doi ani, conform biografului Edwin Honig, Federico García Lorca și-a demonstrat abilitatea de a învăța cântece populare și tot la o vârstă fragedă a început să organizeze mici reprezentații de slujbe religioase. Sănătatea lui era șubredă și a început să meargă de-abia la patru ani. Mai târziu avea să citească, obligat fiind să rămână în casă, operele lui Victor Hugo și Miguel de Cervantes.
În perioada studenției, evoluția sa a oscilat, dar, după ce abandonase Facultatea de Drept din Granada pentru a se instala în Rezidența Studenților din Madrid, s-a întors la Universitatea din Granada și a obținut diploma de avocat.
Localizarea meridională a Granadei, care încă păstra vie moștenirea maură, folclorul și caracterul rural, au lăsat urme vizibile în creația lui Lorca, în care se îmbină proza cu romanțele. Don Fernando de los Ríos a fost cel care l-a îndrumat pe atunci pianistul Lorca către poezie; astfel, în 1917, Lorca avea să scrie primul său articol despre José Zorrilla, cu ocazia aniversării sale.
Spania din timpul lui Lorca era moștenitoarea generației lui 98, cu o viață intelectuală în care nume precum Francisco Giner de los Ríos, Benito Pérez Galdós, sau Miguel de Unamuno, și ceva mai târziu José Ortega y Gasset își puseseră amprenta, luptând împotriva problemelor cu care se confrunta Spania în acea perioadă. Au influențat de asemenea sensibilitatea în formare a poetului Lope de Vega, Juan Ramón Jiménez, Antonio Machado, Manuel Machado, Ramón del Valle-Inclán, Azorín și chiar și antologiile de poezie populară.
Tinerețe și primele opere[modificare | modificare sursă]
În 1918 și-a publicat prima carte, „Impresii și peisaje”, cu banii primiți de la tatăl său. În 1920 a avut loc premiera operei dramatice „El maleficio de la mariposa” („Fluturele vrăjit”) iar în 1921 și-a publicat prima carte de poezii. În 1923 s-au pus în scenă comediile de teatru de păpuși „La niña que riega la Albahaca y el príncipe preguntón” („Fetița care udă Busuiocul și principele curios”). În 1927, la Barcelona, și-a expus pentru prima oară picturile.
În această perioadă comunică intens cu poeți din generația lui rămași în Spania : Jorge Guillén, Pedro Salinas, Gerardo Diego, Dámaso Alonso, sau Rafael Alberti, dar în primul rând cu regizorul Luis Buñuel și cu pictorul Salvador Dalí, de care se pare că a fost îndrăgostit și căruia i-a dedicat o odă. Dalí a fost cel care a pictat decorațiunile pentru prima dramă a lui Lorca, „Mariana Pineda”. În 1928 Lorca a publicat revista literară „Gallo” („Cocoș”), dar a trebuit să abandoneze proiectul după doar două numere.
În 1929 Lorca s-a decis să plece la New York. Deja i se publicaseră, pe lângă operele menționate, „Canciones” (1927) și „Primer romancero gitano” (1928), considerată opera sa poetică cea mai accesibilă, deci cea mai populară. Lorca se simțea deranjat de cei care îl considerau țigan. De asemenea se spune că în această perioadă l-a cunoscut pe Picasso.
New York[modificare | modificare sursă]
Rodul călătoriei în New York a fost cartea de poezii „Poeta en Nueva York” („Poet în New York”). Se pare că a fost o etapă fericită din viața sa, chiar dacă nu a reușit să învețe engleză. Cu toate acestea a rămas indignat de nedreptatea socială din Statele Unite. În 1930 a plecat la Havana, unde a scris o parte din operele sale „Así pasen cinco años” și „El público”, iar în același an s-a întors la Madrid. Acolo a aflat că se va pune în scenă farsa sa „La zapatera prodigiosa” („Pantofara prodigioasă”).
A doua republică și „La Barraca”[modificare | modificare sursă]
În 1931 a fost instaurată a doua republică spaniolă, iar Don Fernando de los Ríos a fost numit Ministrul Instrucțiunii Publice. García Lorca a fost numit codirector al companiei statale de teatru „La barraca” („Baraca”) și a dispus de fonduri pentru producerea și organizarea a numeroase opere de teatru, de toate tipurile. A compus în această perioadă „Bodas de Sangre” („Nunta însângerată”), „Yerma” și „Doña Rosita la soltera”.
În 1933 a călătorit în Argentina ca director de teatru, fapt ce a atras atenția asupra acestei ramuri a artei. De exemplu, punerea în scenă a operei „La dama boba” de Lope de Vega a atras un public de mai bine de 60.000 de persoane. Între 1933 și 1936 Lorca a scris opere precum „Diván de Tamarit” și „Llanto por Ignacio Sánchez Mejías” („Plânset pentru Ignacio Sánchez Mejías”), care au mișcat profund sensibilitatea lumii hispanice. De această perioadă mai aparține și drama „La casa de Bernarda Alba”. Pe când a izbucnit Războiul civil spaniol, Lorca muncea la opera sa „La destrucción de Sodoma”.
Războiul Civil și asasinatul[modificare | modificare sursă]
García Lorca a refuzat să se refugieze în Columbia sau în Mexic atunci când a izbucnit Războiul Civil. Ambasadorii acestor state îi oferiseră acest ajutor deoarece intuiseră că poetul ar putea deveni victima unui atentat, pentru că era un funcționar înalt în cadrul Republicii. Poetul însă a refuzat acele oferte și a ales să-și petreacă vara în casa sa din Granada.
În acele momente critice din punct de vedere politic, cineva l-a întrebat în privința orientării sale politice, iar el a răspuns că se simte în același timp catolic, comunist, anarhist, libertarian, tradiționalist și monarhist; de altfel nici nu s-a afiliat vreunei formațiuni politice și nici nu s-a distanțat de vreunul dintre prietenii săi din motive de preferințe politice. El se simțea, după cum a declarat pentru ziarul „Sol” din Madrid cu puțin timp înainte de a fi asasinat, „în mod integral spaniol”.
„Yo soy español integral y me sería imposible vivir fuera de mis límites geográficos; pero odio al que es español por ser español nada más, yo soy hermano de todos y execro al hombre que se sacrifica por una idea nacionalista, abstracta, por el sólo hecho de que ama a su patria con una venda en los ojos. El chino bueno está más cerca de mí que el español malo. Canto a España y la siento hasta la médula, pero antes que esto soy hombre del mundo y hermano de todos. Desde luego no creo en la frontera política.”
„Eu sunt în mod integral spaniol și ar fi imposibil pentru mine să trăiesc dincolo de hotare; dar îl urăsc pe cel care este spaniol doar de dragul de a fi spaniol, eu sunt fratele tuturor și îl detest pe omul care se sacrifică pentru o idee naționalistă, abstractă, din simplul motiv că își iubește țara cu o legătură la ochi. Mă simt mai apropiat de chinezul bun decât de spaniolul rău. Cânt Spania și o simt până în măduva oaselor, dar înainte de asta sunt cetățean al lumii și frate cu toată lumea. În nici un caz nu cred în granițele politice.”
În urma unui denunț anonim, pe 16 august 1936 Lorca a fost arestat pe când se afla în casa unui amic, poetul Luis Rosales. Acesta a obținut din partea autorităților naționaliste promisiunea că Lorca va fi pus în libertate „si no existía denuncia en su contra”, dacă nu va exista nici un denunț împotriva sa. Acest denunț a venit din partea unor moșieri care priveau cu ochi răi ideile progresiste ale tatălui lui Lorca. Ordinul de execuție a fost dat de guvernatorul civil al Granadei, José Valdés Guzmán, și în zorii zilei de 18 august 1936 Federico García Lorca a fost asasinat între Víznar și Alfacar și cadavrul său încă zace undeva, într-o groapă comună.
S-au publicat postum operele sale „Primeras canciones” și „Amor de Don Perlimplín con Belisa en su jardín”.
Opera[modificare | modificare sursă]
Universul lorchian se caracterizează printr-o sistematizare palpabilă : poezia, drama, proza sunt alimentate de obsesii și chei stilistice constante. Varietatea formelor și tonalităților nu atentează niciodată împotriva acestei unități, a cărei chestiuni fundamentale este frustrarea personajelor.
Stilul[modificare | modificare sursă]
Simbolurile : în deplin acord cu gustul său pentru elementele tradiționale, Lorca utilizează în mod frecvent simboluri în poezia sa. Ele se referă adesea la moarte, deși, în funcție de context, nuanțele variază. Simboluri centrale în opera lui Lorca ar fi :
- Luna : este simbolul care apare cel mai frecvent în opera lui Lorca. Semnificația sa este cel mai adesea moartea, dar de asemenea poate reprezenta erotism, fecunditate, sterilitate sau frumusețe.
- Apa : apa curgătoare este simbol de vitalitate, cea stătătoare de moarte
- Sângele : reprezintă viața, și, prin urmare, vărsarea sa reprezintă moartea. Este de asemenea simbol de fertilitate și sexualitate
- Calul (și călărețul) : apare adesea în opera lui Lorca și reprezintă de cele mai multe ori moarte, deși poate reprezenta și viața și erotismul masculin
- Ierburile : de cele mai multe ori sunt simbol al morții
- Metalele : de cele mai multe ori reprezintă moartea. Metalele apar sub formă de arme albe, prevestind mereu o tragedie.
Metafora este procedeul retoric central al stilului său. Influențat de Góngora, Lorca „manevrează” metafore îndrăznețe : distanța dintre termenul real și cel imaginar este considerabilă. Uneori este folosită chiar metafora pură. Cu toate acestea, spre deosebire de Góngora, Lorca este un poet conceptist, în sensul că poezia sa se caracterizează prin condensarea expresivă și de conținut, utilizând adesea elipsa. Metaforele lorchiene relaționează elemente opuse ale realității, transmițând senzații amestecate.
O altă caracteristică a stilului său este neopopularismul. Deși Lorca asimila fără probleme noutățile literare, opera sa este presărată de elemente tradiționale, care printre altele îi demonstrează imensa cultură literară. Muzica și cânturile tradiționale se regăsesc în operele sale. Cu toate acestea, Lorca este departe de a putea fi considerat un poet tradiționalist; el caută esența spiritului tradițional al meleagurilor sale și al poporului său : disperarea în dragoste, curajul, melancolia, pasiunea...
Poezie[modificare | modificare sursă]
Opera poetică a lui Lorca constituie una dintre culmile liricii Generației lui 27 și a literaturii spaniole. Lirica lorchiană este rezultatul sentimentului tragic al vieții și este relaționată cu alți autori, alte tradiții și curente literare. În ea se îmbină armonios tradiția populară cu cea cultă. Deși împărțirea în epoci este puțin forțată, unii critici literari au considerat că există două etape : cea de tinerețe și cea de maturitate.
În cea de tinerețe ar intra „Impresii și peisaje” (operă în proză, ce conține însă procedee caracteristice limbajului poetic) și „Libro de Poemas” („Carte de poeme”), operă scrisă sub influența lui Rubén Darío, Antonio Machado și a lui Juan Ramón Jiménez; are ca temă dragostea imposibilă, care înseamnă o condamnare la suferință.
Epoca de maturitate
Începe cu „Poema del cante jondo” („Poema cântului andaluz”) (1931), care, prin intermediul unității tematice, formale și conceptuale, precum și a manierei de exprimare a sentimentelor, datorată parțial inspirației folclorice, reprezintă lirica neopopularistă a Generației lui 27.
În „Primeras canciones” (1927) și „Canciones” (1936) utilizează ambele forme : cântec și romanță. Temele timpului și a morții sunt reprezentate prin intermediul zorilor zilei, a nopții, a orașului andaluz și a peisajelor selenare.
Moartea și incompatibilitatea morală dintre lumea țiganilor și societatea burgheză sunt temele principale abordate în „Romancero gitano”. Se remarcă unele procedee specifice liricii populare, precum și influența compozitorului Manuel de Falla. Nu este vorba de o operă folclorică, ci de una bazată pe chestiuni relaționate cu lumea țiganilor și cu cea andaluză. Lorca îl înalță pe țigan la rang de mit literar, așa cum va face mai târziu cu negrul și cu evreul (n.t. e o traducere mot-a-mot) în „Poeta en Nueva York”. În „Romancero gitano” este folosită romanța în toate variantele sale : epică, lirică și dramatică; limbajul este rezultatul fuziunii dintre cel cult și cel popular.
Lorca a compus „Poeta en Nueva York” în urma experienței din Statele Unite, unde a trăit în 1929 și 1930. Pentru Lorca civilizația modernă și Natura sunt incompatibile. Viziunea sa asupra New York-ului este una de coșmar și dezolare, proprie unui vis urât. Pentru a își exprima suferința și setea de comunicare folosește imagini vizionare, specifice limbajului suprarealist. Libertatea de exprimare este maximă, deși pe lângă versul liber mai folosește și octosilabul, endecasilabul și versul alexandrin.
„Divanul de Tamarit” (1940) este un volum de poezii care recreează o atmosferă orientală, inspirându-se dintr-o antologie de poezie arabico-andaluză. Tema principală este dragostea care duce la trăirea unor experiențe frustrante și amare; limbajul folosit este foarte apropiat de cel din „Poeta en Nueva York”.
„Llanto por la muerte de Ignacio Sánchez Mejías” (1935) este o elegie încărcată de durere și emoție, ce reprezintă un omagiu adus toreadorului sevillian Ignacio Sánchez Mejías, care i-a susținut mereu pe poeții Generației lui 27.
Opera poetică a lui Lorca se încheie cu „Seis poemas gallegos” („Șase poeme galiciene”) și cu cele unsprezece poeme de dragoste din „Sonetos del amor oscuro” („Sonete ale dragostei obscure”, aluzie la cum erau văzute relațiile homosexuale în epoca sa). Lorca a fost un poet admirat de generațiile posterioare Războiului Civil. Considerat un poet blestemat, influența sa s-a făcut simțită printre poeții spanioli ai „blestemismului” („malditismo”).
- Impresiones y paisajes (1918)
- Libro de poemas (1921)
- Oda a Salvador Dalí (1926)
- Romancero gitano (1928) - Romancero țigan
- Poeta en Nueva York (1930)
- Poema del cante jondo (1931)
- Llanto por Ignacio Sánchez Mejías (1935)
- Seis poemas gallegos (1935)
- Diván de Tamarit (1936)
- Sonetos del amor oscuro (1936)
Teatru[modificare | modificare sursă]
Teatrul lui Lorca este, alături de cel al lui Valle-Inclán, cel mai important teatru de expresie castiliană din secolul XX. Este vorba de un teatru poetic, în sensul că se dezvoltă în jurul unor simboluri principale, cum ar fi sângele, cuțitul sau trandafirul, și în cadrul unor spații mitice sau de un realism transcendentalizat, abordând problemele principale ale existenței. Limbajul, influențat de Valle-Inclán, este tot poetic. Lorca a fost de asemenea influențat de drama modernistă (folosirea versului), de teatrul lui Lope de Vega (folosirea calculată a cântecelor populare), de cel al lui Calderón (sfâșierea tragică, alegoria) și de tradiția spectacolelor de păpuși. Creația dramatică a lui Lorca poate fi grupată în patru categorii : farse, comedii „nereprezentabile” (conform autorului), tragedii și drame.
Dintre farsele scrise între 1921 și 1928 se remarcă „La zapatera prodigiosa”, în care atmosfera andaluză ajută la intensificarea conflictului cervantesc între imaginație și realitate, precum și „Amor de don Perlimplín con Belisa en su jardín”, un ritual complex de inițiere în dragoste, care anunță dramele „nereprezentabile” din 1930 și 1931, anume „El público” și „Así que pasen cinco años”, operele sale cele mai ermetice. Prima este o meditație asupra lumii teatrului, a conceptului de revoluție și a homosexualității, în vreme ce a doua o meditație asupra ființei umane și a sensului vieții.
Conștient de succesul dramelor rurale poetice, Lorca compune tragediile „Bodas de sangre” (1933) și „Yerma” (1934), combinații de mit, poezie și substanță reală.
În general, problemele umane sunt cele care au determinat scrierea dramelor. De exemplu, tema „domnișoarei bătrâne” spaniole în „Doña Rosita la soltera” (1935) sau discriminarea femeii și intoleranța în „La casa de Bernarda Alba”, una din operele sale cele mai apreciate.
- Mariana Pineda (1927)
- La zapatera prodigiosa (1930)
- Retablillo de Don Cristóbal
- El público (1930)
- Así que pasen cinco años (1930)
- Amor de don Perlimplín con Belisa en su jardín (1933)
- Bodas de sangre (1933)
- Yerma (1934)
- Doña Rosita la soltera o el lenguaje de las flores
- La casa de Bernarda Alba (1936)
- Comedia sin título (neterminată) (1936)
| Dan Mihăescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (79 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Modifică date / text | |
Dan Mihăescu (n. 5 iunie 1933[1] - d. 24 ianuarie 2013, București, România)[2] a fost un umorist, scenarist și regizor român. Mihăescu a fost un apropiat al actorului Toma Caragiu, pentru care a scris și a regizat cele mai multe momente satirice, printre care „Așa e în tenis” și „Fabula”.[3]
Născut pe 5 iunie 1933, umoristul Dan Mihăescu s-a făcut cunoscut prin textele sale, special scrise și adaptate pentru emisiuni de televiziune și care au fost interpretate de cei mai mari actori de comedie din România.
Realizator de emisiuni de divertisment, umorist si scenarist, Dan Mihaescu a fost si autorul unor memorabile scheciuri si scenete scrise pentru nume mari ale comediei romanesti si unul dintre cei mai vechi si cunoscuti profesionisti din TVR.
Dan Mihaescu a lucrat aproape 30 de ani in Televiziunea Romana, incepand cu 1966, ca redactor, a fost si redactor-sef adjunct al Departamentului de Muzica si Divertisment. Dan Mihaescu a fost unul dintre cei mai apropiati si constanti colaboratori in televiziune ai lui Tudor Vornicu.
Dan Mihaescu este cunoscut si pentru filmele pe care le-a regizat si colaborarile in TVR cu nume mari precum Toma Caragiu sau Dem Radulescu si cuplul umoristic Nae Lazarescu si Vasile Murariu.
Intre 1965 si 1988, Dan Mihaescu a realizat, alaturi de Octavian Sava, Grigore Pop si Marin Traian, emisiunea de sambata seara de pe TVR 1 "Intalnire cu satira si umorul". Aici si-a facut cei mai multi prieteni si colaboratori: actorii Octavian Cotescu, Coca Andronescu, Rodica Tapalaga, Stela Popescu, Alexandru Arsinel, cantaretii Dan Spataru, Aurelian Andreescu si Margareta Paslaru.
Alaturi de Grigore Pop si Octavian Sava, sub coordonarea lui Tudor Vornicu, Dan Mihaescu a semnat mai bine de 20 de editii ale revelioanelor TVR. Alaturi de realizatorul Titus Munteanu, a semnat, in calitate de scenarist, emisiunea "Lumea se grabeste", productie premiata cu Trandafirul de aur la festivalul de la Montreux-Elvetia.
Si dupa anii 1990, Dan Mihaescu a continuat sa lucreze in TVR, contribuind la realizarea a numeroase emisiuni de divertisment.
Începând cu Toma Caragiu, al cărui prieten era regretatul maestru, și a sa faimoasă "Fabulă", care își păstrează și în prezent sensul, și până astăzi, aproape toate numele mari ale comediei românești au interpretat scenete și scheciuri după texte scrise de Dan Mihăescu.
IRINA MOVILĂ
| Irina Movilă | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 5 iunie 1966 București |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actriță |
| Activitate | |
| Ani de activitate | 1992 - prezent |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Irina Movilă (n. 5 iunie 1966, București) este o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce.[1]
BIOGRAFIE
În 1991 a absolvit Academia de Teatru și Film, clasa maestrului Mircea Albulescu.[2] Între 1992 - 2001 a jucat în mai multe spectacole pe scena Teatrului Mic, iar din 2002 joacă la Teatrul Național București. În 1994 a câștigat premiul pentru „Cea mai valoroasă speranță a cinematografului european”, în cadrul Festivalului Internațional de la Geneva, pentru rolul “Fifi” din filmul „Pepe și Fifi”.[3]
VIAȚĂ PERSONALĂ
A fost căsătorită cu regizorul Dan Pița. Are o fată, Ana (născută în 2008).
FILMOGRAFIE
- Dopul scuză mijloacele (2014), rolul asistentă
- Femeia visurilor (2005), rolul Vanda
- Dulcea saună a morții (2003), rolul Leo
- Dușmanul dușmanului meu (1999), rolul Petra
- Don Juan sau dragostea pentru geometrie (1997), Teatru TV, rolul Miranda
- Eu sunt Adam! (1996)
- Ochii care nu se văd (1994)
- Pepe & Fifi (1994), rolul Fifi
- E pericoloso sporgersi (1993), rolul Cristina
- Cum va place? (1992)
- Hotel de lux (1992)
- Moartea unui artist (1991), rolul eleva Cristina
- Subspecies (1991), rolul Mara
Teatru de televiziune
- Don Carlos (1996), rolul Eboli
- Cum vă place de William Shakespeare, rolul Rosalinda
- Insula de Mihail Sebastian, rolul Nadia
TEATRU
Teatrul Național București
La Teatrul Național București, Irina Movilă a jucat în mai multe piese de teatru:[4]
- Lut de Marijke Schermer,[5] regia Vlad Massaci, 2016, rolul Dora
- Terorism de Frații Presniakov, regia Felix Alexa, 2015, rolul Femeia
- Revizorul de Nikolai Gogol, regia Felix Alexa, 2013, rolul Artemii Zemlianika, directoarea spitalului
- Livada de vișini de A.P. Cehov, regia Felix Alexa, 2010, rolul Varia
- Jocul ielelor de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga, 2007, rolul Maria Sinești
- Neînțelegerea de Albert Camus, regia Felix Alexa, 2005, rolul Marta
- Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, regia Felix Alexa, 2003, rolurile Hipolita, Titania
- Revizorul de Nikolai Gogol, regia Serghei Cerkasskiy, 2002, rolul Maria Antonovna, fiica primarului
- O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale, regia Felix Alexa, 2002, rolul Veta
Teatrul Mic
În perioada 1992 - 2001 a jucat în mai multe piese la Teatrul Mic:
- Pușca de vânătoare de Yasushi Inoue, 2001
- Neguțătorul din Veneția de William Shakespeare, 2000, rolul Jessica
- Sonata fantomelor de August Strindberg, regia Cătălina Buzoianu, rolul Domnișoara
- Școala femeilor de Molière, regia Alexandru Dabija, rolul Agnes
- Bigamul de Ray Cooney, 1997, rolul Mary Smith
- Copiii soarelui de Maxim Gorki, regia Cristian Hadji Culea, 1996, rolul Melania
- Fazanul de Georges Feydeau, 1995, rolul Maggie
- Sfârșitul Troiei de Walter Jens, regia Vlad Mugur, 1994, rolul Elena din Troia
- Pescărușul de A. P. Cehov, regia Cătălina Buzoianu, 1993, rolul Mașa
- Equs de Peter Shaffer, 1992, rolul Mama
Teatrul Național din Timișoara
- Femeia în roșu de Mircea Nedelciu, 1999, rolul Femeia în roșu
TEATRU RADIOFONIC
- Sodoma și Gomora (13 martie 2005) - regia tehnică și producător Vasile Manta
PREMII ȘI NOMINALIZĂRI
În 1992 a primit premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul Lumilor Latine, Arcachonn din Franța și în 1993 premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Film de la Geneva.
A fost desemnată Cea mai valoroasă speranță a cinematografului european pentru rolul din Pepe și Fifi (1993). Irina Movilă a primit din partea Asociației Producătorilor, Autorilor și Realizatorilor de Film Premiul Pro Victoria - „Placheta de aur" interpretare feminină.
REEDITĂRI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu