1. /24 IULIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri

Evenimente

* 1132 - Bătălia de la Nocera.

Hartă indicând locul Bătăliei de la Nocera (24 iulie 1132) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Nocera sau Scafati a fost o confruntare militară majoră cu participarea regelui Roger al II-lea al Siciliei și a constituit unul dintre cele două înfrângeri majore ale sale (cealaltă fiind bătălia de la Rignano), în fața contelui Rainulf al II-lea de Alife. În 24 iulie, într-o zi de duminică, Roger a pornit confruntarea, provocându-i pe cavalerii principelui de Capua. Trupele regale au spart primele două linii ale lui Robert.

Infanteria capuană s-a retras peste podul proaspăt construit, care s-a prăbușit și se presupune că un număr de 1.000 de cavaleri ai rebelilor s-ar fi înecat. Cea de a treia diviziune capuană s-a menținut însă pe poziții și a trecut la contraatac. În același timp, cea de a doua diviziune a armatei regale fusese trimisă în luptă. Roger a ordonat o a doua șarjă, care inițial s-a desfășurat cu succes, împingând înapoi pe capuanii rămași.

În acel moment, Rainulf a intrat în luptă cu 500 dintre oamenii săi călare din centru. El a lovit flancul stâng al lui Roger, iar trupele regale au început să își piardă din avânt. Înainte ca acestea să primească întăriri, Rainulf își trimisese deja diviziunile sale, mai întâi cea dreaptă, apoi pe cea din stânga.

Trupele regale s-au fărâmițat sub “loviturile succesive primite una după alta.” Roger însuși a încercat să le însuflețească, însă ele se aflau deja în retragere, fuga primelor două diviziuni creând panică asupra celorlalte. Regele a scăpat cu greu către Salerno, fiind păzit de numai patru cavaleri. Victoria răsculaților era astfel categorică.

·         1148: In timpul celei de-A Doua Cruciade, regele Ludovic al VII-lea al Franței asediaza  Damascul. Asediul a avut loc între 24 iulie și 29 iulie 1148 si s-a încheiat cu o înfrângere decisiva  a cruciatilor, fapt care a condus la dezintegrarea Cruciadei.

·    1534 - Exploratorul francez Jacques Cartier plasează o cruce pe Peninsula Gaspé și ia în posesie teritoriul, în numele regelui Francisc I al Franței.

Jacques Cartier (n. 31 decembrie 1491 – d. 1 septembrie 1557) a fost primul explorator al Golfului Sf. Laurențiu și cel ce a descoperit râul Sf. Laurențiu. El a întreprins trei voiaje în regiune, primele două în 1534 și 1535 – 1536, la ordinele exprese ale regelui Francisc I, iar a treia expediție în 1541 – 1542. În al treilea voiaj, Jacques Cartier a fost secundul lui Sir Roberval, care a fost încredințat de rege să aducă resurse naturale din Canada.

Dar, deoarece Sir Roberval a întârziat cu pregătirile pentru expediție, Jacques Cartier a plecat în lunga expediție fără acesta. El a ajuns in Canada la Hochelaga (Montreal) din regiunea Stadacona (Quebec). Odata ajuns în Canada, Cartier a pornit în căutarea aurului și a diamantelor. A gasit o mulțime de bijuteri înaintea lui Sir Roberval.

Cei doi s-au întâlnit în Terra Nova (Newfoundland). Dar Jacques Cartier nu a ascultat ordinele lui Sir Roberval și a plecat in Franța unde a vrut sa vândă bogățiile aduse. Însă, odata revenit în țară, a descoperit că, din păcate pentru el, nu a adus decat pyrite și quartz fără valoare. Pornind de la această întâmplare, a apărut expresia: fals ca diamantele Canadei.După aceea, Jacques Cartier s-a retras din această activitate pentru totdeauna și a murit în anul 1557 la Paris.

Route of Cartier’s first voyage

·       1567 - Mary, regina Scoţiei, este forţata să abdice şi este înlocuita cu fiul ei, James al VI- lea.

Maria Stuart – foto: ro.wikipedia.org

Maria Stuart, cunoscută în literatura engleză de specialitate sub numele de Mary I of Scotland (Mary I a Scoției) sau de Mary, Queen of Scots (Mary, Regina scoțienilor) (n. 8 decembrie 1542 — d. 8 februarie 1587), a devenit regină a Scoției în 1542, pe când avea doar o săptămână. Mary a decedat prin decapitare în Anglia, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale Regina Elisabeta I a Angliei. Datorită acuzațiilor, judecății și condamnării sale, respectiv a sfârșitului său, a ajuns să fie cunoscută ca una dintre monarhii cu cel mai tragic destin din istorie.

Tatăl ei, Iacob al V-lea (engleză James) era nepot a lui Henric al VIII-lea, ceea ce a încurajat-o pe catolica Maria să emită pretenții la tronul Angliei. Mary fusese educată în Franța și se căsătorise cu moștenitorul tronului Franței în 1558. După moartea acestuia, în 1560, Maria s-a întors în Scoția, unde nu a fost agreată de popor. S-a căsătorit cu Henric Stuart, Lord Darnley. Darnley, însă, a fost ucis, probabil de bărbatul cu care Maria s-a remăritat după un timp, James Hepburn Bothwell. În 1568 a abdicat în favoarea fiului ei Iacob al VI-lea, și s-a refugiat în Anglia.

·         1772: S-a desfășurat Congresul de pace de la Focșani și București. Delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești. (24 iulie 1772-22 martie 1773)

* 1823 - În Chile este abolita sclavia.

·         1864 -  S-a înfiinţat Poliţia de Frontieră, actul de naştere al instituţiei fiind considerat Decretul nr. 892 din 24 iulie 1864, semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care i–a reunit pe grănicerii moldoveni cu cei munteni într–o singură structură, organizată pe zece batalioane grupate în patru „inspectorii”

·         1868 - La Viena, au fost semnate o Convenţie poştală între România şi Austro-Ungaria şi o Convenţie poştală româno–germană.

·         1876 - S-a format un nou guvern liberal pur, în frunte cu Ion C. Brătianu, care a condus România până în 1888 (cu excepţia perioadei aprilie-iunie 1881).

·      1911 - Re-descoperirea orașului Machu Picchu, “orașul pierdut al incașilor“.

View of the city of Machu Picchu in 1912 showing the original ruins after major clearing and before modern reconstruction work began – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Machu Picchu este un sit incaș din secolul al XV-lea, situat în regiunea Cusco. Ruinele au fost redescoperite în 1911 de către arheologul Hiram Bingham, fiind unele dintre cele mai frumoase și enigmatice locuri străvechi din lume. În timp ce incașii în mod sigur foloseau vârful muntelui (2761,50 m înălțime), ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele și miturile indicau faptul că Machu Picchu (însemnând “vechiul pisc” în limba Quechua) era adorat ca un loc sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incașii l-au transformat într-un mic (cu o suprafață de 5 mile pătrate), dar extraordinar oraș.

În inima unui lanț de munți acoperiți de un dens covor vegetal, Machu Picchu domină de mai bine de cinci veacuri îngusta și adânca vale a râului Urubamba.Acest cadru natural excepțional a făcut din cetatea incașă situl cel mai spectaculos din vechiul Peru. Înălțat pe la 1450 de suveranul incaș Pachacuti, Machu Picchu a fost în chip brutal abandonat de locuitorii săi în 1572, apoi uitat.

A fost redescoperit în 1911 de istoricul Hiram Bingham, ale cărui teorii asupra sitului s-au bucurat multă vreme de autoritate. Machu Picchu numără cam 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj și nici o despărțitură interioară. Construcțiile cele mai marcante sunt Torreon, sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului și Intihuatana, sau cadranul solar. Micul oraș poate găzdui între 500 și 1.000 de persoane, cifră modestă dacă o comparăm cu cei 200.000 de locuitori pe care îi număra, fără îndoială, pe atunci Cuzco, capitala.

·         1915: În timp ce era ancorată într-un port pe Chicago River, nava SS Eastland s-a înclinat înspre partea râului din cauza numărului prea mare de pasageri. 845 de oameni și-au pierdut viața.

·         La 24 iulie 1917, stil nou (11 iulie 1917, stil vechi) începe bătălia ofensivă de la Mărăști, în care Armata Română condusă de generalul Alexandru Averescu, obține o victorie ca la carte asupra trupelor germano-austro-ungare (19 iulie/1 august 1917). Victoriea Armatei Române în vara anului 1917 face parte din seria marilor bătălii de la: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei. Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai - iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse. După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei. Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei. Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa. Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.Totalul forţelor Armatei II se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane. Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri. Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice. Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan, din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti. Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.). Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbînd direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti. Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece gen. Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac. Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, cînd în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”.

·     1923 - S-a semnat tratatul de la Lausanne, prin care se stabileau granițele Turciei moderne. în urma războiului turc de independență.

Frontierele Turciei stabilite prin Tratatul de la Lausanne

Tratatul de la Lausanne a fost un tratat de pace semnat la Lausanne, Elveția, pe 24 iulie 1923, care a stabilit apartenența întregii Anatolii și a Traciei Răsăritene la Turcia, anulând astfel prevederile Tratatului de la Sèvres, semnat în 1920 de guvernul otoman. Tratatul de la Lausanne a fost ratificat de guvernul de la Atena pe 11 februarie 1924, și de guvernele britanic, italian și nipon pe 6 august același an.

Tratatul a fost înregistrat în „Seria de tratate a Ligii Națiunilor Unite” pe 5 septembrie 1924. Tratatul a pus capăt războiului revoluționar turc dintre aliații din primul război mondial și forțele naționaliste aflate sub controlul Marii Adunări Naționale a Turciei cu sediul în Ankara, aflate sub comanda lui Mustafa Kemal Atatürk. Tratatul a asigurat recunoașterea internațională a suveranității noului stat „Republica Turcia, proclamată la rândul ei drept stat succesor al Imperiului Otoman.

·   1923 - România semnează Convenţia de la Lausanne privind regimul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.

Stramtorile Bosfor şi Dardanele – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

·     1929 - A intrat în vigoare Pactul Briand-Kellogg, prin care mai multe state se angajau să renunțe la război ca instrument de politică externă.

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928): Calvin Coolidge, Herbert Hoover și Frank B. Kellogg, (în picioare), alături de reprezentanții guvernelor care au ratificat “Tratatul pentru renunțare la război” (Pactul Kellogg-Briand), în “Camera de răsărit” a Casei Albe – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional “care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale“. Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.

·         1942 - A început bătălia pentru Caucaz, încheiată prin victoria armatelor sovietice la 9 octombrie 1943

·         1945: În timpul desfășurării Conferinței de la Potsdam, președintele Harry Truman l–a informat pe Stalin despre producerea în SUA a bombei atomice.

·         1949: Sunt inaugurate primele Gospodării Agricole de Stat după model sovietic.

* 1964 - Au fost graţiaţi 3244 deţinuţi politic.

Amnistierea și eliberarea majorității deținuților politici din România a fost stabilită prin decretele nr. 767/1963, nr. 176 și nr. 411/1964, care nu au fost publicate în Monitorul Oficial, așa că publicul larg nu cunoaște conținutul lor. Înainte de a fi eliberați, deținuții au fost avertizați că nu le era permis să spună nimic despre cele pătimite, prin diferitele locuri de detenție.

Potrivit statisticilor oficiale, în ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru delicte împotriva securității statului era de 17.613. Numărul lor a scăzut în 1962 de la 16.327 la 13.017, în urma eliberării mai multor legionari. În 1963, el s-a redus la 9.333, pentru ca în 1964 majoritatea celor rămași în închisori să fie puși în libertate.

Într-un document de bilanț al M.A.I. privind grațierile efectuate la sfârșitul anului 1963 și în prima jumătate a anului 1964, apare menționat faptul că au fost puși în libertate 10.014 condamnați. Autorul sintezei considera că majoritatea acestora s-au integrat sau își manifestă intenția de a participa efectiv la viața socială, alții “au adoptat o poziție de espectativă și izolare, evitând a mai veni în contact cu persoane suspecte și a purta discuții cu caracter politic din teama de a nu atrage atenția organelor noastre”

* 1965 - Alexandru Drăghici a fost eliberat din funcţia de ministru al Afacerilor Interne.

Alexandru Drăghici - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Drăghici (n. 26 septembrie 1913, Tisău, judeţul Buzău – d. 12 decembrie 1993, Budapesta) a fost un comunist român. A fost deputat în Marea Adunare Naţională (MAN) între 1946-1948, preşedinte al MAN (28 decembrie 1949 – 26 ianuarie 1950), viceprim-ministru (18 martie 1961 – 27 iulie 1965 şi 9 decembrie 1967 – 26 aprilie 1968).

(…) A fost acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului (27 aprilie 1945), care îi judeca pe inculpaţii acuzaţi de crime de război, sau ca duşmani ai statului român. A făcut parte alături de Teohari Georgescu şi Iosif Rangheţ din comisia care l-a anchetat pe Lucreţiu Pătrăşcanu (arestat la 28 aprilie 1948) şi a elaborat informarea pe baza căreia s-a hotărât judecarea fostului fruntaş al mişcării comuniste (6-13 aprilie 1954).

Fost ministru al Securităţii Statului, Alexandru Drăghici a intenţionat, fără a pune în aplicare, să folosească batalioanele de instrucţie ale grănicerilor pentru operaţiuni în munţi, împotriva grupurilor de partizani din cadrul rezistenţei armate anticomuniste.

* 1969 - Britanicul Gerald Brooke a fost eliberat după patru ani petrecuti în inchisorile sovietice. Brooke, in varsta de 31 de ani, a fost arestat de serviciile secrete ruse KGB ,în aprilie 1965, pentru propaganda anti-sovietica fiind condamnat la detenţie de cinci ani, un an de închisoare si patru ani în lagăr de muncă, pentru “activitati subversive anti-sovietice pe teritoriul Uniunii Sovietice”. Eliberarea sa cu aproape un an mai devreme, a venit în urma unor negocieri între guvernele britanic şi rus. Guvernul laburist al lui Harold Wilson a fost de acord să elibereze spionii sovietici Peter şi Helen Kroger, în schimbul lui Gerald Brooke.

·     1974 - Curtea Supremă de Justiţie din SUA i-a cerut preşedintelui american Richard Nixon, să predea toate documentele ţinute la Casa Albă, procurorului însărcinat cu rezolvarea cazului Watergate.

Preşedintele Nixon părăsind Casa Albă cu puţin timp înainte ca demisia sa să devină efectivă pe 9 august 1974 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Afacerea Watergate este denumirea atribuită unui scandal politic și unui succes mediatic din anii 1970 din Statele Unite care a dus la o criză politică majoră, culminând cu demisia președintelui Statelor Unite, Richard Nixon. Ziarul Washington Post și reporterii Bob Woodward și Carl Bernstein au primit premiul Pulitzer pentru ancheta desfășurată. Denumirea Watergate provine de la numele hotelului în care s-a comis o spargere, a cărei investigare a fost punctul de pornire al scandalului.

Pe 27 iulie 1974, Comisia Juridică a Camerei Reprezentanţilor l-a acuzat pe Nixon de obstrucţionare a justiţiei. Pe 29 iulie, a doua acuzaţie a fost formulată ca abuz de putere, iar pe 30 iulie, a treia acuzaţie a fost adusă sub forma de sfidare a Congresului. În august a fost audiată o casetă a cărei existenţă fusese ţinută secretă, înregistrată pe 23 iunie 1972, la câteva zile după spargerea de la Watergate. Înregistrarea consta într-o discuţie a lui Nixon cu Haldeman, în care puneau la cale un plan pentru a împiedica ancheta oficială prin invocarea unor false motive de securitate naţională. Această casetă i-a făcut şi pe ultimii suporteri al lui Nixon să-l părăsească, iar cei zece membri ai Congresului care au votat împotriva acuzării preşedintelui şi-au revizuit poziţia. În Senat, susţinerea lui Nixon era la fel de precară.

După ce senatorii republicani l-au informat pe Nixon că există suficiente voturi pentru acuzarea lui, Nixon s-a decis să demisioneze. La data de 8 august 1974 şi-a anunţat demisia, efectivă de la 9 august 1974, ora 12. Demisia sa a dus la căderea, prin mecanisme juridice, a capetelor de acuzare. Prin urmare, Nixon nu a fost judecat sau condamnat. Urmat în Biroul Oval de către vicepreşedintele Gerald Ford, Nixon a fost graţiat de către acesta la data de 8 septembrie. Graţierea i-a conferit lui Nixon imunitate pentru orice posibile infracţiuni comise în mandatele sale. Nixon a continuat să îşi susţină nevinovăţia până la moarte, dar mulţi l-au considerat vinovat, văzând în acceptarea graţierii o recunoaştere a vinovăţiei.

·   1978 - Generalul de securitate Ion Mihai Pacepa, adjunctul şefului Direcţiei Informaţii Externe, secretar de stat în Ministerul de Interne sl Romaniei, cere azil politic ambasadei SUA de la Bonn.

Ion Mihai Pacepa (n. 28 octombrie 1928, Bucureşti) a fost şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (spionaj) a României comuniste şi consilier personal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În anul 1978 el a cerut azil politic în Statele Unite, unde a lucrat pentru comunitatea de informaţii a SUA în diferite operaţii împotriva fostului bloc sovietic. Guvernul american a descris activitatea lui Pacepa ca “o importantă şi unică contribuţie adusă Statelor Unite“, Pacepa este cetăţean american şi acum trăieşte în SUA.

În iulie 1978, Pacepa a fost trimis de Ceauşescu în RFG pentru a transmite un mesaj secret Cancelarului german Helmut Schmidt, şi acolo a cerut azil politic în SUA prin intermediul ambasadei americane din Bonn. Cererea sa de azil a fost aprobată de preşedintele Jimmy Carter. La 28 iulie 1978 generalul Pacepa a fost transportat în secret cu un avion militar american la aeroportul prezidenţial de la Andrews Air Force Base de lângă Washington, D.C..

În septembrie 1978, regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu i-a dat doua condamnări la moarte, în contumacie, pentru crimă de înaltă trădare şi a pus un premiu de două milioane de dolari pe capul său. Yasser Arafat şi Muamar al-Gaddafi au pus, de asemenea, câte un premiu de un milion de dolari pentru asasinarea generalului în SUA.

·         1987: IBM-PC lansează DOS Version 3.3.

·         1990: Senatul României adoptă un proiect de lege prin care se instituie ca sărbătoare națională a României ziua 1 decembrie, zi în care, în anul 1918, prin unirea Transilvaniei cu România, s–a încheiat procesul constituirii statului național unitar român.

·         1990: Nave de război sub pavilion american au fost comasate în apele teritoriale irakiene și trupe de uscat însumând 30.000 soldați sunt desfășurate la granița irakiano-kuweitiană, în stare de alertă.

·         1995: Prima conferință interamericană la nivel înalt asupra apărării, organizată de Pentagon, la care au participat delegații din SUA, Canada și din alte 32 de state din întreaga emisferă nordică, cu excepția Cubei (Wiliamsburg,Virginia).

·      2001 - Fostul țar al Bulgariei, Simeon de Saxa-Coburg și Gotha, a devenit prim ministru al acestei țări.

Simeon al II-lea al Bulgariei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Simeon al II-lea al Bulgariei de Casa de Saxa-Coburg și Gotha (n. 16 iunie 1937, Sofia), a fost între 1943 – 1946 rege al Bulgariei, iar între 2001 – 2005 prim-ministru al Bulgariei. Este cunoscut și sub numele de Simion de Saxa-Coburg și Gotha.

·    2005 - Ciclistul american Lance Armstrong, câştigă Turul Franţei pentru a şaptea oară consecutiv.

Lance Armstrong (n. 18 septembrie 1971) este un ciclist profesionist de șosea american, care a câștigat de șapte ori la rând Turul Franței, între anii 1999 și 2005, titluri care i-au fost retrase în 2012 pentru că a fost găsit vinovat de dopaj.

·         2006: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a decis desecretizarea dosarelor politicienilor romani.

* 2019 - Theresa May, prim-ministrul Marii Britanii şi-a prezenta demisia si a fost inlocuita de Boris Johnson, preşedintele Partidului Conservator. Premierul britanic Theresa May a ajuns miercuri după-amiază la Palatul Buckingham din Londra pentru a-şi prezenta demisia reginei Elisabeta a II-a, relatează AFP. După această întrevedere, Boris Johnson, ales marţi în fruntea guvernului conservator, va fi la rândul său primit de suverana britanică şi însărcinat oficial cu formarea guvernului.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

Boris Johnson a fost desemnat oficial miercuri prim-ministru al Regatului Unit de regina Elisabeta a II-a, după ce politicianul britanic a venit la Palatul Buckingham la puţin timp după ora locală 15.00, relatează AFP şi Reuters. “Regina l-a primit în audienţă pe onorabilul Boris Johnson în această după-amiază şi i-a cerut să formeze o nouă administraţie”, a anunţat Buckingham Palace.

* 2019 - Alexandra Măceşanu, o fată de 15 ani din comuna Dobrosloveni, judeţul Olt, a dispărut după ce a plecat spre municipiul Caracal cu o maşină “la ocazie”.

Alexandra Macesanu – foto preluat de oe www.facebook.com

Minora a sunat de trei ori la numărul de urgenţă 112, spunând că a fost sechestrată de un bărbat, însă autorităţile nu au reuşit să identifice locul în care se afla. Anchetatorii au început percheziţia domiciliară la locuinţa lui Gheorghe Dincă, un bărbat în vârstă de 66 de ani, în dimineaţa zilei de 26 iulie, la aproximativ 19 ore de la apelul fetei.

• 2020: Are loc prima Rugăciune de Vineri de la Hagia Sofia prin care edificiul redevine moschee.

Nașteri

·         923: S-a nascut impăratul Suzaku al Japoniei. A fost al  61-lea  imparat al Japoniei,  în conformitate cu ordinea traditionala  de succesiune. In anul 946, Suzaku a fost  succedat  la tron  de fratele său mai mic, care devine   împăratul  Murakami. La 7 octombrie,  anul 952  e.n., imparatul Suzaku  a decedat  la vârsta de 30 de ani.
* 1689: Prințul William, Duce de Gloucester (24 iulie 1689 – 30 iulie 1700) a fost fiul Prințesei Anne, care a accedat la tronul Marii Britanii în 1702, și a soțului acesteia, Prințul George al Danemarcei. Numit Duce de Gloucester el a fost singurul copil din cei 17 ai părinților săi care a supraviețuit copilăriei.

Prințesa Anne îmbrățișându-și singurul copil, Ducele de Gloucester; pictură de Sir Godfrey Kneller, c. 1694.

La sfârșitul anului 1688, în ceea ce a devenit cunoscut ca "Revoluția glorioasă", regele romano-catolic Iacob al II-lea al Angliei, Scoției și Irlandei a fost detronat de nepotul și ginerele său, protestantul William Henry de Orania. William și soția sa - fiica cea mare a lui Iacob-, Maria, au fost recunoscuți de parlamentul englez și scoțian ca rege și regină.

Cum ei nu au avut copii, sora mai mică a Mariei, Anna, a fost desemnată moștenitoare prezumptivă.^[1]

Anne era căsătorită cu Prințul George al Danemarcei și Norvegiei, și în cei șase ani de căsătorie Anne fusese însărcinată de șase ori însă nici unul dintre copii nu a supraviețuit. La 24 iulie 1689, la 5 a.m., Anna a născut un fiu. Potrivit obiceiului în cazul nașterii potențialilor moștenitori la tron, la naștere au participat mai mulți martori, regele și regina și "mare parte dintre persoanele de calitate de la curte" au fost prezente.^[2] Trei zile mai târziu, nou-născutul a fost botezat William Henry după unchiul său, regele William. Regele, care a fost și unul dintre nașii, l-a declarat Duce de Gloucester.^[3]

Gloucester era al doilea în linia de succesiune la tron, după mama sa și, pentru că asigura succesiunea protestantă, el a reprezentat speranța susținătorilor revoluției.^[4] Oda The Noise of Foreign Wars, atribuită lui Henry Purcell, a fost scrisă pentru a-i celebra nașterea.^[5] Susținătorii lui Iacob vorbrau de Gloucester ca de "un uzurpator bolnăvicios și condamnat".^[4]

În ciuda faptului că a fost descris drept un "vioi băiat curajos",^[6] Gloucester s-a îmbolnăvit de convulsii la vârsta de trei ani, așa că mama lui l-a mutat la Casa Craven din Kensington, în speranța ca aerul din jur să aibe un efect benefic asupra sănătății sale.^[7] Convulsiile lui erau probabil simptome pentru meningită, probabil contractată la naștere și care au dus la hidrocefalie.^[8] Potrivit obiceiului în cazul aristocraților, Gloucester a fost plasat în grija unei guvernante, Lady Fitzhardinge,^[9] și a fost alăptat de o doică mai degrabă decât de mama lui.

Ca parte a tratamentului, Gloucester era condus afară în fiecare zi într-o mică caleașcă deschisă, trasă de ponei Shetland, pentru a maximiza expunerea sa la aerul carierelor de pietriș.^[10] Eficacitatea tratamentului a depășit așteptările și Prințesa Anne și Prințul George au cumpărat în 1690 o reședință permanentă în zonă, Casa Campden, un conac iacobin.^[11] La Casa Campden el s-a împrietenit cu asistentul Jenkin Lewis, ale cărui memorii în legătură cu Ducele este o sursă importantă pentru istorici.

De-a lungul vieții sale, Gloucester a suferit de o "friguri" recurente, care au fost tratat de către medicul său, John Radcliffe, cu doze regulate de o forma timpurie de [chinină]]. Tratamentul nu era agreat de Prinț și de obicei era vomitat.^[12] Probabil ca urmare a hidrocefaliei, el a avut un cap extins, pe care chirurgii îl străpungeau intermitent pentru a extrage lichid.^[13] El nu putea să meargă în mod corespunzător și se poticnea.^[14] La aproape de cinci ani, Gloucester a refuzat să urce scările fără doi însoțitori care să-l țină, Lewis dând vina pe asistentele indulgent care-l răsfățau pe băiat. Tatăl său l-a bătut cu vergeaua până când a fost de acord să meargă singur.^[15] Pedeapsa corporală era ceva obișnuit în acele timpuri și un astfel de tratament nu ar fi fost considerat dur

Portret de Edmund Lilly al Prințului William purtând Ordinul Jartierei, c.1698

El nu a vorbit în mod corect până la vârsta de trei ani,^[17] și, în consecință începerea educației lui a fost amânată cu un an.^[18] Reverendul Samuel Pratt, un absolvent Cambridge, a fost numit tutorele Ducelui în 1693.^[9] A avut parte de lecții concentrate de geografie, matematică, latină și franceză.^[19] Pratt a fost un inamic a lui Jenkin Lewis, și au fost în dezacord în mod frecvent asupra modului în care ar trebui educat Gloucester.^[9] Lewis a rămas însoțitorul preferat al lui Gloucester deoarece, spre deosebire de Pratt, el era informat în chestiunile militare și, prin urmare, putea să-l ajute cu "Horse Guards",^[20], o armată în miniatură care consta în copiii locali.^[21] În doi ani începând cu 1693, dimensiunea armatei a crescut de la 22 la 90 de băieți.

Prințesa Anne nu era în relație foarte bună cu sora și cu cumnatul ei, William și Mary, și fără tragere de inimă a acceptat sfatul prietenei ei, Contesa de Marlborough, că Gloucester ar trebui să-și viziteze regulat mătușa și unchiul și să obțină bunăvoința lor.^[22] În încercarea de a vindeca ruptura, Anne i-a invitat pe rege și pe regină să vadă mica armată "Horse Guards" a lui Gloucester.^[23] După ce au urmărit desfășurarea băieților la Palatul Kensington, regele i-a lăudat și a făcut o vizită la Casa Campden a doua zi.^[24]

Gloucester a crescut aproape de mătușa și unchiul său: regina i-a cumpărat cadouri în mod regulat de la magazinul său preferat de jucării. Moartea ei în 1694 a dus la o reconciliere superficială între Anne și William, care a prilejuit o mutare la Palatul St. James din Londra.^[25]

La aniversarea de șapte ani, Gloucester a participat la o ceremonie la capela Castelului Windsor unde a fost investit cavaler al Ordinului Jartierei. Gloucester s-a îmbolnăvit în timpul banchetului de după ceremonie și după ce s-a vindecat a mers la vânătoare la căprioare în marele parc al castelului Windsor unde a sângerat. Prințesa Anne i-a scris contesei de Marlborough: "Băiatul meu continuă foarte bine și arată mai bine, cred, ca niciodată în viața lui; adică e mai sănătos, pentru că, deși îl iubesc foarte mult nu mă pot lăuda cu frumusețea lui".^[26]

În 1697, Parlamentul a acordat regelui William 50.000 £ pentru a organiza o gospodărie pentru Ducele de Gloucester; regele a deblocat 15.000 £ păstrând diferența pentru el.^[27] Stabilirea gospodăriei care a început în 1698 a reînviat dușmănia de moarte dintre Anne și William.^[28] William a fost determinat să limiteze implicarea Annei și l-a numit ca preceptor pentru Gloucester, împotriva dorinței mamei sale, pe episcopul de Salisbury, Gilbert Burnet.

Burnet îi preda lui Gloucester timp de mai multe ore odată pe subiecte cum ar fi constituții feudale ale Europei și legea înainte de momentul creștinismului.^[29] De asemenea, el l-a încurajat să memoreze date și fapte de inimă.^[29] Miniștrii guvernului au inspectat progresul academic al lui Gloucester la fiecare patru luni, găsindu-se "uimiți" de "memoria lui minunată și judecata bună".^[29] Mica lui armată din copilărie a fost desființată, iar regele William l-a numit comandantul de onoare al unui regiment real de olandezi.^[30] În 1699, el a participat la procesele din Camera Lorzilor unde Lord Mohun și Lord Warwick au fost acuzați de crimă. Mohun a fost achitat; Warwick a fost găsit vinovat de omor prin imprudență, dar a scăpat de pedeapsă invocând privilegiul rangului de nobil.

Portret de Sir Godfrey Kneller, c. 1698

Cum se apropia aniversarea de 11 ani, lui Gloucester i-au fost atribuite vechile apartamente ale reginei Maria la Palatul Kensington. La petrecerea de ziua lui de la Palatul Windsor, la 24 iulie 1700, el s-a plâns de o oboseală bruscă, dar inițial s-a crezut că s-a încălzit în timpul dansului.^[32] Până la căderea nopții, el suferea de durere de gât și frisoane, urmate de o migrenă și febră mare a doua zi.^[32][33] Medicul Hannes n-a sosit până pe 27 iulie. Imediat i-a luat sânge însă starea lui a continuat să se înrăutățească. A doua zi Gloucester a dezvoltat o erupție cutanată și a suferit o criză de diaree. Un al doilea medic, Gibbons, a sosit în dimineața zilei de 28, urmat de Radcliffe în seara aceleiași zile.^[33]

Medicii nu au putut conveni asupra unui diagnostic.^[32] Radcliffe a crezut că avea scarlatină, în timp ce ceilalți au considerat că era variolă.^[34] Lui Gloucester i s-a luat din nou sânge, lucru la care Radcliffe a obiectat puternic. El a spus colegilor săi: "s-ar putea să-l fi distrus și terminat".^[34] El a prescris fiole, dar nici acestea n-au fost eficiente. Anne, care a petrecut o zi și o noapte lângă patul fiului ei, era atât de extenuată și întristată încât a leșinat.

Cu toate acestea, pe la mijlocul zilei de 29 iulie, Gloucester respira mai ușor și durerile de cap s-au diminuat, ceea ce a dus la speranța că-și va reveni. Îmbunătățirea a fost trecătoare și în aceea seară el a fost "luat cu un fel de convulsii de respirație, un defect la înghițire și o privare totală de orice simț".^[33] Prințul William a murit aproape de 1 a.m. la 30 iulie 1700, cu ambii părinți lângă el. În cele din urmă, medicii au decis cauza morții a fost "o febră malignă".^[33]

Blazonul Prințului William, Duce de Gloucester

O autopsie a relevat umflarea severă a ganglionilor limfatici de la nivelul gâtului și o cantitate anormală de lichid în ventriculii creierului său: "patru uncii și jumătate de umoare limpede au fost scoase".^[33] Un diagnostic modern este că Gloucester a murit de faringită acută bacteriană asociată cu pneumonie. Dacă ar fi trăit, totuși, este aproape sigur că prințul ar fi cedat la complicații de la hidrocefalia sa.^[33]

Regele William, care se afla în Olanda, i-a scris lui Marlborough, "Este o pierdere atât de mare pentru mine precum și pentru Anglia, încât inima mea se sfărâmă în bucăți".^[35] Anne îndurerată s-a închis în cameră. În timpul serii a fost dusă în grădină "pentru a-i devia gândurile melancolice".^[33]

Moartea lui Gloucester a determinat o criză de succesiune, mama sa fiind singura persoană rămasă în linia protestantă la tron stabilit de legea din 1689.^[32] Deși Anne a avut alte zece sarcini după nașterea lui Gloucester, toate au eșuat sau au dus la copii care au murit în primele ore după naștere. Parlamentul englez nu voia ca tronul să revină catolicilor, așa că a trecut Actul de Succesiune în 1701, care stabilea că tronul va reveni unei verișoare a regelui Iacob, Sofia, Electoare de Hanovra și moștenitorilor ei protestanți.^[36]Anne i-a succedat regelui William în 1702, și a domnit până la moartea ei, la 1 august 1714. În acel moment Sofia murise cu câteva săptămâni mai înainte așa că fiul Sofiei, George a urcat pe tron ca primul monarh britanic din Casa de Hanovra.

Prințul William

Duce de Gloucester

·         1720: Louisa Ulrika a Prusiei (suedeză Lovisa Ulrika; germană Luise Ulrike) (24 iulie 1720 - 16 iulie 1782) a fost regină a Suediei în perioada 1751-1771 ca soție a regelui Adolf Frederick al Suediei și regină-mamă a regilor Gustav al III-lea al Suediei și Carol al XIII-lea al Suediei.

Louisa Ulrika a fost fiica lui Frederick William I al Prusiei și a soției lui Sophia Dorothea de Hanovra și sora mai mică a lui Frederick cel Mare. A primit numele suedez Ulrika datorită nașei sale, regina Ulrika Eleonora a Suediei.

La 18 august/29 august 1744, la Palatul Drottningholm, Ulrika s-a căsătorit cu Adolf Friedrich von Holstein-Gottorp, care fusese numit Prinț Moștenitor al Suediei în 1743 și după accesiunea sa la tron a domnit ca regele Adolf Frederick al Suediei. Ea a fost recomandată ca mireasă de către Împărăteasa Elisabeta a Rusiei. Totuși, la început, sora Ulrikăi, Prințesa Anna Amalia a Prusiei a fost luată în considerare, deoarece fratele ei avertizase că Louisa Ulrika era prea ambițioasă pentru a fi o regină bună într-o monarhie fără putere, așa cum era Suedia în timpul Frihetstiden. Fratele ei, regele Frederik a spus că Louisa Ulrika era "arogantă, temperamentală și intrigantă" în timp ce Amalia era "mai potrivită"; s-a sugerat că hotărârea lui Frederik a fost pronunțată deoarece el credea că Amalia era mai ușor de controlat ca agent prusac decât mult mai dominanta Louisa Ulrika. Însă reprezentanții suedezi au preferat-o pe Ulrika.

Atunci când a ajuns în Suedia, în 1744, Louisa Ulrika a fost primită cu mare entuziasm cu speranța că va rezolva problemele succesiunii și și-a câștigat popularitate cu frumusețea ei și cu nașterea copiilor; nici un copil nu se născuse în Casa regală suedeză în ultimii 50 de ani.

La sosire, a primi în dar Palatul Drottningholm, unde a locuit împreună cu curtea ei. Era descrisă ca fiind frumoasă, cultivată și interesată de știință și cultură însă și extrem de mândră și arogantă, ceea ce a făcut-o din ce în ce mai plăcută în timp.

Curtea cuplului de prinți moștenitori, numită "Tânăra Curte", se amuza cu picnicuri și teatru. Tânăra Curte era influențată puternic de contele Tessin. Contele Carl Tessin a escortat-o pe Ulrika în Suedia iar el și soția lui au avut o mare influență asupra ei în primii ani. Prințului Adolf Frederick nu i-a păsat niciodată prea mult de Tessin însă în 1745, contele Tessin a fost numit mareșal al curții regale iar mai târziu guvernator al fiului lor; Contesa Ulla Tessin a fost numită Prima Doamnă de Onoare. Tessin era în spatele multor surprize și aranjamente de amuzament pentru Tânăra Curte.

În timp ce era prințesă moștenitoare, au existat zvonuri că ar fi avut o aventură cu contele Tessin. Acest lucru nu a fost adevărat: mai târziu, fiul ei Gustav al III-lea a replicat acestor zvonuri că deși contele a fost îndrăgostit de ea, sentimentele au fost unilaterale.

Deja ca prințesă moștenitoare era activă din punct de vedere politic. Idealul ei politic era monarhia absolută și i-a displăcut constituția Suediei din momentul în care i-a fost explicată. De asemenea, i-a displăcut sistemul juridic. Era înconjurată de nobili loiali de la Partidul Hats și inițial s-a aliat cu ei în ambiția sa de a restaura puterea tronului regal dar de-a lungul anilor a început să adune adepți din toate partidele. După nașterea primului fiu în 1746 ea și prințul moștenitor au adunat adepți și de la Partidul Caps. A învățat suedeza și a vizitat câțiva membri marcanți din Partidul Caps. Parlamentul a votat pentru alianța dintre Suedia, Prusia și Franța în același an.

Louisa Ulrika a Prusiei de Lorens Pasch cel Tânăr.

În 1751 Louisa Ulrika a devenit regină. A revitalizat curtea regală care a fost neglijată în timpul domniei regelui Frederick I și a înființat teatru la Palatul Drottningholm. Interesul ei pentru teatru era în întregime sub influență franceză și a întrerupt dezvoltarea teatrului național suedez de la Bollhuset înlocuindu-l cu teatru francez, cu trupa Du Londel.

În principal Ulrika este amintită în Suedia pentru fondarea în 1753 a Academiei Regale Suedeze de Litere, Istorie și Antichitate (Witterhetsakademin). A fost patroana științelor și artelor, un protector al muncii oamenilor de știință cum ar fi Carl von Linné sau artiști ca pictorița Ulrika Pasch și poeta Hedvig Charlotta Nordenflycht. "Adoptarea" lui Gustav Badin în 1757 a fost privită ca un experiment științifică.

Anul 1754 a fost anul înstrăinării de contele Tessin. În 1751 părea că el căzuse din grații iar Tesiin i-a scris că ea n-a mai discutat politică cu el de mult timp. Cu un an înainte Tessin o convinsese să aprobe logodna dintre fiul lui cel mare și o prințesă daneză când ea însăși prefera o altă mireasă. Prințul moștenitor Gustav a scris în 1769 că Tessin i-a făcut reginei "sugestii care sunt departe de respectul datorat unui suveran". Regele l-a surprins pe Tessin în genunchi înaintea reginei iar contele și contesa Tessin și-au pierdut poziția.

Imediat ce a devenit regină în 1751 Ulrika a început pregătirile pentru răsturnarea parlamentului. Jurământul de respectare a constituției pe care l-a făcut soțul ei la urcarea pe tron a fost o mare durere pentru ea. Încercarea ei pentru o revoluție regală a fost împiedicată în 1756. În același an, Suedia a intrat în război împotriva fratelui ei, lucru la care ea s-a opus. Cu toate acestea ea a rămas o figură dominantă, cu numeroase certuri cu guvernul de-a lungul anilor. În 1763 guvernul a rugat-o să-i scrie fratelui ei, regele Prusiei, în scopul de a preveni ca provincia suedeză Pommerania să fie anexată Prusiei după războiul de șapte ani, lucru pe care ea l-a făcut cu o mare putere de convingere. Ca semn de gratitudine pentru acest act, guvernul i-a plătit datoriile, ceea ce a făcut posibil ca ea să-și folosească banii pentru a influența votul din parlament prin mită; acesta era planul ei—dorea să schimbe constituția prin acestă metodă.

După 1766, tentativele ei au eșuat iar activitatea ei politică s-a sfârșit; în 1766-1771 opoziția anti-parlamentară privea la fiul ei Prințul Moștenitor Gustav în locul ei. Relația cu fiul ei a devenit tensionată. Dorea ca Prințul Moștenitor să se căsătorească cu nepoata ei, Philippine de Brandenburg-Schwedt, fiica surorii sale favorite însă a trebuit să aprobe logodna cu Sophia Magdalena a Danemarcei împotriva dorinței ei. A fost și mai nemulțumită atunci când căsătoria a avut loc, în 1766. În timpul afacerii din 1768, când regele a fost nevoit să abdice, regaliștii, pentru prima dată, s-au întors spre fiul ei.

Aroganța ei, opiniile sale politice și conflictele cu parlamentul au făcut-o din ce în ce mai puțin iubită în timpul domniei soțului ei.

În 1771, când regele a murit ea a devenit regina mamă. În momentul morții regelui, Louisa Ulrika era foarte nepopulară în Suedia. În 1772, fiul ei, noul rege a avut succes acolo unde ea a eșuat în 1756, răsturnarea democrației și reinstalarea monarhiei absolute, ceea ce a însemnat o mare satisfacție pentru ea. În momentul loviturii de stat era la Berlin împreună cu fiica ei. Când fratele ei i-a scris că țările vecine vor să atace Suedia, ea i-a răspuns că va apăra provincia Pomerania împotriva lui cu propriul sânge.

Nu s-a împăcat niciodată cu poziția de regină-mamă iar ultimii ani și i-a petrecut în amărăciune. Se aștepta să fie adevăratul conducător din spatele tronului iar atunci când fiul ei a precizat că va conduce independent de ea, relația lor s-a înrăutățit. În 1772 el a împiedicat planurile ei de a-și căsători cel de-al doilea fiu, Carol cu Philippine de Brandenburg-Schwedt; în 1774 Carol s-a căsătorit cu Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp și Gustav i-a plătit datoriile mamei sale cu condiția ca aceasta să-și stabilească curtea separat la Fredrikshof. În 1777 a fost forțată să vândă Palatul Drottningholm fiului ei Gustav. N-a fost apropiată de nici una dintre nurorile sale, numind-o pe Sophia Magdalena "rece și timidă" iar pe Hedwig Elizabeth Charlotte "cochetă".

În 1777-78, conflictul cu fiul ei a izbucnit iar Ulrika a fost figura centrală într-un mare scandal de succesiune privind legitimitatea prințului moștenitor. În 1777, fiii ei mai mici au vizitat-o. Ei au susținut că toate femeile de la curte aveau un iubit cu excepția mamei lor deși ei nu credeau că ar fi cineva care ar spune "nu". Fiii ei au întrebat-o dacă a auzit zvonurile legate de aventura Sophiei Magdalena cu Fredrik Munck. Ulrika s-a supărat și i-a ordonat prințului Carol să investigheze care este adevărul. Carol a vorbit cu Munck, Munck a vorbit cu Gustav, Gustav a vorbit cu Carol care a susținut că totul a fost din vina reginei mamă. Regina mamă și fiul ei s-au certat puternic. Când fiul regelui s-a născut în 1778, toată lumea a crezut că este fiul lui Munck. Un mare scandal a izbucnit iar regele chiar și-a amenințat mama cu exilul în Pomerania. În urma conflictului, copiii ei mai mici, Frederick și Sofia Albertina au fost de partea ei.

Ulrika a fost obligată să facă o declarație oficială în care și-a retras acuzațiile; a fost o repetare a umilințelor ei din 1756. declarația a fost semnată de toți membrii adulți ai casei regale cu excepția cuplului regal. Relația cu Gustav n-a fost reparată niciodată.

Louisa Ulrika a Prusiei

Regină a Suediei

Louisa Ulrika, regină a Suediei, pictură de Antoine Pesne, c. 1744

* 1759: Victor Emmanuel I (24 iulie 1759 – 10 ianuarie 1824) a fost Duce de Savoia și Rege al Sardiniei din 1802 până în 1821.

Victor Emmanuel I

·         1783: Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco, cunoscut mai mult ca Simón Bolívar (n. 24 iulie1783, Caracas, Venezuela - d. 17 decembrie, 1830, Santa Marta, Columbia) a fost conducătorul unor mișcări de independență în America de Sud, numite uneori „Războiul lui Bolívar”. 

Simón Jose Bolívar Antonio de la Santisima Trinidad, copilul lui don Juan Vicente Bolívar (1726 - 1786), colonel de armată și al donei Maria Conception Palacios, s-a născut în Caracas la 24 iulie 1783, fiind cel ce va duce mai departe neamul întemeiat de primul Bolívar venit în Lumea Nouă în 1590. Simón Jose Bolívar a moștenit o avere însemnată de plantații de trestie de zahăr, case, ferme, moșii și sclavi, avere strânsă de strămoșii săi care toți au fost venezueleni influenți în corpul de funcționari ai monarhiei spaniole.

La nașterea sa, tatăl său avea vârsta de 47 ani de ani. Simón Jose Bolívar era băiatul cel mai mic și toți i se supuneau, dar la vârsta de 3 ani își va pierde tatăl iar la 10 mama, amândoi secerați de TBC.

Până la 10 ani a fost răsfățat și iubit cu pasiune; mama lui considerând că o asemenea avere nu-l obliga pe Simón să aibă prea multe cunoștințe de gramatică ori matematică, îi angajează un profesor - Simón Rodriguez care caută să-i stimuleze aptitudinile, înclinațiile sau dorințele lui firești după metoda filozofului francez Jean Jacques Rousseau. Singurele cărți pe care le-a predat elevului său au fost Robinson Crusoe de Daniel Defoe și Viețile paralele ale lui Plutarh.

După moartea mamei, se termină copilăria prințului creol: surorile lui Juana și Maria Antonia se căsătoriseră cu un an înainte, bunicul Feliciano Palacios murise tot atunci, iar el și fratele său mai mare rămân în grija mătușii Josefa și a unchiului Pedro Palacios. Șocat de dispariția iubitei mame, copilul cade în tristețe și slăbește; pentru a micșora șocul pierderii, tutorii îl trimit cu profesorul său la țară, la moșia San Mateo în valea Araqua. Va rămâne aici până la 15 ani; copilul răsfățat devine un tânăr bărbat cu inteligența ascuțită, fire bună, sensibil și cu simțul dreptății, modest, simplu, intuitiv și meditativ.

Se pare că tocmai acești ani petrecuți în natură au împiedicat bacilul T.B.C. să-l ucidă înainte de a ajunge la pubertate.

Conștienți că în ciuda averii sale, Simón nu era decât un sălbatic, necunoscător al ortografiei, preceptelor filozofice ale lumii de rangul său și bunelor maniere, dar era un Bolívar, unchii săi Esteban și Pedro Palacios îl cheamă la ei în Madrid. Pleacă spre târziu și locuiește în casa unchilor săi care-l introduc în cercul aristocraților creoli. În contact cu viața de Curte, prințul creol înțelege carențele sale educative și cere ajutorul marchizului de Ustariz, om cult originar din Caracas, care-i dezvăluie operele lui Homer, Vergiliu, Horațiu, Dante, Cervantes.

Simón Bolívar devine un autodidact ce studiază gramatica, filozofia, citește poezie și învață să respecte conveniențele sociale și să scrie fără greșeli de ortografie.

În trepidantul ritm al vieții madrilene, la 17 ani, se îndrăgostește de Maria Teresa Josefa Antonia Jaquina Rodriguez del Toro y Alaysa, fata unui bogat venezuelean. Timp de 20 luni idila lor romantică devine serioasă și pe 30 noiembrie 1800, Simón Bolívar cere consimțământul și autorizația pentru a se căsători.

Pentru că răspunsurile întârzie câteva luni, Bolívar pleacă la Bilbao și apoi la Paris, fapt foarte important ce-i va influența evoluția militară; la Paris asistă la proclamarea lui Napoleon ca prim consul.

După luni de așteptare, în mai 1802 Simón și Teresa se căsătoresc la Madrid, apoi pleacă împreună la Caracas și San Mateo. Fericirea de cuplu durează doar până în 23 ianuarie 1803, când Teresa moare de friguri.

Văduv la 20 ani și stăpân al unei imense averi, Simón Bolívar jură să nu se mai însoare niciodată, ce va și face și se întoarce la Madrid. Mai târziu, va spune că moartea Teresei a fost cea care l-a transformat din bogatul latifundiar în generalul Bolívar.

După ce durerea s-a alinat, bărbatul din el iese la iveală: se duce la Paris și, în saloanele aristocrației cunoaște pe Fanny de Villars, soția unui colonel, căreia ii va deveni amant. Tot aici cunoaște și are lungi discuții cu madame de Staël, madame de Recamier, fizicianul Gay-Lussac, geograful Alexander Humboldt, botanistul Aimé Bonpland. Este la Paris și primește invitația de a asista la încoronarea lui Napoleon, dar nefiind de acord cu transformarea acestuia din revoluționar în Cezar, refuză să ia parte.

Modul de viață a lui Simón Bolívar în Paris îi afectează sănătatea. Se întâlnește cu fostul său profesor Simón Rodriguez și la îndemnul medicilor, face o călătorie prin Franța, Italia, Olanda, Germania. Sănătatea se reface, starea de spirit se îmbunătățește, iar întâlnirea și discuțiile avute la Roma și Neapole cu baronul von Humboldt vor avea mare însemnătate pentru viitorul lui Bolívar.

Portret al Eliberatorului

Simón Bolívar

* 1796: Georg Karl Frederick (24 iulie 1796 – 3 august 1853) a fost Duce de Saxa-Altenburg.

A fost al patrulea dar al doilea fiu care a atins vârsta adultă al lui Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen și al Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Mama lui a fost sora reginei Louise a Prusiei și a Marelui Duce Georg de Mecklenburg.

Georg i-a succedat fratelui său Joseph ca Duce de Saxa-Altenburg când acesta a abdicat în 1848.

La 7 octombrie 1825, la Ludwigslust, Georg s-a căsătorit cu Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin (1803-1862), fiică a lui Frederick Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin și a Marii Ducese Elena Pavlovna a Rusiei.

Marie Louise și Georg au avut trei copii:

1. Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 16 septembrie 1826 – d. Altenburg, 7 februarie 1908); căsătorit cu Prințesa Agnes de Anhalt-Dessau.
2. Prințul Albrecht Frederick August (n. Hildburghausen, 31 octombrie 1827 – d. Ludwigslust, 28 mai 1835).
3. Prințul Moritz de Saxa-Altenburg (n. Eisenberg, 24 octombrie 1829 – d. Arco, Italia, 13 mai 1907); căsătorit cu Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen.

Georg, Duce de Saxa-Altenburg

·         1802: Alexandre Dumas (tatăl), scriitor francez (d. 1870). Printre creaţiile sale, cunoscute în întreaga lume, se numără romanele „Cei trei muschetari” si „Contele de Monte-Cristo”. A murit la data de 5 decembrie 1870, în localitatea Puys (Seine-Maritime). În 2002, corpul său a fost mutat în Panteonul din Paris, alaturi de alte mari personalitati ale Frantei.

·         1803: S-a născut compozitorul Adolphe Charles Adam (baletele “Giselle”, “Corsarul") (m. 3 mai 1856)
* 1817: Adolf I, Mare Duce de Luxembourg (Adolph/Adolf Wilhelm August Karl Friedrich of Nassau-Weilburg; 24 iulie 1817 – 17 noiembrie 1905) a fost ultimul Duce de Nassau și al patrulea Mare Duce de Luxemburg.

Adolph von Nassau-Weilburg, litografie de von Josef Kriehuber, 1835

A fost fiul lui Wilhelm, Duce de Nassau (1792–1839) și a primei lui soții, Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen. Sora vitregă a lui Adolphe, Sofia de Nassau, s-a căsătorit cu regele Oscar al II-lea al Suediei.

Adolf a devenit Duce de Nassau la 20 august/30 august 1839, după decesul tatălui său. A susținut imperiul austriac în războiul austro-prusac din 1866. După înfrângerea Austriei, Nassau a fost anexată Prusiei iar el și-a pierdut tronul la 20 septembrie 1866.

În 1879, nepoata lui Adolf, Emma de Waldeck și Pyrmont, fiica unei alte surori vitrege a lui Adolf, s-a căsătorit cu ruda sa îndepărtată, regele Wilhelm al III-lea al Olandei. În 1890, singura lor fiică, Wilhelminai-a succedat la tronul Țărilor de Jos după decesul tatălui ei însă a fost exclusă de la succesiunea Luxemburgului de Legea Salică. Marele Ducat de Luxemburg care a fost legat de Țara de Jos din 1815 a trecut rudelor îndepărtate ale familiei regale olandeze - detronatul Duce Adolf - la 23 noiembrie 1890 potrivit pactului familiei Nassau. Actualul Mare Duce de Luxemburg este descendent a lui Adolf.

La 31 ianuarie 1844, Adolf s-a căsătorit la St. Petersburg cu Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei, nepoată a împăratului Nicolae I al Rusiei. Elisabeta a murit la mai puțin de un an de la căsătorie, la naștere; avea 19 ani.

La 23 aprilie 1851, el s-a recăsătorit la Dessau cu Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau, fiica lui Friedrich, Prinț de Anhalt-Dessau. Împreună au avut cinci copii, dintre care doar doi au ajuns la vârsta de 18 ani și au devenit prinț și prințesă de Luxemburg:

• William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg (1852–1912)
• Prințul Friedrich Paul Wilhelm de Nassau (1854–1855)
• Prințesa Marie Bathildis de Nassau (1857–1857)
• Prințul Franz Joseph Wilhelm de Nassau (1859–1875)
• Prințesa Hilda Charlotte Wilhelmine (1864–1952), căsătorită cu Friedrich al II-lea, Mare Duce de Baden.

În 1892, Marele Duce Adolf i-a conferit titlul ereditar de Conte de Wisborg nepotului său suedez, Oscar, care și-a pierdut titlurile suedeze după ce s-a căsătorit fără apobarea tatălui său.

Adolf

·         1840: Avram Goldfaden, poet, dramaturg și actor rus de origine evreiască (d. 1908)
* 1856: Charles Émile Picard (24 iulie 1856 - 11 decembrie 1941) a fost un matematician francez și membru al Academiei Franceze.

Absolvent al École polytechnique, al École normale supérieure și al Facultății de Științe din Paris, în 1877 obține doctoratul în matematică. În anul următor, devine profesor la ultimele două instituții menționate.

În 1881 se căsătorește cu Marie, fiica profesorului său, Charles Hermite.

În 1885 îl înlocuiește pe Jean-Claude Bouquet la catedra de calcul diferențial și integral în cadrul Facultății de Științe. În 1897, la retragerea socrului său, preia catedra de algebră superioară și geometrie superioară, funcție pe care o deține timp de 34 de ani, până la retragerea sa, în 1931.

Charles Émile Picard

Charles Émile Picard

·         1857: Henrik Pontoppidan, scriitor danez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (d. 1943). Marea sa trilogie Pământul făgăduinței, este  o veritabilă frescă socială în care, printre evidente influențe autobiografice, se distanțează  de orice idealizare a țăranului, de tip rousseau-ist sau tolstoian. 

·         1856: Émile Picard, matematician francez (d. 1941)

·         1858:  Jenő Ábel, scriitor, filolog și profesor universitar maghiar (d. 1889)

·         1860: Emile Charles Achard, medic francez, membru de onoare al Academiei Române (d. 1944)

·      1860 - S-a născut Alfons Mucha, desenator și pictor ceh (d. 1939)

·         1860: Prințesa Viktoria Elisabeth Auguste Charlotte a Prusiei, Ducesă de Saxa-Meiningen (n. 24 iulie 1860, Potsdam – d. 1 octombrie 1919, Baden-Baden), a fost cel de-al doilea copil al lui Frederic al III-lea al Germaniei și al Victoriei, Prințesă Regală. Ea era nepoata Reginei Victoria prin mama ei.
În copilărie, Charlotte s-a dovedit a fi un copil agitat și nestăpânit; își rodea adesea unghiile și își rupea hainele de pe ea. Regina Victoria scria la un moment dat fiicei sale: „Spune-i Charlottei că m-am înfiorat când am auzit că își roade unghiile. Bunica nu iubește fetițele neascultătoare”. Pentru a o dezvăța de acest obicei i s-au cusut buzunarele și a fost pusă la colț cu mâinile legate la spate, dar aceste măsuri nu au avut nici un efect. Nu era o elevă silitoare; toate acestea au întristat-o pe mama ei. Bunicii ei materni—Kaiserul Wilhelm I și Regina Augusta—o iubeau, și era bună prietenă cu fratele ei mai vârstnic, viitorul împărat Wilhelm II.

Charlotte s-a logodit în 1876 cu vărul ei de-al doilea, Ducele Bernhard de Saxa-Meiningen, cu care s-a căsătorit pe 12 februarie 1878, la Berlin. Ei au avut o fiică, Feodora, născută pe 12 mai 1879. După nașterea Feodorei, Charlotte s-a implicat mai mult în viața mondenă de la Berlin. Feodora era îngrijită de dădace și servitoare când nu o vizita pe mama ei la castelul Friedrichshof. Charlotte împărtășea vederile politice conservatoare ale fratelui ei mai vârstnic și ale cancelarului Bismarck, ceea ce a constituit până în cele din urmă un alt motiv de disensiune cu mama ei, care favoriza o politică mai liberală.

În 1914, Prințul Bernhard a urmat la tron, după moartea tatălui lui, devenind Ducele Bernhard al III-lea de Saxa-Meiningen. Deși devenise ducesă, ea nu se va bucura pentru multă vreme de acest titlu, căci soțul ei va abdica la sfârșitul primului război mondial. Ea devenise foarte bolnavă între timp, și a murit pe 1 octombrie 1919, la 59 de ani. Teste medicale recente, folosind probe prelevate de la ea și de la fiica ei Feodora, care s-a sinucis în 1945, după o viață de suferință fizică, au revelat că ambele sufereau de porfirie, o boală congenitală pe care a avut-o stră-străbunicul ei matern, regele George al III-lea.

Prințesa Charlotte a Prusiei

Ducesă de Saxa-Meiningen

·         1864: Frank Wedekind, scriitor german (d. 1918)

·         1880: Ernest Bloch, compozitor elvețian naturalizat american (d. 1959)
* 1882: Traian Lalescu (n. 12 iulie 1882 (S.N. 24 iulie), București - d. 15 iunie1929, București) a fost un academician și matematician român, profesor universitar la București și la Timișoara. A fost primul rectoral Școlii Politehnice din Timișoara. Personalitate proeminentă a școlii matematice românești. Are contribuții în multiple domenii ale matematicii pure și aplicate. Este unul din fondatorii teoriei ecuațiilor integrale. A lăsat numeroase studii în domeniile ecuațiilor funcționale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii.

Bustul lui Traian Lalescu în fața Facultății de Mecanică a UPT.

Traian Lalescu era fiul unui funcționar de bancă, numit tot Traian Lalescu, bănățean originar din Cornea - județul Caraș-Severin, care a scris „Agenda băncilor populare și metodul de coeficient Lalescu”. Mama sa era, după părinți, ardeleancă. Profesia tatălui face ca familia să se stabilească la diverse adrese, astfel că micul Traian parcurge clasele primare la București, două clase de gimnaziu la Craiova, apoi termină gimnaziul la Roman și Liceul Internat din Iași.

Având o situație materială precară, este ajutat financiar de profesorii Andrei Ioachimescu, Gheorghe Țițeica, Ion Ionescu-Bizeț. Indiferent de situația materială el a fost un strălucit elev și premiantul de onoare al tuturor școlilor pe care le-a frecventat. Încă elev fiind, a fost remarcat ca un real talent în matematică prin contribuția sa la Gazeta Matematică. A studiat matematicile la Iași și la București, unde i-a avut ca profesori pe: Gheorghe Țițeica, Spiru Haret, Ermil Pangrati, Anton Davidoglu și Nicolae Coculescu.

În 1900 se situează pe primul loc al candidațiilor la Școala de Poduri și Șosele din București dar la care renunță la numai trei ani și se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din București, secția de Matematici unde studiază cu profesorii mai sus amintiți.

La 17 iunie 1903 obține licența în Matematici, după care intră ca profesor suplinitor la Institutul Pompilian și se pregătește pentru specializare. În 1905 pleacă la Paris ca să studieze, cu o bursă modestă din partea filantropului Vasile Adamachi și în 1908 și-a susținut, la Sorbona, teza de doctorat cu titlul Sur l’equation de Volterra. Aceasta lucrare va fi considerată prima contribuție de seamă în domeniul ecuațiilor integrale și îi va aduce stima marelui matematician Vito Volterra. Tot la Paris a obținut și diploma de inginer la Școala Superioară de Electricitate.

A militat pentru înființarea Școlii Politehnice din Timișoara al cărei prim rector (sau director) a fost în 1920.

A fost de asemenea deputat de Caransebeș. S-a ocupat în special de teoria ecuațiilor integrale și de aplicarea lor în rezolvarea unor probleme din teoria ecuațiilor diferențiale, aducând contribuții însemnate în acest domeniu.

A publicat în 1911 cel dintâi tratat din lume asupra ecuațiilor integrale, intitulat Introducere la teoria ecuațiunilor integrale.^[1]

A murit la 15 iunie 1929 la București. Din anul 1990 devine membru post-mortem al Academiei Române.

Printre prietenii săi apropiați s-au numărat pictorul Nicolae Tonitza, sculptorul Corneliu Medrea (care i-a sculptat bustul amplasat la intrarea în Politehnica din Timișoara) și pictorul Corneliu Baba pe care l-a găzduit pe când era student la Belle Arte și în talentul căruia a crezut, oferindu-i acestuia o odaie cu fața la răsărit, ca să aibă lumină când picta.

Lucrări de referință:

• Introducere la teoria ecuațiilor integrale" - (1911)
• Le problème ethnographique du Banat - (1919)
• Calculul algebric - (1924)
• Polinoame. Fracțiuni raționale
• Tratat de geometrie analitică - (1925)

Traian Lalescu

·         1886 - S–a născut actorul Mişu Fotino, fondator al Teatrului de Stat din Braşov. (m. 4 ianuarie 1970)

·         1894: Andrei Oțetea, istoric român, membru al Academiei Române (d. 1977)

·         1895: Robert Graves, poet și scriitor britanic (d. 1985)

·        1897 - S-a născut Amelia Earhart, pioner al aviaţie şi militantă angajată pentru drepturile femeii (dispărută la 2 iulie 1937 în Pacific).

Amelia Earhart – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Amelia Earhart (n. 24 iulie 1897, Atchison, Kansas – dispărută pe 2 iulie 1937 în Pacific) a fost un pioner în aviație și o militantă angajată pentru drepturile femeii. Amelia Earhart a atras asupra ei atenția presei internaționale la data de 17 / 18 iunie 1928 ca prima femeie pasageră care traversează cu avionul Oceanul Atlantic, fiind sărbătorită și declarată „femeia anului” devenind un idol feminin. La toate interviurile date, subliniază faptul că femeile nu sunt cu nimic mai prejos decât bărbații. În 1929 a contribuit la înființarea clubului piloților feminini „Ninety Nines”, cu scopul sprijinirii femeilor care vor să zboare cu avionul.

În anul 1931 s-a căsătorit cu scriitorul George P. Putnam (1887 – 1958), mentorul și admiratorul ei. Amelia s-a căsătorit cu oarecare rezerve, temându-se că familia îi va limita posibilitatea de a pilota. În anul 1932 a căutat să urmeze exemplul lui Charles Lindbergh, care a traversat singur la 20/21 mai 1927 Oceanul Atlantic, însă din cauza timpului nefavorabil și a unor probleme tehnice a trebuit să întrerupă zborul în Irlanda de Nord, neajungând la Paris.

Amelia, femeia care a traversat de două ori Atlanticul, a primit de la președintele american Herbert C. Hoover medalia de aur „National Geographic Society”. La primirea distincției ea a făcut următoarea remarcă laconică: „Unele detalii ale zborului sunt exagerate”. Ea s-a angajat mai departe pentru drepturile femeii și recunoașterea poziției acesteia în societatea americană. Au urmat o serie de zboruri peste Pacific, între Honolulu (Hawaii) și Oakland (California), sau solo de la Mexico City la Newark (New Jersey).

Înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, a dorit să facă înconjurul pământului la ecuator. După ce parcursese deja trei pătrimi din zborul planificat, a decolat la data de 2 iulie 1937 de la Lae (Noua Guinee) zburând spre insula Howland din Pacific, unde nu a mai sosit niciodată.

Amelia Earhart

* 1900: Zelda Sayre Fitzgerald (n. 24 iulie 1900 - d. 10 martie 1948) a fost o romancieră americană născută în Montgomery, Alabama, sub numele de Zelda Sayre, devenită faimoasă prin căsătoria cu binecunoscutul scriitor F. Scott Fitzgerald. Anii de celebritate au apărut odată cu succesul primei cărți publicate de soț, This Side of Paradise (1920).

Zelda provine dintr-o familie de șase copii, fiind cea mai mică dintre ei și astfel cea mai răsfățată. Încă din copilărie a manifestat o poftă de viață și o exuberanță ieșite din comun, având o personalitate activă. A urmat lecții de dans și balet, iar cursurile de balet au însoțit-o și pe perioada liceului. Anii de liceu au transformat-o pe Zelda Sayre într-o persoană populară, cu o viață socială bogată, prezența ei în societatea sudică fiind un eveniment constant.

Întâlnirea cu F. Scott Fitzgerald are loc într-un club de muzică country, la scurt timp după încheierea studiilor liceale. În ciuda afinității dintre ei, familia Zeldei îi prezintă acesteia posibilitățile financiare limitate pe care i le-ar putea oferi continuarea unei relatii cu F. Scott Fitzgerald. Cel mai important aspect este că scriitorul nu este capabil să întrețină o familie. În lumina acestor informații, relația dintre Zelda și Scott a continuat ca un simplu flirt nevinovat prin intermediul scrisorilor. Zelda se întâlnește în tot acest timp și cu alți bărbați, lucru care îl stimulează pe scriitor să muncească asiduu pentru a-și publica prima carte și a-și găsi o stabilitate financiară. În martie 1920, Scott îi scrie Zeldei că romanul său This Side Of Paradise va fi publicat, și o roagă să-l viziteze la New York pentru a aranja detaliile căsătoriei dintre ei doi.

Căsătoria dintre Zelda Sayre și F. Scott Fitzgerald are loc pe 3 aprilie 1920 în New York. Cuplul trăiește puțin în America și se mută ulterior în Europa, unde cercul social al scriitorului se extinde, pe când relația dintre cei doi se transformă și se răcește. Folosindu-se de conflictele dintre ei, Scott gaseste o noua sursa de inspiratie și chiar foloseste paragrafe din jurnalele soției sale pentru a-și desena eroinele romanelor. Zelda isi cauta noi activitati și se gandeste chiar la definirea unei identități artistice scriind articole și scurte nuvele. În tot aceste timp se folosește de balet ca formă de exprimare a sentimentelor sale și ajunge până la episoade de epuizare. Mariajul continuă în declin și cuplul se întoarce în America. Zelda este internată și iși va petrece anii de viață pictând și lucrând la două romane. Primul dintre acestea Save Me The Waltz va fi publicat în 1932 și descrie imaginea căsătoriei sale.

Zelda Fitzgerald

Zelda Fitzgerald la 17 ani

* 1901: Prințesa Sophie de Hohenberg (germană Sophie Fürstin von Hohenberg; 27 iulie 1901 – 27 octombrie 1990) a fost singura fiică a Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și a soției lui morganatice, Sofia, Ducesă de Hohenberg.

După asasinarea părinților ei, Sophie și cei doi frați ai ei, Maximilian și Ernst au fost luați în grija prietenului tatălui lor, Prințul Jaroslav von Thun und Hohenstein.

La 8 septembrie 1920 Sophie s-a căsătorit cu Contele Friedrich von Nostitz-Rieneck (1891–1973), fiul cel mare al lui Erwein Nostitz-Rieneck și al Amaliei Podstatzky-Lichtenstein.

Prințesa Sophie

Prințesă de Hohenberg

Prințesa Sophie von Hohenberg, ca. 1914.

* 1909: Costache Agafiței (n. 24 iulie 1909, Iași, România – d. 1 iunie 2002, Iași, România) a fost un pictor si grafician român. A fost cetățean de onoare al Municipiului Iași.
Costache Agafiței, născut la Iași în anul 1909, și-a făcut studiile de specialitate ca student al pictorilor Octav Băncilă și Gheorghe Popovici.^[1] A urmat cursurile Școlii de pictură de la Baia Mare. Ca student participă la Salonul Oficial de Artă, organizat de Ștefan Dimitrescu la Iași

Între anii 1930-2002 a participat la numeroase expoziții personale și de grup în Iași, București, Râmnicu Vâlcea, Lugoj și în alte locuri din țară.

• 1946 - expoziție personală la Ateneul Român, București
• 1966 - expoziție personală „30 de ani de activitate plastică”
• 1972 - expoziția „Omagiul lui Octav Băncilă”, împreună cu Miron Agafiței^[3] și Gabriela Agafiței^[4]
• 1976 - a 2-a expoziție la Ateneul Român, București, „Retrospectivă Costache Agafiței”
• 1994 - „Aniversarea a 85 de ani”, expoziție retrospectivă la Muzeul de Artă Iași (Sala Voievozilor).

A ocupat numeroase funcții: a fost custode al Pinacotecii ieșene (1941- 1949), director al Muzeului de Artă (1949-1958), cadru didactic la Facultatea de Arte Plastice (1963-1968), președinte al Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Iași (1958-1965).^[5]

A lucrat la restaurarea picturii cupolei Teatrului Național din Iași (1955-1956) împreună cu pictorul Nicolae Popa.

A realizat lucrări de pictură reprezentând ctitoriile lui Alexandru Lăpușneanu, în Complexul Muzeistic al Mănăstirii Slatina, județul Suceava.

Este inclus în „Enciclopedia Artelor plastice” de către profesorul și criticul de artă Anto Sepp din Estonia (în 18 octombrie 1987).

În noiembrie 2001 participă la expoziția Internațională de al Hangzhou - China cu lucrări de pictură.

Serviciul „Muzee și Monumente de pe lângă Consiliul de Miniștri București l-a numit vice-președinte al Colectivului pentru Monumente Istorice Iași, unde a depus o muncăde apărare și salvare a monumentelor isorice din Iași și împrejurimi.

Compoziții cu tematică istorică sunt lucrările „Hora Unirii”, „Portretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza” și „Intrarea lui Mihai Viteazu în Iași”.

Lucrările pictorului se găsesc în colecții particulare din Austria, Franța, Germania, Japonia, Israel, Canada și China.

În muzeele de artă din țară se găsesc la:

• Palatul Culturii, Iași
• Muzeul Unirii, Iași
• Muzeul Literaturii Române, Iași
• Academia Română, Filiala Iași
• Muzeul de Artă, Galați
• Muzeul de Artă, Bacău
• Muzeul de Artă, Baia-Mare
• Muzeul de Istorie Națională, București

·         1911 - S-a născut George Ivaşcu, critic şi istoric literar, publicist, fost director al revistei „România literară” (1971–1988) şi redactor–şef al revistei „Contemporanul” (1955–1971 (“Istoria literaturii române”, “Nicolae Filimon”, “Cumpăna cuvântului”) (m. 21 iunie 1988)

·         1911: Ernesto Sabato, scriitor argentinian (d. 2011)

·         1917 - S-a născut Robert Farnon, cântăreţ şi şef de orchestră canadian.

·         1920: Bella Abzug, politiciană americană, luptătoare pentru drepturile femeilor (d. 1998)

·         1921: Giuseppe di Stefano, tenor italian

·         1928 - S-a născut Lia Szasz, pictoriţă.

* 1931: Gheorghe Munteanu (n. 24 iulie 1931) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Suceava pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Gheorghe Munteanu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Polonă, Ungaria și Australia.

*1933: Jerzy Harasymowicz (n. 24 iulie 1933, Puławy – d. 21 august 1999, Cracovia) a fost un poet polonez.

Opere literare:

• Cuda (1956)
• Powrót do kraju łagodności (1957)
• Wieża melancholii (1958)
• Przejęcie kopii (1958)
• Genealogia instrumentów (1959)
• Mit o świętym Jerzym (1959)
• Ma się pod jesień (1962)
• Podsumowanie zieleni (1964)
• Budowanie lasu (1965)
• Pastorałki polskie (1966, 1980)
• Zielony majerz (1969)
• Madonny polskie (1969, 1973, 1977)
• Znaki nad domem (1971)
• Bar na Stawach (1972, 1974)
• Zielnik. Pascha Chrysta (1972)
• Polska weranda (1973)
• Małopolska (1973, 1975)
• Córka rzeźnika (1974)
• Żaglowiec i inne wiersze (1974)
• Barokowe czasy (1975)
• Banderia Prutenorum ... (1976)
• Polowanie z sokołem (1977)
• Cudnów (1979)
• Wiersze miłosne (1979, 1982, 1986)
• Z nogami na stole (1981)
• Wesele rusałek (1982)
• Wiersze na igrzyska (1982)
• Wiersze sarmackie (1983)
• Dronsky (1983)
• Złockie niebo cerkiewne (1983)
• Klękajcie narody (1984)
• Na cały regulator (1985)
• Lichtarz ruski (1987)
• Ubrana tylko w trawy połonin (1988)
• Za co jutro kupimy chleb (1991)
• Kozackie buńczuki (1991)
• W botanicznym. Wiersze zen (1992)
• Czeremszanik (1993)
• Zimownik (1994)
• Worożycha (1994)
• Samotny jastrząb (1995)
• Klasztor na księżycu (1996)
• Srebrne wesele (1997)

Jerzy Harasymowicz

·         1934: Alexandru Jula, interpret român de muzică ușoară (D. 3 iun 2018)

* 1938: Gelu Juncu (n. 24 iulie 1938) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Prahova pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Gelu Juncu a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Republica Populară Chineză.

·         1941 - S-a născut Barbara Jean Love, vocalistă americană (Friends Of Distinction).
* 1942: Josef ("Sepp") Holzer (n. 24 iulie 1942 în Ramingstein, Salzburg, Austria) este un fermier practicant al agriculturii naturale. Este totodată autorul mai multor cărți, lucrează pe plan național ca un activist al conceptului de permacultură, iar pe plan internațional este consultant pe probleme de agricultură naturală. Este totodată subiectul filmului Agricultorul rebel.^[1][2]

Provine dintr-o familie de fermieri. În anul 1962 a preluat ferma montană a părinților săi. Dezamăgit de metodele ortodoxe ale agriculturii, a început să  formeze propria abordare economică de mediu, numită ulterior ”Permacultura Holzeriană”.   

Gospodăria sa din Krameterhof se află în Alpii Austrieci, la o altitudine de 1100—1500 metri deasupra nivelului mării. Sepp Holzer este supranumit ”fermierul rebel”, deoarece  a insistat asupra metodelor sale în pofida amenzilor și chiar a pericolului întemnițării pentru propriile tehnici agricole, care presupun renunțarea la retezarea pomilor fructiferi (pomii neretezați rezistă presiunii stratului de zăpadă, pe când cei retezați se frâng sub greutatea lui). O altă metodă a sa, recunoscută azi pe plan mondial, este utilizarea suprafețelor acvatice pe post de  reflector pentru sporirea coeficientului de încălzire solară pasivă, precum și  folosirea microclimatului  creat prin dezgolirea rocilor montane în scopul extinderii zonei benefice  plantelor învecinate. A efectuat și numeroase cercetări aplicate. 

Wikipedia conține și alte articole despre persoane cu numele Holzer. 

Sepp Holzer a transformat ferma din Krameterhof, aflată în condițiile dificile ale unei agriculturi riscante, într-o gospodărie ecologică productivă și durabilă, cu costuri de muncă reduse și un sortiment larg al produselor de calitate, elucidate în activitatea științifică^[3] a lui Stefan Rotter de la Universitatea de economie din Viena. Ferma ocupă o suprafața de cca 50 hectare de livezi, include 70 rezervoare acvatice și estre, posibil, cel mai consecvent exemplu de implementare a principiilor permaculturii în lume. În prezent, ferma din Krameterhof este administrată de fiul lui Sepp Holzer, Jozef Andreas Holzer. Ferma este deschisă pentru turiști, aici sunt organizate ateliere de lucru privind permacultura («Permacultura Holzeriană»).

Din anul 2014 Sepp Holzer locuiește în propriul domeniu Holzer Hoff, la sudul Austriei, organizat tot în conformitate cu  principiile sale proprii. Acesta este deschis pentru excursii.  Sepp Holzer își continuă activitatea de instruire și consultanță pe plan mondial.

·         1942 - S-a născut în Germania (Burt) Heinz, basist şi vocalist britanic (Tornados).
* 1946: Lucian Iliescu (n. 24 iulie 1946) este un senator român, ales în 2012.

·         1946 - S-a născut Alan Whitehead, baterist britanic (Marmalade).

·         1946: Neith Nevelson, (născută la 24 iulie 1946, New York City), este un artist american, cel mai bine cunoscută pentru picturile sale cu cai, femei nud și fețe masculine

Născută într-o familie de artiști, Neith (fiind numită după o zeitate egipteană) a fost nepoata sculptoriței Louise Nevelson (1899 - 1988) și este fiica sculptorului Mike Nevelson, respectiv a designerului de textile Susan Nevelson.

Nevelson a crescut în Florența, Italia și a început să picteze la vârsta de doi ani. Copilăria și-a petrecut-o la Florența și la New York City, iar ca adolescentă s-a mutat la New York, unde a locuit cu bunica sa în atelierul acesteia.^[2] Din 1977, Neith a locuit în Coconut Grove din sudulFloridei.

·         1946 - S-a născut Alecsandru Ştiucă, politician român.

·        1949 - S-a născut Michael Richards, actor american cunoscut în special pentru rolul lui Cosmo Kramer în sitcom-ul Seinfeld, rol care i-a adus şi trei premii Emmy (1993, 1994, 1997).
* 1949: Joan Enric Vives i Sicília (n. 24 iulie 1949, Barcelona, Spania) este un cleric catolic spaniol, din data de 12 mai 2003 episcop de Urgell. În această calitate este coprincipe al Andorrei, împreună cu președintele Franței.

Joan Enric Vives Sicília

* 1950: Vasile Iovu este un naist din Republica Moldova

S-a născut la 24 iulie 1950 la Bardar, în familia Mariei si a lui Gavril Iovu. La vîrsta de 10 ani, Vasile studiază flautul la liceul "Ciprian Porumbescu", iar intre anii 1967-1971 e student la Academia de muzica "Gavriil Musicescu" din Chișinău, clasa de flaut si dirijat de orchestră.

Naiul îl ia in mâini din îndemnul inimii. Decisivă pentru adevărata carieră artistică a fost întîlnirea sa cu Gheorghe Zamfir (Vilnius, 1971), care l-a indrumat și l-a binecuvîntat întru cucerirea inălțimilor muzicii românesti.

Astfel, Vasile Iovu devine primul naist profesionist din stînga Prutului si primul profesor in clasa de nai a Academiei de muzică, autorul primei "Metode de nai" destinate invațamîntului muzical mediu si universitar. Astăzi aria preocupărilor repertoriale, stilistice si de gen ale interpretului este foarte extinsă: muzica populară, simfonica, de cameră, ușoara.

Beneficiind de inalta considerație a melomanilor, Vasile Iovu a concertat, in diverse componente, pe toate continentele, fiind aplaudat in SUA, Anglia, Elvetia, Franța, India, Australia, Japonia, Germania, China si multe alte țări. Acasă meritele legendei naiului basarabean Vasile Iovu sunt apreciate cu titlul de Artist al Poporului, Profesor Universitar, Premiul National si cea mai înalt distincție de stat " Ordinul Republicii". Înzestrat cu o sensibilitate deosebită, avînd alese studii muzicale, artistul și-a insușit o tehnică uimitoare, care-i permite să scoată in evidență intreaga gamă de sonoritați ale acestui străvechi instrument.

* 1950: Viorel Rogoz (n. 24 iulie 1950, Giurtelecu Hododului, județul Satu Mare) este un etnologromân.

Născut la 24 iulie 1950, într-o familie tradițională (cu strămoși atestati documentar în 1569), Viorel Rogoz poartă în sine matricea spirituală a satului natal, Giurtelecu Hododului, jud. Satu-Mare, așezare la poalele Codrului, un „ținut încărcat de podoabe și valori patrimoniale, făurite într-un timp istoric ce coboară până în vremea dacilor și dincolo de aceasta.” ^[2]

Prima atestare, ca sat românesc, a Giurtelecului este 1378 (Gertheleke, Gyurgteleke, Gywrgthelek; în maghiară, Giurtelecu înseamnă proprietatea lui Gheorghe), iar cele mai vechi vestigii cunoscute până acum, din hotarul localității, datează din epoca bronzului (așezarea de pe "Dealul Nucilor"), pe limita relativă a hotarului cu satele învecinate Orțâța, Oarța de Sus și Bicaz, unde există morminte tumulare (Dâmburele în Giurtelec) din aceeași epocă.

După o perioadă de activitate în învățământul preuniversitar (1973-1990, profesor de limba franceză la Liceul din Livada, jud. Satu-Mare), Dr. Viorel Rogoz accede în învățământul universitar, devenind cercetător la Arhiva de Folclor a Academiei Romane - Filiala Cluj, profesor de etnologie-antropologie la Universitatea Tehnică Cluj Napoca (C.U.N.B.M.), unde a predat cursuri de: Introducere în studiul culturii populare, Școli, curente, direcții în antropologia culturală, Mitologie, Metode de cercetare în etnologie, Practică de cercetare, Marketing tribal.

Membru al Asociației Oamenilor de Știință, al Asociației folcloriștilor și etnografilor,al Ethno-web. Le Portail de l’Anthropologue, al Open Anthropology Cooperative, în prezent este etnologul cu cea

mai înaltă notorietate din Ardealul de Nord si Nord-Vest, recunoscut și premiat ca Omul anului 2013, în județul Satu Mare.

Viorel Rogoz, la 65 de ani

* 1952: Gus Green Van Sant, Jr.^[1] (n. 24 iulie 1952,^[2][3][4] Louisville, Kentucky, SUA) este regizor, scenarist, fotograf și muzician american.

Van Sant s-a născut în Louisville, Kentucky, părinții săi fiind Betty (născută Seay) și Gus Green Van Sant, Sr; Tatăl lui Gus a fost producător de îmbrăcăminte^[1] care călătorea în mod regulat ca agent de vânzări.

Familia paternă este de origine parțial olandeză; numele "Van Sant" derivă de la numele olandez "Van Zandt". Primul Van Zandt a ajuns în New Netherland la începutul secolului al XVII-lea, în zona a ceea ce este astăzi New York City

Gus Van Sant

Van Sant la Festivalul de Film de la Cannes, 2015

·        1954 - S-a născut Vasile Dîba, caiacist român, laureat cu aur la Montreal 1976, cu argint la Moscova 1980 şi dublu laureat cu bronz în 1976 şi 1980.

·         1958 - S-a născut Mike Karn (Anthony Michaelides), saxofonist britanic (Japan).
* 1960: Jonathan Hopkin Hill, Baron Hill of Oareford (n. 24 iulie 1960, Londra) este un politician britanic. Este membru al Partidului Conservator.

Între 2013 și 2014 a fost în funcția de șef al camerei Lorzilor, cancelar al ducatului Lancaster și în consiliul privat al Reginei.^[1]

În 2014 Lord Hill a fost numit Comisar european^[2] pentru Servicii Financiare, Stabilitate Financiară si Piețe de Capital.^[3] A demisionat în 2016 după anunțarea rezultatelor Referendumului privind menținerea Regatului Unit în Uniunea Europeană.^[4] Jonathan Hill era un euro-sceptic și împotriva aderării Regatului Unit la moneda euro, dar a declarat că este dezamăgit de rezultatul referendumului.

Jonathan Hill

* 1964: Banana Yoshimoto (よしもと ばなな, Yoshimoto Banana) (n. 吉本 真秀子 Yoshimoto Mahoko, 24 iulie 1964^[1] în Tokio) este o scriitoare japoneză. Își scrie prenumele în hiragana.

Este fiica scriitorului Takaaki Yoshimoto^[2] și sora Harunei Yoiko, o caricaturistă. Crescută într-o familie liberală, a învățat să aprecieze valoarea libertății individuale.

Yoshimoto a început să scrie cînd lucra ca chelneriță la restaurantul unui club de golf în 1987.^[3] Printre autori care au influențat-o a numit pe Stephen King, Truman Capote și Isaac Bashevis Singer.

Romanul ei de debut, „Kitchen”, a fost publicat în peste saptezeci de edițiiRomanul a fost ecranizat de televiziunea japoneză și de cea din Hong Kong în 1997.

Opere:

• 1986 Umbra lunii (ムーンライト・シャドウ, Mōnraito shadou)
• 1988 Kitchen (キッチン)
• 1988 Utakata/ Sanctuary (うたかた／サンクチュアリ, ~ sankuchuari)
• 1988 Kanashii yokan (哀しい予感)
• 1989 Tsugumi (つぐみ)
• 1989 Shirakawa Yofune (白河夜船)
• 1990 N.P.
• 1993 Tokage (とかげ)
• 1994 Amurita (アムリタ)
• 1994 Marika no nagai yoru/ Bari yume nikki (マリカの永い夜／バリ夢日記)
• 1996 SLY sekai no tabi 2 (SLY 世界の旅2)
• 1996 Hachikō no saigō no koibito (ハチ公の最後の恋人)
• 1999 Honeymoon (ハネムーン, hanemūn)
• 1999 Hardboiled/ Hardluck (ハードボイルド／ハードラック, Hādoboirudo hādorakku)
• 2000 Furin no nambei (不倫と南米)
• 2000 Karada wa zenbu shitte iru (体は全部知っている)
• 2000 Hinagiku no jinsei (ひな菊の人生)
• 2002 Niji (虹)
• 2002 Ōkoku sono 1: Andromeda Hights (王国　その１　アンドロメダ・ハイツ, Andoromeda haitsu)
• 2002 Aruzenchin Babaa (アルゼンチンババア)
• 2003 Hagoromo (ハゴロモ)
• 2003 Dead end no omoide (デッドエンドの思い出, deddo endo ~)
• 2004 Ōkoku sono 2: itami, ushinawareta mono no kage, soshite mahō (王国　その2　痛み、失われたものの影、そして魔法)
• 2004 Umi no futa (海のふた)
• 2004 Hatsukoi (はつ恋))
• 2004 Nankuru nai (キッチンなんくるない), 2004
• 2005 Ōkoku sono 3: himitsu no hanazono (王国その３　ひみつの花園)
• 2005 Mizuumi (みずうみ)
• 2006 Iruka (イルカ)

* 1966: Martin Keown (n. 24 iulie 1966, Oxford) este un fost fotbalist englez, care și-a petrecut în mare parte cariera la Arsenal, dar a jucat și pentru Aston Villa sau Everton. Acum este scouter la Arsenal și comentator pentru BBC, ESPN, TV3 și Al Jazeera Sports +3.

* 1966: Mo-Do (nume la naștere Fabio Frittelli) (n. 24 iulie 1966 - d. 6 februarie2013) a fost un cântăreț de origine italiană, devenit celebru datorită piesei Eins, Zwei, Polizei, lansată în 1994, în limba germană.

Acesta a fost găsit mort în casa sa, pe 6 februarie 2013. Polițistii au constatat că acesta s-a sinucis.

·         1969: Jennifer López (n. 24 iulie 1969, în cartierul Bronx, New York) este o actriță și cântăreață americană.

Visa încă din copilărie să devină artistă, astfel că a început să cânte de la o vârstă fragedă. De-a lungul timpului, a jucat în multe filme. Dar succesul a fost de partea ei abia în anul 1997, când a jucat rolul binecunoscutei și regretatei Selena, în filmul cu același nume. A urmat apoi încă un succes cu filmul "Anaconda", și, în timp, a devenit una dintre cele mai căutate actrițe de la Hollywood.

Pe la sfârșitul anilor '90, și-a început cariera muzicală. Un debut cu succes, în care primul album al lui Jennifer s-a intitulat "On the 6" și conținea hituri precum "If you had my love" sau "Waiting for tonight". Pentru acest album, Jennifer a obținut discul de platină, datorită volumului de vânzări.

A urmat un duet cu Marc Anthony, "No me ames", care i-a adus o nominalizare la premiile Grammy și un premiu Billboard Latin Music Awards.

Au urmat albume de succes, precum "J.Lo" (cu hituri precum "Ain't it funny" sau "Love don't cost a thing"), "This is me... then" (cu hituri precum "Jenny from the block").

A făcut o pauză de câțiva ani pentru a se ocupa de cariera de actriță, iar în 2005 a revenit cu un nou album, "Rebirth", cu hituri ca "Get right" sau "Hold you down".

Jennifer Lopez s-a născut pe data de 24 iulie 1969 într-unul dintre cele mai mari cartiere din New York, Bronx, într-o familie de portoricani. Nu a fost crescută într-o familie de muzicieni, ca multi artiști, ci mama era educatoare la o grădiniță, iar tatăl era specialist în calculatoare. Jennifer a crescut alături de cele două surori, Lynda și Leslie. Jennifer a avut înclinații spre muzică încă de mică când a început să cânte în școlile catolice.

Pentru a-și plăti cursurile de canto și dans aceasta lucra ziua dând lecții de coregrafie și noaptea dansând în cluburile din Manhattan. După participările la castinguri a fost cooptată să apară în videoclipurile cântăreților rap și mai apoi a devenit dansatoare pentru formația New Kids on the Block. A fost respinsă de două ori însă reușește să obțină un rol în serialul "In Living Color" și la scurt timp face parte din trupa de dansatori a lui Janet Jackson lângă care apare în videoclipul piesei "That's the Way Love Goes".

Jennifer Lopez s-a făcut remarcată interpretând mai multe roluri în serialele "South Central", "Second Chances" și "Hotel Malibu", iar debutul în cinematografie a venit odată cu filmul "Nurses on the Line: The Crash of Fight".

În 1995 apare în drama "My Family" și filmul de acțiune "Money Train". Lopez a jucat în producțiile lui Francis Ford Coppola din anul 1996, comedia "Jack", alături de Robin Williams și thriller-ul din 1997, "Blood and Wine", alături de Jack Nicholson.

Cel mai cunosut rol al său rămâne însă cel interpretat în filmul documentar "Selena" care i-a adus în 1996 o nominalizare în cadrul Premiilor Globul de Aur pentru "Cea mai bună actriță - Muzical sau Comedie". Astfel devine prima actriță de origine latină care a primit un onorariu de 1 milion de dolari pentru interpretarea dintr-un film.

Laudele primite și pentru filmele "El Cantante" din cadrul Festivalului Internațional de Film de la Toronto și "Bordertown" la festivalul de la Bruxelles, nu au putut împiedica însă criticile aduse pentru rolurile interpretate în "Out of Sight", "The Cell", "An Unfinished Life" și "Shall We Dance?", cea mai mare dezamăgire și cele mai multe critici fiind aduse de producția "Gigli".

Pe lista de apariții în cinematografie se mai găsesc și "The Wedding Planner", "Maid in Manhattan", "Monster-In-Law" și "Enough". În luna aprilie a anului 2004, Lopez a jucat în sitcomul "Will și Grace", în finalul celui de-al șaselea sezon interpretându-se pe sine. Apariția acesteia în serial a obținut o audiență care nu mai fusese atinsă de la apariția lui Elton John în 2002.

În luna mai a anului 2006, Jennifer se ocupă de selectarea concurenților în cadrul emisiunii "Dance Life" difuzată de MTV, având mai multe apariții de-a lungul emisiunii. Primește rolul de mentor în emisiunea " American Idol" pe data de 10 aprilie 2007, iar în octombrie 2007 este producătorul executiv al miniseriei numite după albumul său, "Como Ama Una Mujer". Jennifer Lopez este cea mai bine plătită actriță de origine hispanică din lume, încasând pentru un rol în film peste 15 milioane de dolari.

Filmele în care a jucat au avut încasări record, precum "Maid in Manhattan" cu 94,001,225 $ și "Shall We Dance" cu 170,128,460 în box-office-ul internațional. On the 6 (1999)

În muzică Jennifer s-a lansat oficial pe 1 iunie 1999 cu albumul de debut "On the 6" și a ajuns în Top 10 în Billboard 200. Hitul "If You Had My Love" a poziționat-o pe primul loc în top timp de 32 de săptămâni, lucru ce nu l-a putut realiza niciun alt artist până atunci. Urmează "Waiting for Tonight" care îi aduce cântăreței premiul MTV pentru "Best Dance Video" și o nominalizare la Grammy. Duetul cu Mark Anthony, "No Me Ames" aduce două nominalizări la premiile Latin Grammy.

Pe album se găsește un alt featuring cu Big Pun și Fat Joe pentru piesa "Feelin' So Good". Toate cele patru piese dispun de câte un videoclip, iar cel de-al cincilea este unul inedit ce a fost filmat la "Women's World Cup" pe 10 iulie 1999. J. Lo (2001)

Ce-l de-al doilea album intitulat simplu "J.Lo" este lansat pe 23 ianuarie 2001 și debutează pe locul întâi în Billboard 200. Apariția în același timp a filmului "The Wedding Planner" o face pe Jennifer Lopez prima cântăreață-actriță din lume care are un album și un film pe locul întâi în aceeași săptămână.

Hitul "Love Don't Cost a Thing" este primul single care ajunge pe locul întâi în Marea Britanie, fiind sursa de inspirație pentru filmul cu același nume. "Play", "I'm real" și "Ain't It Funny" sunt următoarele piese ce beneficiază de videoclipuri și urcă repede în topuri.

Pe 5 februarie 2002, Jennifer Lopez lansează un album complet remixat, primul album-remixat din istorie care a ajuns pe locul întâi și al patrulea din toate timpurile ca număr de vânzări după Michael Jackson, Beatles și Madonna. Ca și cel precedent, "J to tha L-O!: The Remixes" debutează pe locul întâi în Billboard 200. Sunt filmate două videoclipuri în colaborare cu rapper-ul Ja Rule, "Ain't It Funny" și "I'm Real", cel din urmă câștigând premiul MTV pentru Best Hip-Hop Remix. This Is Me... Then (2002)

"This Is Me... Then" este lansat pe 26 noiembrie 2002 și ocupă locul doi în Billboard 200. Primul clip la piesa "Jenny From The Block" cu Jadakiss și Styles P. Reprezintă o a doua încercare a cântăreței de a prezenta publiclui adevărata personalitate a ei, dincolo de zvonurile că este cea mai pretențioasă vedetă din lume. În videoclip apare fostul ei logodnic Ben Affleck, relație ce a durat din 2002 până în 2004.

Se filmează clipuri și pentru "All I Have" în colaborare cu LL Cool J, "I'm Glad" și balada "Baby I Love You", dedicată lui Ben. Interesul fanilor pentru Jennifer Lopez s-a dovedit și de compania Yahoo care a emis un comunicat precizând că cele mai căutate cuvinte pe internet în anul 2002 au fost, desigur, Jennifer Lopez. Rebirth și Como Amo Una Mujer (2005-2007)

Albumul "Rebirth" este lansat pe 1 martie 2005, după o absență de un an din lumea muzicii. Deși după debut ajunge direct pe locul 2 în top Billboard200, albumul pierde repede poziții în top. Hitul "Get Right" ajunge în Top 15 în SUA și este al doilea single al divei ce primește discul de platină.

De asemenea, "Get Right" este și cel de-al doilea hit ce ajunge pe locul întâi în topurile din Marea Britanie. Al doilea single "Hold you Down", în colaborare cu Fat Joe, urcă pe poziția 64 în US Hot 100. În Anglia, reușește să atingă locul 6, iar în Australia accede în top20.

Lansarea videoclipului pentru "Cherry Pie" este anulată din cauza vânzărilor slabe ale albumului și depășirii bugetului de promovare.

Albumul "Rebirth" primește discul de platină în SUA. Cântăreața latino-americană colaborează cu LL Cool J pentru single-ul "Control Myself", care ajunge pe locul 4 în US Billboard Hot 100. Este primul hit al cântăreței din ultimii trei ani ajuns în Top 10 în SUA.

În luna martie a anului 2007, Jennifer Lopez își lansează primul album înregistrat integral în limba spaniolă. Producătorul albumului a fost chiar soțul ei, cântărețul Mark Anthony. Albumul ocupă a 10-a poziție în Billboard 200 și locul 1 în US Top Latin Albums pentru 4 săptămâni consecutive și în US Latin Pop Albums pentru 7 săptămâni.

În iulie 2007 revista Billboard anunță un concert mondial susținut de J.Lo și Mark Anthony - Juntos en concierto. Concertul a reprezentat un mix între muzica recent lansată, hituri vechi și muzica spaniolă. "Que Hiciste" a fost hitul principal al albumului. Videoclipul acestei piese a fost primul videoclip în limba spaniolă care a reușit să ajungă numărul 1 în MTV's Total Request Live.

Faimoasa cântăreață a câștigat premiul American Music pentru "Cel mai bun artist latin" în 2007. Brave și Love? (2007-2010)

După 6 luni de la albumul precedent, pe 9 octombrie 2007, cântăreața își lansează al 5-lera album, intitulat "Brave". Pentru acesta, Jennifer a colaborat cu diverși producători cum ar fi Midi Mafia, J.R. Rotem, Lynn și Wade și Ryan Tedder.

Un fragment din melodia "Mile in These Shoes" este folosit de ABC în promo-ul pentru al 4-lea sezon al serialului "Neveste Disperate".

"Do it well" a fost hitul principal al albumului și pătrunde în Top 20 în numeroase țări.

Pitbull a declarat la MTV Video Music Awards că a înregistrat o melodie împreună cu faimoasa cântăreață (melodie ce nu va fi inclusă în noul album) și videoclipul este deja filmat.

Următorul album al divei se numește "Love?" și va fi pus în vânzare în luna ianuarie a anului 2010.

Jennifer Lopez s-a căsătorit pentru prima oară în 22 februarie 1997 cu Ojani Onoa de care divorțează în luna ianuarie a anului 1998, la nici 12 luni după ce și-au unit destinele. La puțin timp aceasta își găsește consolarea în brațele megastarului P. Diddy lângă care nu stă decât un an. Despărțirea vine imediat după un incident care se lasă cu focuri de arme într-un club.

Pe 13 septembrie 2003 era plănuită nunta cu actorul Ben Affleck de care se desparte în prima lună a anului 2004.

În prezent cântăreața este căsătorită cu cântărețul Marc Anthony cu care are doi copii, gemenii Emme și Max. Afaceri

Jennifer Lopez își lansează propia linie de haine în 2003 - "JLO by Jennifer Lopez", aceasta incluzând diverse tipuri de haine pentru femei tinere și accesorii. La sfârșitul lui 2007 diva retrage linia "JLO" pentru a lansa "JustSweet" special pentru copii.

Din cauza utilizării intensive a blănii în crearea hainelor, Jennifer a atras nemulțumirea celor care susțin drepturile animalelor.

În 2002 a deschis în California un restaurant cubanez, numit "Madre's".

Jennifer intră în industria parfumurilor cu Glow by J.Lo. Acesta este urmat de altele : Still, Miami Glow by J.Lo, Live by Jennifer Lopez, Love at first Glow by J.Lo, Live Luxe, Glow after Dark. De asemenea în linia Glow, diva a introdus și loțiuni de corp și creme bronzante.

Cântăreața-actriță deține compania de film și televiziune Nuyorican Productions.

În 2007 Jennifer a primit premiul Amnesty International ce recunoștea munca divei ca producător și star al filmului Bordertown, film ce avea ca subiect crima a sute de femei din orașul Border din Juares, Mexico.

Cântăreața și actrița latină este, de asemenea, implicată și în promovarea vaccinurilor pentru tuse compulisvă. Lucrează alături de Soubds of Pertussis și March Of Dimes pentru a atrage atenția asupra bolii și pentru a încuraja vaccinarea copiilor.

Jennifer Lopez este cea mai bine plătită actriță de origine hispanică din lume , încasând pentru un rol în film peste 15 milioane de dolari . Filmele în care a jucat au avut încasări record , precum Maid in Manhattan cu 94,001,225 $ și Shall We Dance cu 170,128,460 în box-office-ul internațional .

Jennifer Lopez a vândut peste 50 de milioane de albume în întreaga lume . Revista Forbes a estimat averea divei la 325 milioane de dolari , aceasta ocupând poziția a 7-a în topul celor mai bogate femei din industria muzicii.

* 1971: Liana Stanciu (n. 24 iulie 1971^[1] București) este o prezentatoare de radio și televiziune din România. Suferă de disfonie din naștere, ceea ce conferă vocii sale un timbru aparte, care a contribuit la celebritatea ei.^[2]

A prezentat la posturile Radio Contact (12 ani), Radio Star, și a lucrat la televiziunile Antena 1 și B1 TV. În prezent realizează la Magic FM, alături de Raul Brebu, emisiunea matinală „Magic Start”, unul dintre cele mai audiate programe matinale de radio din România.

Este căsătorită cu Mihai Georgescu, solistul trupei Bere Gratis, și împreună au o fiică, Teodora, născută pe 7 decembrie 2005.

* 1974: Atsuhiro Miura (n. 24 iulie 1974) este un fost fotbalist japonez.

* 1975: Torrie Anne Wilson (n. 24 iulie 1975) este o actriță, fotomodel și fostă wrestleriță americană. Ea e cel mai bine cunoscută pentru perioada în care a evoluat în World Championship Wrestling (WCW) și World Wrestling Entertainment (WWE).

În afară de wrestling-ul profesionist, Wilson a mai apărut pe copertele câtorva reviste, inclusiv FHM și Playboy (pentru care a pozat de două ori).

Torrie Wilson

Torrie Wilson în 2010

·         1977: Cristina Cioran, actriţă şi prezentatoare TV

* 1978: Florin Costin Șoavă(n. 24 iulie 1978) este un fost fotbalistromân, actualmente antrenor la Sporting Roșiorii de Vede.^[1] A bifat 22 de meciuri în echipa națională a României.

* 1980: Iulia Vântur (n. 24 iulie 1980, Iași, România) este o prezentatoare de televiziune, actor și model, remarcată îndeosebi pentru rolul de coprezentator al unuia dintre cele mai populare și longevive show-uri TV live din România, Dansez pentru tine, alături de Ștefan Bănică Jr.. Timp de 10 ani a fost prezentatoarea știrilor PRO TV, din 2006 devenind prezentatoarea știrilor în prime time și week-end. A primit numeroase premii pentru activitatea sa în televiziune, Iulia Vântur fiind considerată una dintre puținele vedete TV care au realizat performanța de a prezenta numai emisiuni live.

Debutul său în actorie a avut loc în anul 2011 pe scena teatrului Metropolis, în piesa Lautrec la bordel, în regia lui Horațiu Mălăele. Cu aceeași piesă a participat și la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Iulia Vântur s-a născut în 1980 la Iași, într-o familie modestă de intelectuali, orientați în susținerea valorilor umane. Începe să practice încă din copilărie sporturi precum volei și baschet, formându-și bazele pentru cariera în modeling.

Iulia Vântur a captat atenția publicului in calitate de prezentator al știrilor de week-end la PRO TV, dar mai ales în rolul de co-prezentator al show-ului Dansez pentru tine, devenind rapid un personaj preferat al presei mondene.

Iulia Vântur s-a remarcat, de asemenea, prin ținutele sale inspirate și prin atitudinea feminină. Viața personală a Iuliei Vântur a fost în permanență un subiect de presă, în special pentru relațiile cu Marius Moga și Salman Khan.^[2]

De asemenea, presa de specialitate a oferit spații largi intereselor sale: stil de viață sănătos – healthy food, sport, yoga, meditație, wellness.

Pentru Iulia Vântur s-au realizat materiale ample în reviste precum InStyle, Unica, Marie Claire, Formula AS, Viva!, Ce se întâmplă doctore?, Ioana, Story, The One, Tabu, remarcându-se prin coperte eveniment cu pictoriale și ședințe foto speciale.

Iulia Vântur este considerată un profesionist al televiziunii din România, devenind una dintre puținele vedete TV care au prezentat doar emisiuni live de la începutul carierei.

Iulia Vântur

* 1982: Elisabeth Singleton Moss^[3] (n. 24 iulie 1982) este o actriță americană. Cele mai notabile roluri ale ei includ pe cel al lui Zoey Bartlet, a treia și cea mai mică fată a Președintelui Jed Bartlet din serialul, The West Wing (1999 – 2006), difuzat de NBC și cel de secretară devenită mai târziu copywriter Peggy Olson din serialul Mad Men (2007 – prezent) difuzat de AMC.

Elisabeth Moss

Elisabeth Moss în 2007

* 1983: Daniele De Rossi, Ufficiale OMRI^[4][5] (n. 24 iulie 1983, Roma, Italia) este un fotbalist italian care joacă la clubul AS Roma din Serie A, și este convocat în mod regulat la echipa națională de fotbal a Italiei, cu care a devenit campion mondial în 2006.

* 1985: Ciprian Mega (n. 24 iulie 1985) este un preot ortodox și cineastromân^[

La 19 ani, a absolvit Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul” din Buzău.

A urmat studii universitare de licență la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu și studii postuniversitare, de doctorat, în Marea Britanie, la Nottingham și Londra^[

În octombrie 2009, Ciprian Mega a fost hirotonit preot în Biserica Ortodoxă Română. La scurt timp, în februarie 2010, Patriarhul Daniel și-a dat acordul ca preotul Ciprian Mega să fie transferat în Biserica Ortodoxă a Ciprului. Timp de doi ani, a slujit ca preot al Parohiei de limbă greacă „Sfântul Nicolae” din Lakatameia^[3] (cartier al capitalei cipriote Nicosia). În ianuarie 2012 a format parohia românească din cadrul Mitropoliei de Tamasos și Oreini, demarând proiectul pentru contrucția primei biserici românești în Cipru.

Este ctitorul principal al Bisericii Românești din Cipru. Biserica a fost inaugurată pentru slujire în octombrie 2012^[4] și poartă hramul Sfânta Mare Muceniță Chiriachi și Sfântul Cuvios Ioan Iacob, românul de la Hozeva.

Un an mai târziu, a fost sfințită de ierarhul locului, Mitropolitul Isaia de Tamasos și Oreini, împreună cu Episcopul Visarion Bălțat al Tulcii^[5], delegatul Patriarhului Daniel^[6] al României. Ulterior, în curtea Bisericii, a construit un așezământ românesc.

A debutat ca regizor în 2015, cu filmul de scurt metraj Nunta lui Iov. În același an, filmul a fost selectat la Festivalul Internațional de film de la Cannes.

Dimineața care nu se va sfârși (România - Cipru, 2016, 97 minute) reprezintă debutul său în lungmetraj. În rolurile principale sunt actorii Ela Ionescu^[8], Valeriu Andriuță^[9], Ovidiu Crișan^[10]. Filmul a participat în numeroase festivaluri internaționale^[11], unde a primit premii^[12].

Premiul Nobel cu Dana Ciobanu, Valeriu Andriuță și Mihai Gruia Sandu se află în post-producție, urmând să fie lansat în 2019^[Când?]

21 de rubini este cel de-al doilea lungmetraj, unde Ciprian Mega semnează scenariul și regia. Filmul, care va avea premiera oficială în 2019, îl are în distribuție pe Dorel Vișan, Răzvan Vasilescu, Doru Ana^[13], Ela Ionescu, Valer Dellakeza, Ovidiu Crișan, Magda Catone, Sebastian Bălan, Mihnea Moldoveanu, Lucian Ifrim, Cristian Iorga și alții.

Este căsătorit cu Laura Mega, scenograf și producător de film și are trei copii.

Pr. Ciprian Mega

·         1985: Lukas Rosol, tenisman ceh
* 1987: Natalia Stratulat (n. 24 iulie 1987, URSS) este o atletă din Republica Moldova. A făcut parte din lotul olimpic al Republicii Moldova la Jocurile Olimpice de vară din 2016, în disciplina aruncarea discului.
* 1987: Mara Elizabeth Wilson (n. 24 iulie 1987, Los Angeles CA) este o scriitoare americană, actriță de teatru și fostă actriță de film în copilărie. Este cel mai bine cunoscută pentru rolurile Nattie Hillard din Mrs. Doubtfire, Susan Walker din Miracle on 34th Street și Matilda Wormwood din Matilda. Prima interpretare actoricească a lui Wilson a fost într-o reclamă pentru Lunchables.^[1] Inițial, părinții ei nu au dorit ca Mara să fie actriță

Mara Wilson

Mara Wilson în 2014

* 1988: Mihai Donisan (n. 24 iulie 1988, București) este un atlet român, specializat pe săritură în înălțime. A fost laureat cu aur (2009)^[1] și cu argint (2013)^[2] la Jocurile Francofoniei.
* 1992: Mitchell Coby Michael Grassi (n. 24 iulie 1992, Texas) este un cântăreț și vlogger american. Mitch este unul dintre membrii fondatori și tenorul trupei Pentatonix (2011-prezent) și unul dintre vloggerii canalului Superfruit.

Mitch Grassi

• 1995: Giulia Guarieiro, handbalistă braziliană

* 1997: Lia Taburcean (n. 24 iulie 1997, Verejeni, Raionul Telenești) este o cântăreață și compozitoare din Republica Moldova.