3. /18 IULIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ
+) Sf Mc Emilian de la Durostorum;
Sf Cuv Pamvo
+) Sf Mc Emilian de la Durostorum
| Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | dată necunoscută Durostorum |
| Decedat | 18 iulie 362 Silistra, Imperiul Roman de Răsărit  |
| Cauza decesului | ardere pe rug |
| Ocupație | predicator[*] |
| Venerație | |
| Venerat în | toată Biserica Ortodoxă |
| Sărbătoare | 18 iulie |
| Patronaje | Dobrogea |
 Sfinți | |
Modifică date / text  | |
Emilian de la Durostorum (în greacă Ο Άγιος Αιμιλιανός) (n. în timpul împăratului Iulian Apostatul, Durostorum – d. 18 iulie 362) sau Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum a fost un militar din cetatea Durostorum (Silistra de astăzi), fiul prefectului din Durostorum, Sabbastianus.[1] Acesta este considerat sfânt în Biserica Ortodoxă, fiind prăznuit pe 18 iulie.[2]
Despre Emilian avem informații de la Ieronim și Teodoret, precum și dintr-o scrisoare a lui Ambrosiu de Milan adresată împăratului Teodosiu I cel Mare.
Împăratul Iulian Apostatul voi să restabilească politeismul, dar aceasta a provocat o revoltă printre soldații de la Dristra (sau Durostor). Pe 16 iulie 362, bucurându-se de libertatea religioasă, câțiva dristreni au adus jertfă unui zeu, apoi au tocmit sărbătoare. Unul din soldați, Emilian, s-a amestecat, pentru a tulbura sărbătoarea. A răsturnat jertfelnicul, după care a fugit. Căpetenia cetății, Capitolin, a dat ordin să fie ucis cel care provocase revolta. O parte din soldați au prins un țăran, l-au îmbătat, și au vrut să-l ardă viu, ca țap ispășitor. Atunci Emilian s-a predat, recunoscând că el fuse autorul faptei. A fost biciuit de două ori. Două zile mai târziu a fost ars viu, pe malul Dunării. Legendele medievale povestesc o sumedenie de torturi, iar moartea lui Emilian doar pe 3 septembrie, dar nu au nici un temei istoric.
„Cine este acesta?” Cetățenii au zis: „Acesta este cel ce a sfărâmat pe zeii noștri și a răsturnat jertfele”.
Pe vremea împărăției păgânului împărat Iulian, depărtatul de Dumnezeu, s-a ridicat de la dânsul o cumplită prigoană împotriva creștinilor, ca un vifor și furtună, încât s-a tulburat toată lumea. El dăduse poruncă, trimițând ighemoni aspri în toată stăpânirea Romei, prin toate țările și cetățile, ca toți creștinii din toată seminția și neamul, bărbați și femei de toată vârsta, să fie dați fără de milă la moarte amară prin chinuri. Cu o nedreaptă poruncă ca aceea, acel împărat urâtor de Dumnezeu, Iulian, a stricat legile cele drepte și a umplut Răsăritul și Apusul de sângele creștinilor, pe care-l vărsa fără cruțare, întărâtându-se cu mânie și cu vrajbă împotriva lui Hristos și a robilor Lui.
Și trimițând ighemoni aspri prin toate cetățile și țările ca să muncească pe creștini, a așezat în cetatea Durostor, care se află în țara Misiei, pe un muncitor nemilostiv, anume Capitolin, plin de înșelăciune și cu mintea întunecată, pierzător de oameni și iubitor de idoli. Acela venind în cetatea zisă mai sus, întâi a intrat în capiștea idolească și a adus jertfe dracilor, închinându-se idolilor neînsuflețiți. Apoi, în altă zi, a ieșit la locul cel de judecată, care era în priveliște, și a șezut pe un scaun înalt, cu mare mândrie și cu îngrozire spre înfricoșarea creștinilor. Deci, punând de față porunca împărătească, întreba cu dinadinsul de este cineva în cetate, care se împotrivește zeilor și mărturisește că este creștin. Iar cetățenii îl încredințau cu jurământ că nu este în cetatea lor nici unul din acel fel; ci toți cu închinăciune și cu jertfe, cinstesc pe zei în toate zilele.
Auzind acestea, ighemonul Capitolin s-a bucurat foarte mult și a chemat la prânz la el pe toți mai marii cetății, zicându-le: „De vreme ce vă văd pe voi slujind cu osârdie zeilor părintești, se cade ca în ziua de astăzi să mâncăm, să bem și să ne veselim împreună”.
În acea cetate era un creștin tăinuit cu numele Emilian, rob al oarecărui bărbat păgân cinstit, mai mare al cetății. Acel Emilian, pe când ighemonul cu mai marii cetății se ospătau, aflând vreme bună, a intrat singur - neștiind nimeni - în capiștea idolească, având un ciocan de fier. Și începând a bate pe idoli, i-a sfărâmat pe ei ca praful, apoi a răsturnat altarul, jertfele le-a aruncat și le-a călcat, făcliile cele mari care erau înaintea lor le-a rupt și le-a sfărâmat și surpându-le pe toate ca un ostaș viteaz, s-a dus, bucurându-se și veselindu-se cu duhul. După plecarea lui, a intrat în capiște un elin oarecare și văzând toate sfărâmate, s-a spăimântat. Deci alergând, a vestit ighemonului și tuturor cetățenilor ce erau la masă cu dânsul. Atunci îndată toți s-au tulburat și ighemonul s-a mâniat foarte tare și a trimis cu sârguință să caute pe cel ce a îndrăznit să facă o răutate ca aceea. Și alergând trimișii degrabă, au văzut pe un oarecare țăran venind de la țarină, mergând pe lângă capiște; deci, prinzându-l pe acela, l-au adus la palatul lui Capitolin, bătându-l ca pe un tâlhar. Iar după el venea mult popor cu slujitorii idolești, plângându-se de sfărâmarea zeilor lor și mâniindu-se.
Iar fericitul Emilian, văzând aceasta, a gândit în sine, zicând: „De voi tăinui eu lucrul meu, apoi ce folos va fi din aceasta; oare nu-mi voi îngreuna conștiința mea, facându-mă pricinuitor de moartea omului celui nevinovat și voi fi pedepsit ca un ucigaș înaintea lui Dumnezeu?”. Aceasta gândind, a alergat la cei ce trăgeau și băteau pe omul acela, i-a oprit pe dânșii și cu glas mare a strigat: „Lăsați pe acest nevinovat, și luați-mă pe mine; pentru că eu am sfărâmat și am călcat pe zeii voștri cei fără de suflet”. Iar ei lăsând pe omul acela, l-au prins cu mânie pe Sfântul Emilian și l-au dus cu bătăi și cu ocări la ighemon.
Iar ighemonul, șezând înaintea poporului la obișnuita lui judecată și văzând pe Emilian, a zis către cetățeni: „Cine este acesta?”. Cetățenii au zis: „Acesta este cel ce a sfărâmat pe zeii noștri și a răsturnat jertfele”. Iar ighemonul, umplându-se de mânie, a grăit către cetățeni cuvinte mai aspre: „Voi ați zis mai înainte că nu este în cetatea voastră nici un potrivnic zeilor, dar iată, prin nepurtarea voastră de grijă, s-a găsit unul ca acesta; pentru această pricină veți plăti la visteria împărătească o litră de aur”.
Aceasta zicând către cetățeni, s-a întors spre fericitul Emilian și a început a-l întreba pe el cu mânie, zicându-i: „Cap necurat, să ne spui nouă cum te numești?”. Emilian, viteazul ostaș al lui Hristos, a răspuns: „Sunt creștin”. Iar ighemonul, mâniindu-se și mai mult, a zis: „Necuratule, numele tău să ni-l spui”. Mucenicul a răspuns: „Părinții mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a fi și a mă numi creștin”. Zis-a ighemonul: „Spune-ne cine te-a îndemnat să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?”.
Atunci robul lui Hristos a răspuns: „Dumnezeu și sufletul meu mi-au poruncit să sfărâm idolii cei fără de suflet care se numesc de voi zei. Aceasta am făcut ca să se arate tuturor că sunt fără suflet, muți și surzi, în care nu se află nici un fel de grăire, căci sunt pietre și lemne nesimțitoare. Deci să știi că nu am adus ocară adevăratului Dumnezeu, Care a făcut toate, ci pe zeii voștri cei mincinoși, care n-au făcut nimic, ci au fost făcuți de voi, i-am ocărât și i-am surpat, ca să piară în veci”.
Capitolin a întrebat iarăși: „Tu singur ai sfărâmat pe zei, sau a fost și altcineva cu tine?”. Sfântul Emilian a răspuns: „Singur eu, cu ajutorul lui Hristos, am sfărâmat pe zeii voștri; iar jertfele și lumânările lor le-am călcat cu picioarele și nici unul n-a putut să se răzbune, nici să scape din mâinile mele, pentru că n-au putere, nici vreo simțire. Ca aceia, așa să fiți și voi, cei ce-i faceți pe dânșii și toți cei ce nădăjduiesc spre ei”.
Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-l dezbrace spre bătăi pe robul lui Hristos. Iar mucenicul fiind dezbrăcat pentru bătăi, ighemonul a zis către el: „Ticălosule, spune-ne cine te-a îndemnat să necinstești pe zei?”. Răspuns-a sfântul: „Ți-am spus mai înainte și îți spun și acum că nimeni altul decât numai Dumnezeu mi-a poruncit să fac aceasta”.
Auzind ighemonul aceasta, a zis către slujitori: „întindeți-l și-l bateți tare, ca să știe că îndrăzneala lui nu-i va ajuta, nici nu-l va scoate cineva din mâinile mele”. Și fiind bătut cumplit mucenicul și pământul roșindu-se de sângele său, ighemonul a zis către dânsul: „Spune, osânditule, cine te-a îndemnat să faci răul acesta?”. Iar mucenicul a răspuns: „Ți-am spus și tot nu mă crezi? Dumnezeu mi-a poruncit mie și sufletul meu, însă nici un rău nu am făcut, ci bine; pentru că am rușinat pe diavol și am proslăvit pe Dumnezeul meu!”.
Ighemonul Capitolin a zis către slujitori: „Întoarceți-l și-l bateți pe pântece și pe piept, pentru că este îndrăzneț și neascultător legilor împărătești”. Și a fost bătut mucenicul multă vreme fără de cruțare, apoi ighemonul a poruncit să înceteze cu bătaia și a zis către sfânt: „Rob ești, sau liber?”. Sfântul Emilian a răspuns: „Sunt rob al unui mai mare din cetate”. Auzind ighemonul aceasta, s-a mâniat foarte pe acela mai mare din cetate care era stăpânul lui Emilian, că ține la dânsul pe un rob ca acela potrivnic zeilor și nesupus poruncii împăratului. Deci a pus asupra lui sarcină ca să dea la visteria împărătească o litră de argint, iar pe mucenic l-a osândit la ardere.
Și îndată slujitorii și poporul luând pe sfânt, l-au scos afară din cetate și, aprinzând un foc mare aproape de malul Dunării, au aruncat într-însul pe Sfântul Mucenic Emilian. Iar văpaia focului, înconjurând pe sfânt, nu s-a atins de dânsul, ci s-a vărsat împrejur până departe, arzându-i pe toți necredincioșii, pe câfi i-a ajuns. Și pe unii i-a ars foarte, iar ceilalți abia au scăpat. Iar câți din norod erau credincioși tăinuiți, aceia n-au fost vătămați de foc, deși văpaia i-a ajuns.
Iar sfântul stând în foc, s-a întors cu fața spre răsărit și s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, binecuvântând pe Dumnezeu. Și rugându-se pe cât a voit, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primește duhul meu!”. Aceasta zicând-o, s-a culcat și a adormit întru Domnul, focul fiind acum stins. Și a rămas trupul său nevătămat de foc, încât nici perii capului n-au ars. Iar câți din cetățeni erau în taină creștini, mergând la femeia ighemonului, care asemenea avea în taină credința creștină, au spus ei toate cele despre sfânt, îndemnând-o să ceară de la bărbatul ei trupul mucenicului spre îngropare, nevătămat fiind de foc prin minune. Deci femeia rugându-se de bărbatul său, acela i-a poruncit să-l ia fără temere. Iar credincioșii, luând trupul Sfântului Emilian, l-au învelit cu pânze curate, l-au uns cu aromate și apoi l-au îngropat cu cinste, cu psalmi și cu cântări, în locul numit Ghizidina, departe de cetatea Durostor ca la trei stadii.
Sfântul Mucenic Emilian a pătimit pentru Hristos de la ighemonul Capitolin, în 18 zile ale lunii lui iulie, stăpânind în Roma peste păgâni Iulian Paravatul, iar întru noi împărățind Stăpânul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh I se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sf Cuv Pamvo
Trei lucruri am văzut la părintele Pamvo: postirea în toate zilele, tăcerea și lucrul mâinilor.
Cuviosul Pamvo a viețuit în pustia munților Nitriei, din părțile Egiptului, până la adânci bătrâneți.
Despre viața lui cea sfântă, îmbunătățită și lui Dumnezeu plăcută, se mărturisește de mulți și mari părinți. Despre aceasta ne va arăta cuvântul ce ne stă înainte, care este luat din diferite cărți. La început, Cuviosul Antonie cel Mare a zis despre dânsul: „Că frica lui Dumnezeu a făcut a petrece într-însul Duhul lui Dumnezeu”. Cuviosul Pimen a zis: „Trei lucruri am văzut la părintele Pamvo: postirea în toate zilele, tăcerea și lucrul mâinilor”.
Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă mărturie în acest fel: „Pamvo să se fericească după vrednicie și cu lucrul și cu cuvântul, ca un înalt părinte”. Iar Socrat Scolasticul scrie despre dânsul: „Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la unul dintre frați, care era învățător de carte, voind să învețe de la dânsul psalmii lui David. Când a auzit întâiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greșesc cu limba mea..., n-a mai voit să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicând: „Acest stih singur îmi este destul, dacă voi învăța să-l împlinesc cu fapta”; deci n-a mai voit să se ducă la dascăl.
După șase luni, dascălul, văzându-l într-un loc, a zis către dânsul: „Pentru ce n-ai mai venit la mine?”. Pamvo a răspuns: „N-am învățat încă a săvârși acel stih cu fapta”. Trecând mulți ani după aceea, unul din părinți, cunoscut lui, l-a întrebat: „Frate, acum ai învățat stihul acela?”. Pamvo a răspuns: „L-am învățat 19 ani neîncetat și abia m-am deprins a face cu fapta ceea ce învață acel stih”. Cuviosul Pamvo, deși n-a fost cărturar de la început, dar după aceea, fiind înțelepțit de Dumnezeu, avea destulă înțelegere a dumnezeieștilor Scripturi – precum scrie Paladie despre dânsul –, încât multora le-a fost învățător.
Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani de zile, rugându-se la Dumnezeu și zicând: „Să nu mă slăvești pe pământ!”. Și atât l-a slăvit Dumnezeu încât nu putea să se uite cineva la fața lui, de slava pe care o avea.
Ucenicii lui au fost cei patru frați slăviți în părțile Egiptului: Dioscor, Amonie, Evsevie și Eftimie, care se numeau „lungi” și care s-au pomenit și în viața Sfântului Ioan Gură de Aur. Dintre aceia, cel dintâi, Dioscor (Notă - Acest Dioscor a fost altul, care a trăit mai înainte cu anii, nu acela care a fost eretic și care a fost anatematizat de al IV-lea Sinod din toată lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon în anul 451), a fost episcop al Ermopoliei, asemenea a fost ucenic al lui Pamvo și cinstitul Dracontie, care se pomenește în viața Cuviosului Ilarion cel Mare și care a fost episcop și mărturisitor al lui Hristos, pătimind izgonire de la arieni. Unor ucenici ca aceștia a fost Pamvo învățător.
Cuviosul Pamvo, între alte multe și mari fapte bune, avea și aceasta, ca să treacă cu vederea aurul și argintul. Când Sfânta Melania Romana și-a împărțit pentru Hristos toată averea sa la cei ce aveau trebuință, a ajuns în Alexandria. Auzind despre Cuviosul Pamvo, s-a dus la dânsul în pustie cu preotul Isidor, primitorul de străini al alexandrenilor, aducând cu sine trei sute de litre de argint. Deci, ea l-a rugat să-și ia din argintul adus cât va voi. Dar el nici nu s-a uitat spre acel argint și nici din lucrul mâinilor n-a încetat, pentru că împletea o rogojină, decât numai a răspuns către dânsa, grăind: „Domnul să-ți răsplătească ție după osârdia pe care o ai către Dânsul”. Supărându-l ea cu rugămințile ei de a lua ceva, cuviosul a grăit către fratele, care îl slujea: „Să iei ceea ce-ți va da și să duci să împarți la frații care sunt în Liva și prin insule, deoarece sunt foarte lipsiți, fiind pământul neroditor. Iar la mănăstirile care sunt în Egipt să nu dai nimic, căci pământul lor are îndestulare și pot să se hrănească din osteneala lor”.
Fericita Melania a adus tot argintul și l-a dat în mâinile fratelui acela să-l împartă; apoi a zis către Cuviosul Pamvo: „Părinte, să știi că argintul ce îți dau este trei sute de litri”. El a răspuns: „O, fiică, Dumnezeu nu are trebuință să știe cât argint ai adus, pentru că Cel ce măsoară pământul cu palma și pune munții cu măsura, au nu știe măsura argintului tău? Dacă mi l-ai fi adus mie, cu dreptate mi-ai fi spus măsura argintului ce mi-ai dat; dar de vreme ce îl dai lui Dumnezeu, care n-a defăimat nici pe cei doi bani ai văduvei, ci i-a primit mai bine decât multe bogății, de aceea taci și nu trâmbița înaintea ta”.
Cuviosul Pamvo l-a trimis odată pe ucenicul său ca să vândă rucodelia sa. Stând 16 zile în cetate, noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu; și, văzând slujba Bisericii și învățând și câteva tropare, s-a întors la bătrânul. Deci i-a zis lui bătrânul: „Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ți s-a întâmplat în cetate?”. Răspuns-a fratele: „Cu adevărat, părinte, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta și nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergând în Alexandria, am văzut pe cei din biserică cum cântă și m-am întristat că nu cântăm și noi canoanele și troparele”. I-a zis lui bătrânul: „Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh, și vor urma cântărilor și glasurilor, căci, ce umilință și ce lacrimi se nasc din tropare când stă cineva în chilie sau în biserică și își înalță glasul său ca neputincioșii? Că, dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilință și nu cu răspândire; că n-au ieșit călugării în pustie ca să stea înaintea lui Dumnezeu și să se răspândească și să cânte cântări, să pună glasurile la rânduială cu meșteșug, ci suntem datori, cu frica lui Dumnezeu și cu cutremur, cu lacrimi și suspine, cu glas evlavios, umilit, măsurat și smerit, să aducem Domnului rugăciune.
Că iată zic ție, fiule, vor veni zile când vor strica (răstălmăci) creștinii cărțile Sfintelor Evanghelii și ale Sfinților Apostoli și ale dumnezeieștilor Proroci, ștergând Sfintele Scripturi și scriind tropare și cuvinte elinești. Și se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta părinții noștri au zis: «Cei ce sunt în pustia aceasta, să nu scrie viețile și cuvintele părinților pe pergament, ci pe hârtie, că va să șteargă neamul cel de pe urmă viețile părinților și să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină»”.
Și a continuat bătrânul: „În astfel de vremuri se va răci dragostea multora și va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor și pornirile popoarelor, neastâmpărul împăraților, desfătarea preoților, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgînd seamă de mântuirea lor și a turmei, osârdnici toți și silitori la mese și gâlcevitori; leneși la rugăciune și la clevetiri osârdnici, gata a osândi viețile bătrânilor și cuvintele lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le și zicând: „De am fi fost noi în zilele lor, ne-am fi nevoit și noi”. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de fețele celor puternici, judecând judecăți cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve și pe sărmani neajutându-i. Încă și în popor va intra necredință, erezie, curvie, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtișaguri și beție”. Și a întrebat fratele: „Și ce va face cineva în vremile și anii aceia?”. Răspuns-a bătrânul: „Fiule, în acele zile, cel ce-și mântuiește sufletul său, mare se va chema în Împărăția Cerurilor”.
Au venit odată patru pustnici la Cuviosul Pamvo, purtând piei. Și au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt, nefiind acela de față. Unul postea mult, cel de al doilea era neagonisitor și cel de al treilea a câștigat multă dragoste. Se spunea încă și de cel de al patrulea că 22 de ani avea de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor Cuviosul: „Vă zic vouă că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună pe care a câștigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta, tăindu-și voia, voia altuia o face. Căci acest fel de bărbați sunt mărturisitori, dacă până la moarte se vor păzi așa”.
Odată, a venit la acest Cuvios Pamvo părintele Pior și a adus cu sine partea sa de pâine uscată. Pamvo l-a întrebat: „Părinte, pentru ce ai adus pâine cu tine?”. Pior a răspuns: „Ca să nu te împovărez, adică să nu împuținez pâinea ta, ci s-o mănânc pe a mea”. După câteva zile, ducându-se și Cuviosul Pamvo la părintele Pior, a luat asemenea cu sine o parte uscată din pâinea sa și a înmuiat-o în apă. Pior, văzând, a zis: „Părinte, pentru ce ai adus pâinea înmuiată în apă?”. Pamvo a răspuns: „Ca să nu te împovărez, nu numai cu pâinea, dar nici cu apa”.
Într-o vreme oarecare Sfântul Atanasie, Episcopul Alexandriei, l-a rugat pe părintele Pamvo să vină la dânsul în eparhie. Deci, pogorându-se, a văzut o femeie ușuratică; era foarte împodobită spre ademenirea oamenilor. Dar starețul, văzând-o astfel, a început a plânge. Frații l-au întrebat: „Părinte, pentru ce plângi?”. El a răspuns: „Plâng pentru două pricini: una, pentru pierderea sufletului acestei femei, iar alta, pentru nesârguința mea către sufletul meu, precum are femeia aceea grijă pentru trupul său. Pentru ca să fie plăcută oamenilor, s-a împodobit atâta, iar eu nu mă îngrijesc să-mi împodobesc sufletul, ca să fie plăcut lui Dumnezeu”.
Odată, Cuviosul Pamvo, umblând prin părțile Egiptului cu câțiva frați, a văzut niște mireni șezând, nebăgând de seamă călugării care treceau. El a zis către acei mireni: „Sculați-vă și vă plecați călugărilor, ca să fiți binecuvîntați de dânșii; pentru că aceștia vorbesc adesea cu Dumnezeu și gura lor este sfântă!”.
Cuviosul Pamvo, fiind plin totdeauna de umilință, nu râdea, nici nu zâmbea vreodată. Într-o zi diavolii, voind să-l facă să râdă, au legat o pană cu o funie și o trăgeau înaintea ochilor lui, ca pe o bârnă, și certându-se unii cu alții, strigau: „Ajutați! Ajutați!”. Părintele Pamvo, văzând aceea a râs, iar diavolii au început a dănțui, strigând: „Ha, ha! Pamvo a râs!”. El le-a răspuns, grăind: „N-am râs, ci am batjocorit neputința voastră; că sunteți atâția și nu puteți să duceți o pană”. Atunci diavolii, umplându-se de rușine, au fugit.
Ucenicii lui ne spuneau despre dânsul și aceasta, că era foarte păzit în vorbire și cu multă socoteală în răspunsuri. Când îl întreba cineva din dumnezeiasca Scriptură, sau despre vreun lucru oarecare, nu răspundea îndată; ci mai întâi socotea în sine cu multă tăcere și zicea de multe ori: „N-am aflat ce să răspund împotriva întrebării acesteia”. Dar abia după trei zile, sau după trei săptămîni, iar uneori abia după trei luni, dădea răspuns la întrebare. Răspunsul lui era adevărat și foarte folositor, căci îi venea de la înțelegerea ce o avea din darul lui Dumnezeu; pentru aceea toți primeau din gura lui cuvântul cu frică, pentru că Dumnezeu grăia prin gura lui.
În zilele acestui cuvios părinte, în părțile acelea ale Egiptului erau doi frați de un pântece, Paisie și Isaia. Ei erau fii de părinți bogați, pentru că tatăl lor fusese neguțător slăvit, care umblase cu neguțătoria cea de mult preț până în Spania. Amândoi acei frați, după moartea părinților lor, împărțind între ei averea cea multă, care le rămăsese lor, au zis unul către altul: „O, frate, ce fel de viață să ne alegem noi? De vom fi neguțători, ca și tatăl nostru, apoi cine știe cui vor rămâne ostenelile noastre. Și încă va trebui să ne temem, ca să nu cădem în oarecare primejdii sau în tâlhării sau în înecarea mării. Deci, să ne alegem viața călugărească, ca și averile părintești să le punem în vistieria cerească și sufletele noastre să nu le pierdem”.
Astfel, amândoi sfătuindu-se, s-au lepădat de lume. Drept aceea, unul împărțind îndată partea sa la săraci, biserici și mânăstiri, s-a dus în pustie. El a căutat să învețe un meșteșug, ca să lucreze ceva și să poată să se hrănească din osteneala mâinilor sale. Deci viețuia singur întru Dumnezeu, silindu-se la postire și la rugăciune. Iar celălalt, zidindu-și o mânăstire mică, nu departe de locuințele mirenești, și primind puțini frați la sine, se nevoia cu iubirea de străini și cu hrănirea săracilor. Căci, zidind o casă primitoare de străini, pe toți cei ce veneau la dânsul îi odihnea, și slujea bolnavilor cu toată osârdia. În zilele de sâmbătă și Duminică, punea câte două, trei și patru mese pentru cei săraci. Astfel amândoi acei frați, trăind câțiva ani, s-au mutat către Domnul.
După sfârșitul lor, a fost între frați o duhovnicească cercare și iscodire pentru acei frați. Unii lăudau mai mult pe cel ce și-a împărțit averea și s-a dus la liniște în pustie; iar alții cinsteau mai mult pe celălalt, care, din averile sale, a slujit străinilor, săracilor și bolnavilor. Din această pricină, frații, neînvoindu-se între ei câtăva vreme, au mers să întrebe despre aceasta pe Cuviosul Pamvo; fiindcă voiau să știe, a cărui viață din acei doi frați este mai plăcută lui Dumnezeu și care dintr-înșii a câștigat mai multă răsplătire.
Cuviosul Pamvo, auzind întrebarea lor, le-a răspuns: „Amândoi sunt desăvârșit plăcuți înaintea lui Dumnezeu, pentru că primitorul de străini s-a asemănat dreptului Avraam, iar pustnicul, Sfântului Proroc Ilie; deci, amândoi au bineplăcut lui Dumnezeu!”. Dar frații încă nu se învoiau, ci vorbeau între ei cu împotrivire, unii fericind mai mult pe pustnic, și ziceau: „Acela a împlinit porunca Evangheliei: Vindeți averile tale și dă-le săracilor..., căci, făcând astfel și luându-și crucea, a urmat lui Hristos, petrecând în toate zilele în foame și în sete. Iar celălalt, primitorul de străini din averile sale, deși slujea săracilor, însă și el însuși avea răcorire, mâncând și bând cu străinii și gustând cu bolnavii”.
Iar ceilalți ziceau: „Și primitorul de străini a împlinit cuvântul lui Hristos, Care a zis în Evanghelie: N-am venit ca să-mi slujească Mie, ci ca să le slujesc Eu lor...; căci a slujit la mulți ieșind în toate zilele în calea poporului, căutând străini, săraci, bolnavi, nevoiași și aducându-i în casa sa îi îndestula cu de toate. Dacă pentru un pahar de apă rece, care se dă celui însetat, este făgăduită plată de la Dumnezeu, apoi cât de mare plată va avea fratele acela, care a primit stăini, a îndestulat numeroși flămânzi și însetați și a slujit tuturor bolnavilor?”.
Cuviosul Pamvo, văzând neînțelegerea dintre frați, le-a zis: „Fraților, îngăduiți-mi puțin, până voi câștiga adeverire de la Dumnezeu și după aceea vă voi spune!”. Trecând câteva zile, frații iarăși au venit la dânsul, voind să afle răspuns la întrebarea lor. Starețul le-a zis: „Vă grăiesc înaintea lui Dumnezeu, că pe acei doi frați, Paisie și Isaia, i-am văzut stând împreună în Rai”. Toți frații, auzind aceasta, s-au mângâiat și au lăudat pe Dumnezeu.
Din acea descoperire a cuviosului, care i s-a făcut pentru cei doi frați, era arătat tuturor cât de mare dar avea el de la Dumnezeu; căci mai înainte de sfârșitul său, s-a învrednicit a avea bunătățile Raiului și din vederea acelora, și mai ales din darul lui Dumnezeu ce-l avea într-însul, s-a făcut asemenea cu viețuitorii. El trăind încă între oameni în chip stricăcios, de acum chipul nestricăciunii Raiului îl arăta în fața sa, fiind luminat nu numai cu sufletul, dar și cu trupul. Fața lui strălucea cu slavă, ca altădată fața Sfântului Proroc Moise, despre care lucru se scrie în Pateric astfel: „Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: «Doamne, mă rog Ție, să nu mă preamărești pe mine pe pământ!»”. Dar Dumnezeu Care preamărește pe plăcuții Săi, atât l-a preamărit, încât frații nu puteau să privească la fața lui, de slava pe care o avea. Astfel sfântul a fost preamărit în trup pe pământ, mai înainte de preamărirea sa cea din ceruri.
Când s-a apropiat de fericitul său sfârșit, după șaptezeci de ani ai vieții sale, a zis către frații care stăteau împrejurul lui: „De când m-am sălășluit în această pustie și am zidit chilia în care m-am așezat, n-am petrecut nicio zi în care să nu fi lucrat ceva cu mâinile, până când oboseam. Nici nu-mi aduc aminte ca să fi mâncat cândva în zadar pâine dată de cineva; ci mâncăm pâinea pe care eu singur o aveam din osteneala mâinilor mele. Din gura mea n-a ieșit vreun cuvânt, de care să mă rușinez în ceasul acesta sau să mă căiesc. Acum mă duc la Dumnezeu, așa ca, cel ce nici n-am început a viețui cu plăcere dumnezeiască și călugărească”. Zicând aceasta, și-a dat cinstitul și sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, neavând niciun fel de durere trupească.
Așa a fost viața și sfârșitul acestui plăcut al lui Dumnezeu, ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute și nouă păcătoșilor a ne povățui la viața cea plăcută lui Dumnezeu, ca să câștigăm din milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă: Viața acestui cuvios este adunată de la diferiți scriitori: din Lavsaiconul lui Paladie, cap. 10, din cartea lui Rufin preotul, Despre vorbirile părintești, din cartea lui Eraclid, Raiul, cap. 1, de la Socrat scolasticul, cartea IV, cap. 18, și din Patericul Egiptean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu