5. /18 IULIE 2023 - POEZIE
EVGHENI EVTUSENKO
Evgheni Aleksandrovici Evtușenko (în rusă: Евге́ний Алекса́ндрович Евтуше́нко; n. 18 iulie 1933 - d. 1 aprilie 2017) a fost un poet, romancier, eseist, dramaturg, scenarist, editor, actor, montor și regizor rus. Reprezentant de seamă al „dezghețului” de după moartea lui Stalin, a fost una dintre primele voci umaniste care s-au făcut auzite în spațiul comunist-totalitarist sovietic, ca apărătoare a libertății individuale.
Opera[modificare | modificare sursă]
POEZII:
Iubire
Te iubesc mai mult decât natura,
Fiindcă tu natura însăşi eşti,
Decât libertatea mi-eşti mai dragă -
Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.
Te iubesc cu toată nebunia,
Ca pe-un hău, nu ca pe-un drum de roţi,
Te iubesc mai mult decât se poate,
Cât de mult - să înţelegi nu poţi.
Fără noimă te iubesc întruna,
Şi când beau şi-atunci când spun prostii;
Mult mai mult decât pe mine însumi
Te iubesc. Vreau sigură să fii.
Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare
Decât toate cele pământeşti,
Mi-eşti şi decât muzica mai dragă,
Pentru mine, muzica - tu eşti!
Te iubesc mai mult decât speranţa
Gloriei, în veac de vis şi fum,
Decât ţara asta ruginită,
Fiindcă tu eşti ţara mea acum.
Eşti nefericită? N-ai temeiuri!
Nu-L mai mânia pe Cel de Sus.
Decât fericirea mi-eşti mai dragă
şi decât iubirea, mai presus.
Monologul puiului de vulpe
Albastru sunt, în ferma cenuşie,
Şi, pentru asta, bun de abator.
În cuşcă de metal ţinut, vai mie,
Nu-s împăcat că trebuie să mor.
M-aş jupui de viu, să scap de-această
Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.
Dar albăstriul meu, ca o năpastă
Triumfă-n blana mea fără noroc.
Năpraznic urlu şi mă iau la trântă
Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,
Ca să implor ori libertatea sfântă,
Ori blana năpârlită-n veci de veci.
Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
Dar cum ar mai urla şi el, sărmanul,
Numai o clipă-n locul meu de-l pun.
Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă
Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă
Mă ţine sclav, să evadez nu pot.
Doar când deschisă uşa mi-o uitară,
După un prânz cu peşte împuţit,
Fără să vreau m-am repezit afară
Şi-n hău stelar deodată m-am trezit.
Călăuzit de vii oglinzi lunare,
Am înţeles, în zborul meu stingher
Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,
Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.
Eram eu însumi, flecărind sub astre
Cu pomii legănaţi de-un vis polar.
Zăpada lor, cu irizări albastre
Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.
Dar singur şi-ntristat mi-am plâns de milă
Înţelegând, de viscole bătut,
Că libertatea asta-i prea fragilă
Atunci când în robie te-ai născut.
Mereu captiv, am înţeles cu groază
Că după fermă plâng şi c-o iubesc,
Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,
Mi-i patria- ţinutul meu ceresc!
Întors astfel la lumea cenuşie,
În cuşca mea, învins şi resemnat,
Strivit de mult prea grea vinovăţie,
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.
Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
Şi-aici la fermă! Căci dacă-ntr-un sac
Ne sugrumau cânva, azi doar c-o sârmă
Electrică- ne vin urgent de hac.
Duios, lapona mea cu două feţe
Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern...
Ce mână moale! Doamne, ce blândeţe!
Da-n ochii ei de înger, ce infern!
Mă va salva de boli şi, din tot locul,
Mereu de hrană îmi va face rost,
Dar într-o zi, când va veni sorocul...
Trădarea e în fişa ei de post.
C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii
Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:
"Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,
Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!"
Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
Mă mângâie şi mă ucide-apoi.
(1967, Rostov-pe-Don)
Invidie
Îl invidiez
Şi incă nimănuia
N-am divulgat secretu-acesta grav.
Ştiu,
undeva un baieţaş există,
pe care eu îl invidiez grozav.
Îl invidiez,
la trântă cum zvâcneşte, -
eu n-am fost aşa simplu; şi voinic
Îl invidiez
în râs cum izbucneşte, -
eu nu am râs aşa cand am fost mic.
De julituri şi de cucuie plin e, -
eu - pieptănat frumos şi-aveam cărare.
Pasajele
sărite-n cărţi de mine,
el nu le sare.
E şi-aici mai tare
Va fi de-o cinste fără de cruţare,
pentru-adevăr şi bine va lupta.
Unde-azvârleam condeiul :
" Nu, nu face..."
Va spune : " Face ! "
şi-l va apăsa.
Când nodul nu-l descurcă
-l taie-n zece,
eu nici nu-l tai,
şi nici nu-l descâlcesc
Când el iubeşte
dragostea nu-i trece,
eu, ce mi-e drag, din nou nu mai iubesc
Invidia-mi voi ascunde.
Voi surâde.
Mă voi preface că-s aşa, nătâng :
" Doar trebuie şi unul să surâdă,
Atunci când alţii ori lovesc ori plâng..."
Dar orişicât un glas adânc insistă :
Tu cu destinul tău,
el cu-al său..."
Nu pot uita : Un băieţaş există
şi el va fi mai mult decât sunt eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu