1. /26 AUGUST 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri

EVENIMENTE

1071 - BĂTĂLIA DE LA MANZIKERT - TURCII SELGIUCIZI I-AU ÎNVINS PE BIZANTINI ȘI L-AU LUAT PRIZONIER PE ÎMPĂRATUL ROMANOS AL IV-LEA.

• 

  Bătălia de la Manzikert (26 august 1071) – parte a Războaielor dintre bizantini şi turcii selgiucizi – În această miniatură franceză din secolul al XV-lea care prezintă bătălia de la Manzikert, combatanţii sunt înfăţişaţi în armură contemporană celei din Europa de Vest – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Bătălia de la Manzikert  s-a dat între Imperiul Bizantin și turcii selgiucizi pe 26 august 1071, lângă Manzikert (în prezent Malazgirt, Provincia Muș, Turcia). Înfrângerea decisivă a armatei bizantine și capturarea împăratului Romanos al IV-lea Diogenes a jucat un rol important în subminarea autorității bizantine în Anatolia și Armenia, și a permis turcificarea treptată a Anatoliei.

  Lupta a fost dusă de soldați profesioniști din tagmata deoarece un număr mare de mercenari și recruți anatolieni au dezertat înainte și au supraviețuit bătăliei. Înfrângerea de la Manzikert a fost dezastruaosă pentru bizantini, cauzând conflicte civile și o criză economică care a slăbit grav capacitatea de apărare a Imperiului Bizantin. A condus la colonizarea turcilor în Anatolia centrală — în 1080 o suprafață de 78.000 de kilometri pătrați a fost câștigată de către turcii selgiucizi.

  A fost nevoie de trei decenii de conflicte interne, înainte ca Alexios I (1081-1118) să restaureze stabilitatea Bizanțului. Istoricul Thomas Asbridge afirmă: „În 1071, selgiucizii au zdrobit o armată imperială în bătălia de la Manzikert (în estul Asiei Mici), și, deși istoricii nu mai consideră acest lucru să fi fost un eveniment catastrofic pentru greci, este totuși o lovitură dureroasă.“. A fost pentru prima dată în istorie când un împărat bizantin a devenit prizonierul unui comandant musulman.

• 1346 – Războiul de O Sută de Ani -  Bătălia de la Crecy - Trupele franceze au fost înfrânte de englezi. Cavaleria franceza, mult mai numeroasa este decimata de arcasii englezi dotați cu arcuri lungi. In aceasta batalie englezii au folosit pentru prima data in Occident armele de foc.

  

  The Battle of Crécy (26 August 1346), from a 15th-century illuminated manuscript of Jean Froissart’s Chronicles – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Bătălia de la Crécy a avut loc pe 26 august 1346 în apropiere de Crécy, nordul Franței și a fost una dintre cele mai importante bătălii din Războiul de 100 de ani. Combinația de noi arme și tactici a făcut ca mulți istorici să ia în considerare această bătălie ca fiind începutul sfârșitului cavalerismului clasic.

  Bătălia de la Crécy a fost o bătălie în care armata engleză și galeză, având cca. 9000 – 10.000 oameni (în funcție de sursă), comandată de Eduard al III-lea a învins o armată superioară ca număr, condusă de Filip al VI-lea al Franței care număra cca. 35.000 – 100.000 oameni (în funcție de sursă). Englezii au fost victorioși ca urmare a unor arme și tactici superioare, demonstrând importanța conceptului militar modern al puterii de foc.

• 1510 - A apărut Octoihul, a doua carte imprimată de ieromonahul şi tipograful Macarie de la Târgovişte.

  

  Octoihul Mare (1742-Râmnic) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Octoihul (sau Ohtoih, din limba greacă oktoihos sau „opt tonuri”) este o carte bisericească destinată cultului ortodox, care cuprinde cântările fiecărei zile din săptămână pe opt glasuri (tonuri), fiecărei zile consacrându-i-se succesiv câte un glas. A fost compus de teologul bizantin Ioan Damaschinul în secolul VIII. Octoihul mare cuprindea toate zilele săptămânii, în timp ce octoihul mic era un extras din cel mare, care cuprindea doar sâmbetele şi duminicile.

  Cel mai vechi octoih în manuscris copiat pe teritoriul României, în limba slavonă, datează din secolul XIII (Octoihul de la Caransebeș, adus în această localitate din Moldova). Cel mai vechi octoih tipărit, în aceeași limbă, care se numără și printre primele tipărituri din România, este Octoihul lui Macarie (ieromonah, 1510).

  A doua carte imprimată de Macarie în Ţara Românească a fost Octoihul (Osmoglasnicul), care a ieşit de sub tipar la 26 august 1510, în timpul domniei lui Vlad cel Tânăr zis Vlăduţ (1510-1512). Octoih, tipărit „din porunca lui Io Vlad Voevod şi stăpânitor întregei Ţeri a Ungro-Vlahiei şi a celor de lângă Dunăre în anul 7018 (1510), ostenindu-se întru acesta ieromonachul Macarie.”

• 1548 - S-a încheiat, la Iaşi, Tratatul de închinare şi credinţă, de comerţ şi de procedură judiciară, între Iliaş, domn al Moldovei, şi principele Ioan Sigismund Zapolya, rege al Ungariei şi Transilvaniei. S-a stabilit comerţul liber al negustorilor transilvăneni, în schimbul plăţii taxelor vamale.

• 1789 - Revoluția franceză - La Versailles, Adunarea Națională Constituantă a adoptat Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, în care se enunțau câteva drepturi elementare individuale și colective ale tuturor oamenilor, pe baza căreia va fi adoptată, în 1848, “Declaraţia Universala a Drepturilor Omului”.

  

  Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului – foto – ro.wikipedia.org

  Adunarea Constituantă Franceză (9 iulie 1789 – 30 septembrie 1791) a fost un organ al puterii legislative în perioada revoluției din Franța. Constituția adoptată în 1791 a desființat privilegiile feudale, consacrând monarhia constituțională, în timp ce Biserica a fost pusă sub controlul statului. Adunarea Constituantă a fost urmată de Adunarea Legislativă, îndeplinind un rol istoric și transformând în trei ani Franța feudală într-o țară în care capitalismul s-a dezvoltat liber. La cererea poporului, Adunarea Constituantă s-a grăbit să adopte unele măsuri cu caracter social. În noaptea de 4 august („Noaptea minunilor”), nobilimea și clerul au renunțat „benevol” la privilegiile lor, astfel că este elaborat decretul care prevedea lichidarea feudalismului în Franța.

  Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (în franceză Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen) este carta fundamentală prin care la data de 26 august 1789 au fost puse, în Franța și în lume, bazele democrației moderne. Declarația cuprinde un preambul și 17 articole, care combină dispozițiile privind drepturile a trei categorii de persoane: „drepturile oamenilor” (francezi, străini sau inamici) – articolele 1, 2, 3, 4, 7, 9 și 10, „drepturi ale cetățenilor” (cetățeni francezi), care reamintesc și întăresc libertățile civile – articolele 6 și 14 și „drepturi ale societății” (națiunea franceză), care sunt componente constituționale – articolele 13, 15 și 16.

• 1812 - A avut loc marea batalie de la Borodino, langa Moscova, dintre armata lui Napoleon si cea a Imperiului Rus.

  

  Battle of Moscow, 7th September 1812, 1822 by Louis-François Lejeune – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Bătălia de la Borodino (fr: Bataille de la Moskova), a avut loc la 7 septembrie 1812, la 125 km de Moscova, între trupele franceze conduse de Napoleon și trupele rusești conduse de Kutuzov. Bătălia, deși a fost o victorie tactică și strategică franceză incontestabilă, nu a reprezentat triumful complet de care Napoleon avea nevoie pentru a-l convinge pe Țarul Alexandru I să încheie pacea.

  Ca urmare a bătăliei, trupele franceze au avut drumul deschis spre capitala economică a Rusiei, Moscova, pe care o vor ocupa timp de o lună și jumătate, în așteptarea tratativelor de pace. Acestea din urmă nu se vor materializa și, odată cu venirea iernii, francezii sunt nevoiți să se retragă, cu pierderi uriașe cauzate de crunta iarnă rusească.

• 1813 - Ultima victorie a lui Napoleon. In lupta de pe raul Elba armata lui Napoleon invinge armata coalitiei prusiene, austriece si ruse.

• 1821: Se deschide oficial Universitatea din Buenos Aires, Argentina.
• 1826: Ultima execuție publică la București: Ghiță Cuțui și Simion sunt spânzurați la capul Podului Târgului de Afară, pentru că, împreună cu alte persoane, s-au răzvrătit împotriva domniei. A doua zi, trei dintre tovarășii lui Cuțui sunt plimbați "cu pieile goale" prin târg și bătuți, după care vor fi trimiși la ocnă. Pedeapsa cu moartea va fi desființată de Regulamentul Organic, în iulie 1831.
• 1834 - Prime încercări de navigaţie aeriană in Moldova . Cu prilejul înscăunării domnitorului Mihail Sturza, în Moldova, gazeta “Albina românească” relata că “s-a slobozit un mare glob aerostaticesc”, iar după ce “s-au ridicat la oarecare înălţime”, din el s-au împrăştiat foi cu versuri festive.
• 1834 - A fost prezentată, la Iasi (pentru celebrarea încoronarii lui Mihai Sturza), prima lucrare dramatica româneasca inspirata din istoria nationala. Piesa “Dragos, întâiul domn suveran al Moldovei” a fost scrisa de Gheorghe Asachi, pe muzica Elenei Asachi.

• 1860 - S-a înfiinţat prima agenţie diplomatică a Principatelor Unite, la Paris.

  

  Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești – foto: ro.wikipedia.org

  Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești au fost un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I

• 1871 - Sărbătorirea a 400 de ani de la târnosirea mânăstirii Putna, manifestare organizată din iniţiativa studenţilor români de la Viena, în frunte cu Eminescu şi Slavici; (14/26 august).

  

  Mănăstirea Putna - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” (Mihai Eminescu). Mănăstirea se află la 33 km nord-vest de orașul Rădăuți, în județul Suceava, în nordul Moldovei. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc.

  Potrivit vechilor cronici moldovenești zidirea mănăstirii, ctitorie a lui Ștefan cel Mare (al cărui mormânt se află aici), a început în anul 1466 și s-a terminat în 1469. Sfințirea sa a avut loc la 3 septembrie 1469, „fiind de față întreg clerul moldovenesc”. Slujba de sfințire a fost oficiată de mitropolitul Teoctist. Acesta a fost înmormântat în pridvorul mănăstirii în anul 1478. Incinta, turnul de la intrare și fortificațiile au fost terminate în 1481.

  Biserica mănăstirii a fost devastată de oștile lui Timuș Hmelnițki. Lucrările de reconstruire au fost începute de voievodul Gheorghe Ștefan (1653-1658) în 1654 și terminate, sub domnia lui Eustatie Dabija (1661-1665), în 1662. Mănăstirea a fost restaurată între anii 1756-1760 prin grija mitropolitului Iacob Putneanul, apoi în 1902, când s-a refăcut acoperișul după planurile arhitectului Karl Romstorfer, și, mai recent, în perioada 1961-1975.

• 1886 - Alexandru D. Rădulescu, medic chirurg român, scriitor, membru titular al Academiei Romane, a pus bazele Societatii Romane de Ortopedie; (n.Focşani; d.11.04.1979, Bucureşti).

• 1920 - Secretarul de Stat al SUA Bainbridge Colby a semnat documentele celui de-al nouăsprezecelea amendament al Constituţiei, care dă femeilor drept la vot.

• 1939 - Guvernul şi Marele Stat Major polonez cer României sprijinul pentru tranzitarea prin ţara noastră a materialului de război destinat Poloniei. Cererea este satisfăcută de guvernul român.

• 1944 - Generalul Charles de Gaulle a intrat în Parisul eliberat de sub ocupatia nazistă.

  

  General de Gaulle and his entourage stroll down the Champs-Élysées following the liberation of Paris in August 1944 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

• 1955: Are loc prima transmisie TV color (NBC) a unui meci de tenis din cadrul Cupei Davis.
• 1966: Declanșarea luptei armate a poporului namibian, sub conducerea SWAPO, pentru eliberarea de sub ocupația regimului rasist al Africii de Sud.
• 1972 - S-a deschis la Munchen in Republica Federala Germania a XX-a editie a Jocurilor Olimpice Moderne (26 august -10 septembrie).
• 1974 - Portugalia a recunoscut independenţa coloniei sale Guineea-Bissau; recunoaşterea oficială a intrat în vigoare începând cu 10 septembrie 1974.
• 1977 - După multe dezbateri, Adunarea Naţională a adoptat Legea 101, sau Carta limbii franceze in Canada. Această lege prevede utilizarea exclusivă a limbii franceze in provincia canadiana Quebec în cadrul Adunării Naţionale şi instanţele de judecată, in afaceri şi publicitate, precum şi instruirea în limba franceză, cu excepţia vorbitorilor nativi de limba engleza.
• 1978 - Sigmund Jahn , primul cosmonaut german, zboara la bordul navei sovietice Soyuz 31.

• 1981 - Sonda Voyager 2 a ajuns la maximă apropiere de Saturn, trecând la 101.000 km de planetă.

  

  Voyager 2 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  La 26 august 1981, Voyager 2 a trecut la 161.000 km de centrul planetei Saturn, la 9 luni după Voyager 1. În timp ce trecea în spatele lui Saturn (văzut de pe Pământ), Voyager 2 a sondat atmosfera superioară a planetei adunând informații despre profilele atmosferice de temperatură și densitate. Voyager 2 a constatat că, la nivelurile de presiune superioare (7 kilopascali presiune), temperatura lui Saturn era de 70 de grade Kelvin (-203 °C), în timp ce, la cele mai profunde niveluri măsurate (120 kilopascali), temperatura creștea la 143 K (-130 °C). S-a descoperit că polul nord era mai rece cu 10 kelvini, deși acest lucru poate fi sezonier. Sonda a fost direcționată astfel încât să poată obține vizualizări mai bune ale sateliților decât Voyager 1.

  După survolul lui Saturn, platforma ghidată de instrumente s-a oprit temporar, determinând calculatorul principal să anuleze măsurătorile și să piardă o mulțime de date. 24 de ore mai târziu, inginerii misiunii au reușit să remedieze problema platformei (cauzată de o suprasolicitare care și-a epuizat temporar lubrifiantul), dar situația a fost restaurată definitiv 3 zile mai târziu după trimiterea instrucțiunilor de către echipele de la sol. Traiectoria a permis sondei să utilizeze asistența gravitațională a lui Saturn pentru a se muta la următoarea destinație: Uranus.

• 1987 - A fost demolată Biserica Sfântul Spiridon Vechi din Bucureşti.

• 1999 - Rusia incepe al doilea razboi cecen (26 august 1999 – 31 mai 2000), ca răspuns la invazia fortelor cecene in Daghestan.

  

  Al Doilea Război Cecen (26 august 1999 – 31 mai 2000) – Artileria rusă bombardează poziţiile rebelilor în apropierea satului Duba-Iurt, în ianuarie 2000 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Al Doilea Război Cecen, în a doua sa fază cunoscut drept Războiul din Caucazul de Nord, a fost o operaţiune militară de amploare lansată de Federaţia Rusă începând din 26 august 1999, ca răspuns la invadarea Daghestanului de către Brigada Internaţională Islamică de Menţinere a Păcii (IIPB).

  Invadarea Daghestanului a fost declanşatorul celui de-al Doilea Război Cecen. În august şi septembrie 1999, Şamil Basaev, în asociere cu sauditul Ibn al-Khattab, comandantul mujahedinilor, au condus două armate de până la 2.000 de ceceni, daghestanezi, arabi, mujahedini străini şi militanţi wahabişti din Cecenia în republica vecină Daghestan.

  În acest război s-a înregistrat pentru prima dată folosirea de muniţie cu exploziv combustibil (FAE) în zonele populate, cu precădere în satul Tando. La jumătatea lui septembrie 1999, militanţii au fost alungaţi din satele ocupate şi respinşi înapoi în Cecenia. Cel puţin câteva sute de insurgenţi au fost ucişi în lupte. Tabăra federală rusă a raportat 279 lucrători ucişi şi aproximativ 900 răniţi.

  Spre sfârşitul lui august şi în septembrie 1999, Rusia a declanşat o masivă campanie aeriană de bombardament asupra Ceceniei, cu scopul declarat de a-i alunga pe militanţii care invadaseră Daghestanul în luna anterioară. Pe 26 august 1999, Rusia a recunoscut că efectuează raiduri de bombardament în Cecenia. Se consideră că loviturile aeriene ruseşti au obligat peste 100,000 de ceceni să-şi părăsească locuinţele pentru a se refugia în zone mai sigure; republica vecină a Inguşetiei a apelat la ajutor din partea Naţiunilor Unite pentru a face faţă zecilor de mii de refugiaţi.

  Pe 2 octombrie 1999, Ministerul Rus pentru Situaţii de Urgenţă a recunoscut că 78,000 de persoane s-au refugiat din calea bombardamentelor ruseşti din Cecenia, majoritatea îndreptându-se către Inguşetia, unde soseau într-un număr de 5.000 până la 6.000 pe zi.

  Pe 22 septembrie 1999, ministrul adjunct de Interne Igor Zubov a declarat că trupele ruseşti au încercuit Cecenia şi că erau pregătite să o recucerească, dar strategii militari avertizaseră că o ofensivă terestră se va solda probabil cu pierderi grele de partea rusă. Spre sfârşitul lui septembrie, forţele ruseşti executaseră deja incursiuni repetate pe teritoriul cecen şi ocupaseră anumite suprafeţe.

• 2004 - Preşedintele ucrainean, Leonid Kucima, a inaugurat canalul Bâstroe, în pofida criticilor venite din Romania si din Occident. Canalul traversează o rezervaţie protejată din Delta Dunării şi permite Ucrainei să aibă acces navigabil la Marea Neagră. România a înaintat la Curtea Internaţională de la Haga dosarul litigiului privind canalului Bâstroe.

• 2008 - Preşedintele rus Dmitri Medvedev, a anunţat că Rusia recunoaşte unilateral independenţa fostelor regiuni georgiene separatiste,republicile Abhazia şi Osetia de Sud.

• • 2009: Madonna a concertat pentru prima dată în România în fața a aproximativ 70.000 de spectatori din Parcul Izvor din București.

NAȘTERI

• 1469: Ferdinand al II-lea de Neapole (d. 1496)
• 1596: Friedrich al V-lea (germană Friedrich V.; n. 26 august 1596 - d. 29 noiembrie 1632)^[2] a fost Elector Palatin (1610-1623) și rege al Boemiei (1619-1620) sub numele de Frederic I (cehă Fridrich Falcký). Încercarea lui de a-și consolida poziția în cadrul Sfântului Imperiu German în timpul Războiului de treizeci de ani a eșuat din motive religioase, el fiind de religie protestantă. Friedrich s-a căsătorit cu Elisabeta de Boemia. Din cauza domniei sale scurte a fost numit ironic "regele de o iarnă" (cehă Zimní král; germană Winterkönig). Este responsabil pentru construcția faimoasei grădini Hortus Palatinus în Heidelberg.  Frederic s-a născut la jagdschloss Deinschwang (conacul de vânătoare) în apropiere de Amberg în Palatinatul Superior. A fost fiul lui Frederic al IV-lea, Elector Palatin și a Louisei Juliana de Nassau, fiica lui Wilhelm cel Taciturn și a Charlotte de Bourbon-Montpensier.

  Membru al Casei Palatino-Simmern, Frederic era înrudit cu aproape toate familiile care conduceau în Sfântul Imperiu Roman. La Amberg, la botezul lui din 6 octombrie 1596, au participat un număr mare de diplomați și demnitari. Casa Palatino-Simmern, o ramură a Casei de Wittelsbach, s-a remarcat prin atașamentul față de calvinism. Acest lucru a fost în contrast puternic cu Casa de Wittelsbach condusă de Ducele Maximilian, care era profund devotat Bisericii Romano-Catolice.

  Capitala Palatinatului Elector, Heidelberg, a suferit de un focar de ciumă bubonică, așa că Frederic și-a petrecut primii doi ani în Palatinatul Superior înainte de a fi adus la Heidelberg în 1598. În 1604, la îndemnul mamei sale, a fost trimis la Sedan pentru a locui la curtea unchiului său, Henri de La Tour d'Auvergne, Duce de Bouillon. În timp ce s-a aflat la Sedan, Frederic a fost un vizitator frecvent la curtea lui Henric al IV-lea al Franței. Tutorele lui a fost teologul calvinist Daniel Tilenius, un profesor de teologie la Academia din Sedan. În timpul Războiului de Optzeci de Ani și a războaielor religioase franceze, Tilenius a militat pentru unitatea prinților protestanți și i-a învățat că era de datoria lor creștină de a interveni dacă frații lor erau hărțuiți. Aceste puncte de vedere sunt susceptibile de a fi sâmburele politicii viitoare a lui Frederic.  

  Portretul lui Frederic, de Michiel Jansz. van Mierevelt, 1613.

  La 19 septembrie 1610, tatăl lui Frederic, Frederic al IV-lea, a murit de o "viață extravagantă"; Frederic avea numai 14 ani. În conformitate cu termenii Bulei de Aur din 1356, cea mai apropiată rudă de sex masculin putea servi ca regent până Frederic împlinea vârsta majoratului. Cea mai apropiată rudă, Wolfgang Wilhelm, Conte Palatin de Neuburg, era catolic, așa că, cu puțin timp înaintea morții sale, Frederic al IV-lea l-a numit pe Johann II, Conte Palatin de Zweibrücken ca regent pentru fiul său.

  Acest lucru a condus la o dispută aprinsă între prinți ai Sfântului Imperiu Roman. În 1613, împăratul Matia I a intervenit în dispută, rezultatul fiind că Frederic al V-lea era în măsură să înceapă domnia sa personală, chiar dacă era încă minor. Disputa s-a încheiat în 1614, când Frederic a ajuns la vârsta majoratului.  Politica de căsătorii al lui Frederic al IV-lea a fost concepută pentru a consolida poziția Electoratului Palatin în cadrul taberei reformate din Europa. Două dintre surorile lui Frederic al V-lea s-au căsătorit cu prinți protestanți: sora sa Luise Juliane s-a căsătorit cu Johann II, Conte Palatin de Zweibrücken iar Elisabeta Charlotte cu Georg Wilhelm, Elecor de Brandenburg. Frederic al IV-lea a sperat că fiica sa Katharina Sofie se va căsători cu viitorul Gustav Adolf al Suediei însă acest lucru nu s-a întâmplat.

  

  Elisabeta Stuart (1596–1662), 1613.

  În conformitate cu politica tatălui său, Frederic al V-lea a cerut-o în căsătorie pe Elisabeta Stuart, fiica regelui Iacob I al Angliei. Totuși, Frederic era doar un Elector și probabil Iacob căuta să-și căsătorească fiica cu un rege. Inițial, Iacob a luat în considerare s-o căsătorească pe Elisabeta cu Ludovic al XII-lea al Franței însă planurile au fost respinse de consilierii săi. Consilierii lui Frederic din Electoratul Palatin au fost îngrijorați de faptul că, dacă Elisabeta Stuart s-ar fi căsătorit cu un prinț catolic, acest lucru ar destabiliza echilibrul confesional din Europa, și astfel au stabilit că ea se va căsători cu Frederic al V-lea. Hans von Schönberg Meinhard a fost trimis la Londra în primăvara anului 1612. După negocieri intense, contractul de căsătorie a fost semnat la 26 mai 1612, peste obiecția reginei, Ana a Danemarcei.

  Frederic a călătorit spre Londra punând piciorul pe pământ englez la 6 octombrie 1612. Frederic și Elisabeta, care anterior au corespondat în franceză, s-au simțit bine unul cu altul de la început. S-au logodit în ianuarie 1613 iar căsătoria a avut loc la 14 februarie 1613 la capela regală a palatului Whitehall. Evenimentul a fost celebrat în capodopera poetică a lui John Donne, Epithalamion, or Mariage Song on the Lady Elizabeth, and Count Palatine being married on St. Valentines Day. La scurt timp după căsătorie, Frederic a intrat în Ordinul Jartierei.

  Ca parte a negocierilor de căsătorie, Frederic a fost de acord să extindă Castelul Heidelberg. Renovarea s-a finalizat în 1615 și "intrarea Elisabeta" a castelului i-a fost dedicată.  

  Castelul Heidelberg și grădina Hortus Palatinus comandată de Frederic și proiectată de grădinarul englez Inigo Jones (1573–1652) și inginerul francez Salomon de Caus (1576–1626).

  După ce a împlinit 18 ani, la 26 august 1614, Frederic a preluat controlul personal al Electoratului Palatin. Una dintre primele sale acțiuni a fost de a participa la o reuniune a Uniunii Protestante. În cursul acestei reuniuni, Frederic a avut febră și aproape că a murit. Această boală a schimbat profund personalitatea sa: în urma bolii, contemporanii l-au descris ca melancolic și, posibil, deprimat. Ca atare, Frederic a plasat mare parte din responsabilitate cancelarului său, Christian I, Prinț de Anhalt-Bernburg.

  Frederic a început construirea unei clădiri mari proiectată pentru a glorifica regimul său. În plus, în planul de renovare a Castelului Heidelberg menționat mai sus, Frederic a comandat o grădină nouă, Hortus Palatinus, proiectată de un grădinar englez Inigo Jones și de inginerul francez Salomon de Caus. Frederic a fost înfățișat ca Apollo și ca Hercule.

  Din punct de vedere politic, Frederic s-a auto-poziționat ca lider al prinților protestanți ai Sfântului Imperiu Roman și ca apărător al libertăților nobililor germani împotriva împăratului catolic, Matia I. De la Pacea de la Augsburg, Sfântul Imperiu Roman a fost într-un echilibru delicat între principatele catolice, luterane și calvine (deși calvinismul nu a fost recunoscut la Pacea de la Augsburg). Conflictele dintre prinții din aceste trei credințe s-au dezvoltat într-o luptă profundă. În plus, "Armistițiul de 12 ani" un hiat în Războiul de Optzeci de Ani a expirat în 1621 și ar fi dus probabil la reluarea luptelor dintre Republica olandeză și Imperiul Spaniol.  


Portret al lui Frederic al IV-lea, (Winterkönig)
Regatul Boemiei a fost o monarhie electivă, și, în ciuda titlului său de regat, era o parte din Sfântul Imperiu Roman. Începând cu 1526, toți regii Boemiei au fost membri ai Casei de Habsburg; din 1555 acești au fost de asemenea împărați ai Sfântului Imperiu Roman. La începutul secolului al XVII-lea Boemia s-a confruntat cu o criză politică. Cei care alcătuiau sistemul feudal din regat au devenit îngrijorați de faptul că habsburgii aveau planuri de a transforma Boemia într-o monarhie absolută.
Un număr mare de nobili din Boemia erau protestanți și se temeau că un împărat catolic ar încerca să impună catolicismul în Boemia. Astfel s-a dezvoltat o mișcare de opoziție față de Rudolf al II-lea, Împărat Roman. Rudolf a purtat un război împotriva Imperiului Otoman - cunoscut sub numele de Războiul lung - din 1593 până în 1606. Nemulțumit de rezultatul războiului lung, Rudolf a căutat să lanseze un nou război împotriva turcilor. Pentru a obține sprijin din Boemia pentru acest război, Rudolf a fost de acord să garanteze libertatea religioasă în Boemia, lansând așa-numita Scrisoare a Majestății în 1609. Cu toate acestea, nobilii au rămas suspicioși față de Rudolf și au fost în contact cu Uniunea Protestantă.

Când Rudolf a murit în 1611, Matia a fost ales moștenitorul său și acesta a devenit rege al Boemiei. La începutul anului 1612, au existat discuții în cadrul Uniunii Protestante despre găsirea unui candidat care să devină rege protestant al Boemiei, și numele lui Frederic a fost luat în discuție în acest sens.

În 1617, moștenitorul lui Matia la tronul din Boemia a fost numit Ferdinand, Duce de Stiria. Ferdinand era un catolic loial și mulți nobili protestanți credeau că Ferdinand avea intenția să retragă măsurile de protecție din Scrisoarea Majestății a lui Rudolf al II-lea. La 23 mai 1618, o adunare de nobili protestanți condusă de contele Jindrich Matyas Thurn a luat cu asalt Castelul Praga și a acuzat doi guvernatori imperiali, Vilem Slavata de Chlum și Jaroslav Borzita de Martinice, de încălcarea Scrisorii de Maiestate, i-a găsit vinovați și i-au aruncat, împreună cu scribul lor Philip Fabricius, de la ferestrele Cancelariei Boemia. Acest eveniment - cunoscut sub numele de a doua defenestrație de la Praga - a marcat începutul revoltei, și odată cu ea, începutul Războiului de Treizeci de Ani.


Ferdinand al II-lea, Împărat Roman (1578–1637), care a fost ales rege al Boemiei în 1617 și care mai târziu a pretins că Frederic i-a uzurpat drepturile la tronul Boemiei.
Prima mențiune la Praga a numelui lui Frederic ca un posibil candidat ca rege al Boemiei a venit în noiembrie 1618. Diplomatul palatin Christoph von Dohna l-a abordat pe Iacob I al Angliei, cu posibilitatea ca Frederic să devină rege al Boemiei, dar Iacob a reacționat negativ la această idee. Prinții Uniunii Protestante de asemenea au respins ideea temându-se că ar putea duce la un război religios. Electorul de Saxonia s-a opus ferm ideii.
În spatele scenei, Frederic a autorizat trimiterea unei forțe sub Ernst von Mansfeld să sprijine rebelii din Boemia. În august 1618, forțele aflate sub Mansfeld au intrat în Boemia și au condus asediul de la Pilsen; la 21 noiembrie 1618 întregul regat era în mâini protestante.

Matia, Împărat Roman a murit la 20 martie 1619. Deși succesorul său, Ferdinand al II-lea, Împărat Roman, a fost anterior încoronat rege al Boemiei, acum cei care alcătuiau sistemul feudal din regat au refuzat să-l recunoască ca rege al lor. De teama unei invazii s-a căutat o alianță cu alți membri ai Coroanei Boemiei (Silezia, Lusatia, Moravia), iar la 31 iulie 1619 la Praga, aceste state au format Confederația Boemia, care s-a opus habsburgilor. În conformitate cu termenii acestui acord, protestantismul a devenit practic religie de stat al teritoriilor din Boemia. În luna august 1619, parlamentul general al tuturor teritoriilor din Boemia a declarat că Ferdinand a pierdut tronul Boemiei. Acest lucru a rupt în mod oficial legăturile dintre Boemia și habsburgi iar un război a devenit inevitabil. Ferdinand de Bavaria, arhiepiscop de Koln a prezis că această decizie ar duce la douăzeci, patruzeci, sau șaizeci de ani de război.^[3]

Candidatul preferat de Boemia ca noul lor rege a fost Electorul de Saxonia, dar el a lăsat cunoscut că nu ar accepta tronul. Acest lucru l-a lăsat pe Frederic ca prințul protestant cel mai înalt, deoarece nimeni altcineva nu era dispus să riște în conflictul cu împăratul. În luna august 1619, șansele lui Frederic de a deveni rege al Boemiei au crescut tot mai mult atunci când Gabriel Bethlen a lansat o revoltă anti-habsburgică în Ungaria. Aceasta a fost, de asemenea, exact perioada în care Ferdinand a călătorit la Frankfurt pentru încoronarea lui.  

La 26 august 1619, statele din Confederației Boemiei l-au ales pe Frederic ca noul rege al Boemiei; Frederic s-a aflat pentru prima dată de la alegerea sa, la 29 august la Amberg.^[4]

Două zile mai târziu, Ferdinand al II-lea a fost ales împărat al Sfântului Imperiu Roman. Frederic a fost singurul elector care a votat împotriva lui Ferdinand; chiar și electorii protestanți John George I, Elector de Saxonia și John Sigismund, Elector de Brandenburg au votat pentru Ferdinand. De asemenea, Colegiul electoral a condamnat încercarea Confederației Boemiei de a-l înlătura pe Ferdinand de pe tronul Boemiei și a declarat că votul din 1617 prin care Ferdinand devenea rege al Boemiei era obligatoriu.  

Frederic al V-lea
Frederic purtând Coroana Sfântului Wenceslas, alte însemne ale regalității și colierul Ordinului Jartierei. Pictură de Gerrit von Honthorst în 1634.
Date personale
Născut	26 august 1596 Deinschwang, Palatinatul Superior
Decedat	29 noiembrie 1632 (36 de ani) Mainz
Cauza decesului	pestă
Părinți	Frederic al IV-lea al Palatinatului[1] Countess Louise Juliana of Nassau[*][1]
Frați și surori	Louis Philip, Count Palatine of Simmern-Kaiserslautern[*] Elizabeth Charlotte of the Palatinate[*] Louise Juliana of the Palatinate[*]
Căsătorit cu	Elisabeta de Bohemia
Copii	Frederic, Prinț Ereditar al Palatinatului Karl I Ludwig, Elector Palatin Elisabeth de Bohemia, Prințesă Palatină Prințul Rupert al Rinului Prințul Maurice von Simmern Louise Marie von der Pfalz Eduard, Conte Palatin de Simmern Sophia de Hanovra
Cetățenie	Germania
Religie	protestantism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	count palatine[*]
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Elector Palatin
Domnie	19 septembrie 1610 – 23 februarie 1623
Predecesor	Frederic IV
Succesor	Karl I Ludwig
Rege al Boemiei
Domnie	26 august 1619 – 8 noiembrie 1620
Încoronare	4 noiembrie 1619

• 1676: Robert Walpole prim ministru al Marii Britanii (d. 1745)
• 1728: Johann Henrich Lambert, fizician german (d. 1777)
• 1740 - S-a născut francezul Joseph-Michel Montgolfier care, împreună cu fratele său, Jacques-Etienne, a conceput şi experimentat balonul cu aer cald (aerostatul); (m. 26 iunie 1810).
• 1743:Antoine Laurent de Lavoisier (n. 26 august 1743,^{[2][3][4][5][6][7]} Paris, Regatul Franței^[8][9][10] – d. 8 mai 1794,^{[2][3][4][5][6]} Place de la Concorde, Franța) a fost un chimist, filozof și economist francez. În 1771 s-a căsătorit cu Marie-Anne Pierrette Paulze care avea atunci 13 ani. Lavoisier a fost decapitat pe ghilotină de revoluționarii francezi.

  Deși a fost respectat pe vremea sa, el a avut mai multe erori. De exemplu, a greșit când a spus că toți acizii conțin oxigen, dar la acea vreme nu fusese descoperit încă acidul clorhidric. A clasificat substanțele anorganice în oxizi, baze, acizi și săruri. De asemenea, el a elaborat o listă a tuturor elementelor chimice cunoscute atunci și a enunțat legea conservării masei substanțelor. A introdus noțiunea de element chimic și a demonstrat că tot ce ne înconjoară este compus din elemente chimice. De asemenea, a dovedit că arderile care se produc în aer au loc deoarece acesta conține oxigen.

  În timpul Revoluției franceze este considerat contrarevoluționar și este condamnat la moarte prin ghilotină, fiind acuzat de „participarea într-o conspirație a dușmanilor Franței, împotriva poporului francez”.^[11] După un an, cazul a fost reluat, iar Lavoisier a fost achitat post-mortem din lipsă de probe.  

  Antoine Lavoisier
  Antoine Lavoisier
  Date personale
  Născut	26 august 1743[2][3][4][5][6][7]  Paris, Regatul Franței[8][9][10]
  Decedat	8 mai 1794 (50 de ani)[2][3][4][5][6]  Place de la Concorde, Franța
  Înmormântat	Errancis Cemetery[*]
  Cauza decesului	pedeapsa cu moartea[10] (Ghilotină)
  Căsătorit cu	Marie-Anne Paulze Lavoisier[*] (1771–8 mai 1794)[10]
  Cetățenie	Regatul Franței  Prima Republică Franceză
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	chimist economist biolog fizician universitar[*] avocat astronom
  Activitate
  Domeniu	chimie
  Instituție	Ferme générale[*]
  Alma Mater	Facultatea de Drept din Paris[*]
  Organizații	Societatea Regală din Londra Société Philomathique de Paris[*] Academia Franceză de Științe Paris Bar Association[*] American Philosophical Society[*][1] Accademia Nazionale delle Scienze detta dei XL[*]
  Doctoranzi	Claude-Louis Mathieu[*] Jean-Antoine Chaptal[*] Antoine François, comte de Fourcroy[*] Jean Noël Hallé[*]
  Cunoscut pentru	Traité Élémentaire de Chimie[*] Méthode de nomenclature chimique[*] Legea conservării masei substanțelor
  Premii	Membru al Societății Regale[*] medalie de aur[*] (1766) Hommes illustres[*] cele 72 de nume de pe Turnul Eiffel[*] Concours général[

• 1753: Joséphine de Lorena (Marie Joséphine Thérèse; 26 august 1753 – 8 februarie 1797) a fost prințesă din Casa de Lorena și prin căsătorie, Prințesă de Carignan. A fost bunica paternă a regelui Carol Albert al Sardiniei. 
  Joséphine cu sora ei Charlotte, c. 1770

  Marie Joséphine Thérèse de Lorena a fost al doilea copil din cei patru ai lui Louis de Lorena, Prinț de Brionne, membru al unei ramuri a Casei de Guise și printre cele mai infuente familii din Franța vechiului regim.

  Mama ei aparținea puternicei familii din Casa de Rohan. Fratele ei, Charles Eugène de Lorena (25 septembrie 1751 – 11 noiembrie 1825), a escortat-o pe Maria Antoaneta din Viena în Franța în 1770, a devenit ambasador austriac în Franța și a fost ultimul descendent masculin al ramurei Guise din Casa de Lorena.

  La 18 octombrie 1768 Joséphine s-a căsătorit cu Prințul Victor Amadeus de Savoia, fiul și moștenitorul Prințului de Carignan. Amadeus era fratele princesse de Lamballe,^[3] confidenta reginei Maria Antoaneta.

  La 24 octombrie 1770, la Torino, Joséphine a născut un fiu, Prințul Charles Emmanuel de Savoia. Ea a murit la 43 de ani la Torino, la palatul Carignano și a fost înmormântată la Catedrala din Torino; a fost mutată la biserica Superga în timpul domniei regelui Victor Emmanuel I al Sardiniei.  

  Joséphine
  Date personale
  Nume la naștere	franceză Marie Joséphine Thérèse de Lorraine italiană Maria Giuseppina Teresa di Lorena
  Născută	26 august 1753 Versailles, Regatul Franței[1]
  Decedată	8 februarie 1797 (43 de ani) Palazzo Carignano, Torino, Italia
  Înmormântată	Basilica of Superga[*]
  Părinți	Louis Charles of Lorraine, Prince of Lambesc[*][1] Louise Julie Constance de Rohan-Montauban Brionne[*][2]
  Frați și surori	Charles Eugene of Lorraine, Prince of Lambesc[*][1] Joseph of Lorraine, prince of Vaudemont[*][1] Princess Charlotte of Lorraine[*]
  Căsătorită cu	Victor Amadeus al II-lea, Prinț de Carignan
  Copii	Charles Emmanuel, Prinț de Carignan
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	salonnière[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Lorena

• 1819: Printul Albert de Saxa-Coburg și Gotha (Francis Augustus Charles Albert Emanuel; n. 26 august 1819 - d. 14 decembrie 1861), a fost soțul Reginei Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei.  Albert s-a născut în Schloss Rosenau, aproape de Coburg, Germania, ca cel de-al doilea fiu al lui Ernest al III-lea, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a primei lui soții, Louise de Saxa-Gotha-Altenburg. Mătușa paternă a lui Albert, Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld, s-a căsătorit cu Edward Augustus, Duce de Kent, al patrulea fiu al regelui George al III-lea al Marii Britanii. Ea a fost mama viitoarei regine Victoria. Deci, Albert și viitoarea sa soție erau veri. De asemenea, ei s-au născut în același an și au fost asistați la naștere de aceeași moașă.^[1]

  Albert a fost botezat la Biserica Evanghelică Luterană pe 19 septembrie 1819 în Sala de Marmură, la Schloss Rosenau cu apă luată dintr-un râu local.^[2] Nașii lui au fost: bunica paternă Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf, bunicul matern Ducele de Saxa-Gotha-Altenburg, împăratul Austriei, Ducele de Teschen și Contele von Mensdorff-Pouilly.^[3]

  Mama lui Albert a fost exilată, s-a căsătorit pentru a doua oară cu iubitul ei, Alexander von Hanstein, Conte de Polzig-Baiersdorf și a murit la vârsta de 30 de ani de cancer.^[4] Anul următor, tatăl lor s-a căsătorit cu propria lui nepoată și verișoara lui Albert și a fratelui său mai mare, Ernest, cu Prințesa Maria de Württemberg.^[5] În 1825, unchiul lui Albert, Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg, a murit. Decesul a dus la o rearanjare a ducatelor saxone și anul următor, tatăl lui Albert a devenit duce de Saxa-Coburg și Gotha.^[6]

  Cei doi frați au fost educați în primul rând de tutori privați și, mai târziu, la Universitatea din Bonn, ca mulți alți prinți. Acolo, Albert a studiat dreptul, economia politică, filozofie, istoria artei, muzică, gimnastică și a excelat la scrimă și echitație.  

  Prințul Albert, fotografie colorată de mână daghereotipie, 1848

  În jurul anului 1836, ideea căsătoriei între Albert și verișoara lui, moștenitoarea tronului britanic, Prințesa Victoria de Kent (așa cum era titlul ei atunci) a apărut în mintea ambițiosului lui unchi, Leopold, regele belgienilor. Leopold a aranjat cu sora lui (mama Victoriei), să-l invite pe Ducele de Saxa-Coburg și Gotha și cei doi fii ai lui s-o viziteze în mai 1836, cu scopul de a o întâlni pe Victoria. Regele William al IV-lea a dezaprobat orice căsătorie cu Coburg și l-a favorizat pe Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos.

  După ce Victoria s-a urcat pe tronul britanic pe 20 iunie 1837, ea a scris scrisori prin care își arăta interesul față de educația lui Albert însă fără să se grăbească să se căsătorească.^[8] În octombrie 1839, Albert și fratele său Ernest au plecat în Anglia, pentru a o vizita pe regină, cu scopul de a soluționa definitiv cererea în căsătorie. Albert și Victoria s-au simțit atrași unul de celălalt. Intenția reginei de a se căsători a fost declarată oficial pe 23 noiembrie 1839^[9].

  Cuplul s-a căsătorit pe 10 februarie 1840 la Capela Regală a Palatului St James. Cu patru zile înainte de nuntă, viitoarea soție i-a acordat titlul de Alteță Regală. La început nu a fost popular în rândul britanicilor. A fost perceput ca fiind dintr-un stat sărac și mic, puțin mai mare decât un județ englezesc.^[10] Primul ministru britanic, Lordul Melbourne, a sfătuit-o pe regină să nu-i acorde titlul de "Rege Consort". Parlamentul chiar a refuzat să-l facă pe Albert peer - în parte din cauza sentimentului anti-german și a dorinței de a-l exclude pe Albert din orice rol politic.^[11]

  Melbourne a condus un guvern minoritar și opoziția a profitat de căsătorie pentru a continua să-i slăbească poziția. Ei s-au opus la înnobilarea lui Albert și i-au acordat un venit mai mic decât consortului anterior,^[12] 30.000 £ în loc de 50.000 £.^[13] Timp de 17 ani, Albert a folosit titlul de "ASR Prințul Albert" până la 25 iunie 1857 când Victoria i-a acordat titlul de Prinț Consort.  Copii:  

  Familia reginei Victoria în 1846 de Franz Xaver Winterhalter de la stânga la dreapta: Prințul Alfred și Prințul de Wales; regina și Prințul Albert; Prințesele Alice, Elena și Victoria
  
  

  Portret	Nume	Naștere	Deces	Soț/Soție (ani naștere & deces) și copii[15][16]
  	Prințesa Victoria, Prințesă Regală	21 noiembrie 1840	5 august 1901	Căsătorită în 1858 cu Prințul Moștenitor al Prusiei Frederic, mai târziu Frederic al III-lea al Germaniei și rege al Prusiei (1831–1888); 4 fii, 4 fiice (inclusiv Wilhelm al II-lea al Germaniei și Sofia, regină a Greciei)
  	Prințul Albert Eduard, Prinț de Wales, mai târziu regele Eduard al VII-lea	9 noiembrie 1841	6 mai 1910	Căsătorit în 1863 cu Prințesa Alexandra a Danemarcei (1844–1925); 3 fii, 3 fiice (inclusiv regele George al V-lea și Maud, regină a Norvegiei)
  	Prințesa Alice	25 aprilie 1843	14 decembrie 1878	Căsătorită în 1862 cu Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse și de Rin (1837–1892); 2 fii, 5 fiice (inclusiv Alexandra, Împărăteasă a Rusiei)
  	Prințul Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și Duce de Edinburgh; Amiral al Flotei	6 august 1844	31 iulie 1900	Căsătorit în 1874 cu Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei (1853–1920); 2 fii (1 făt mort), 4 fiice (inclusiv Maria, regină a României)
  	Prințesa Elena	25 mai 1846	9 iunie 1923	Căsătorită în 1866 cu Prințul Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (1831–1917); 4 fii (1 făt mort), 2 fiice
  	Prințesa Louise	18 martie 1848	3 decembrie 1939	Căsătorită în 1871 cu John Douglas Sutherland Campbell (1845–1914), marchiz de Lorne, mai târziu al 9-lea Duce de Argyll, de asemenea Guvernator-General al Canadei (1878–83); fără copii
  	Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn; Mareșal, Guvernator-General al Canadei (1911–1916)	1 mai 1850	16 ianuarie 1942	Căsătorit în 1879 cu Prințesa Luise Margarete a Prusiei (1860–1917); 1 fiu, 2 fiice
  	Prințul Leopold, Duce de Albany	7 aprilie 1853	28 martie 1884	Căsătorit în 1882 cu Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont (1861–1922); 1 fiu, 1 fiică
  	Prințesa Beatrice	14 aprilie 1857	26 octombrie 1944	Căsătorită în 1885 cu Prințul Henric de Battenberg (1858–1896); 3 fii, 1 fiică (inclusiv Victoria Eugenie, regină a Spaniei)

  Albert de Saxa-Coburg și Gotha
  Prinț Consort
  Fotografie din 1860 de J. J. E. Mayall
  Date personale
  Nume la naștere	Francis Albert Augustus Charles Emmanuel
  Născut	26 august 1819 Schloss Rosenau, Coburg, Saxe-Coburg-Saalfeld
  Decedat	14 decembrie 1861 (42 de ani) Castelul Windsor, Berkshire, Anglia
  Înmormântat	Capela Sfântul Gheoghe, Castelul Windsor
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (febră tifoidă)
  Părinți	Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Louise de Saxa-Gotha-Altenburg
  Frați și surori	Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha
  Căsătorit cu	Victoria a Regatului Unit
  Copii	Victoria, Împărăteasa Germaniei Eduard al VII-lea Alice, Marea Ducesă de Hesa Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gota Elena, Prințesa Christian de Schleswig-Holstein Prințesa Louise, Ducesa de Argyll Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Prințul Leopold, Duce de Albany Beatrice, Prințesa Henry de Battenberg
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Religie	Biserica Evanghelică din Germania[*]
  Ocupație	muzician dirijor cântăreț organist[*] pictor
  Apartenență nobiliară
  Titluri	German Prince[*] British consort[*] British prince[*]
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha
  Domnie
  Domnie	10 februarie 1840 – 14 decembrie 1861

• 1826: Prințesa Alexandra Amalie a Bavariei (26 august 1826 – 21 septembrie 1875) a fost membră a Casei de Wittelsbach. Și-a devotat viața literaturii.

  Alexandra s-a născut la Schloss Johannisburg în Aschaffenburg, ca al optulea copil și a cincea fiică a regelui Ludwig I al Bavariei și Prințesei Theresa de Saxa-Hildburghausen. Portretul ei de fată tânără a fost pictat de Joseph Karl Stieler pentru "Galeria de frumuseți" pe care o deținea tatăl ei la Schloss Nymphenburg.  Alexandra nu s-a căsătorit niciodată și a fost numită stareță la St. Anna Damenstiftskirche din Munchen; aceasta era o comunitate religioasă pentru femeile nobile. În anii 1850, Prințul Louis Lucien Bonaparte i-a cerut regelui Ludwig mâna Alexandrei însă el era divorțat de soția sa iar Ludwig a refuzat utilizând ca scuză sănătatea precară a Alexandrei.

  În 1852 Alexandra a început o carieră literară. Prima ei carte de povestiri s-a intitulat Weihnachtsrosen. Anul următor ea a publicat Souvenirs, pensées et essais (Memorii, gânduri și eseuri). În 1856 a apărut Feldblumen (Flori de câmp); sumele strânse din vânzarea cărții le-a donat orfelinatului Maximilian. În 1858 a apărut Phantasie- und Lebensbilder (Vise și schițe biografice), o colecție de traduceri libere în germană din engleză și franceză. În 1862 ea a tradus în germană o parte a romanelor lui Eugenie Foa. Anul următor a apărut Thautropfen (Roua), o colecție de povestiri traduse în germană din franceză precum și unele povestiri ale ei.

  In 1870 Alexandra a publicat Das Kindertheater (Teatru pentru copii), o traducere în germană a unor piese franceze pentru copii de Arnaud Berquin. În același an a apărut Der erste des Monats (Prima lună), o traducere germană a francezului Jean-Nicolas Bouilly.

  Alexandra a murit în 1875 la vârsta de 49 de ani la Schloss Nymphenburg. A fost înmormântată la cripta Wittelsbach de la Theatinerkirche din Munchen.  

  Alexandra a Bavariei
  Prințesa Alexandra a Bavariei de Joseph Karl Stieler.
  Date personale
  Nume la naștere	Alexandra Amalie
  Născută	26 august 1826 Schloss Johannisburg, Aschaffenburg
  Decedată	21 septembrie 1875 (49 de ani) Schloss Nymphenburg
  Înmormântată	Theatine Church[*]
  Părinți	Ludovic I al Bavariei Theresa de Saxa-Hildburghausen
  Frați și surori	Prințesa Mathilde a Bavariei Prințesa Adelgunde a Bavariei Prințesa Hildegard a Bavariei Otto al Greciei Maximilian al II-lea al Bavariei Luitpold, Prinț Regent al Bavariei Prințul Adalbert al Bavariei
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	traducătoare scriitoare
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

• 1870: Alexandr Kuprin, pilot, aventurier și scriitor rus (d. 1938)

• 1873 - S-a născut Lee De Forest, inventator american cu peste 300 de invenţii în domeniile telegrafiei făra fir, radiotehnicii. Contribuţia sa esenţială la extinderea, generalizarea radiodifuziunii, i-a facut pe unii contemoprani să-i acorde titlul de „părinte al radioului”; (d. 30.06.1961).
• 1880: Guillaume Apollinaire, pseudonimul literar al lui Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostrowitzky, (n. 26 august 1880, Roma - d. 9 noiembrie 1918, Paris) a fost poet, prozator și critic de artă. Mama sa a fost o nobilă poloneză dar identitatea tatălui este incertă.  Reprezentant notoriu al avangardei artistice de la începutul secolului XX, reformator al limbajului poetic, precursor al suprarealismului. Se naște la Roma, în 1880, și urmează școala la Monaco, Cannes și Nisa. Publică primele poezii în 1897 sub pseudonimul Guillaume Macabre. Sosește în 1899 la Paris pentru a exercita diverse meserii, de la cea de funcționar bancar la aceea de profesor particular. Împreună cu unul din elevii lui petrece un timp în Renania (Germania). Acolo, pe frumoasa vale a Rinului, se pare că și-a descoperit înzestrarea pentru poezie. Se stabilește definitiv la Paris în 1903, unde își începe colaborările literare în diverse publicații, după ce - încă din 1902 - își vădise talentul de critic de artă în paginile revistei "L'Européen", unde publicase eseuri despre operele de artă admirate în muzeul din Nürnberg. Devine în scurtă vreme unul dintre cei mai populari membri ai comunității artistice a Parisului, client obișnuit al localurilor "Le bateau lavoir" și "Le lapin agile" din Montmartre.

  Printre prietenii și colaboratorii săi se vor număra Pablo Picasso, Jean Cocteau, Alfred Jarry, Erik Satie, Ossip Zadkine, Max Jacob ș.a. Își câștigă pâinea lucrând la o bancă, dar pentru a-și rotunji veniturile începe să scrie romane erotice (pe care le numește pornographiques et alimentaires). Colaborează la reviste literare în care îi apar poemele în proză, publicate mai târziu în volumul de debut, L'enchanteur pourrissant (1909, cu xilogravuri de André Derain).

  Atras de pictură, îi aduce în atenția publicului pe Picasso, Douanier Rousseau, Henri Matisse și Georges Braque. Asistă la nașterea cubismului și devine unul dintre animatorii și teoreticienii curentului, fapt consfințit în 1913 de eseul Les peintres cubistes, apărut în revista de sub conducerea lui "Les Soirées de Paris". Apollinaire propune termenul de "orfism" pentru a descrie tendința către abstracția absolută în pictura lui Robert Delaunay, termen care i se putea aplica la fel de bine și lui, ținând seama de prima sa culegere de poeme din 1911 intitulată Le Bestiaire ou Cortège d'Orphée. Tot în 1913 apare volumul care îl consacră, Alcools, în care adună cele mai reușite poeme scrise între 1898 și 1912, suprimând punctuația pentru a nu stânjeni discursul liric, angajat în epopeea libertății expresiei.

  În 1907, Picasso i-o prezentase pe Marie Laurencin, pictoriță de talent, ale cărei opere pot fi văzute la muzeul "Orangerie" din Paris, prin care se va lega, printr-o iubire pătimașă, tot mai temeinic de lumea artelor.

  În 1914 se înrolează, iar în 1916 este rănit grav la cap de o schijă de obuz și este supus unei trepanații craniene.

  În același an apare Le poète assassiné, o culegere de nuvele și povestiri mythiques et autobiographiques. În 1917 pune în scenă piesa Les mamelles de Tirésias, pe care o definește, vizionar, "dramă suprarealistă", piesă care va face subiectul unei opere a compozitorului Francis Poulenc (1947). Continuă să colaboreze la revistele de avangardă literară ale vremii și publică manifestul artistic L'Esprit nouveau et les poètes.

  În ianuarie 1918 suferă o congestie pulmonară care îi șubrezește și mai mult sănătatea. În luna aprilie a aceluiași an, apare Calligrammes, o culegere de Poèmes de paix et de guerre, poèmes conversations, idéogrammes lyriques, însoțite de câteva scrisori de pe front (corespondența din această perioadă va fi publicată integral abia în 1947 sub titlul Poèmes à Lou).

  Moare pe 9 noiembrie 1918, fiind victimă a marii epidemii de gripă spaniolă. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.

  În România, Apollinaire a avut mulți admiratori printre scriitorii de avangardă din perioada de după primul război mondial. În 1968 apare o ediție bilingvă cu o selecție a poemelor lui Apollinaire în traducerea lui Mihai Beniuc. În 1971, Editura "Univers" publică în îngrijirea lui Virgil Teodorescu o remarcabilă culegere din textele lui Guillaume Apollinaire, traduse de Leonid Dimov, Ion Caraion, Vasile Nicolescu, Tașcu Gheorghiu, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dumitru Țepeneag, Ștefan Augustin Doinaș, Mihai Beniuc.  

  OPERĂ (SELECȚIE)

  • La Gráce et le Maintien Français, 1902
  • Les onze mille verges (Cele unsprezece mii de vergi), 1907
  • L'enchanteur pourrissant, 1909
  • L'Hérèsiarque et Cie, 1910
  • Le Théâtre Italien, 1910 ("Teatrul italian")
  • Les exploits d’un jeune Don Juan (Isprăvile unui tânăr Don Juan), 1911
  • Le bestiaire ou le cortège d’Orphée, 1911
  • Alcools, 1913 ("Alcooluri")
  • Les peintres cubistes, 1913 ("Pictorii cubiști")
  • La Fin de Babylone, 1914 ("Sfârșitul Babilonului")
  • Case d'Armons, 1915
  • Le poète assassiné, 1916 ("Poetul asasinat")
  • Les mamelles de Tirésias, 1917 ("Mamelele lui Tiresias")
  • L'esprit nouveau et les poètes, 1918
  • Calligrammes, 1918 ("Caligrame")
  • Le Flâneur des Deux Rives, 1918
  • La femme assise, 1920
  • Le guetteur mélancolique

  Scrieri științifico-fantastice

  • Le surmâle, 1905
  • Le toucher a distance, 1910 (Pipăitul la distanță)
  • Le guide
  • Le cigare romanesque
  • La lepre
  • Cox-City
  • Un beau film  

    Guillaume Apollinaire
    Apollinaire (left) and André Rouveyre, 1914.
    Date personale
    Nume la naștere	Wilhelm Albert Włodzimierz Apollinaris de Wąż-Kostrowicky
    Născut	26 august 1880[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][11][13][14]  Roma, Italia[15]
    Decedat	9 noiembrie 1918 (38 de ani)[2][3][4][5][6][7][16][8][9][10][11][12][11][13][14]  Paris, Franța[17]
    Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise[18]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (gripă)
    Căsătorit cu	Amélia Kolb[*][19]
    Cetățenie	Imperiul Rus  Franța
    Etnie	italian
    Ocupație	poet scriitor dramaturg critic de artă diarist[*] storyteller[*] critic literar[*] desenator[*]
    Limbi	limba franceză[1] limba italiană
    Studii	Colegio Niño Jesús de Praga[*]
    Specie literară	Vers liber
    Note
    Premii	Mort pour la France[*

• 1881 - S-a născut poetul roman Panait Cerna; (d.26.03.1913).
• 1882: James Franck (n. 26 august 1882,^{[8][9][10][11][12]} Hamburg, Imperiul German^[13] – d. 21 mai 1964,^{[8][13][9][10][11][12]} Göttingen, RFG^[13]) a fost un fizician american de origine germană, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1925, pentru descoperirea legilor care guvernează impactul dintre un electron și un atom.  După ce a urmat cursurile școlii Wilhelm Gymnasium, acesta a studiat în mare parte chimie timp de un an la Universitatea din Heidelberg iar apoi a studiat fizica la Universitatea din Berlin unde i-a avut drept profesori principali pe Emil Warburg și Paul Drude. James Franck a obținut doctoratul în filosofie la Berlin în anul 1996. Acesta s-a întors la Berlin pentru a deveni asistentul lui Heinrich Rubens. În 1911 a obținut “Venia Legendi” (permisiunea de a preda) pentru fizică în vederea predării la Universitatea din Berlin și a rămas acolo până în anul 1918 (cu o pauză datorată războiului în care printre altele a fost decorat cu Crucea de Fier clasa I)  După Primul Război Mondial, acesta a fost numit membru și coordonator al diviziei de fizică la Institutul de Fizică Kaiser Wilhelm din Berlin-Dahlem. În 1920, Franck devine profesor de fizică experimentală și director al celui de-al doilea Institut pentru Fizică Experimentală la Universitatea din Göttingen. Între anii 1920-1933, când Göttingen devine un important centru pentru fizică cuantică, Franck a cooperat îndeaproape cu Max Born, care a și condus Institutul pentru Fizică Teoretică. S-a întâmplat în Göttingen atunci când Franck și-a dat seama că este un profesor foarte talentat, adunând în jurul lui și oferind inspirație unui cerc de studenți și colaboratori (printre ei: Blackett, Condon, Kopfermann, Kroebel, Maier-Leibnitz, Oppenheimer și Rabinovich), care mai târziu vor deveni faimoși în propriile domenii.  După ce regimul nazist a preluat puterea în Germania, Franck și familia sa s-au mutat în Baltimore, U.S.A, unde a fost invitat să predea ca profesor la Universitatea Johns Hopkins. Apoi a mers la Copenhaga, Danemarca, ca profesor invitat (oaspete) pentru un an. În 1935, s-a întors în Statele Unite ca profesor la Universitatea Johns Hopkins, plecând de acolo în 1938 după acceptarea unui post în chimie fizică la Universitatea din Chicago. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Franck a fost director al Diviziei de Chimie al Laboratorului Metalurgic de la Universitatea din Chicago, care a și fost centrul „mecanic” al Proiectului Manhattan. 
  

  James Franck, Chicago 1952

  În 1947, la vârsta de 65 de ani, Franck a fost numit profesor emerit la Universitatea din Chicago, însă a continuat să lucreze la Universitate drept Coordonator al Grupului de Cercetare al Fotosintezei până în 1956.

  În timpul șederii în Berlin, principalul domeniu al Profesorului Franck a fost cinetică electronilor, atomilor și moleculelor. Primele cercetări ale sale au constat în, conductivitatea electricității prin gaze (mobilitatea ionilor în gaze). Mai târziu, împreună cu Hertz, acesta a investigat comportamentul electronilor liberi în diferite gaze, în mod special impacturile inelastice ale electronilor care în cele din urmă au condus la dovedirea experimentală a unor concepte ale teoriei atomice ale lui Bohr și pentru care au și primit Premiul Nobel în 1925. Multe din investigațiile lui Franck au fost conduse de colaboratori și studenți, investigații care de asemenea erau dedicate problemelor fizicii atomilor, cele privind schimbul de energie dintre atomii excitați.

  În timpul perioadei sale la Göttingen, cele mai multe studii ale sale au fost dedicate gazelor fluorescente și vaporilor. În 1925, acesta a propus un mecanism pentru a explica observațiile sale de disociere  fotochimica a moleculelor de iod. Tranzițiile electronice de la o stare normală la o stare de vibrație mai mare, apar atât de rapid încât, el a sugerat că poziția și viteza de mișcare a nucleului nu suferă o schimbare semnificativă în proces. Acest mecanism propus a fost mai târziu dezvoltat de E. U. Condon într-o teorie ce permitea cea mai favorabilă prezicere a tranzițiilor vibraționale într-un sistem de bandă, conceptul fiind cunoscut ca principiul Franck-Condon.

  Trebuie menționat curajul profesorului Franck din punct de vedere moral. Acesta a fost primul care s-a opus public împotriva problemelor privind legile rasiale din Germania. Și-a dat demisia de la Universitatea din Göttingen în 1933 în semn de protest împotriva regimului nazist controlat de Adolf Hitler. În 1945 (cu două luni înainte de Hiroshima), s-a alăturat unui grup de oameni de știință atomică în pregătirea așa-numitului „Raportul Franck” la Departamentul de Război, sugerând o demonstrație deschisă a unei arme nucleare în localitățile nelocuite ca o alternativă la decizia militară de a folosi arma fără avertisment în războiul împotriva Japoniei. Acest raport, deși nu a atins obiectivul principal, încă este considerat ca un monument al dezaprobării în vederea utilizării științei în scopuri distructive.  Pe lângă Premiul Nobel, profesorul Franck a primit în 1951 Medalia Max Planck a Societății Germane de Fizică și a fost onorat în 1953 de universitatea orașului Göttingen, care l-a numit cetățean de onoare. În 1955, a primit medalia Rumford a Academiei Americane de Arte și Științe pentru munca să la fotosinteză, un subiect cu care a devenit treptat mai preocupat în timpul șederii în Statele Unite. În 1964, profesorul Franck a fost ales Membru de Onoare al Societății Regale în Londra.pentru contribuțiile sale în a înțelege schimburile de energie ce au loc în timpul coliziunilor atomilor, la interpretarea spectrelor moleculare, precum și la problemele de fotosinteză.  Prima căsătorie a lui Franck a fost în 1911 cu Ingrid Josefson de Göteborg, în Suedia, având cu aceasta două fiice, Dagmar și Lisa. Câțiva ani după moartea primei soții, s-a recăsătorit în 1946 cu Hertha Sponer, profesoară de fizică la Universitatea Duke din Durham, Carolina de Nord (SUA).

  Profesorul Franck a murit în Germania pe data de 21 mai 1964, în timpul unei vizite în Göttingen.  

  James Franck
  James Franck
  Date personale
  Născut	26 august 1882[8][9][10][11][12]  Hamburg, Imperiul German[13]
  Decedat	21 mai 1964 (81 de ani)[8][13][9][10][11][12]  Göttingen, RFG[13]
  Înmormântat	Ohlsdorf Cemetery[*]
  Căsătorit cu	Hertha Sponer[*] (din 1946)
  Cetățenie	Imperiul German  SUA
  Religie	apostazia în catolicism[*]
  Ocupație	fizician profesor universitar[*] chimist
  Activitate
  Domeniu	fizică
  Instituție	Universitatea Johns Hopkins Universitatea Georg-August din Göttingen Universitatea din Chicago Universitatea Humboldt din Berlin
  Alma Mater	Universitatea din Heidelberg Universitatea Humboldt din Berlin
  Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Germană de Științe de la Berlin[*] Academia Leopoldină Academia de Științe Göttingen[*] Academia de Științe a URSS[*] Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin American Philosophical Society[*][1] Asociația Americană pentru Progresul Științei[*][1] American Physical Society[1] Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]
  Conducător de doctorat	Emil Warburg[*][2] Paul Drude[*][2]
  Doctoranzi	Fritz Houtermans[*] Hans Kopfermann[*][3] Wilhelm Hanle[*][4] Heinz Maier-Leibnitz[*][5]
  Premii	Premiul Nobel pentru Fizică (1925)[6][7] Medalia Max Planck[*] (1951) Premiul Rumford[*] (1955) Dannie Heineman Prize[*] (1961) membru străin al Royal Society[

• 1885 - S-a născut scriitorul francez Jules Romains (pseudonim pentru Louis Farigoule): romanul-fluviu “Oameni de ispravă”; (m. 14 august 1972).
• 1886 - S-a născut Alexandru D. Rădulescu, medic, membru al Academiei Române, al Academiei de Chirurgie din Paris; de numele său se leagă înfiinţarea la Cluj, în 1921, pentru prima dată în România, a unui spital de ortopedie; în 1931 a pus bazele Societăţii române de ortopedie; (m. 11 aprilie 1979).
• 1888: Constantin Pantazi (n. 26 august 1888, Călărași - d. 23 ianuarie 1958, Râmnicu Sărat) a fost un general de armată român și ministru al apărării în perioada 23 ianuarie 1942 - 23 august 1944. A fost unul din cei mai fideli adepți ai generalului Ion Antonescu.  A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul de Vânători de Munte în timpul Bătăliei de la Oituz,din anul 1917.

  „Pentru curajul și avântul cu care în lupta de la 6-8 august 1917 a condus linia I-a a batalionului, la atacul dat asupra poziției inamice de la Cireșoaia, iar în luptele de ka 27-29 a condus personal operația tăierii sârmelor uvrajului inamic, dintr-o mască care se găsea la numai 15 pași de rețele.”

  Înalt Decret no. 1191 din 16 octombrie 1917^{[1]:p. 104}

  A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 8 iunie 1940.^[2]

  După învestirea generalului Antonescu cu prerogativele de Conducător al Statului Român, generalul Pantazi a fost numit la 7 septembrie 1940 în funcția de subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale^[3] și reconfirmat la 14 septembrie 1940 ca subsecretar de stat pe lângă Departamentul Apărării Naționale, pentru Armată, în noul guvern național-legionar al României.^[4]

  La 22 septembrie 1941, după moartea într-un accident a gen. Alexandru Ioanițiu, gen. de corp de armată adjutant Iosif Iacobici a fost eliberat din funcția de ministru al apărării naționale și numit șef al Marelui Stat Major și al Marelui Cartier General al trupelor de operațiuni.^[5] Conducerea Ministerului Apărării Naționale a fost preluată interimar în aceeași zi de mareșalul Antonescu,^[6] care i-a delegat generalului de divizie Constantin Pantazi, subsecretar de Stat la Departamentul Apărării Naționale pentru Armata de Uscat, conducerea ministerului și atribuțiile plenipotente de a semna „toate decretele privitoare la numiri de persoane, precum și pe acele privitoare la materii urgente” pe tot timpul lipsei sale.^[7]

  Generalul Pantazi, subsecretar de Stat al Armatei de Uscat, a fost numit în 22 ianuarie 1942 în funcția de ministru secretar de stat al apărării naționale.^[8]

  Generalul de corp de armată Constantin Pantazi a fost arestat la 23 august 1944 și judecat în „lotul Antonescu”.

  Generalul de corp de armată Constantin Pantazi a fost trecut din oficiu în poziția de retragere, alături de mareșalul Antonescu și de alți comandanți militari cu rang înalt ai regimului antonescian, care au fost acuzați că „prin activitatea lor în funcțiunile sau comenzile ce au avut, au sprijinit conducerea politico-militară a Mareșalului Antonescu Ioan, contribuind astfel la dezastrul Armatei”, prin decretul nr. 312 din 6 februarie 1945.^[9]

  În 1946, Tribunalul Poporului din București l-a condamnat la moarte, pentru crime de război. Premierul Petru Groza i-a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață, în timp ce Pantazi era dus spre locul de execuție [1].

  Primul ministru Groza și ministrul de justiție Lucrețiu Pătrășcanu au semnat decretul la 1 iunie 1946 și l-au înaintat, pentru contrasemnare, Regelui Mihai I. [2]

  Constantin Pantazi a murit în 1958 în penitenciarul de la Râmnicu Sărat.  

  Constantin Pantazi
  Constantin Pantazi
  Date personale
  Născut	26 august 1888
  Decedat	23 ianuarie 1958 (69 de ani)
  Ocupație	personal militar[*]
  Activitate
  Gradul	general
  Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Mondial

• 1893: Constantin Brăiloiu, etnomuzicolog și compozitor român (d. 1958)
• 1894: Aura Buzescu (nume de fată: Aura Almăjan^[1] n. 26 august 1894, Caransebeș – d. 22 decembrie 1992, București) a fost o actriță de teatru și regizoare română. A regizat, printre altele, piesele Bălcescu de Camil Petrescu (1955) și Citadela sfărâmată de Horia Lovinescu (1955).  După ce a studiat cu Lucia Sturdza Bulandra, a debutat artistic în 1914, la Compania Bulandra.

  A lucrat după Primul Război Mondial la Compania Excelsior.

  În anii 1950 a fost profesoară la „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale” din București, unde i-a avut ca studenți printre alții pe Mircea Albulescu, Gina Patrichi și Victor Rebengiuc.^[2]

  A fost distinsă cu Ordinul Muncii clasa I (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”,^[3] cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[4] și cu Ordinul 23 August clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[5]

  A primit și titlul de Artistă a Poporului. Se spunea că: "Atunci când juca Aura pe scenă, senzația era că s-au oprit troleibuzele pe Magheru", mărturisește actorul Florin Zamfirescu (fost rector al UNATC) într-un interviu la TVR în 20-IX-2018. ^[6]

  Aura Buzescu a murit în 1992 la București.

  A fost căsătorită cu Alexandru Buzescu, fruntaș liberal, economist de meserie, a administrat investițiile Brătienilor. Acesta a construit casa din Grădina Icoanei, lipită de Teatrul Luciei Sturza Bulandra, în care artista a locuit.

  O stradă din București, din Sectorul 2, a fost numită în cinstea ei.  

Jump to navigationJump to search

Aura Buzescu
Date personale
Născută	26 august 1894  Caransebeș, Austro-Ungaria
Decedată	22 decembrie 1992 (98 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1902: Alexandru Priadcencu, inginer agronom din Republica Moldova (d. 1981)
• 1906 - S-a nascut Albert Bruce Sabin, microbiolog de origine poloneză, descoperitorul vaccinului antipoliomelitic; (d. 1993).
• 1910: Maica Tereza, născută Anjezë Gonxhe Bojaxhiu (pronunțat /aˈɲɛzə ˈɡɔndʒɛ bɔjaˈdʒiu/; n. 26 august 1910,^{[4][5][6][7][8][9]} Skopje, Provincia otomană Kosovo, Imperiul Otoman – d. 5 septembrie 1997,^{[10][11][5][6][7][8][9]} Calcutta, India^[12][13]) și canonizată de Biserica Catolică cu numele de Sfânta Tereza de Calcutta, a fost o călugăriță catolică de origine albaneză^[14] care a fondat ordinul Misionarii Carității în Kolkata (Calcutta), India în 1950. Timp de peste 45 de ani, ea a îngrijit săracii, bolnavii, orfanii și muribunzii, conducând și extinderea Misionarilor carității, mai întâi în toată India, apoi și în alte țări.

  A întemeiat ordinul „Misionarele Carității”. A primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1979. A primit D.D.h.c. (Doctor of Divinity honoris causa) de la Universitatea din Serampore. A fost beatificată de Biserica Catolică în 19 octombrie 2003. La 4 septembrie 2016 a avut loc canonizarea Fericitei Maici Tereza de Calcutta, la Vatican, în Piața Sfântul Petru.  Agnesë Gonxhe Bojaxhiu (Gonxhe însemnând boboc în albaneză) s-a născut în 26 august 1910, în Üsküb, Imperiul Otoman (acum Skopje, capitala Republicii Macedonia). Deși s-a născut în 26 august, ea considera că 27 august, ziua în care a fost botezată, era "adevărata ei zi de naștere."^[17] Familia ei a trăit pe strada Koçina 13 din centrul orașului Skopje unde exista o mare comunitate de vlahi.^[18] Tatăl ei Nikollë Bojaxhiu sau Nikola Boiagiu ar fi fost de origine vlahă potrivit mai multor surse.^{[19][20][21][22][23][24]} Ea a fost cea mai mică dintre copiii familiei din Shkodër, Albania, având ca părinți pe Nikollë și Drana Bojaxhiu.^[25] Tatăl ei era implicat în politica albaneză. În 1919, după o întâlnire politică, în care Skopje era lăsată în afara Albaniei, el s-a îmbolnăvit și a murit, când Agnesë avea opt ani^[17], pe vremea Imperiului Otoman. După moartea tatălui ei, mama ei a crescut-o ca romano-catolică.  La 10 septembrie 1946, Teresa a avut ceea ce a descris ulterior drept „chemarea dinăuntrul chemării” atunci când a călătorit cu trenul de la Calcutta la mănăstirea Loreto^⁠(d) din Darjeeling pentru odihna anuală. „Trebuia să plec din mănăstire și să-i ajut pe săraci trăind în mijlocul lor. Era o poruncă. A nu o urma ar fi însemnat o încălcare a credinței.”^[26] Joseph Langford avea să scrie „deși nimeni nu știa la acea dată, sora Tereza tocmai devenise maica Tereza”.^[27]

  Și-a început munca de misionariat cu săracii în 1948,^[28] schimbând vechiul veșmânt^⁠(d) tradițional de la Loreto cu un sari simplu din bumbac alb cu contur albastru. Tereza a adoptat cetățenia indiană, a stat câteva luni în Patna pentru a primi o pregătire minimală în medicină de la Holy Family Hospital apoi s-a aventurat în mahalalele sărace.^[29][30] A înființat o școală la Motijhil, Kolkata, înainte să înceapă să-i îngrijească pe cei săraci și înfometați.^[31] La începutul lui 1949, Terezei i s-a alăturat un grup de tinere femei, și împreună cu ele a pus bazele unei noi comunități religioase care îi ajută pe „cei mai săraci dintre săraci”.^[32]

  Eforturile ei au atras rapid atenția oficialilor indieni, inclusiv a prim-ministrului.^[33] Tereza scria în jurnalul ei că în primul ei an a avut multe dificultăți. Fără niciun venit, a cerșit hrană și provizii și a avut îndoieli, s-a simțit singură și tentată să se întoarcă la confortul vieții la mănăstire:

  „Domnul nostru vrea să fiu o călugăriță liberă, acoperită cu sărăcia crucii. Astăzi, am învățat o lecție bună. Sărăcia celor săraci trebuie să fie atât de grea pentru ei. Căutând o casă, am mers și am mers până m-au durut mâinile și picioarele. M-am gândit cât de mult trebuie că-i doare și pe ei, trupul și sufletul, căutând o casă, hrană și sănătate. Apoi, a venit confortul de la Loreto să mă ispitească. „Trebuie doar să spui și totul va fi din nou al tău”, îmi tot spunea Ispita ... De bună voie, Domnul meu, și din dragoste pentru tine, doresc să rămân și să fac ce va fi sfânta ta vrere. N-am lăsat să curgă nici o singură lacrimă.^[34]”

  

  Misionarele Carități în sariuri tradiționale

  La 7 octombrie 1950 Tereza a primit permisiunea Vaticanului pentru congregația diocezană care avea să devină Misionarele Carității.^[35] Aceasta urma, după cum ea însăși spunea, să-i îngrijească pe „cei înfometați, cei dezbrăcați, cei fără de casă, cei schilozi, cei orbi, leproșii, toți cei care se simt nedoriți, neiubiți, neîngrijiți în toată societatea, oameni care au devenit o povară pentru societate și sunt izgoniți de toată lumea”.^[36] Până în 1997 congregația din Calcutta a crescut de la 13 membri până la peste 4.000 de surori care se ocupau de orfelinate, case de îngrijire paleativă pentru bolnavii de SIDA și centre de caritate în toată lumea, unde se oferea asistență refugiaților, nevăzătorilor, persoanelor cu handicap, vârstnicilor, alcoolicilor, săracilor, persoanelor fără adăpost și victimelor inundațiilor, epidemiilor și foametei.^[37]

  În 1952 Tereza a deschis primul azil^⁠(d) cu ajutorul oficialilor din Calcutta. Ea a transformat un templu Hindu abandonat în Kalighat Home for the Dying^⁠(d), gratuită pentru cei săraci, și i-a schimbat numele în Kalighat, the Home of the Pure Heart (Nirmal Hriday; „Casa Inimii Pure”).^[38] Cei aduși aici primeau îngrijiri medicale și ocazia de a muri cu demnitate în conformitate cu credința lor: musulmanilor li se citea Coranul, hindușii primeau apă din Gange, iar catolicii primeau taina maslului.^[39] "A beautiful death", Teresa said, "is for people who lived like animals to die like angels—loved and wanted."^[39]

  

  Nirmal Hriday, azilul din Calcutta al Maicii Tereza, în 2007

  A deschis un azil pentru bolnavii de lepră, denumit Shanti Nagar (Orașul Păcii).^[40] Misionarele Carității au înființat clinici de îngrijire a leprei în toată Calcutta, oferind medicamente, pansamente^⁠(d) și hrană.^[41] Misionarele Carității au primit din ce în ce mai mulți copii fără adăpost; în 1955, Tereza a deschis Nirmala Shishu Bhavan („Casa Inimii Imaculate pentru Copii”), ca adăpost pentru orfani și tineri fără casă.^[42]

  Congregația a început să atragă recruți și donații, și în anii 1960 deschisese aziluri, orfelinate și leprozerii^⁠(d) în toată India. Tereza a extins apoi congregația și peste hotare, deschizând în 1965 în Venezuela o casă cu cinci surori.^[43] Au urmat și alte case în Italia (Roma), Tanzania și Austria în 1968, și în anii 1970 congregația a deschis case și fundații în Statele Unite și în zeci de țări din Asia, Africa și Europa.^[44]

  Frații Misionari ai Carității a fost înființată în 1963, și o ramură contemplativă^⁠(d) a ordinului a apărut în 1976. Mireni catolici și necatolici s-au înscris în organizațiile Colaboratorilor Maicii Teresa, Colaboratorilor Bolnavilor și Suferinzilor, și a Misionarilor Mireni ai Carității. Răspunzând cererilor numeroșilor preoți, în 1981 Maica Tereza a înființat Mișcarea Corpus Christi pentru Preoți^[45] și (împreună cu preotul Joseph Langford) Părinții Misionari ai Carității în 1984^[46] pentru a combina obiectivele vocaționale ale Misionarelor Carității cu resursele preoțimii. Până în 2007, Misionarii Carității numărau 450 de frați și 5000 de surori în toată lumea, operând 600 de misiuni, școli și adăposturi în 120 de țări.  La 15 martie 2016 s-a anunțat data canonizării Maicii Tereza: 4 septembrie 2016.  

  Maica Tereza
  Maica Tereza
  Date personale
  Născută	26 august 1910[4][5][6][7][8][9]  Skopje, Provincia otomană Kosovo, Imperiul Otoman
  Decedată	5 septembrie 1997 (87 de ani)[10][11][5][6][7][8][9]  Calcutta, India[12][13]
  Înmormântată	Calcutta
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă
  Părinți	Nikollë Bojaxhiu[*]
  Cetățenie	Albania  India  Imperiul Otoman  Dominion of India[*]
  Etnie	Albanezi
  Religie	creștinism
  Ocupație	religious sister[*]
  Activitate
  Domiciliu	Skopje Rathfarnham[*] Calcutta
  Premii	premiul Ramon Magsaysay[*] (1962) Templeton Prize[*] Premiul Balzan[*] (1978) Premiul Nobel pentru Pace (1979)[1][2] Pacem in Terris Award[*] Bharat Ratna[*] (1980) premiul Damien-Dutton[*] Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] Medalia de Aur a Congresului[*] Order of the Smile[*] Premiul Jawaharlal Nehru[*] (1969) Cetățean de onoare al Statelor Unite[*] (1996) premiul Albert Schweitzer[*] Pacem in Terris Award[*] (1976) Medalia de Aur a Congresului[*] (2 iunie 1997) Padma Shri[*] Grand Order of Queen Jelena[*] National Order of Honour and Merit[*] honorary doctorate at the Laval University[*] (1986)[3] honorary doctor of the University of Cambridge[*] honorary citizen of Zagreb[*] (1990) doctor honoris causa al universității din Hong Kong[*] honorary doctor of the University of Alberta[*] doctor honoris causa al Universității Jagiellone din Cracovia[ Maica Tereza cu senatorul Orrin Hatch   Statuie a Maicii Tereza   Maica Tereza cu Kay Kelly, care a invins cancerul printr-un miracol   Maica Tereza cu liderul spiritual Sri Chinmoy   Maica Tereza ținând „Torța Păcii”   Maica Tereza cu parintele Felix Raj   Statuie a Maicii Tereza   Statuie a Maicii Tereza cu un copil

• 1913: Julius Döpfner, cardinal german (d. 1976)
• 1914: Julio Cortázar (n. 26 august 1914, Bruxelles, Belgia - d. 12 februarie 1984, Paris, Franța) a fost un important romancier din Argentina, unul dintre cei mai importanți autori ai curentului școlii realismului magic sud-american.  Când Cortázar avea 4 ani familia sa a revenit la Buenos Aires unde au locuit într-un cartier numit Banfield. După ce și-a încheiat studiile la Facultatea de Litere a Universității din Buenos Aires în 1937, a devenit profesor de literatură franceză la Universitatea Națională din Cuyo, Mendoza, la jumătatea anilor '40. În Argentina a colaborat la revistele Sur și Realidad.

  În 1951, opunându-se ascensiunii regimului lui Perón, Cortázar a emigrat în Franța, unde a locuit până la moarte. Din 1952 a lucrat ca traducător pentru UNESCO. Între proiectele sale de traduceri se numără o versiune spaniolă a romanului lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, și a povestirilor lui Edgar Allan Poe, iar influența acestuia asupra povestirilor sale este unanim recunoscută.

  La bătrânețe a devenit intelectual de stânga și a susținut cauza acesteia în America Latină, și a lăudat revoluția cubaneză a lui Castro și programul mișcării sandiniste din Nicaragua.

  A fost căsătorit de trei ori, cu Aurora Bernárdez (în 1953), Ugné Karvelis și Carol Dunlop.

  Julio Cortázar a murit de leucemie și a fost îngropat în Cimitirul Montparnasse.  

  VOLUME DE POVESTIRI

  Debutează în anul 1938 cu volumul de poeme Prezențe.

  Alte volume antume sunt,

  • Bestiario(1951)
  • Sfârșitul jocului (1956)
  • Armele secrete (1959)
  • Povești cu cronopi si glorii (1962)
  • Toate focurile, focul (1966)
  • Ocolul zilei în optzeci de lumi (1967)
  • Urmăritorul și alte povestiri (1967)
  • Insula la amiază și alte povestiri (1971)
  • Octaedrul (1974)
  • Cineva în trecere pe aici, (1977)
  • Un oarecare Lucas (1979)
  • Cât de mult o iubim pe Glenda (1980)
  • Ceasuri nepotrivite (1982)
  • Autonauții de pe cosmopistă (1983)
  • Celalalt cer

  ROMANE

  • Rayuela (1963)
  • Șotron (1964)
  • Examenul (1950)
  • Premiile (1960)
  • Fantomas contra vampirilor multinaționali (1965)
  • 62 : model de asamblat, (1968)
  • Cartea lui Manuel, (1974)

  ALTE PUBLICAȚII

  A publicat, de asemenea, numeroase volume de poezii, teatru și eseuri.

  SCENARII DE FILM

  • Blow-up, în regia lui Michelangelo Antonioni. Filmul a fost inspirat din nuvela lui Cortazar, Funigei.
  • Casa ocupata, în regia lui Vladimir Albu

  CĂRȚI TRADUSE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

  • Toate focurile, focul
  • Șotron
  • Povești cu cronopi și glorii
  • Câștigătorii
  • Fetele medaliei (nuvele)
  • Armele secrete
  • Cât de mult o iubim pe Glenda
  • Idolul cicladelor
  • Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri    

    Julio Cortazar
    Date personale
    Născut	26 august 1914[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15]  Ixelles, Belgia
    Decedat	12 februarie 1984 (69 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15]  Paris, Franța[16]
    Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (acute lymphocytic leukemia[*])
    Căsătorit cu	Ugnė Karvelis[*] Aurora Bernárdez[*] Carol Dunlop[*]
    Naționalitate	argentinian
    Cetățenie	Argentina  Franța
    Religie	ateism
    Ocupație	romancier
    Pseudonim	Julio Denis
    Limbi	limba franceză limba spaniolă[1] limba engleză
    Studii	Universidad de Palermo[*]
    Activitatea literară
    Specie literară	realism magic, poezie
    Operă de debut	Prezențe
    Opere semnificative	Rayuela[*]
    Note
    Premii	Premiul Médicis pentru literatură străină

• 1918: Katherine Johnson (născută Creola Katherine Coleman; n. 26 august 1918,^[12][13][14] White Sulphur Springs[*], Comitatul Greenbrier, Virginia de Vest, SUA^[1] – d. 24 februarie 2020,^{[15][2][16][17]} Newport News[*], SUA^[18]),de asemenea cunoscută ca Katherine Goble, a fost o matematiciană americană.

  Calculele sale matematice la NASA au fost esențiale în succesul primei călătorii în spațiu.^[19] Pe parcursul celor 35 de ani petrecuți la NASA,a câștigat o reputație de stăpânirea calculelor manuale complexe și a ajutat la implementarea utilizării computerelor pentru a îndeplini sarcini. Agenția spațială a remarcat „rolul său istoric ca una dintre primele femei afro-americane care a lucrat ca om de știință la NASA”.^[20]

  În 2015, președintele Barack Obama i-a înmânat Medalia Prezidențială a Libertății.  Creola Katherine Coleman s-a născut pe 26 august 1918, în White Sulfur Springs, Virginia de Vest.^[22][23] Era cea mai mică dintre patru copii.^[24] Mama ei, Joylette Coleman, era profesoară, iar tatăl ei, Joshua Coleman, era un tânăr fermier și lucra la hotelul Greenbrier.^[23][25]

  Coleman a arătat abilități matematice puternice de la o vârstă fragedă.^[26] După ce a absolvit liceul la 14 ani, Johnson s-a înscris la West Virginia State.^[27]

  În calitate de studentă, a urmat fiecare curs de matematică oferit de universitate.^[28] A absolvit summa cum laude în 1937, cu studii la matematică și franceză, la vârsta de 18 ani.^[29][30][31] A preluat o slujbă de profesor la o școală publică din Marion, Virginia.  Johnson își dorea să urmeze o carieră în matematică ca cercetător, aceasta fiind greu de urmat pentru o femeie în perioada dată, mai ales pentru o femeie Afro-Americană. Primele locuri de muncă pe care le-a avut au fost în predare. La o adunare familială din 1952, o rudă a menționat că Comitetul Național Consultativ pentru Aeronautică (NACA) angajează matematicieni.^[34] Johnson a acceptat o ofertă de muncă de la agenție în iunie 1953.^[35]

  Johnson și-a petrecut ultimii ani încurajând studenții să aleagă domeniile științei, tehnologiei, ingineriei și matematicii (STEM).  În 1939, Katherine s-a căsătorit cu James Francis Goble. Au avut trei fiice: Constance, Joylette și Katherine. În 1953, ea și James și-au mutat familia în Newport News, Virginia, pentru a urmări o nouă oportunitate de muncă. În 1956, James Goble a murit din cauza unei tumori cerebrale inoperabile. În 1959, Katherine Goble s-a căsătorit cu James A. "Jim" Johnson, un ofițer al armatei Statelor Unite și veteran al războiului din Coreea; Katherine a murit în anul 2019, la vârsta de 93 de ani.^[37][38][39] Johnson avea șase nepoți și 11 strănepoți.^[40] Și-a încurajat nepoții și studenții să aleagă cariere în STEM.  

  Katherine Johnson
  Date personale
  Născută	26 august 1918[12][13][14]  White Sulphur Springs[*], Comitatul Greenbrier, Virginia de Vest, SUA[1]
  Decedată	24 februarie 2020 (101 ani)[15][2][16][17]  Newport News[*], SUA[18]
  Număr de copii	3
  Cetățenie	SUA
  Etnie	afro-american
  Ocupație	informaticiană fiziciană inginer aerospațial[*] matematiciană învățătoare
  Activitate
  Alma mater	West Virginia University[*] West Virginia State University[*][1][2]
  Organizație	NASA[1][3] National Advisory Committee for Aeronautics[*][4]
  Influențat de	Angie Turner King[*], Dorothy Vaughan[*][5], Schieffelin Claytor[*][6]
  Premii	Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] (2015)[7] Virginia Women in History[*] (2016)[8] BBC 100 Women[*] (2016)[9] Arthur B.C. Walker II Award[*] (2016)[10] Medalia de Aur a Congresului[*] (2019) NCWIT Pioneer in Tech Award[*] (2015)[

• 1928: Adrian Podoleanu (n. 26 august 1928, Sadaclia, azi în raionul Basarabeasca, Regatul României - d. 8 iulie 2010, Iași), a fost un pictor român.  Pictorul Adrian Podoleanu a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, secția Pictură, după ce mai întâi a cochetat cu regia, la Conservatorul de Muzică și artă dramatică din Timișoara.

  A debutat în 1958, la București, remarcându-se apoi cu numeroase expoziții în țară și străinătate. A fost profesor și decan al Facultații de Arte Plastice, la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. Este laureatul a numeroase premii, printre care și "Diploma de Onoare" cu Medalia "Pro amiciția - Pro fidelitate", pentru întreaga activitate artistică (2000). La Muzeul de Artă din Iași, cea mai recentă expoziție selectivă a artistului a fost organizată în 1998, la aniversarea a 70 de ani de la naștere.  

  Expoziții personale

  Între anii 1959-2010 a organizat 33 de expoziții personale.

  • 1965, 1967,1969,1973 - „Sala Victoria”, Iași
  • 1969 - Titograd, Iugoslavia
  • 1970,1971,1976,1978,1981 - „Galeria Cupola”, Iași
  • 1980, 2008 - „Galeria de Artă”, Cluj
  • 1981,2003 - Galați
  • 1963,1982, 1989 - București
  • 1991,1998 - „Muzeul de Artă”, Iași
  • 2007, 2010 - „Galeriile de Artă Dana”, Iași

  Expoziții de grup

  Între anii 1960-2008 are numeroase participări expoziționale.

  • 1960-1973 - Expoziții naționale de grafică, București
  • 1969, 1975, 1985 - „Sala Dalles”, București
  • 1999-2006 - „Saloanele Moldovei”, Bacău
  • 2002-2008 - „Salonul ART IS”, Iași
  • 2002-2008 - Salonul profesorilor de Arte Vizuale, „Muzeul de Artă”, Iași
  • 1961-2005 - expune la Viena, Moscova, Maroc, Budapesta, Milano, Roma, Skopje, Poitiers, Lublin, Chișinău

  RECUNOAȘTERE, MERITE

  Artistul Adrian Podoleanu a fost decorat la 16 ianuarie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, „pentru meritele avute în creația artistică și promovarea culturii românești în țară și peste hotare, pentru abnegația deosebită în slujirea instituțiilor culturale din Moldova”  

  Adrian Podoleanu
  Date personale
  Născut	26 august 1928 Sadaclia, raionul Basarabeasca
  Decedat	8 iulie 2010 (81 de ani) Iași
  Naționalitate	român
  Cetățenie	România
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură
  Pregătire	Institutul de Arte Plastice "Ion Andreescu" din Cluj
  Profesor pentru	Profesor și decan al Facultații de Arte Plastice, la Universitatea "George Enescu" din Iași

• 1929: Walter Helmut Fritz (26 august, 1929 - 20 noiembrie, 2010) a fost un poet, romancier, eseist și traducător german.  Walter Helmut Fritz a făcut studii de filozofia, lingvistică și literatură (germană și engleză). Din 1954 pînă în 1963 a lucrat ca profesoară de limba engleză și germană. Din a se putea dedica exclusiv scrisului.

  Din 1956, a scris numeroase cărți de poezie și proza, precum și eseuri asupra literaturii contemporane. Poemele lui Fritz au apărut în numeroase publicații și antologii naționale și internaționale.

  A tradus cărți de poezie franceză de Alain Bosquet, Jean Follain, Philippe Jaccottet, René Ménard și Claude Vigée.

  A fost membre a Clubului P.E.N., a Academia Germană pentru Știință și Literatura Mainz, a Academiei bavareze de Arte frumoasea München și Academiei germane pentru limbă creaþie literară din Darmstadt.

  Walter Helmut Fritz este considerat poet de seamă în țările de limbă germană. Acest rang l-a dobîndit mai ales prin poezie. S-a afirmat însă cu succes ca autoare de proză  

  Versuri

  • Maskenzug (2003).
  • Zugelassen im Leben, Hamburg 1999).
  • Das offene Fenster. Prosagedichte (1997).
  • Gesammelte Gedichte 1979–1994 (1994).
  • Die Schlüssel sind vertauscht. Gedichte und Prosagedichte 1987–1991 (1992).
  • Immer einfacher, immer schwieriger. Gedichte und Prosagedichte 1983–1986 (1987).
  • Wunschtraum Alptraum. Gedichte und Prosagedichte 1979–1981 (1981).
  • Gesammelte Gedichte (1979).
  • Sehnsucht. Gedichte und Prosagedichte (1978).
  • Schwierige Überfahrt – Gedichte (Hamburg 1976).
  • Aus der Nähe. Gedichte 1967–1971 (1972).
  • Die Zuverlässigkeit der Unruhe. Neue Gedichte (1966).
  • Veränderte Jahre (1963).
  • Achtsam sein (1956).

  Proza

  • Was einmal im Geist gelebt hat. Aufzeichnungen (1999).
  • Zeit des Sehens (1989).
  • Bevor uns Hören und Sehen vergeht, roman (1975).
  • Die Beschaffenheit solcher Tage, roman (1972).
  • Die Verwechslung, roman (1970)
  • Abweichung, Roman, Stuttgart 1965
  • Umwege (1965).
  • Zwischenbemerkungen. Aufzeichnungen (1964).

  Opera completa

  • Werke in drei Bänden (2009).  

    Walter Helmut Fritz
    Date personale
    Născut	26 august 1929 Karlsruhe, Germania
    Decedat	20 noiembrie 2010 Heidelberg
    Naționalitate	german
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	poet, romancier, eseist, traducător
    Limbi	limba germană[1]
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	1956 - 2010
    Subiecte	poezia și proza contemporană
    Operă de debut	Achtsam sein. Versuri
    Note
    Premii	Literature Award of the Bavarian Academy of the Fine Arts[

• 1932: Joe Henry Engle, astronaut, colonel de aviație american
• 1940: Ioan Dumitrache (n. 26 august 1940, Dârmănești, Dârmănești, Argeș, România) este un inginer energetician român, membru titular (din 2017) al Academiei Române și membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România. În prezent^[Când?] este profesor emerit în cadrul Facultății de Automatică și Calculatoare, Universitatea Politehnica din București și a fost ales secretar general al Academiei Române (28 iunie 2018)^[1]. Ioan Dumitrache a urmat cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Pitești (1954-1957), urmând mai apoi cursurile universitare la Universitatea Politehnica din București (Institutul Politehnic București), Facultatea de Energetică în anul 1962 și a obținut titlul de Doctor Inginer în Automatică în anul 1970. Și-a completat studiile prin programe de specializare efectuate în S.U.A. (1969 - cursuri de vară la Institutul Politehnic din Worchester SUA, durată: 3 luni, calificativul la absolvire A, 1971, 1991,1994), Germania și Franța. La absolvirea facultății de Energetică a fost recomandat pentru a ocupa o poziție de cadru didactic în cadrul catedrei de Automatică, înființată în acel an. A parcurs toate treptele academice, ocupând, prin concurs, pozițiile de Șef de Lucrări (1967), Conferențiar (1974) și Profesor Universitar (1982).  A ocupat mai multe poziții de conducere în cadrul universității, printre care: Prodecan al Facultății de Automatică și Calculatoare (1976 - 1984), Decan (1984-1990) al Facultății de Automatică și Calculatoare, Șef de catedră al catedrei Automatică și Ingineria Sistemelor (1996-2012) și Rector al Universității Politehnica București (2000-2004). A fost decorat în 2016 cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce, iar în 2003 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în 2017 devenind membru titular  

  POZIȚII OCUPATE ÎN PREZENT

  • Președinte al Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior
  • Șeful Catedrei de Automatică și Ingineria Sistemelor (1996-2012)
  • Membru al Senatului UPB (1984 – până în prezent)
  • Director al Centrului pentru Pregătirea Resurselor Umane (1994 –până în prezent)
  • Vicepreședinte al Colegiului Consultativ al Ministerului Cercetării și Tehnologiei (respectiv al Agenției Naționale pentru Știință, Tehnologie și Inovare)  

    ACTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ

    • Autor a peste 250 de lucrări, publicate în jurnale tehnice și volume ale unor conferințe importante (Automatica IFAC Journal, Mathematics and Computers Journal, Studies in Informatics and Control, Automation Journal, volumes of IFAC World Congresses, IEEE Conferences, European Conference of Control, etc.)
    • Editor a 14 volume – trei din ele fiind publicate în străinătate (Intelligent Manufacturing Systems 1995, Supplementary Ways for Improving International Stability 1998, Large Scale Systems: Theory and Applications 2001)
    • Autor sau co-autor a peste 20 de cărți (suporturi de curs, monografii): Automatic Control Techniques, Control Electronică, Neural Networks, Algoritmuri genetice, Roboți inteligenți, Ingineria reglării automate, Automatizări electronice, Reglarea numerică a proceselor, Optimizări în automatizări industriale, Intelligent Control of Industrial Robots, Introduction in Genetic Algorithms, Rețele neuronale în identificarea și conducerea proceselor etc.
    • Membru a peste 30 de conferințe ale Comitetelor de Programe Internaționale aparținând IFAC, IEFE, EE
    • Președinte și copreședinte a peste 20 sesiuni științifice la conferințe internaționale organizate în Belgia, Italia, Grecia, Spania, Franța, China, Anglia, Bulgaria, Ungaria, Germania, Portugalia etc.
    • Președinte la Conferința Internațională CSCS, organizată de IFAC NMO România  

      Ioan Dumitrache
      Date personale
      Născut	26 august 1940 (79 de ani)  Dârmănești, Dârmănești, Argeș, România
      Naționalitate	România
      Ocupație	inginer, profesor universitar
      Activitate
      Membru titular al Academiei Române
      Membru al Academiei de Științe din România

• 1942: Virgil Petrescu (n. 26 august 1942, Ploiești) este un profesor universitar și politician român. A fost deputat în legislatura 1996-2000, ales în județul Vaslui pe listele partidului PNȚCD. A deținut mandatul de ministru al Educației Naționale (12 decembrie 1996 - 5 decembrie 1997), în guvernul Victor Ciorbea.

  Virgil Petrescu s-a născut în Ploiești, la 26 august 1942. A urmat Liceul „I. L. Caragiale” din Ploiești și apoi a absolvit cursurile Facultății de Hidrotehnică din cadrul Universității Tehnice de Construcții din București (ca șef de promoție).

  A lucrat în proiectare, cercetare și, din 1970, în învățământul superior. A devenit doctor inginer în anul 1981, susținând teza „Despre mișcarea fluidelor stratificate și unele probleme de poluare”. A parcurs toate treptele unei cariere universitare, din 1992 fiind profesor universitar și conducător de doctorat la Universitatea Tehnică de Construcții din București (UTCB). În iulie 2006, Senatul UTCB l-a desemnat director al Departamentului de studii doctorale (în acord cu Procesul Bologna). A publicat 10 tratate și cursuri universitare, peste 104 lucrări științifice și a participat cu comunicări la peste 63 de congrese și alte manifestări științifice.

  Virgil Petrescu a devenit membru Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat la 1 iulie 1992. A coordonat comisia de centralizare a rezultatelor din cadrul Departamentului Electoral al CDR (1992 si 1996) și a fost reprezentantul PNȚCD în CNRI (Consiliul Național pentru Reforma Învățământului) de pe lângă Ministerul Educației Naționale (1995 - 2000).

  În perioada în care a fost ministrul Educației Naționale, Virgil Petrescu a contribuit la adoptarea Legii statutului personalului didactic (Legea nr. 128/1997) si a fost autorul Programului de reabilitare a școlilor din România (program derulat împreună cu Banca Mondială și Fondul de Dezvoltare Socială).

  Virgil Petrescu a fost președinte al Organizației PNȚCD - Sector 4 București (din 1999), vicepreședinte al partidului (din 2003), coordonator al săptămânalului „Dreptatea" (din martie 2007) și vicepreședinte coordonator al Secretariatului General PNȚCD (din octombrie 2007).  

  Virgil Petrescu
  Date personale
  Născut	26 august 1942 (77 de ani) Ploiești, Prahova, România
  Ocupație	profesor universitar
  Ministru al Educației Naționale
  În funcție 12 decembrie 1996 – 5 decembrie 1997
  Prim-ministru	Victor Ciorbea
  Precedat de	Liviu Maior
  Succedat de	Andrei Marga
  Partid politic	Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat
  Alma mater	Delft University of Technology[*]
  Profesie	inginer

• 1944: Prințul Richard, Duce de Gloucester (Richard Alexander Walter George; n. 26 august 1944) este un membru al familiei regale britanice. Este cel mai mic nepot al regelui George al V-lea al Regatului Unit și al reginei Mary. A devenit Duce de Gloucester la moartea tatălui său în 1974. În ordinea succesiunii la tronul britanic este prima persoană care nu se trage din regele George al VI-lea. Ducele de Gloucester are îndatoriri oficiale în numele verișoarei sale, regina Elisabeta a II-a.  

Jump to navigationJump to search

Prințul Richard
Duce de Gloucester
Ducele în 2008
Date personale
Nume la naștere	Richard Alexander Walter George[1]
Născut	26 august 1944 (75 de ani) Hadley Common, Hertfordshire
Părinți	Henric, Duce de Gloucester Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester
Frați și surori	Prințul William de Gloucester
Căsătorit cu	Birgitte, Ducesă de Gloucester
Copii	Alexander Windsor, Conte de Ulster Lady Davina Lewis Lady Rose Gilman
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	Biserica Anglicană
Ocupație	arhitect om de afaceri politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Gloucester[*] (din 10 iunie 1974)
Familie nobiliară	Casa de Windsor
Duce de Gloucester
Predecesor	Henric, Duce de Gloucester
Succesor	Alexander, Conte de Ulster

• 1946: Mark Snow (născut Martin Fulterman, 26 august 1946, New York) este un compozitor american de film și televiziune. Este cel mai notabil pentru crearea unor coloane sonore pentru seriale TV.  Mark Snow a crescut în Brooklyn. A absolvit High School of Music and Art (1964) și apoi Juilliard School of Music. Este co-fondator al New York Rock & Roll Ensemble.

  Snow s-a căsătorit cu Glynn Daly în 1967. Ei au trei copii. Glynn este sora actriței Tyne Daly și a actorului Tim Daly.  Snow a compus tema principală a mai multor seriale TV populare:

  • Smallville (2001-2006) +
  • Wonder Pets (2007)
  • Ghost Whisperer (2005—2010) +
  • The Lone Gunmen (toate episoadele; 2001) +
  • Urban Assault (VG) (1998)
  • La Femme Nikita (1997–2001)
  • The Guardian (serial TV) (2001-?)
  • Millennium (all episodes; 1996–99) +
  • Nowhere Man (1995) +
  • The X-Files +^[1] (1993–2002)
  • Hart to Hart (1979–84)
  • The War Widow (1976)  

    Mark Snow
    Date personale
    Nume la naștere	Martin Fulterman
    Născut	26 august 1946 (73 de ani) New York City, New York, U.S.
    Căsătorit cu	Glynn Daly (1967-prezent)
    Copii	3
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	compozitor
    Activitate
    Alma mater	Juilliard School[*] High School of Music & Art[

• Jump to navigationJump to search
  1947: Nicolae Dobrin (n. 26 august 1947, Pitești - d. 26 octombrie 2007, Pitești), cunoscut și ca Gâscanul sau Prințul din Trivale, a fost un fotbalist român. Istoria fotbalului românesc îl reține ca pe unul din cei mai mari fotbaliști români, un maestru al driblingului și al fentei, un model în executarea paselor și a loviturilor libere.^[1] A fost ales de trei ori cel mai bun fotbalist al României, în anii 1966, 1967 și 1971.  S-a născut în data de 26 august 1947 la Pitești.

  A murit pe 26 octombrie 2007, la spitalul județean Pitești, după o lungă luptă, suferind de cancer la plămâni.  A debutat în prima divizie la vârsta de 14 ani și 10 luni, într-un meci Știința Cluj - Dinamo Pitești, dând dovadă de calități tehnico-tactice deosebite. A evoluat aproape întreaga sa carieră pentru echipa FC Argeș Pitești, cu care a câștigat două titluri de campion național, în 1972 și 1979. Dobrin a contribuit decisiv la câștigarea titlului din 1979, înscriind în prelungiri golul victoriei argeșene în fața contracandidaților de la Dinamo București. Într-un singur an, 1981 - 1982 a evoluat la altă echipă, CS Târgoviște, deși a avut oferte de la granzii Universitatea Craiova și Dinamo București. A participat la 409 meciuri în prima divizie națională, înscriind 111 goluri. Ultimul meci în prima ligă a fost FC Argeș - FC Bihor 2-0, pe 14 iunie 1983. În sezonul '85-'86, el a fost antrenor-jucător la CS Botoșani, la clubul moldav realizindu-si cu adevarat retragerea din cariera de fotbalist.

  În echipa națională a debutat la vârsta de 19 ani, la 1 iunie 1966, cu ocazia meciul de fotbal RFG - România, terminat cu scorul de 1-0. A îmbrăcat tricoul naționalei României de 48 de ori, marcând pentru aceasta de șase ori. Ultimul meci pentru echipa națională a fost cu ocazia meciului România - RDG, desfășurat în 2 aprilie 1980. S-a calificat, împreună cu echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de fotbal din Mexic, 1970, unde nu a jucat nici un minut, datorită unui conflict cu antrenorul Angelo Niculescu.

  Nicolae Dobrin este cunoscut și pentru ratarea unui transfer la Real Madrid. După ce a jucat împotriva spaniolilor în Liga Campionilor, înscriind un gol, Santiago Bernabéu, faimosul președinte al madrilenilor, a fost atât de impresionat de calitățile lui Dobrin, încât ar fi fost dispus să ofere 2 milioane de dolari pentru a-l transfera, o sumă enormă pentru acele vremuri. Datorită regimului din România, Bernabeu a trebuit să poarte discuții chiar cu Nicolae Ceaușescu, dar nu a reușit să-l convingă, deoarece conform propagandei oficiale, Dobrin era „bun național” și nu putea fi „înstrăinat”. S-a spus că a fost cel mai mare regret din viața lui Dobrin, deși a participat la meciul de retragere al lui Francisco Gento, în faimosul tricou „blanco” al lui Real Madrid, ocazie cu care Santiago Bernabeu a făcut o ultimă încercare nereușită de a-l păstra pe jucătorul român la Madrid.  

  Nicolae Dobrin
  Informații generale
  Nume complet	Nicolae Dobrin
  Data nașterii	26 august 1947
  Locul nașterii	Pitești, România
  Data decesului	26 octombrie 2007 (60 de ani)
  Locul decesului	Pitești, România
  Înălțime	1,80 m
  Greutate	77 kg
  Poreclă	Gâscanul, Prințul din Trivale
  Post	Mijlocaș ofensiv

• 1948: Dezső-Kálmán Becsek-Garda, politician român de etnie maghiară
• 1950 - S-a născut Mihai Mălaimare, actor si regizor român, fondator si director Teatrul Masca, om politic, deputat (n. Botosani).
•  1950 - S-a născut scriitorul italian Cesare Pavese.
• 1951: Valeriu Gheorghe, politician român
• 1953: Ion Simuț (n. 26 august 1953, Hotar, județul Bihor) este critic și istoric literar, profesor universitar și redactor la revista „Familia” din Oradea. A urmat școala generală în localitatea natală și Liceul Pedagogic „Iosif Vulcan” din Oradea (1968-1973). Frecventează apoi Facultatea de Filologie, secția română-franceză, a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, pe care o absolvă în 1978. În timpul studenției este redactor și cronicar literar la revista „Echinox”. După terminarea facultății devine profesor de limba franceză în satul natal, iar din 1986 redactor la „Familia”. Își dă doctoratul în filologie cu o teză despre Liviu Rebreanu (1997). Este cadru didactic universitar din 1993 la Facultatea de Litere a Universității din Oradea, iar din 2000 profesor universitar. Debutează publicistic în „Echinox” cu un eseu despre Mircea Iorgulescu (1975). Colaborează cu articole și cronici literare la revistele „Steaua”, „Tribuna”, „Vatra”, „România literară”, „Luceafărul”, „Cuvântul”, „Convorbiri literare”, „Contemporanul–Ideea europeană”, „Apostrof” ș.a. Debutează editorial cu volumul de critică literară Diferența specifică (1982), concomitent cu o ediție din Teodor Scorțescu, Concina prădată. Este prezent cu articole în volumele colective Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu 1982), Liviu Rebreanu după un veac (1985), Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu (1991), Canon și canonizare (2003), precum și în Dicționarul scriitorilor români (vol. I-IV, 1995-2002), Dicționarul esențial al scriitorilor români (2000) ș.a. Prefațează, de asemenea, ediții din scrierile lui Ion Agârbiceanu, George Bacovia, I. Peltz, Liviu Rebreanu, Mircea Nedelciu, Alexandru Ecovoiu, Augustin Buzura, Octavian Paler ș.a.

  Ion Simuț a fost bursier al Fundației Sörös pentru o Societate Deschisă, care a sprijinit apariția lucrării sale Incursiuni în literatura actuală (1994), așa cum rezultă din prefața volumului respectiv.  

  VOLUME PUBLICATE

  • Diferența specifică, Cluj, Editura Dacia, 1982.
  • Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Cogito, 1994.
  • Revizuiri, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995.
  • Confesiunile unui opinioman, Oradea, Editura Cogito, 1996.
  • Critica de tranziție, Cluj, Editura Dacia, 1996.
  • Rebreanu, dincolo de realism, Oradea, Biblioteca revistei „Familia”, 1997.
  • Arena actualității. Confidențe, Iași, Editura Polirom, 2000.
  • Augustin Buzura, micromonografie, Brașov, Editura Aula, 2001.
  • Clepsidra răsturnată (convorbiri cu Dumitru Țepeneag), Pitești, Editura Paralela 45, 2003.
  • Liviu Rebreanu, micromonografie, Brașov, Editura Aula, 2003.
  • Reabilitarea ficțiunii, București, Editura Institutului Cultural Român, 2004.
  • Simptomele actualității literare, Oradea, Biblioteca revistei „Familia”, 2007.^[2][3]
  • Europenitatea romanului românesc contemporan, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2008.
  • Liviu Rebreanu și contradicțiile realismului, Cluj, Editura Dacia XXI, 2010.
  • Vămile posterității. Secvențe de istorie literară, București, Editura Academiei Române, 2012.
  • Literaturile române postbelice, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2017.

  VOLUME COLECTIVE COORDONATE

  • Valențe europene ale literaturii române contemporane, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2007.
  • The European dimension of contemporary Romanian literature, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2008.
  • Competiția ficțiunilor. Investigații de critică literară, Oradea, Biblioteca revistei „Familia”, 2007.

  EDIȚII, ANTOLOGII

  • Teodor Scorțescu, Concina prădată, Cluj, Editura Dacia, 1982.
  • Octavian Goga, Poezii, Cluj, Editura Dacia, 1985.
  • Mihail Sadoveanu, Țara de dincolo de negură. Valea Frumoasei. Poveștile de la Bradu-Strâmb, Cluj, Editura Dacia, 1987.
  • Tudor Arghezi, Între două nopți, poezii, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994.
  • Mircea Streinul, Ion Aluion, Oradea, Editura Cogito, 1995.
  • Paul Georgescu, Învățăturile unui venerabil prozator bucureștean către un tânăr critic din provincie (Corespondență către Ion Simuț), Cluj, Editura Biblioteca „Apostrof”, 1999.
  • Dinu Nicodin, Revoluția, București, Editura Albatros, 2000.
  • „La țigănci”' de Mircea Eliade în cinci interpretări, Cluj, Editura Dacia, 2001.
  • E. Lovinescu, Revizuiri, Pitești, Editura Paralela 45, 2003.
  • Justin Popfiu, O privire fugitivă preste literatura română și lipsa unei istorii critice a literaturei române, restituire, prefață, ediție îngrijită, note și comentarii, Oradea, Biblioteca Revistei „Familia”, 2016.  

    Ion Simuț
    Date personale
    Născut	26 august 1953 (66 de ani)  Hotar, județul Bihor
    Naționalitate	română
    Cetățenie	România
    Ocupație	critic și istoric literar, profesor universitar
    Limbi	limba română[1]
    Studii	Universitatea Babeș-Bolyai
    Activitatea literară
    Operă de debut	Diferența specifică

• 1955: Emil Hurezeanu (n. 26 august 1955, Sibiu) este un scriitor și publicist român, care a lucrat ca jurnalist în secția română a Radio Europa Liberă. După reîntoarcerea în România, s-a remarcat ca realizator de televiziune și comentator pe subiecte politice.  Între 1975 și 1979 a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Din 1976 devine redactor la revista Echinox, iar din 1978 ocupă postul de secretar de redacție, publicând poezii și critică literară, alături de nume sonore precum Marian Papahagi, Ion Vartic, Ion Pop, Mircea Zaciu. După terminarea facultății, în 1979, își adună poeziile în volumul Lecția de anatomie, apărut la Editura Dacia din Cluj și distins un an mai târziu cu Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor. Tot în timpul studiilor este membru fondator al trupei de teatru Ars Amatoria, jucând în câteva piese care parodiau sistemul.

  Își începe cariera de jurisconsult în 1980 în 10 sate din zona Sebeș-Alba, unde lucrează timp de un an. În 1981 se angajează ca librar în Sibiu, renunțând în scurt timp și la acest post. În același an, Ana Blandiana, în calitate de câștigătoare a Premiului Herder, oferă bursa redacției Echinox, iar aceasta îl nominalizează pe Hurezeanu. Pentru a putea primi pașaport, este nevoit să se angajeze ca avocat la Mediaș. Reușește să obțină pașaportul și, la 1 noiembrie 1982, pleacă la Viena.

  După terminarea celor două semestre ale bursei Herder ajunge la München unde se angajează ca redactor la Radio Europa Liberă, post pe care îl va ocupa din 1983 până în 1994. Debutează cu un articol despre țiganii din România, iar apoi traduce din revista Geo. În octombrie 1983 primește azil politic în Republica Federală Germania. În aceeași perioadă începe să scrie cronici politice, iar la moartea lui Emil Georgescu îi ocupă locul la rubrica Actualitatea românească. Totodată devine consultant de specialitate pentru diverse posturi de radio și televiziune europene. În 1985 primește o bursă la Universitatea Charlottesville din Virginia, Statele Unite ale Americii, unde studiază științe politice. Întors în Germania, își continuă studiile la universități americane din Europa, până la masteratul pe care și-l susține la Boston în Relații Politice Internaționale și Strategice.

  Activitatea sa în afara țării a avut rolul de a irita Securitatea.^{[necesită citare]} Familia sa a fost supravegheată ani la rând. Fratele său a fost bătut în închisoare sub pretextul că nu avea buletin, fiind eliberat abia după o săptămână, timp în care familia îl declarase decedat. Mama sa a fost trimisă de două ori în Germania pentru a-l convinge să se întoarcă în țară sau, cel puțin, să nu mai scrie împotriva regimului, sfat pe care Hurezeanu nu îl va asculta, semnând în aprilie 1989 un apel colectiv pentru liberalizarea vieții culturale din România.^{[necesită citare]}

  În 1990 se întoarce în România și participă la „Fenomenul Piața Universității”, fiind în continuare salariat al postului de radio Europa Liberă. În primăvara lui 1994, Emil Hurezeanu devine director al departamentului românesc pentru scurt timp (până la finele lui decembrie), după care pleacă la Köln (din ianuarie 1995) pentru a lucra ca director al secției române de la Deutsche Welle, unde scrie editoriale politice. Radio Europa Liberă se mută în iunie 1995 la Praga. Hurezeanu continuă să colaboreze cu acest post de radio. Rămâne salariat la Deutsche Welle până în 2002, când se întoarce definitiv în România.

  În 1998, în timp ce este director al secției române a Deutsche Welle, este acuzat în mai multe scrisori trimise de cetățeanul de origine română Vasile Negara de colaborare cu Securitatea și că ar fi fost agent infiltrat al regimului comunist în redacția Europei Libere. Emil Hurezeanu îl acționează în judecată și câștigă procesul pe 5 ianuarie 1999.^[4]

  Timp de cinci sezoane este realizatorul emisiunii România mea la postul de televiziune Antena 1, emisiune distinsă cu Premiul APTR 2003, secțiunea talk-show. Din 2005 realizează, alături de Cristian Tudor Popescu, emisiunea Cap și pajură la Realitatea TV. Își continuă cariera în radio prin realizarea emisiunii Interviurile Europa FM la postul cu același nume.

  În martie 2003 devine consilier personal al primului ministru din acea vreme, Adrian Năstase, pe probleme de analiză politică a unor fenomene externe, demisionând din această funcție după șase luni.

  În România publică și două volume de eseuri politice, Între câine și lup (1996) și Cutia Neagră (1997), pentru cel din urmă primind Premiul pentru Publicistică al Uniunii Scriitorilor din România. În 1998 devine „cetățean de onoare” al Sibiului.

  În februarie 2006 a fost numit director al ziarului România Liberă.^[5]

  La 1 februarie 2009 a devenit președinte al trustului media Realitatea-Cațavencu.^[6]

  Pe 5 mai 2015 a fost numit ambasador al României în Germania.  

  Emil Hurezeanu
  Emil Hurezeanu
  Date personale
  Născut	26 august 1955 (64 de ani)[3]  Sibiu, România
  Cetățenie	Germania Magna[*]
  Ocupație	jurnalist scriitor
  Activitate
  Domiciliu	Germania
  Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai Universitatea din Virginia[*] Universitatea din Boston
  Organizație	Realitatea-Cațavencu Radio Europa Liberă
  Premii	doctor honoris causa al Universității Lucian Blaga din Sibiu[*] (10 noiembrie 2016)

• 1957 - S-a născut cantaretul suedez de origine nigeriana Dr. Alban.
• 1962: Tariq Ramadan (în arabă: طارق رمضان, n. 26 august 1962) este un scriitor elvețian, profesor de studii islamice contemporane în cadrul Facultății de Studii Orientale de la Universitatea Oxford (Oriental Institute, St Antony’s College). Tariq Ramadan predă și la Facultatea de Teologie din Oxford. Este directorul Centrului de Cercetare al legislației și eticii islamice (CILE) (Doha, Qatar).^[3] Susține studiul și re-interpretarea textelor islamice, și subliniază caracterul eterogen al musulmanilor occidentali.  Tariq Ramadan s-a născut în Geneva, Elveția, la 26 august 1962. El este fiul lui Said Ramadan și Wafa Al-Bana, care a fost fiica cea mare a lui Hassan al Banna care, în 1928, a fondat Frăția Musulmană din Egipt. Gamal al-Banna, reformatorul musulman liberal este stră-unchiul său. Tatăl său a fost o figură proeminentă în Fratia Musulmană și a fost exilat de către Gamal Abdul Nasser^[5] din Egipt în Elveția. Tariq Ramadan a studiat filosofia și literatura franceză la nivel de masterat și deține un doctorat în studii arabe și islamice de la Universitatea din Geneva. A scris, de asemenea, o disertație de doctorat pe despre Friedrich Nietzsche, intitulată ”Nietzsche un istoric al filosofiei.”^[6]

  În 2005, el a avut o cercetare la Fundația Lokahi.^[7][8] În 2007, el a aplicat cu succes pentru profesorat în studii islamice la Universitatea din Leiden, dar apoi a refuzat să ocupe poziția, invocând motive profesionale.^[9][10] Începând cu septembrie 2009, Ramadan, a fost numit în funcție la Catedra de Studii islamice contemporane de la Universitatea Oxford.

  Ramadan a stabilit mișcarea musulmanilor elvețieni ” Mouvement des Musulmans Suisses”, care se angajează în diverse seminarii interconfesionale . El este un consilier al UE pe probleme religioase și a fost solicitat pentru consultanță de către UE pe idea de " Islam și secularism " . În septembrie 2005, el a fost invitat să se alăture unui grup de lucru din guvernul Regatului Unit.^[5] Este de asemenea, președintele Rețelei Euro - musulmani, o bază de discuții din Bruxelles.^[11]

  Începând din 2009, Tariq Ramadan a fost numit o persona non grata în Tunisia, Egipt, Arabia Saudită, Libia și Siria, din cauza faptului că el " critică aceste regimuri nedemocratice care neagă drepturile fundamentale ale omului ".  

  LUCRĂRI

  • Arab Awakening, 2012. ISBN 978-1-84-614650-3
  • The Quest for Meaning: Developing A Philosophy of Pluralism, 2010. ISBN 978-0-14-191957-7
  • What I Believe, 2009. ISBN 978-0-19-538785-8
  • Radical Reform: Islamic Ethics and Liberation, 2009. ISBN 978-0-19-533171-4
  • In the Footsteps of the Prophet: Lessons from the Life of Muhammad, 2007. ISBN 978-0-19-530880-8
  • Western Muslims and the future of Islam, 2004. ISBN 0-19-517111-X
  • Islam, the West, and the Challenge of Modernity, 2001. ISBN 0-86037-311-8
  • To Be a European Muslim, 1999. ISBN 0-86037-300-2  

    Tariq Ramadan
    Date personale
    Născut	26 august 1962 (57 de ani) Geneva, Elveția
    Părinți	Said Ramadan[*]
    Frați și surori	Hani Ramadan[*]
    Cetățenie	Elveția
    Religie	musulman sunnit
    Ocupație	Islamicist[*] teolog[*] filozof
    Activitate
    Alma mater	Universitatea din Geneva (Ph.D.)
    Organizație	Universitatea din Fribourg[*] Universitatea Notre Dame Erasmus University Rotterdam[*] Universitatea Oxford Collège de Saussure[

• 1964: Daphne Anne Caruana Galizia (născută Vella; 26 august 1964 – 16 octombrie 2017) a fost o jurnalistă, scriitoare și activistă anticorupție malteză, care a raportat despre evenimente politice din Malta. În special, ea s-a concentrat pe jurnalismul de investigație, raportarea asupra corupției guvernamentale, nepotismul, patronaj, acuzațiile de spălare de bani,^[2] legături între industria de jocuri de noroc online din Malta și crima organizată,^[3] schema de cetățenie-prin-investiție a Maltei și plățile de la guvernul Azerbaidjanului. Reputația națională și internațională a Caruana Galizia s-a întemeiat pe raportarea ei periodică a unor comportamente incorecte de către politicieni maltezi și persoane expuse politic.^[4][5]

  Caruana Galizia a continuat să publice articole timp de zeci de ani, în ciuda intimidării și amenințărilor, a proceselor de calomnie și a altor procese. Caruana Galizia a fost arestată de Forța de Poliție din Malta în două ocazii.^[5][6] Investigațiile lui Caruana Galizia au fost publicate prin intermediul blogului personal Running Commentary, pe care l-a înființat în 2008.^[7] A fost o cronistă obișnuită cu The Sunday Times of Malta și mai târziu The Malta Independent. Blogul ei a constat în raportări și comentarii de investigații, unele dintre ele fiind considerate atacuri personale asupra indivizilor, ducând la o serie de bătălii legale. În 2016 și 2017, ea a dezvăluit informații și acuzații controversate despre o serie de politicieni maltezi și scandalul Panama Papers.^[8]

  La 16 octombrie 2017, Caruana Galizia a murit aproape de casa ei, când o bombă pentru mașini a fost detonată în interiorul vehiculului său,^[9] atrăgând o condamnare largă locală și internațională a atacului.^[10] În decembrie 2017, trei bărbați au fost arestați în legătură cu atacul cu mașina cu bombă.^[11] În aprilie 2018, un consorțiu format din 45 de jurnaliști internaționali a publicat The Daphne Project, o colaborare pentru finalizarea activității sale de investigare.^[12]

  Premiul GUE/NGL pentru jurnaliști, informatori și apărători ai dreptului la informație a fost înființat în 2018 în onoarea Galiziei.^[13] Poliția l-a arestat pe Yorgen Fenech, proprietarul companiei 17 Black din Dubai, pe yachtul său, la 20 noiembrie 2019, în legătură cu uciderea ei.  

  Daphne Caruana Galizia
  Daphne Caruana Galizia
  Date personale
  Nume la naștere	Daphne Anne Vella
  Născută	26 august 1964 Sliema, Malta
  Decedată	16 octombrie 2017 (53 de ani) Bidnija, Malta
  Cauza decesului	bombă în mașină
  Număr de copii	3
  Naționalitate	Maltezi
  Cetățenie	Malta
  Ocupație	Jurnalist de investigație
  Activitate
  Domiciliu	Bidnija[*]
  Alma mater	Universitatea din Malta
  Ani de activitate	1987–2017
  Organizație	Times of Malta[*][1] The Malta Independent[

• 1967: Michael Andrew Gove (n. 26 august 1967, Edinburgh, Scoția), politician Conservator a fost lord-cancelar al Regatului Unit și ministru al justiției în cabinetul condus de David Cameron din 2015 până în 2016.^[2]

  El a fost ministrul educației al Regatului Unit din mai 2010 până în iulie 2014  

Jump to navigationJump to search

Michael Gove
Rt Hon. Michael Gove MP.
Date personale
Născut	26 august 1967 (52 de ani) Edinburgh, GB
Căsătorit cu	Sarah Vine[*] (din 2001)
Număr de copii	2
Naționalitate	britanic
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	prezbiterianism
Ocupație	jurnalist politician judecător scriitor
Lord-cancelarul al Marii Britanii
În funcție 9 mai 2015 – 13 iulie 2016
Monarh	Elisabeta a II-a
Precedat de	Chris Grayling
Succedat de	Elizabeth Truss
Secretar de Stat pentru Educație
În funcție 2010 – 2014
Prim-ministru	David Cameron
Precedat de	Ed Balls
Succedat de	Nicky Morgan
Membru al Parlamentului Regatului Unit
Deținător actual
Funcție asumată 2005
Prim-ministru	Tony Blair; Gordon Brown; David Cameron; Theresa May
Precedat de	Nick Hawkins
Partid politic	Conservator
Alma mater	Lady Margaret Hall[*][1] Robert Gordon's College[*

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1967: Oleg Sîrbu (n. 26 august 1967, Ustia, Dubăsari) este jurist și un om politic din Republica Moldova, care din ianuarie 2010 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislaturile XVIII-XX, în cadrul fracțiunii Partidului Democrat din Moldova (PDM). Este membru al comisiei parlamentare mediu și schimbări climatice^[1] și președintele Organizației Teritoriale Edineț a PDM.

  În anii 1990-1993 a deținut funcția de director comercial la „Cristina” SRL.^[1] În perioada anilor 1993–2009 a activat în funcția de director la „Gloria-Qvarc” SRL, iar în 1999 a deținut și funcția de director la S.C. Maxiomos-PAN.

  Din ianuarie 2010 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova. La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe locul 16 în lista candidaților PDM.<ref>Lista candidaților la funcția de deputat în Parlament pentru alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 din partea Partidului Democrat din MoldovaDesemnat de Partidul Democrat din Moldova (PDM) în circumscripția uninominală nr. 3, Oleg Sîrbu a fost ales în calitate de deputat la alegerile parlamentare din 24 februarie 2019. Candidatul PDM a acumulat cel mai mare număr de voturi valabil exprimate – 11,840 , în competiție participând în total 9 concurenți electorali.

  Deține mai multe firme, care pe parcursul activității sale a făcut multe acte de caritate.

  Este căsătorit, are doi copii  

  Oleg Sîrbu
  Date personale
  Născut	26 august 1967 (52 de ani) Ustia, Dubăsari, RSS Moldovenească, URSS
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	Om politic
  Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
  Deținător actual
  Funcție asumată ianuarie 2010
  Partid politic	Partidul Democrat din Moldova
  Alte afilieri	Alianța pentru Integrare Europeană (2010–2013) Coaliția Pro-Europeană (2013–2014) Alianța pentru Integrare Europeană III (2015–)
  Profesie	Agronom

• 
  
• 1968: Valérie Karsenti, actrita franceza
• 1971:Ariadna Thalía Sodi Miranda (n. 26 august 1971, Ciudad de México, Mexic), cunoscută pe plan profesional sub numele Thalía este o actriță și cântăreață, autoare și femeie de afaceri de origine mexicană, laureată a Premiilor Latin Grammy și Latin Billboard. Datorită succesului telenovelelor în care Thalía avea rolul principal, ea a fost numită „La reina de las novelas iar albumele sale premiate cu multi-discuri de platină în America Latină i-au adus titluri precum „Diva muzicii latino” sau „Regina muzicii pop". Pe plan mondial, interpreta a vândut 25 de milioane de discuri^[2][3], această realizare plasând-o pe Thalía în cercul celor mai influente cântărețe de muzică latino pe plan internațioal. Profilul vocal al Thalíei se încadrează în categoria mezzo-sopranelor. În prezent, interpreta locuiește în New York împreună cu soțul și impresarul ei, Tommy Mottola.  Thalía Ariadna Sodi y Miranda s-a născut pe data de 26 august într-o familie cu origini mexicane și spaniole, fiind al cincilea și ultimul copil al familiei sale. Tatăl acesteia era cercetător, doctor în patologie, criminalist și scriitor, iar mama sa pictoriță. Printre surorile sale se numără și o actriță de succes și anume Laura Zapata. Thalía a început să apară în mass-media încă de la o vârstă fragedă, ea fiind selectată pentru un rol într-o reclamă televizată când avea doar un an.

  În copilărie a participat la diferite concursuri de pictură și arte plastice dedicate copiilor. În paralel cu școala, ea a studiat baletul și gimnastica. Thalía a studiat la Liceo Franco Mexicano (Elycio Francée Mexican).  

  FILMOGRAFIE

  Filme

  • Mambo Café (1999)

  Telenovele

  • La pobre señorita Limantour (1987)
  • Quinceañera (1987 - 1988)
  • Luz y Sombra (1989)
  • María Mercedes (1992)
  • Marimar (1993 - 1994)
  • María la del Barrio (1995 - 1996)
  • Rosalinda (1999)  

    Thalía
    Thalía în 2010
    Date personale
    Nume la naștere	Ariadna Thalía Sodi Miranda
    Născută	26 august 1971 (48 de ani) Mexico City, Mexic Ciudad de México, Mexic[1]
    Frați și surori	Laura Zapata
    Căsătorită cu	Tommy Mottola[*] (din 2 decembrie 2000)
    Număr de copii	2
    Cetățenie	SUA  Mexic
    Ocupație	Actriță, cântăreață, compozitoare, autoare, femeie de afaceri
    Activitate
    Alte nume	De Motolla
    Gen muzical	Pop latino, pop, pop rock, R&B
    Tipul de voce	Mezzo-soprană
    Instrument(e)	Voce
    Ani de activitate	1980-prezent
    Case de discuri	Fonovisa Records (1990-1993) EMI (1994-2008) Sony_Music_Entertainment (2008 - prezent)

• 1976: Zemfira Talgatovna Ramazanova (în rusă Земфира Талгатовна Рамазанова, în tătară Земфира Тәлгать кызы Рамазанова, Zemfira Tälğät qızı Ramazanova; n. 26 august 1976,^[4] Ufa, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Bașchiră[*], URSS), cunoscută profesional ca Zemfira, este o cântăreață, compozitoare și muziciană rusă de muzică rock. Este considerată o figură emblematică a rock-ului rusesc. Până în prezent, a acumulat vânzări de peste 3 milioane de înregistrări.^[5]
  

  Zemfira în 2008

  În noiembrie 2010, primele sale două albume au fost incluse de revista Afișa (Афиша) în lista „50 cele mai bune albume rusești din toate timpurile. Alegerea muzicienilor tineri.”: albumul său eponim de debut a fost clasat pe poziția a cincea, iar al doilea său album, „PMML” («ПММЛ / Прости меня моя любовь») – pe locul 43. Lista a fost elaborată în baza opiniei câtorva zeci de muzicieni și formații tinere din Rusia.

  Albumele sale „PMML” (ПММЛ) și Vendetta (Вендетта), au fost cele mai bine vândute albume ale anilor 2001 și 2006, repectiv.^[6]

  În 2012, 2013 și 2014, Zemfira a fost inclusă în topul „100 cele mai influente femei din Rusia”, elaborat de postul de radio Ecoul Moscovei, agențiile de presă RIA Novosti, Interfax și revista «Ogoniok».

  În iulie 2015, Zemfira a fluturat drapelul Ucrainei la un concert din capitala Georgiei, Tbilisi, atrăgând asupra sa critica mass-mediei ruse.  Zemfira este de etnie tătară.^[8][9] Este atee.^[10]

  Tatăl său, Talgat Ramazanov (Талгат Талхоевич Рамазанов; 3 aprilie 1932 — 10 mai 2009) a fost profesor de istorie.^[11] Mama — Florida Ramazanova (Флорида Хакиевна Рамазанова; 1947—2015) a fost medic-specialist în gimnastică medicală.^[12][13]

  A avut un frate mai mare, Ramil Ramazanov, care a murit pe 13 iunie 2010, într-un incident nefericit în timpul unei partide de vânătoare subacvatică.  

  FILMOGRAFIE

  • Zeița: Cum m-am îndrăgostit (Богиня: Как я полюбила) (2004)
  • Teatrul verde din Zemfira (Зелёный театр в Земфире) (2008)
  • Moscova. Crocus/Strelka (Москва.Крокус/Стрелка) (2010)  

    Zemfira
    Zemfira în 2009
    Date personale
    Nume la naștere	Zemfira Talgatovna Ramazanova
    Născută	26 august 1976 (43 de ani) Ufa, RSFS Rusă, URSS
    Cetățenie	Rusia
    Ocupație	Cântăreață, compozitoare, poetă, cantautoare
    Activitate
    Studii	Q4479135[*], Universitatea din Moscova
    Gen muzical	Rock, alternative rock, pop rock[1][2]
    Instrument(e)	Voce, claviaturi, chitară, tamburină, armonică[3]
    Ani de activitate	1998–prezent
    Colaborare cu	Serghei Șnurov, «Браво», Igor Vdovin, Queen, «Моральный Кодекс»
    Premii	MTV Europe Music Award for Best Russian Act[*

• 1978: Ionuț Iftimoaie (n. 26 august 1978, Comănești, Bacău) este un fost kickboxer român. Numele său de ring este Ivan Drago. Are o înălțime de 1,87 m și o greutate de 102 kg.  

  PALMARES

  • Campion al Italiei la kickboxing
  • Campion K-1 Bassano 2001
  • Campion K-1 Bassano 2002
  • Campion Italy GP 2002
  • Best Romanian fighter 2004,2005,2006
  • 2010 with RAY Sefo - Best fight of the year
  • 2016 Galion-Comanesti - Win the world title WKN, SUPERKOMBAT -95KG Vs Lorenzo Javier Jorge

  A fost primul roman care a castigat un turneu K1 organizat in Europa (2001).^{[necesită citare]} A participat în cadrul mai multor gale Local Kombat/SuperKombat și a învins nume precum Josip Bodrozic, Freddy Kemayo, Sergei Gur, Stephane Revellion, Ivica Perkovic și a remizat cu Alexander Ustinov. S-a retras dupa o pauza de 4 ani pe data 06.08.2016 (Galion-Comanesti) in fata a peste 35.000 de spectatori unde la invins pe ”calaul” fratilor Stoica : Lorenzo Javier Jorge.

• 1979:Domnica Drumea (n. 26 august 1979 în Râmnicu-Vâlcea) este poetă și traducătoare.  În 2002 a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București, secția Română-Engleză. În anul 2000 înființează, împreuna cu Marius Ianuș, cenaclul „Litere 2000”, iar în 2002 revista Fracturi. Este căsătorită cu Marius Ianuș și au împreună un copil.  A debutat în 2003 cu volumul "Crize".  

  VOLUME PUBLICATE

  • A publicat poezii în volumul colectiv "40238 Tescani", Editura Image, București, 2000 (alături de Marius Ianuș, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioana Nicolaie, Doina Ioanid, Cecilia Ștefănescu și Ioan Godeanu.
  • "Crize", 2003, Vinea.
  • "Not for sale", 2009, Cartea Românească.

  TRADUCERI

  • “Portocala mecanică” de Anthony Burgess, editura Humanitas, 2003 (împreună cu Carmen Ciora)
  • “Primăvara la Roma a doamnei Stone” de Tennessee Williams, editura Humanitas, 2003
  • “Răsfrîngeri într-un ochi de aur” de Carson McCullers, editura Humanitas, 2003
  • “Factotum” de Charles Bukowski, editura Polirom, 2004
  • “Clubul Norocoaselor” de Amy Tan, editura Polirom, 2005
  • “Sub piele” de Michel Faber, editura Humanitas, 2005
  • “Cartea Codurilor” de Simon Singh, editura Humanitas, 2005

  PREMII LITERARE

  Premiul de Debut al Asociației Scriitorilor din București, pentru anul 2003.

• 1979: Weligton Robson Pena de Oliveira (n. 26 august 1979, Fernandópolis, Brazilia), cunoscut ca Weligton Oliveira sau simplu Weligton este un fotbalist brazilian.

• 1980: Chris Pine, actor american
• 1980: Irene van der Broek (n. 26 august 1980, Nijmegen, Țările de Jos) este o fostă ciclistă rutieră din Olanda. Și-a reprezentat țara la UCI Road World championships în 2007 și 2008.
• 1980: Macaulay Carson Culkin (n. 26 august 1980) este un actor și muzician american. Cunoscut datorită interpretării personajului Kevin McCallister din filmele Singur Acasă și Singur Acasă 2: Pierdut în New York, a devenit unul dintre cei mai de succes actori tineri după Shirley Temple.^[3] Bun prieten cu Michael Jackson, Macaulay Culkin a apărut în videoclipul piesei Black or White. Culkin se clasează pe poziția a doua a două topuri realizate de VH1 ("100 Greatest Kid Stars")^[4] și E! ("50 Greatest Child Stars").  

  FILMOGRAFIE

  

  Macaulay Culkin după decernarea Premiilor Emmy, 25 august 1991
  | 1988 | Rocket Gibraltar | Cy Blue Black | |- | 1989 | See You in the Morning | Billy Livingstone | |- | 1989 | Uncle Buck (Unchiul Buck) | Miles Russell | |- | 1990 | Jacob's Ladder | Gabe Singer | Necreditat^[6] |- | 1990 | Home Alone (Singur acasă) | Kevin McCallister | American Comedy Award for Funniest Actor in a Motion Picture
  Chicago Film Critics Association Award for Emerging Actor
  Young Artist Award for Best Young Actor Starring in a Motion Picture
  Nominalizare – Golden Globe Award for Best Actor – Motion Picture Musical or Comedy |- | 1991 | Only the Lonely | Billy Muldoon | |- | 1991 | My Girl | Thomas J. Sennett | MTV Movie Award for Best Kiss împreună cu Anna Chlumsky
  Nominalizare – MTV Movie Award for Best On-Screen Duo împreună cu Anna Chlumsky |- | 1992 | Home Alone 2: Lost in New York (Singur acasă 2 - Pierdut în New York) | Kevin McCallister | |- | 1993 | Dangerous: The Short Films | El însuși | Văzut în videoclipul Black or White |- | 1993 | The Good Son | Henry Evans | Nominalizare – MTV Movie Award for Best Villain |- | 1993 | The Nutcracker | Prințul spărgător de nuci; Nepotul lui Drosselmeier | |- | 1994 | Getting Even with Dad | Timmy Gleason | Nominalizare – Golden Raspberry Award for Worst Actor
  Nominalizare – Stinkers Bad Movie Awards pentru cel mai slab actor^[7] |- | 1994 | The Pagemaster (Stăpânul cărților) | Richard Tyler | Nominalizare – Golden Raspberry Award for Worst Actor
  Nominalizare – Stinkers Bad Movie Awards pentru cel mai slab actor |- | 1994 | Richie Rich | Richard "Richie" Rich Jr. | Nominalizare – Golden Raspberry Award for Worst Actor
  Nominalizare – Stinkers Bad Movie Awards pentru cel mai slab actor |- | 2003 | Party Monster | Michael Alig | |- | 2004 | Saved! | Roland Stockard | |- | 2004 | Jerusalemski Sindrom | Adolescent | |- | 2007 | Sex and Breakfast | James Fitz | |- | 2011 | The Wrong Ferarri | El însuși | |- | 2016 | Adam Green's Aladdin | Ralph | |- | 2019 | Changeland | Ian | |- |}  

  Macaulay Culkin
  Macaulay Culkin la Festivalul Internațional de Film de la Berlin în 2010
  Date personale
  Nume la naștere	Macaulay Carson Culkin
  Născut	26 august 1980 (39 de ani) Manhattan, New York, SUA
  Părinți	Kit Culkin[*] Patricia Brentrup[*][2]
  Frați și surori	José Fernando cantón Cerón[*] Kieran Culkin[*] Christian Culkin[*] Rory Culkin[*]
  Căsătorit cu	Rachel Miner (1998–2002)
  Cetățenie	SUA
  Etnie	Irlandezi Americani[*]
  Religie	catolicism
  Ocupație	Actor, muzician
  Activitate
  Domiciliu	Paris
  Alma mater	Școala Americană de balet Professional Children's School[*]
  Ani de activitate	1985–1994, 2003–prezent
  Partener(ă)	Mila Kunis (2002–2010) Jordan Lane Price (2013-2014)
  Rude	Rory Culkin (frate) Kieran Culkin (frate)
  Premii	Premiul MTV Movie pentru cel mai bun sărut[*] (1992) Young Artist Award[*] Theatre World Award[*] (2001)

• 1982: Tuğçe Kazaz (n. 26 august 1982, Edremit, provincia Balıkesir)^[1][2] este o actriță și fotomodel turc, care a fost aleasă Miss Turcia în anul 2001. Kazaz a jucat în filmul grecesc Loafing and Camouflage: Sirens in the Aegean unde îl cunoaște pe George Seitaridis, cu care se va căsători. Înainte de căsătorie se convertește la religia creștin-ortodoxă. Acest act a declanșat un val de proteste în Turcia. Din cauza presiunii exercitate asupra ei, Tuğçe a declarat în presă că ea este în același timp creștină, musulmană șu budistă.  

  FILMOGRAFIE

  • Kampüsistan (2003), serial TV
  • Uzun Hikâye (2012), film
  • Son Yaz (2012), film
  • Kafkas (2014), film  

    Tuğçe Kazaz

    Data nașterii	26 august 1982 (37 de ani)
    Locul nașterii	Edremit, provincia Balıkesir, Turcia
    Înălțime	1,83 m (6 ft 0 in)
    Greutate	64 kg (140 lb)
    Soț(ie)	George Seitaridis (c. 2005–08)

• 1983: Matei-Adrian Dobrovie (n. 26 august 1983, București, RS România) este un deputat român, ales în 2016 în București din partea Uniunii Salvați România (USR). În octombrie 2018 a demisionat din partid din cauza opoziției partidului față de redefinirea noțiunii juridice de „familie” în Constituție și a continuat să activeze ca independent  

  Matei-Adrian Dobrovie
  Date personale
  Născut	26 august 1983 (36 de ani)  București, RS România
  Cetățenie	România
  Ocupație	jurnalist politician
  Membru al Camerei Deputaților a României
  Deținător actual
  Funcție asumată 20 decembrie 2016
  Circumscripția	București
  Partid politic	IND (din octombrie 2018) USR (până în octombrie 2018)
  Alma mater	Universitatea din București Școala Națională de Studii Politice și Administrative

• 1985: Ovidiu Dănănae (n. 26 august 1985,^[1] Craiova, România) este un fotbalist român care evoluează pe postul de fundaș la FCU Craiova 1948. A jucat și pentru echipei naționale de fotbal a României pentru care a debutat la 12 august 2009, într-un meci amical împotriva Ungariei.
• 1986: Adina Ioana Galupa (n. 26 august 1986, București) este o actriță română de film și televiziune.  A debutat în telefilmul Visuri otrăvite, realizat în 2006 în studiourile din Buftea, alături de Maia Morgenstern și Șerban Ionescu. Apoi a interpretat rolul Anei în A doua șansă și pe cel al Ralucăi Ionescu în Iubire ca în filme.

  Tot la postul de televiziune Acasă TV a jucat rolul Feliciei Dumbravă în telenovelele Inimă de țigan în 2007 și Regina în 2008, iar în serialul de epocă Aniela a interpretat-o pe Tereza Elefterios. În 2010 a jucat rolul lui Cici în producția MediaPro Pictures, Iubire și Onoare.  Actrița a jucat în mai multe filme românești: Loverboy în regia lui Cătălin Mitulescu, Aniversarea în regia lui Dan Chișu sau S-a furat mireasa în regia lui Jesús del Cerro, dar și în filme străine precum Ghost Rider: Demonul răzbunării cu Nicholas Cage, Killing Salazar cu Steven Seagal și Arms and Dudes cu Miles Teller și Jonah Hill.  

  Adina Galupa
  Date personale
  Născută	26 august 1986 (33 de ani)  București, RS România
  Cetățenie	România
  Ocupație	actriță

• 1987: Flavius Koczi (26 august 1987, Reșița) este un gimnast român.
• 1988:Cristina Georgiana Neagu (n. 26 august 1988, în București)^[3] este o jucătoare profesionistă de handbal din România. În prezent, ea evoluează la clubul CSM București.

  Cristina Neagu este singura handbalistă din istoria acestui sport recompensată de patru ori cu titlul de Cea mai bună handbalistă IHF a anului.^[4][5][6]

  Din anul 2016, Cristina Neagu este și căpitanul echipei naționale a României.  Cristina Neagu s-a născut în București, pe data de 26 august 1988, în cartierul Ghencea. Ea are două surori mai mari.  Pe data de 14 ianuarie 2011, cu ocazia conferinței de presă oficiale a Campionatului Mondial masculin din Suedia, de la Göteborg, Cristina Neagu a fost desemnată de către Federația Internațională de Handbal (IHF) cea mai bună jucătoare din lume în anul 2010.^[72] A fost desemnată cea mai bună jucătoare a lumii și în 2015, 2016^[4] și 2018^[73], devenind prima handbalistă din istorie câștigătoare de patru ori a acestui trofeu.  

  Cristina Neagu
  Informații generale
  Nume complet	Cristina Georgiana Neagu
  Data nașterii	26 august 1988 (31 de ani)
  Locul nașterii	București, România
  Înălțime	1,80 m
  Greutate	70 kg
  Poreclă	Cris
  Post	Inter stânga Neagu pe 9 mai 2016.

• 1989: James Edward Harden Jr. (n. 26 august 1989, Los Angeles, California, SUA) este un baschetbalist american care evoluează pentru Houston Rockets în National Basketball Association. A debutat în NBA pentru Oklahoma City Thunder. În 2018, a fost numit MVP-ul competiției. Harden a fost cel mai bun marcator în 2018 și 2019; el a avut și cele mai multe assist-uri în 2017.
• 1990: Irina Begu, jucătoare de tenis română
• 1990: Adrian Pârvu (n. 26 august 1990, Craiova) este un fotbalist român, legitimat la clubul Gloria Bistrița.
• 1990: Mateo Pablo Musacchio (Rosario, Argentina, 26 August, 1990) este un fotbalist argentinian. Joacă ca fundaș central la AC Milan din Serie A.
• 1991: Cătălin Ștefăniță Crăciun (n. 26 august 1991, Craiova, județul Dolj, România) este un fotbalist român, ultima dată sub contrat cu formația Universitatea Craiova. Debutul în Liga I a avut loc în tricoul Universității, pe 12 aprilie 2008, într-un meci împotriva echipei Oțelul Galați.
• 1998: Jeon So-yeon (n. 26 august 1998, Seul, Coreea de Sud), cunoscută ca Soyeon, este o cântăreață, rapper, compozitor și producător sud-coreean. Ea a câștigat atenția publicului concurând în emisiunile de televiziune Produce 101 și Unpretty Rapstar înainte de debutul ei solo de pe 5 noiembrie 2017 și ulterior a devenit liderul trupei de fete (G)I-dle în mai 2018. De asemenea, face parte din SM Station X proiectul grupului de fete Station Young și a înfățișat personajul League of Legends Akali în grupurile muzicale virtuale K/DA și True Damage.  Jeon So-yeon s-a născut pe 26 august 1998, în Seul, Coreea de Sud. Pe când era copil, ea făcut școala acasă și a urmat ulterior Kuryong Elementary School. Jeon a studiat baletul de mică, participând și câștigând numeroase competiții. După ce a văzut spectacolul trupei Big Bang, a renunțat la balet pentru a urma o carieră muzicală. A participat la 20-30 de audiții în zilele ei de școală elementară, dar nu a trecut de niciuna dintre ele.

  Ulterior, Jeon a decis să urmeze o carieră în rap. În cele din urmă, și-a făcut curaj și a cântat rap la audiții, ceea ce a determinat-o să fie observată și să înceapă să primească apeluri din diferite locuri. Cu domeniul lor muzical diferit de al ei, a decis să-și de-a drumul visului de a deveni cântăreață pentru o vreme și a ales din nou să danseze. Atunci a început viața ei de dansatoare de stradă.

  După ce a văzut afișul pentru audiție din 2014 al Cube Entertainment, a decis din nou să de-a audiție și a fost aleasă la audiția care a avut loc la Incheon. După ce a trecut de runda finală, Jeon a devenit stagiară a Cube Entertainment.  

  Jeon So-yeon pe parcursul emisiunii Unpretty Rapstar în 2016

  În ianuarie 2016, Jeon a apărut ca un stagiar reprezentativ pentru Cube Entertainment în primul sezon al concursului de supraviețuire a grupului de fete, Produce 101. Ea a rămas o concurentă populară pe tot parcursul emisiunii, situându-se pe locul 10 în al cincilea episod. Cu toate acestea, ea s-a clasat pe locul 20 în ultimul episod și nu a reușit să devină membră a trupei de fete câștigătoare, I.O.I.

  În iulie 2016, Jeon a apărut ca concurentă în cel de-al treilea sezon al emisiunii concurs de rap Unpretty Rapstar. Spectacolul s-a încheiat cu Jeon pe locul al doilea în clasament, câștigând trei piese pe albumul final de compilație al emisiunii.

  Pe 29 decembrie 2016, Jeon a semnat un contract de exclusivitate ca artist în cadrul Cube Entertainment. Ea a debutat oficial pe 5 noiembrie 2017, cu single-urile digitale "Jelly" și "Idle Song", pe care le-a scris ea însăși.  

• 
  

  

  Jeon în 2018

  Pe 11 ianuarie 2018, a fost anunțat că Jeon va debuta în noua trupă de fete (G)I-dle, ca lider și rapper principal. Ea este creditată în versurile, muzica și aranjamentul atât pentru melodia lor de debut "Latata", cât și pentru melodia lor de revenire "Hann", ambele au fost bine primite și au avut succes comercial. Ea a contribuit, de asemenea, la scrierea a cinci cântece de pe piesa extinsă (EP-ul) de debut a (G)I-dle, "I Am".

  Pe 8 august 2018, a fost anunțat că Jeon va participa la un proiect de trupă de fete, denumit Station Young pentru SM Station X 0, alături de Seulgi din Red Velvet, Kim Chung-ha și SinB din GFriend. Station Young a lansat prima lor piesă, "Wow Thing", pe 28 septembrie 2018.

  În februarie 2018, Jeon și colega ei din (G)I-dle, Miyeon, au fost abordate de Riot Games pentru a colabora cu cântărețele americane Jaira Burns și Madison Beer, ca parte a trupei de fete virtuale numit K/DA pentru arena de luptă online multiplayer a jocului video League of Legends. Jeon, Miyeon, Beer și Burns au înregistrat vocile pentru grupul virtual, care constă în versiuni ale personajelor League of Legends. K/DA a debutat oficial cu piesa "Pop/Stars" în cadrul Campionatului Mondial League of Legends 2018 din 3 noiembrie. Clipul muzical oficial pentru "Pop/Stars" a fost lansat în aceeași zi, ajungând la 30 de milioane de vizualizări pe YouTube în cinci zile, și 100 de milioane într-o lună. Singura lansare a melodiei a ajuns numărul 1 în graficul Billboard World Digital Songs. Încarnarea K/DA a personajului Akali, a cărui voce a fost interpretată de Jeon, s-a dovedit a fi deosebit de populară, devenind un subiect frecvent de fan art și cosplay.

  În 2019, Jeon a compus piesa "No" a colegelor ei de agenție, CLC, care a fost selectată printr-un blind test și care a servit drept piesă de titlu pe EP-ul "No.1". Jeon și-a reluat rolul lui Akali, în grupul de hip-hop colaborativ League of Legends numit "True Damage". O colaborare cu Becky G, Keke Palmer, Thutmose și Duckwrth, intitulată "Giants", a fost lansată ca single alături de un videoclip muzical animat pe 10 noiembrie 2019. Piesa este multilingvă interpretată predominant în engleză cu versuri în spaniolă și coreeană. În aceeași zi, grupul a participat la finala Campionatului Mondial League of Legends 2019, la Paris, Franța. A fost cel de-al doilea an consecutiv al lui Jeon, care a participat la ceremonia de deschidere a finalei Campionatul Mondial. "Giants" a debutat pe locurile 15 și 19 în topurile Billboard's Rap and R&B/Hip hop Digital Songs Sales.  

  Jeon So-yeon
  Jeon So-yeon
  Date personale
  Nume la naștere	Jeon So-yeon
  Născută	26 august 1998 (21 de ani)  Seul, Coreea de Sud
  Cetățenie	Coreea de Sud
  Etnie	coreeană
  Ocupație	cântăreață, rapper
  Activitate
  Studii	Seoul Kowloon Elementary School[*]
  Gen muzical	k-pop j-pop hip-hop
  Instrument(e)	voce
  Ani de activitate	2016 - prezent
  Case de discuri	Cube Entertainment
  Colaborare cu	(G)I-dle