1. /10 AUGUST 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri

A. Evenimente

.

• 626 - Înfrângerea avarilor care participau la Primul Asediu al Constantinopolului (626).

  

  Primul Asediu al Constantinopolului (iunie – iulie 626) Parte a războaielor romano-persane – (Asediul Constantinopolului de către avari într-o pictură murală de la Mănăstirea Moldoviţa) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Asediul Constantinopolului din 626 realizat de avari, ajutaţi de un număr mare de aliaţi slavi şi perşi sasanizi, s-a încheiat cu o victorie strategică pentru bizantini. Eşecul asediului a salvat Imperiul Bizantin de la colaps, şi, combinat cu alte victorii obţinute de Heraclius în anul precedent şi în anul următor (625, repsectiv 627), a permis bizaninilor să-şi recâştige teritoriile şi să pună capăt distructivelor războaie romano-persane prin aplicarea unui tratat favorabil la frontiere conform status quo din cca. 590.

•  654 - Papa Eugen I va fi ales papă al Romei, cu toate că predecesorul lui, Papa Martin I încă trăia.

  

  Papa Eugen I (+ 2 iunie 657) a fost ales papă al Romei pe 10 august 654 cu toate că predecesorul lui, papa Martin I era încă în viață. Înalte fețe bisericești au presupus că alegera lui ar putea duce la o reconciliere cu Împăratul Constans al II-lea – principalul responsabil pentru faptul că Papa Martin I fusese dat jos – și Patriarhul Petros al Bizanțului. Privind conflictul legat de monoteletism se spera că Eugen ar lua o atitudine împăciuitoare. Când totuși nu se ajungea la nici o înțelegere , și papa Eugen era la un pas de a fi dat jos de către împăratul Bizanțului, însă a murit înainte de a se isca scandalul. Eugen I. face parte din papii canonizați. Ziua lui corespunde cu ziua decesului său (2 iunie).

  

  Papa Martin I – foto: ro.wikipedia.org

  Papa Martin I (d. 656, Chersones, Crimeea), a fost papă al Romei (649-653), martir, sfânt. S-a născut la Todi, în Umbria. A intrat în rândul clericilor romani, iar în anul 649 a fost ales papă. În același an a întrunit un conciliu la Lateran, în care a fost condamnată erezia monotelită, care afirma că în persoana lui Isus Christos nu există decât voința divină dar nu ceea umană, ceea ce punea în dubiu natura umană a lui Isus.

  Arestat în anul 653 din ordinul împăratului Constant (care susținea cauza ereticilor) și dus la Constantinopol, a avut multe de suferit, înscenându-i-se un proces de înaltă trădare. Papa Martin I a fost condamnat la moarte dar ulterior pedeapsa a fost comutată și a fost exilat în Chersones (Crimeea), unde a decedat în 655. Scrisorile papei Martin I reflectă tristețea abandonării și decepția față de clerul roman, care, între timp, sub presiunea împăratului Constant, a ales un succesor. Sărbătorit în Biserica Catolică la 13 aprilie.

• 843 - În Tratatul de la Verdun, după moartea lui Ludovic cel Pios, Imperiul Franc va fi împărțit între fiii acestuia, Lothar, Ludovic și Carol.

  

  The Carolingian Empire at its greatest extent, with the three main divisions of 843. Pink area indicates West Francia.

  Green area indicates Middle Francia. Yellow area indicates East Francia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Prin Tratatul de la Verdun din 843 cei trei fii rămași în viață ai lui Ludovic cel Pios, nepoții lui Carol cel Mare, și-au împărțit teritoriile sale, Imperiul Carolingian, în trei regate. Deși acest tratat este adesea considerat începutul sfârșitului și a dizolvării imperiului unitar al lui Carol cel Mare, de fapt reflectă aderența continuă la ideea francă de moștenire împărțită între urmași, nu revenită celui mai în vârstă dintre ei.

• 955 - Bătălia de la Lechfeld – Otto cel Mare, suveran peste marile ducate germane (mai puțin Saxonia) îi înfrânge definitiv pe unguri, care de la această dată nu mai intreprind nici un atac în Germania.

  

  Bătălia de la Lechfeld (10 august 955) Parte din Invaziile maghiarilor în Europa (O reprezentare a bătăliei de la Lechfeld de Michael Echter) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Bătălia de la Lechfeld (în germană Schlacht auf dem Lechfeld, în ungară Augsburgi csata) a fost o bătălie care a avut loc pe 10 august 955, între armata împăratului Otto cel Mare, și o armată maghiară condusă de harka Bulcsú, Lehel și Súr. Bătălia s-a încheiat cu victoria germanilor, punând astfel capăt incursiunilor maghiare în centrul Europei. Lechfeld este o câmpie inundabilă, care se întinde de-a lungul râului Lech, la sud de Augsburg. Dupǎ aceastǎ înfrângere maghiarii au rǎrit considerabil incursiunile în vestul Europei începând cucerirea Transilvaniei.

• 1270 - Yekouno Amlak urca pe tronul Etiopiei reinstaurand dinastia Solomonida.

• 1500 - Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457–1504), a dăruit Mănăstirii Putna, marea dveră a Răstignirii, broderie monumentală de o valoare deosebită.

  

  Marea dveră a Răstignirii – foto preluat de pe istoriamilitara.org

  În colţurile lucrării de 138 pe 130 de cm, executată în atelierele Mănăstirii Putna, sunt portretele votive ale lui Ştefan şi al Mariei Voichiţa. Pe un fond roşu, spuzit de stele argintii, este proiectată dramatica scenă a Răstignirii. Structurată riguros pe cele două axe ale crucii, care domină şi organizează spaţiul în jurul lor, compoziţia impresionează prin monumentalitatea sa, prin grandoarea solemnă a personajelor, prin afectivitatea lor dureroasă şi reţinută, exprimată cu o nobilă distincţie.

• 1519 - Cele cinci corăbii aflate sub comanda lui Fernando Magellan pornesc din Sevilla, în prima călătorie în jurul lumii.

  

  Călătoria Magellan–Elcano. Victoria, una din cele 5 corăbii inițiale, a înconjurat Pământul, revenind acasă peste 16 luni după moartea lui Magellan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  La 22 martie 1518, Carol I i-a numit pe Magellan și pe Faleiro căpitani, pentru ca ei să plece în căutarea insulelor mirodeniilor și, în iulie, i-a ridicat la rangul de comandori ai Ordinului Santiago⁠. Regele le acorda:

  - monopolul asupra rutei descoperite, pe o perioadă de zece ani;

  - numirea ca guvernatori ai ținuturilor și insulelor pe care le vor întâlni, cu 5 % din câștigurile nete care ar fi implicate;

  - a douăzecea parte din câștigurile călătoriei;

  - dreptul de a percepe o mie de ducați din călătoriile următoare, plătind doar o taxă de 5 % pe profit;

  - concesiunea unei insule pentru fiecare, cu excepția celor mai bogate șase, de la care nu ar primi decât o cincisprezecime.

  Expediția era finanțată în principal de către Coroană și avea cinci carace (vase caracterizate printr-o cocă rotunjită, și cu două castele⁠ în față și în spate) înarmate și echipate cu provizii pentru doi ani de călătorie.

  Pregătirea călătoriei a ridicat mai multe probleme: banii insuficienți, intrigile regelui Portugaliei, care a încercat să-l facă să înceteze, neîncrederea castilienilor față de Magellan și față de alți portughezi implicați, precum și caracterul dificil al lui Faleiro⁠. În cele din urmă, datorită tenacității lui Magellan, expediția a văzut lumina zilei. Prin intermediul episcopului Juan Rodriguez de Fonseca⁠, s-a obținut implicarea negustorului flamand Cristobal de Haro⁠, care a oferit o parte din fonduri și bunuri pentru troc.

  Flota a ridicat ancora de la Sevilla la 10 august 1519, dar a trebuit să aștepte până la 20 septembrie pentru a ridica pânzele și a pleca din Sanlúcar de Barrameda, cu 237 de oameni împărțiți în cinci nave: Trinidad, nava amiral, comandată de către Magellan; San Antonio, comandată de Juan de Cartagena; Concepcion, comandată de Gaspar de Quesada, Santiago, comandată de Juan Serrano și Victoria⁠, comandată de Mendoza. Echipajele erau formate din oameni de mai multe naționalități. Paul Teyssier⁠ scria:

  „… în afară de spanioli, erau printre ei portughezi, italieni, greci și chiar francezi. Astfel, se poate vorbi, într-un sens, de un personal paneuropean”

• 1534 - A început înălțarea bisericii “Sf. Dumitru” din Suceava, ctitorie a domnitorului Petru Rareș.

  

  Biserica „Sfântul Dumitru” din Suceava – foto: imagini.orasulsuceava.ro

  Biserica Sfântul Dumitru a fost ctitorită de domnitorul Petru Rareș, fiind construită între anii 1534-1535 în plan triconc, asemănător cu cel de la Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău. Pisania aflată deasupra ușii de intrare de pe zidul de sud al bisericii conține următorul text în limba slavonă:

  “Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh a binevoit binecinstitorul și de Hristos iubitorul Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan Voievod cel bătrân, să zidească biserica în mijlocul târgului Suceava, unde este hramul Sfântului slăvitului, marelui mucenic și purtător e biruință, Dimitrie, izvorâtorul de mir. Și a început a zidi în anul 7042 (=1534) august 10 și s-a isprăvit în anul 7043 (=1535) august 30 și s-a sfințit cu mâna Preasfințitului Mitropolit Teofan“.

• 1539 - Francisc I al Franței semnează Ordonanța de la Villers-Cotterêts, prin care limba franceză este introdusă în locul latinei în documentele oficiale.

  

  Ordonanța de la Villers-Cotterêts (10 august 1539) – foto preluat de pe www.wikiwand.com

  Ordonanța de la Villers-Cotterêts (în franceză Ordonnance de Villers-Cotterêts) este un document ratificat, la 10 august 1539, de regele Francisc I al Franței și care face parte dintr-o amplă reformă legislativă din perioada domniei acestuia. Acesta impune utilizarea limbii franceze în toate documentele oficiale, în locul latinei.

• 1628: Nava de război suedeză Vasa se scufundă în portul Stockholm după numai aproximativ 20 de minute de călătorie. Nava a fost construită la ordinul regelui Gustav Adolf, ca parte a expansiunii militare pe care a inițiat-o într-un război cu Polonia-Lituania (1621-1629). S-a vrut a fi una din cele mai puternice nave de război din lume însă Vasa era periculos de instabilă cu o greutate prea mare în structura superioară a carenei. S-a scufundat după ce a întâlnit un vânt mai puternic decât o adiere.

• 1675 - La Greenwich, Londra, s-a pus piatra de temelie a Observatorului Regal Greenwich, care astăzi este reperul pentru meridianul zero.  În 1948, Observatorul a fost transferat în castelul Herstmonceux (Sussex). Vechea clădire a observatorului, construită de Wren, s–a păstrat până în prezent, și este înconjurată de un parc în centrul Londrei.

  Chiar dacă Observatorul Regal și-a mutat echipamentul în afara Londrei după al Doilea Război Mondial pentru zone mai puțin poluate, vechiul Observator Regal – fondat în 1675, și acum făcând parte din Muzeul Marinei – are o colecție impresionantă de telescoape și alte instrumente astronomice. Vizitatorii pot să meargă pe primul meridian, care trece prin curtea observatorului.

• 1792 - Revoluția franceză – Poporul cucerește Palatul Tuileries. La prânz, castelul este luat cu asalt. Insurecționiștii parizieni au pătruns în palatul Tuileries și l-au arestat pe regele Ludovic al XVI-lea și pe membrii familiei sale. Adunarea națională decide că regele este suspendat din funcțiile sale și că francezii vor alege o nouă Convenție Națională a cărei misiune este să fondeze o națiune nouă – „a doua revoluție“.

  

  Jacques Bertaux – Insurectia palatului Tuileries de la 10 august 1792 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Pe 10 august, o mulţime de oameni a atacat Palatul Tuileries, unde locuiau Louis şi familia sa. Invazia a continuat, însă pe 20 septembrie la Valmy, aceştia au fost învinşi de Dumouriez şi Kellerman, o bătălie în care artileria franceză s-a întrecut pe sine însăşi. Deşi lupta a fost una bine organizată, le-a dat o mare încredere de sine francezilor. Mai mult, prusienii, văzând că încleştarea devine mai lungă şi mai costisitoare decât au prevăzut, au decis că riscul de mărire a cheltuielilor şi de a se declanşa o luptă continuă era mult prea mare, şi au decis să se retragă din Franţa pentru a-şi proteja armata. A doua zi, monarhia a fost abolită, şi a fost declarată Prima Republică.

• 1793 - A fost deschis oficial la Paris, Muzeul Louvre, unul dintre cele mai mari muzee ale lumii din zilele noastre. Funcția de muzeu a Luvrului începe odată cu expoziția celor mai frumoase tablouri ale colecției regale, ținută la Palatul Luxemburg între anii 1750 și 1785, și care a cunoscut un enorm succes. Marchizul de Marigny, director general al Clădirilor Regale (în franceză Bâtiments du roi) și succesorul acestuia, contele de Angiviller, elaborează un proiect prin care Luvrul să devină un muzeu permanent. Acest proiect devine lege la data de 6 mai 1791, iar la 10 august 1793 are loc inaugurarea oficială a noului muzeu. Acesta a fost inițial un loc de pregătire a artiștilor vremii, publicul larg având acces numai în zilele de duminică până în anul 1855.

  Luvru și Arcul de Triumf Carrousel, inaugurat în 1808
  

  În timpul Primului Imperiu muzeul se va numi Muzeul Napoleon având ca prim director pe Dominique-Vivant Denon. Muzeul este extins de către arhitecții Charles Percier și Pierre-François-Léonard Fontaine, aceștia construind aripa de pe strada Rivoli. Aceștia vor construi în 1808 și un mic arc de triumf numit Arcul de Triumf Carrousel, care va fi decorat de către Dominique-Vivant Denon cu basoreliefuri și cu statuete ce slăvesc gloria armatelor victorioase. Deasupra era plasată o statuie antică din bronz reprezentând cai, ce aparținuse bazilicii San Marco din Veneția, și care va fi înapoiată acesteia în 1815.

  Sub domnia lui Napoleon al III-lea Luvrul a suferit mai multe modificări, în principal în cadrul proiectului Le Grand Dessein: galeria de nord ce leagă Luvrul de Palatul Tuileries a fost completată prin adăugarea de noi clădiri realizate de Hector-Martin Lefuel după planurile lui Louis Visconti; alte clădiri au fost adăugate la sud pentru a oferi simetrie complexului arhitectural care a devenit din ce în ce mai impunător.

  În 1871, muzeul a fost incendiat în timpul Comunei din Paris iar arhitectul Lefuel a fost nevoit să reconstruiască o parte din clădiri. Palatul Tuileries nu va fi reconstruit astfel încât, după mai mulți ani de deliberări, ruinele vor fi demolate în 1882. Această demolare marchează începutul Luvrului modern, acum fiind aproape în totalitate consacrat culturii, cu excepția aripii Richelieu în care funcționa Ministerul de Finanțe. Ministerul va fi mutat din aripa Richelieu printr-o decizie a președintelui francez François Mitterrand abia în 1981.

• 1809 - Proclamarea independenței statului Ecuador. Sărbătoare națională.

  

  Republica Ecuador – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Republica Ecuador este o țară situată în partea de nord-vest a Americii de Sud, care se învecinează cu Columbia la nord, Peru la est și sud, respectiv cu Oceanul Pacific la vest. Ecuador și Chile sunt singurele țări din America de Sud care nu au graniță cu Brazilia. Aparținând de Ecuador, la aproximativ 965 km spre vest, în Oceanul Pacific, este arhipelagul Insulelor Galápagos (cunoscut și sub numele de Archipelago de Colón). Numită Ecuador după denumirea ecuatorului în limba spaniolă, țara este străbătută într-adevăr de ecuatorul Pământului, având o suprafață totală de 283.560 km2, dintre care 272.045 km2 reprezintă partea continentală. Capitala țării este orașul Quito.

• 1821 - Missouri devine al 24-lea stat al SUA.

• 1856: Un uragan a făcut în Louisiana circa 400 de victime omenești.
• 1864 - Guvernul român a contractat cu casa britanică “Stern Brothers” primul împrumut extern al României (916.000 de lire sterline, din care statul a primit 679.244 de lire, cu o dobândă de 7%) garantat cu veniturile vămilor.

• 1875 - A fost pusă piatra fundamentală a castelului Peleș din Sinaia (10/22 august).

  

  Castelul Peleș – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Castelul Peleș din Sinaia, reședința de vară a regilor României, a fost construit la dorința regelui Carol I al României (1866-1914), după planurile arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman, și a fost decorat de celebrii decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Bernhard Ludwig din Viena.

  Castelul Peleș este unul dintre cele mai importante edificii de tip istoric din România, având caracter de unicat și este, prin valoarea sa istorică și artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.

  Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna august a acelui an, rămânând încântat de frumusețea respectivelor locuri. Pe vremea aceea, Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul Neagului. Domnitorul hotărăște construirea unui castel într-un loc retras și pitoresc: Piatra Arsă. Câțiva ani mai târziu, în 1872, el cumpără terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873, sub conducerea arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apă sau alunecările de teren.

  Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate câteva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede românești cu chipul lui Carol I.

  În 1883 are loc inaugurarea oficială a Peleșului, pe care domnitorul l-a văzut ca pe un „sediu” al noii dinastii. Iar așezarea sa pe Valea Prahovei nu era întâmplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea granița României cu Austro Ungaria. Dar, ulterior, după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul a ajuns să fie amplasat chiar în inima țării.

  Peleșul a căpătat apoi o tot mai mare importanță, devenind reședința de vară a familiei regale române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai până în noiembrie. Aici s-au ținut importante întruniri politice, cum au fost Consiliile de Coroană din 1914 (când s-a hotărât neutralitatea României din primul război mondial, care tocmai începuse) și 1925.

  Castelul a găzduit multe personalități ale vremii, scriitori, muzicieni, dar și regi și regine. Cea mai importantă vizită a fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în 1896. Acesta a făcut o mulțime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumusețea și bogăția castelului. În 1906 se aștepta o nouă vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc. Un calcul sumar arată că între 1875 și 1914 s-au cheltuit la Peleș peste 16 milioane de lei-aur.
  
  

• 1897 - Aspirina a fost izolată pentru prima dată de chimistul german Felix Hoffmann.

  

  Felix Hoffmann (January 21, 1868 – February 8, 1946) was a German chemist

• 1912 - Virginia Stephen s-a căsătorit cu scriitorul Leonard Sidney Woolf.

  

  Engagement photograph, Virginia and Leonard Woolf, 23 July 1912 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Virginia Woolf (nume original Adeline Virginia Stephen, n. 25 ianuarie 1882, Londra – d. 28 martie 1941) a fost o scriitoare engleză, eseistă, feministă, editoare și scriitoare de povești, cunoscută drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea. În perioada interbelică, Virginia Woolf a fost o personalitate marcantă în societatea literară din Londra și membru al Grupului Bloomsbury. Operele ei cele mai renumite includ Doamna Dalloway (1925), Spre far (1927), Orlando (1928) și eseul de dimensiunea unei cărți A Room of One’s Own (1929), cu faimosul său dicton: „O femeie trebuie să dispună de bani și de o cameră separată, dacă vrea să scrie ficțiune”.

  Virginia Stephen s-a căsătorit cu scriitorul Leonard Woolf în 1912. În ciuda statutului său material nesatisfăcător – Woolf numindu-l pe Leonard în timpul logodnei “evreul fără un bănuț” – cuplul a menținut o relație frumoasă. Într-adevăr, în 1937, Woolf scria în jurnalul său: “Amorul după 25 de ani nu suportă despărțirea… înțelegi, e o plăcere enormă să fii dorită ca soție. Și căsătoria noastră e atât de unitară”. Cei doi au colaborat de asemenea pe plan profesional, în 1917 fondând Hogarth Press, care ulterior a tipărit romanele Virginiei împreună cu operele lui T.S. Eliot, Laurens van der Post, și alții.

• 1913 - Are loc Pacea de la București, care consfințește sfârșitul războiului și înfrângerea Bulgariei. Grecia și Serbia își împart Macedonia, iar România anexează Cadrilaterul.

  

  Tratatul de la București (1913) Președintele de Consiliu Titu Maiorescu în mijlocul participanților la negocieri – foto: ro.wikipedia.org

  Tratatul de la București semnat pe 10 august 1913 a fost un tratat de pace semnat între Bulgaria pe de-o parte și România, Serbia, Muntenegru și Grecia, pe de alta.

  Dat fiind faptul că Bulgaria fusese complet izolată în al doilea război balcanic, fiind amenințată la frontierele nordice de Regatul României, la cele vestice de armatele aliate greco-sârbe iar la cele sudice de armata otomană, ea a fost obligată să accepte termenii tratatului de pace impus de statele învingătoare. Toate înțelegerile importante privitoare la rectificarea liniilor controversate de frontieră au fost perfectate în întâlnirile comitetelor de specialitate, fiind încorporate în protocoale separate, ratificate oficial de adunarea finală a delegaților la tratative.

• 1919: În cadrul adunării de la Timișoara a șvabilor din Banat, aceștia își dau acordul pentru unirea proclamată la Alba Iulia.

• 1920 - Tratatul de la Sèvres -  S–a semnat, la Sèvres, Tratatul de pace dintre Antanta și Imperiul otoman. Marele Imperiu Otoman dispare. Prin semnarea Tratatului de la Sèvres pierde patru cincimi din teritoriul său.  Se recunoșteau inclusiv noile granițe ale României. Tratatul nu a intrat în vigoare.

  

  Teritoriul Imperiului Otoman la apogeu (în 1683) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Tratatul de la Sèvres (10 august 1920) a fost un tratat de pace dintre Imperiul Otoman și Puterile Aliate semnat la sfârșitul Primului Război Mondial. Tratatul de la Versailles cu Germania a fost semnat mai înainte de semnarea celui cu Turcia și a anulat toate concesiunile și drepturile germane acordate de otomani.

  Franța, Regatul Unit și Italia au semnat de asemenea o „Înțelegere Tripartită” secretă la aceeași dată cu semnarea tratatului de pace. „Înțelegerea Trimpartită” confirma concesiunile petroliere și comerciale britanice din Turcia și transfera fostele intreprinderi germane din Imperiul Otoman unei coroporații a semnatarilor sus-numitei înțelegeri.

  Negocierile de pace au durat peste 15 luni, fiind începute la Conferința de Pace de la Paris, au continuat la Conferința de la Londra și au ajuns la forma finală a documentului la Conferința de la San Remo (aprilie 1920). Încă din 1915 însă, Franța, Italia și Regatul Unit au purtat negocieri pentru împărțirea Imperiului Otoman. Marile puteri nu au ajuns la o înțelegere, dar au permis fără voia lor apariția unei puternice mișcări naționale turce. Tratatul de la Sèvres a fost anulat practic în cursul Războiului de Independență al Turciei, la sfârșitul căruia a fost semnat un nou tratat de pace – Tratatul de la Lausanne din 1923, mult mai favorabil Istambulului.

  

  Împărțirea Anatoliei și Traciei în conformitate cu prevederile Tratatului de la Sèvres (10 august 1920) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Delegații au semnat tratatul în sala de expoziție a fabricii de porțelan din Sèvres, Franța. Tratatul a fost semnat de patru reprezentanți ai Imperiului Otoman, care aveau împuterniciri depline din partea sultanului Mehmed al VI-lea: Rıza Tevfik, marele vizir Damat Ferid Pașa, ambasadorul Hadi Pașa și ministrul educației Reșid Halis. Tratatul nu a fost trimis pentru ratificare Parlamentului otoman, care a fost dizolvat de trupele britanice pe 10 august 1920, în timpul ocupației Constantinopolului. Tratatul nu a fost niciodată ratificat de otomani

  

  Tratatul de la Sèvres (10 august 1920) – Delegaţi otomană (de la stânga la dreapta): Rıza Tevfik; marele vizir Damat Ferid Paşa; ambasadorul Hadi Paşa şi ministrul educaţiei, Reşid Halis – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  La semnarea tratatului de pace nu au participat Statele Unite ale Americii și Rusia. Rusia a fost exclusă datorită semnării Tratatului de la Brest-Litovsk din 1918. În cadrul Tratatului de la Sèvres, la insistențele marelui vizir Talat Pașa, Imperiul Otoman a reprimit teritoriile pe care le pierduse în fața Imperiului Rus în timpul războiului din 1877 – 1978, (Ardahan, Kars și Batumi. Sir George Dixon Grahame a semnat pentru Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Alexandre Millerand pentru Franța și contele Lelio Bonin Longare pentru Italia.

  

  Tratatul de la Sèvres (10 august 1920) – Imperiul Otoman după Tratatul de la Sèvres – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Grecia, una dintre puterile aliate, nu a acceptat granițele așa cum au fost trasate de tratat și nu a ratificat niciodată înțelegerea. Din partea Republicii Democrate Armeene a semnat Avetis Aharonian, același care semnase și primul tratat al noului stat armean, Tratatul de la Batumi din 4 iunie 1918.

• 1945: Japonia cere pace și capituleză peste 4 zile, punând astfel capăt celui de–al doilea război mondial.
• 1951: S-a înregistrat cea mai ridicată temperatură din România: +44,5 °C în județul Brăila la Ion Sion.
• 1953: I.V. Kapitonov, secretar al organizației de partid din Moscova al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, îi raportează prim-secretarului Nikita Hrușciov despre o metodă foarte avansată a Trustului de construcții nr.28, care a ridicat în Parcul Izmailovo, pe bandă rulantă, opt clădiri de cinci etaje, cu 2200 m² fiecare. El îi scrie lui Hrușciov că la fiecare 13 zile altă asemenea clădire va fi dată în folosință. Era noul stil din arhitectura sovietică, care va produce așa-numitele "hrușciovki", ce rezolvau precar lipsa locuințelor.
• 1961 - Armata americana foloseste pentru prima data in timpul luptelor defoliantul numit Agentul Orange, distrugand suprafete intinse din jungla care servea de adapost gherilelor comuniste.
• 1974: Este inaugurată Sala Polivalentă din București.
• 1974 - Portugalia recunoaște independența Guineei–Bissau.

• 1990 - Sonda spațială, Magellan, lansată de NASA, a ajuns la Venus după cincisprezece luni de la lansare.

  Sonda Magellan, denumită și Sonda de Cartografiere a planetei Venus prin Unde Radar, a fost o sondă spațială robot având o greutate de 1.035 kilograme, lansată de NASA la 4 mai 1989, ca să cartografieze suprafața planetei Venus prin tehnica radar și să măsoare gravitația planetei. A fost prima misiune interplanetară lansată de pe o navetă spațială. Magellan a fost cea de a patra misiune NASA trimisă spre Venus și termina o pauză de unsprezece ani în explorarea interplanetară a SUA. Durata misiunii: 10 august 1990-12 octombrie 1994 (4 ani, 2 luni, 2 zile)

• 1995: A fost semnat acordul parțial israeliano–palestinian privind extinderea autonomiei în Cisiordania (Taba; 10–11 august).

• 1998 - Prințul Al-Muhtadee Billah este proclamat prinț moștenitor al Brunei prin proclamație regală.

  

  Al-Muhtadee Billah – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Prințul Moștenitor Al Haji-Muhtadee BillahBolkiah (n. 17 februarie 1974) este primul fiu născut și moștenitorul sultanului din Brunei. La 10 august 1998, la Istana Nurul Iman, Al-Muhtadee Billah a fost proclamat Prinț Moștenitor al Brunei. La ceremonie, tatăl său, Sultanul, i-a conferit ‘Keris Si Naga’. Acest lucru l-a pus în linia de succesiune pentru a deveni cel de-al 30-lea sultan al Brunei. Ceremonia a fost urmată de procesiunea din jurul capitalei, Bandar Seri Begawan.

• 2001 - In timpul Razboiului Civil din Angola, fortele UNITA provoaca deraierea unui tren care circula intre localitatile Zenza si Dondo cu o mina antitanc, dupa care mitraliaza pasagerii. In urma acestui atac criminal au fost 252 de morti din cei 500 de pasageri care se aflau in tren.

• 2003: Cosmonautul rus Juri Iwanowitsch Malentschenko aflat pe Stația Spațială Internațională, în spațiu, se căsătorește cu Ekaterina Dmitrieva aflată în Texas.

• 2018 - Protestul Diasporei – Pe 10 august toti românii vin la Bucuresti! #diasporaacasa – Intervenție în forță a jandarmilor la un miting antiguvernamental în Piața Victoriei din București, după ce unii protestatari au forțat gardurile și au aruncat cu pietre, sticle și alte obiecte către jandarmi. Aceștia au intervenit cu spray-uri, gaze lacrimogene și tunuri de apă. Mai multe persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale. Parchetul Militar s-a autosesizat și a deschis dosar penal privind intervenția jandarmilor la protestele din Piața Victoriei

  Românii din ţară şi din străinătate s-au mobilizat pentru a participa la mitingul de astăzi din Piaţa Victoriei din Capitală. Ei cer demisia Executivului, nemulţumiţi de modul de guvernare al social-democraţilor şi de decizile luate de aceştia privind legile justiţiei şi Codurile penale, de demiterea procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), Laura Codruţa Kovesi, de gafele premierului Viorica Dăncilă şi de faptul că liderul PSD Liviu Dragnea se află la conducerea Camerei Deputaţilor în pofida faptului că a fost condamnat la închisoare.

  Peste 450 de oameni au avut nevoie de îngrijiri medicale în urma ciocnirilor violente din timpul protestelor de ieri. Primele incidente au început în jurul orei 16.00. Instigatorii au incendiat diverse zone, au aruncat cu borduri şi cu sticle spre jandarmi. La rândul lor, aceştia au răspuns cu forţă și acum vor fi anchetați de Parchetul Militar. Astăzi sunt anunțate noi proteste.

• 2019 - Protestul “Diaspora revine Acasa! 10 August 2019, TOTI in Piata Victoriei!”

  

  Protestul “Diaspora revine Acasa! 10 August 2019, TOTI in Piata Victoriei!” (10 August 2019) – Foto: (c) GRIGORE POPESCU/AGERPRES FOTO

  În jur de 24.000 de persoane au protestat în Piaţa Victoriei din Capitală, împotriva Guvernului, faţă de tergiversarea dosarului “10 august 2018″ şi de unele măsuri luate de politicieni în domeniul legislaţiei penale. După ora oficială de încheiere a protestului, 22,15, numărul protestatarilor a scăzut constant, astfel că au mai rămas doar câteva sute de oameni în faţa Palatului Victoria.

  Au fost diferite anunţuri pentru manifestaţii în Capitală: Piaţa Victoriei, unde s-au adunat majoritatea protestatarilor, dar şi la sediul Ministerului Afacerilor Interne, de unde 150 de oameni, nemulţumiţi de faptul că aceia pe care îi consideră vinovaţi pentru protestul de anul trecut nu au fost pedepsiţi, au pornit în marş spre Guvern.

Nașteri

* 1397 - S-a născut Albert al II-lea, Rege Roman (d. 1439)

Albert al II-lea- foto – ro.wikipedia.org

Albert al II-lea (n. 10 august 1397, Viena – d. 27 octombrie 1439 în apropiere de Esztergom) a fost fiul ducelui Albert al IV-lea de Habsburg (duce de Austria) și al Ioanei de Bavaria. Albert a fost la rândul său duce de Austria din 1404 până în 1439, sub numele de Albert al V-lea de Habsburg. În 1421, s-a căsătorit cu Elisabetha de Luxemburg (1409-1442), fiica împăratului Sigismund de Luxemburg. A devenit rege al Boemiei și al Ungariei pe 9 noiembrie 1437, sub numele de Albert I, și apoi rege al romanilor (rex romanorum) din 1438 până la moartea sa, ca moștenitor de drept al acestui titlu.

• 1466: Francesco al II-lea Gonzaga, marchiz de Mantua (d. 1519)

* 1520: Magdalena de Valois (10 august 1520 – 7 iulie 1537), a fost prințesă a Franței și regină a Scoției, fiind soția regelui Iacob al V-lea al Scoției.

Magdalena de Valois
Regină a Scoției
Magdalena de Valois de Corneille de la Haye
Date personale
Născută	10 august 1520 St. Germain-en-Laye
Decedată	7 iulie 1537 (16 ani) Edinburgh, Scoția
Înmormântată	Catedrala Holyrood
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Francisc I al Franței[1] Claude a Franței[1]
Frați și surori	Margareta, Ducesă de Savoia Charlotte of Valois[*] Henric al II-lea al Franței[1] Francisc al III-lea, Duce de Bretania Charles II de Valois, Duke of Orléans[*]
Căsătorită cu	Iacob al V-lea al Scoției
Religie	catolicism
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Valois
Domnie
Domnie	1 ianuarie - 7 iulie 1537

• 1602: Gilles Personne de Roberval, matematician francez (d. 1675)

* 1740. Leopold al III-lea Frederick Franz, Duce de Anhalt-Dessau (10 august 1740 – 9 august 1817), cunoscut drept "Prințul Franz", a fost prinț german din Casa de Ascania. Din 1751 până în 1807 a fost prinț suveran al principatului de Anhalt-Dessau și din 1807 primul Duce al ducatului de Anhalt-Dessau.

Susținător puternic al Iluminismului, Leopold a inițiat numeroase reforme în principatul său și a făcut din Anhalt-Dessau unul dintre cele mai moderne și prospere mici state germane. Un anglofil, Leopold a extins și modificat grădinile vechi ale Oranienbaum care au fost stabilite în stil olandez pentru a crea primul și cel mai mare dintre parcurile englezești din vremea lui, redenumit Grădina Dessau-Wörlitz.

Leopold s-a născut la Dessau ca fiul cel mare al lui Leopold al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau și a soției acestuia, Gisela Agnes de Anhalt-Köthen, fiica lui Leopold, Prinț de Anhalt-Köthen.

După ce și-a pierdut ambii părinți în 1751 (mama lui la 20 aprilie iar tatăl la 16 decembrie), tânărul Leopold în vârstă de 11 ani a moștenit Anhalt-Dessau sub regența unchiului său, Prințul Dietrich.

Călcând pe urmele bunicului și tatălui său, Leopold s-a alăturat armatei prusace. După bătălia de la Kolín (18 iunie 1757), el a fost impresionat atât de negativ de spectacolul de război încât a demisionat din armată și a declarat neutralitatea principatului Anhalt-Dessau.

Portret al lui Leopold al III-lea în 1762.

În 1758 a devenit major și și-a asumat guvernarea.

Anglofil și susținător puternic al Iluminismului, Leopold a acordat o atenție deosebită în educarea populației din principat în știință și natură. Numeroasele reforme în domeniul educației, asistență medicală, servicii sociale, drumuri, agricultură, silvicultură și industrie au făcut din Anhalt-Dessau unul dintre cele mai moderne și prospere mici state germane.

Cea mai evidentă dintre îmbunătățirile sale au inclus plantarea de pomi fructiferi de-a lungul digurilor și construcția de clădiri frumoase.^[1] Reformele sale au incluse programe de lucrări publice, reparații ale digurilor distruse de inundații, oferte de locuințe sociale, educație, salubritate, primele parcuri publice, terenuri de înmormântare indiferent de ranguri sociale, precum și politici liberale față de comunitatea evreiască, inclusiv de a permite înființarea unei școli evreiești și primul ziar evreiesc din Germania.^[2]

L-a angajat pe Friedrich Wilhelm von Erdmannsdorff să construiască Palatul Wörlitz (1769-1773), prima clădire neoclasică din Germania. În 1774 Leopold l-a angajat pe von Erdmannsdorff să construiască o mică reședință cu un mic parc englezesc ca un cadou pentru soția sa; în onoarea ei, castelul a luat numele de Schloss Luisium.

De asemenea, Leopold a extins și modificat grădinile vechi ale Oranienbaum în stil olandez pentru a crea primul și cel mai mare dintre parcurile englezești din vremea sa, redenumit Grădina Dessau-Wörlitz.

În 1782 Leopold a fost judecat de Fürstenbund (Liga germană a prinților) pentru opoziția sa față de hegemonia prusacă. În 1806 el a fost invitat la Paris de Napoleon, care a fost impresionat de reputația lui. Leopold a fost unul dintre ultimii prinți care s-a alăturat Confederației Rinului, la 18 aprilie 1807. Pe de altă parte, în ciuda diferendelor sale cu coroana prusacă, el a oferit oficialului prusac Ferdinand von Schill o primire onorabilă la Dessau în 1809.

Leopold a fost ridicat la rangul de duce în 1807. El a primit titlul în schimbul unei sume considerabile de bani plătite împăratului cu puțin timp înainte de dizolvarea Sfântului Imperiu Roman în 1806.

În 1812 Leopold a devenit regent al ducatului de Anhalt-Köthen în timpul minoratului ducelui Louis Augustus Karl Frederick Emil.

Leopold a murit după ce a căzut de pe cal la Schloss Luisium, în apropiere de Dessau, în 1817, la vârsta de 76 de ani. El a fost urmat de nepotul său cel mare, Leopold al IV-lea, pentru că fiul său murise deja în 1814.

Prințesa Louise de Brandenburg-Schwedt

La Charlottenburg la 25 iulie 1767 Leopold s-a căsătorit cu verișoara sa Louise Henriette Wilhelmine (n. Różanki, Brandenburg, 24 septembrie 1750 – d. Dessau, 21 decembrie 1811), fiica lui Frederick Henry, Margraf de Brandenburg-Schwedt și a Leopoldine Marie de Anhalt-Dessau, o soră a tatălui său. Ei au avut doi copii:

1. o fiică (n./d. 11 februarie 1768, Dessau).
2. Frederick, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau (n. 27 decembrie 1769, Dessau – d. 27 mai 1814, Dessau).

De asemenea, el a avut și câțiva copii nelegitimi:^[3][4]

• Cu Johanna Eleonore Hoffmeyer (n. 12 noiembrie 1739 – d. 3 mai 1816):

1. Wilhelmine Eleonore Fredericka (n. 14 iunie 1762, Dessau – d. 23 septembrie 1762, Dessau).
2. Contele Franz John George de Waldersee (n. 5 septembrie 1763, Dessau – d. 30 mai 1823, Dessau), căsătorit la 20 mai 1787 cu contesa Louise de Anhalt (nepoata morganatică a Prințului Ereditar Wilhelm Gustav, fiul cel mare și moștenitorul Prințului Leopold I de Anhalt-Dessau). Ei au avut șase copii, trei fii: Franz Henry, Eduard și Frederick Gustav. și trei fiice: Louise, Amalie Agnes și Marie. Descendenții lor prin fiul cel mare Franz Henry încă trăiesc.
3. Louise Eleonore Fredericka (n. 30 august 1765, Dessau – d. 1804).

• Cu Leopoldine Luise Schoch, care a fost înnobilată "von Beringer":

1. Wilhelmine Sidonie von Beringer (n. 5 ianuarie 1789, Wörlitz – d. 20 aprilie 1860, Halle); s-a căsătorit la Wörlitz la 20 iunie 1815 cu Wilhelm von Goerne.
2. Louise Adelheid von Beringer (n. 16 octombrie 1790, Dessau – d. 5 iunie 1870, Halle); s-a căsătorit la Wörlitz la 19 august 1812 cu Friedrich Ludwig Wilhelm Georg von Glafey.
3. Franz Adolf von Beringer (n. 2 iunie 1792, Wörlitz – d. 28 februarie 1834); s-a căsătorit cu Auguste Wilhelmine Roeser (n. 2 iunie 1793 – d. 25 august 1855). Ei au avut un fiu Wilhelm și o nepoată Magda, cu care linia s-a stins.

• Cu Johanna Magdalena Luise Jäger (n. 1763 – d. ?):

1. Franziska (n. 1789 – d. tânără?).
2. Leopoldine (n. 1791 – d. 1847).
3. Amalie (n. 1793 – d. 1841).

• Cu Fredricka Wilhelmine Schulz (n. 1772 – d. 1843):

1. Louis Ferdinand Schulz (n. 1800 – d. 1893).

Leopold al III-lea
Date personale
Nume la naștere	Leopold Friedrich Franz
Născut	10 august 1740 Dessau, Anhalt
Decedat	9 august 1817 (76 de ani) Castelul Luisium, Anhalt
Cauza decesului	accident (cădere de pe cal[*])
Părinți	Leopold al II-lea Gisela Agnes de Anhalt-Köthen
Frați și surori	Albert Friedrich von Anhalt-Dessau[*] Johann Georg von Anhalt-Dessau[*] Princess Casimire of Anhalt-Dessau[*] Princess Maria Leopoldine of Anhalt-Dessau[*] Henrietta Catherine Agnes of Anhalt-Dessau[*]
Căsătorit cu	Louise de Brandenburg-Schwedt
Copii	Frederick, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau
Cetățenie	Germania
Religie	Luteranism
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Ascania
Prinț, apoi Duce de Anhalt-Dessau
Domnie	16 decembrie 1751 – 9 august 1817
Predecesor	Leopold II
Succesor	Leopold IV
Regent	Dietrich de Anhalt-Dessau

* 1780: Pierre François Marie Auguste Dejean (n. 10 august 1780, Amiens – d. 17 martie 1845, Paris) a fost un entomolog francez. Mare parte din insectele din colecția sa au fost adunate de pe câmpul de luptă de la Waterloo.

Pierre François Marie Auguste Dejean
Contele Dejean
Date personale
Născut	10 august 1780 Amiens
Decedat	17 martie 1845 Paris
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
Părinți	Jean François Aimé Dejean[*]
Copii	Pierre Charles Dejean[*]
Naționalitate	Francez
Cetățenie	Franța
Ocupație	entomolog[*] politician ofițer
Activitate
Domeniu	Entomologie
Instituție	Société entomologique de France Academia Regală Suedeză de Științe

• 1797: Joseph Gerhard Zuccarini, botanist german (d. 1848)

*  1810 - S-a nascut Camillo Benso conte Cavour, om de stat si diplomat italian din Piemont si Italia, unul dintre arhitectii unificarii tarii sale sub conducerea dinastiei Savoia; (d.06.06.1861).

* 1814: Henri Nestlé (nume la naștere Heinrich Nestle; n. 10 august 1814,^[1][2] Frankfurt pe Main, Grand Duchy of Frankfurt[*]^[3] – d. 7 iulie 1890,^[1][2] Glion, Vaud, Elveția) a fost un cofetar germano-elvețian și fondatorul companiei Nestlé, cea mai mare companie de produse alimentare și băuturi din lume

Henri Nestlé
Henri Nestlé
Date personale
Nume la naștere	Heinrich Nestle
Născut	10 august 1814[1][2]  Frankfurt pe Main, Grand Duchy of Frankfurt[*][3]
Decedat	7 iulie 1890 (75 de ani)[1][2]  Glion, Vaud, Elveția
Înmormântat	Territet[*][4]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Cetățenie	Germania  Elveția
Ocupație	antreprenor chimist farmacist

• 1823: Antônio Gonçalves Dias, poet și dramaturg brazilian (d. 1864)
• 1826: Ramon Martí Alsina, pictor spaniol (d. 1894)

* 1859. Dimitrie A. Grecianu (n. 10 august 1859, Iași — d. 10 decembrie 1920, București) a fost un politician și ministru român.

A fost membru al Partidului Conservator. A îndeplinit funcția de ministru al justiției în perioadele 15 iunie 1906 - 12 martie 1907 și 27 august 1920 - 1 ianuarie 1921, apoi pe cea de ministru al lucrărilor publice în perioadele 11 decembrie 1916 - 28 ianuarie 1918 și 13 iunie - 16 noiembrie 1920.

În perioada 6 ianuarie 1911 - 30 aprilie 1912 a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași.

A murit la spital în urma exploziei unei bombe artizanale plasate la 8 decembrie 1920, în Senatul României de către anarhistul Max Goldstein și de complicii acestuia, Saul Osias și Leon Liechtblau. Ca urmare a atentatului, au mai murit episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu și senatorul Spirea Gheorghiu (decedat la spital), iar președintele Senatului, Constantin Coandă a fost rănit.

Dimitrie Greceanu
Politicianul Dimitrie Greceanu
Date personale
Nume la naștere	Dimitrie A. Grecianu
Născut	10 august 1859 Iași, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
Decedat	10 decembrie 1920 (61 de ani) București, România
Căsătorit cu	Lucia Vogoridi (1855 - 1938)
Naționalitate	română
Ocupație	politician
Ministru Justiției
În funcție 15 iunie 1906 - 12 martie 1907 27 august 1920 – 1 ianuarie 1921
Ministru al lucrărilor publice
În funcție 11 decembrie 1916 - 28 ianuarie 1918 13 iunie 1920 – 16 noiembrie 1920
Primar al Iașiului
În funcție 6 ianuarie 1911 – 30 aprilie 1912
Partid politic	Partidul Conservator
Profesie	politician

• 1864: Nicolae Filip, medic veterinar și agronom, conducător al primului institut zootehnic din România (d. 1922)

* 1865 - S-a născut Aleksandr Konstantinovici Glazunov, compozitor şi dirijor rus; (d. 21 martie 1936).

* 1869: Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin (10 august 1869 – 3 septembrie 1955) a fost fiica lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a celei de-a treia soții, Marie de Schwarzburg-Rudolstadt.^[1] Prin căsătoria cu Frederic Augustus al II-lea ea a devenit mare ducesă consort de Oldenburg.

Elisabeta a fost înrudită cu multe familii regale europene. Ea a fost primul copil al Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a celei de-a treia soții, Marie de Schwarzburg-Rudolstadt. A fost sora mai mare a Prințului Hendrik al Țărilor de Jos (soțul reginei Wilhelmina a Țărilor de Jos) și deci mătușa reginei Iuliana a Țărilor de Jos. De asemenea, ea a fost sora vitregă mai mică a lui Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg. Prin Frederic Francisc, ea a fost mătușa Alexandrinei, regină a Danemarcei și a Ceciliei, ultima Prințesă Moștenitoare a Germaniei.

Elisabeta a fost și sora vitregă a Mariei, Mare Ducesă a Rusiei, care a fost mama Marelui Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei, pretendent la tronul Rusiei.

Bunicii paterni au fost Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și Prințesa Alexandrine a Prusiei. Bunicii materni au fost Prințul Adolph de Schwarzburg-Rudolstadt și Prințesa Mathilde de Schonburg-Waldenburg.

La 24 octombrie 1896, Elisabeta s-a căsătorit cu Frederic Augustus, Mare Duce Ereditar de Oldenburg.^[1] Prima lui soție, Elisabeta Anna, murise cu un an mai înainte lăsându-l cu un singur copil în viață: Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg. Frederic Augustus avea nevoie de un moștenitor masculin. El i-a succedat tatălui său ca Mare Duce de Oldenburg în 1900, Elisabeta devenind Mare Ducesă consort de Oldenburg.

Elisabeta și Frederic au avut patru copii:

• Nikolaus, Mare Duce Ereditar (10 august 1897 - 3 aprilie 1970); s-a căsătorit cu Prințesa Elena de Waldeck și Pyrmont
• Ducesa Alexandrine (25 martie 1900 - 26 martie 1900)
• Ingeborg Alix, Prințesă Stephan de Schaumburg-Lippe (1901 - 1996); s-a căsătorit cu Prințul Stephan Alexander Victor de Schaumburg-Lippe
• Ducesa Altburg Marie Mathilde Olga (1903 - 2001); s-a căsătorit cu Josias, Prinț Ereditar de Waldeck și Pyrmont.

Frederic a fost forțat să abdice la sfârșitul Primului Război Mondial, când fostul Mare Ducat al Imperiului German a aderat la Republica germană post-război.^[2] El și familia sa au locuit la castelul Rastede.^[3] La un an după abdicare, el a cerut Dietei Oldenburg un venit anual de 150.000 de mărci spunând că starea sa financiară era "extrem de precară".^[3]

În 1931, Frederic a murit la Rastede. Elisabeta a murit la 3 septembrie 1955, după ce a fost văduvă timp de 24 de ani

Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin
Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, c. 1907.
Date personale
Născută	10 august 1869 Schwerin, Mecklenburg-Schwerin
Decedată	3 septembrie 1955 (86 de ani) Schaumburg, Germania de Vest
Părinți	Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt
Frați și surori	Maria de Mecklenburg-Schwerin Prințul Hendrik al Țărilor de Jos Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducele Adolf Friedrich de Mecklenburg Ducele Johann Albert de Mecklenburg Ducele Paul Frederic de Mecklenburg Friedrich Wilhelm zu Mecklenburg[*]
Căsătorită cu	Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg
Copii	Nikolaus, Mare Duce Ereditar Ducesa Alexandrine Ingeborg Alix, Prințesă Stephan de Schaumburg-Lippe Altburg, Prințesă ereditară de Waldeck și Pyrmont
Cetățenie	Germania
Religie	Luteranism
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Schwerin Casa de Holstein-Gottorp
Mare Ducesă de Oldenburg
Domnie	13 iunie 1900 – 11 noiembrie 1918

* 1874: Antanas Smetona (n. 10 august 1874,^{[1][2][3][4][5][6]} Užulėnis[*], Ukmergė District Municipality[*], Lituania – d. 9 ianuarie 1944,^{[1][2][3][4][5][6]} Cleveland, SUA^[7]) a fost una din cele mai importante personalități politice din Lituania în perioada interbelică. El a fost primul Președinte al Lituaniei între 4 aprilie 1919 și 19 iunie 1920. Mai târziu, a fost și ultimul președinte al țării sale, între 19 decembrie 1926 și 15 iunie 1940, înainte de ocuparea Lituaniei de către Uniunea Sovietică. El a fost de asemenea unul din cei mai de seamă ideologi naționaliști din Lituania.

Antanas Smetona
Antanas Smetona
Date personale
Născut	10 august 1874[1][2][3][4][5][6]  Užulėnis[*], Ukmergė District Municipality[*], Lituania
Decedat	9 ianuarie 1944 (69 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Cleveland, SUA[7]
Înmormântat	Ohio
Cauza decesului	accident (incendiu)
Cetățenie	Imperiul Rus  Lituania
Ocupație	politician scriitor pedagog[*] avocat jurnalist
Președinte al Lituaniei
În funcție 19 decembrie 1926 – 15 iunie 1940
Precedat de	Aleksandras Stulginskis[*]
Succedat de	Antanas Merkys
În funcție 4 aprilie 1919 – 19 aprilie 1920
Succedat de	Aleksandras Stulginskis[*]
Premii	Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Trei Stele, clasa I[*] Grand Cross of the Order of Vytautas the Great[*] Grand Cross of the Order of the Cross of Vytis[*] Ordinul Lituanian „Marele Duce Gediminas” în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Leopold în grad de mare colan[*] Order of the White Star, Collar Class[*] Ordinul Leul Alb în grad de mare cruce[*] Ordinul Sfinții Maurițiu și Lazăr în grad de mare cruce[*] ...mai multe...
Partid politic	Uniunea Naționalistă Lituaniană[*]
Alma mater	Universitatea Ludwig Maximilian din München Universitatea de Stat din Sankt Petersburg Academia Petrina[*

* 1874 - S-a născut politicianul american Herbert Hoover, al 31-lea preşedinte al SUA (1929-1933). (d. 1964)

Herbert Hoover in Biroul Oval (1930) – foto preluat de pe alfa-img.com

Herbert Hoover, pe numele său complet Herbert Clark Hoover, (n. 10 august 1874 – d. 20 octombrie 1964), cel de-al treizeci și unulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1929 – 1933) a fost inginer minier, umanitarist și administrator plin de succes. Hoover este unul dintre cei care a fost un exemplu al “Mişcării pentru eficienţă“, parte a “Erei progresului“, argumentând că soluțiile inginerești eficiente vor fi soluțiile tuturor problemelor economice și sociale. Poziția și perspectiva sa au fost zdruncinate de marea criză economică, care a început în timpul președinției sale.

* 1875 - S-a născut Constantin Giurescu, istoric şi istoriograf român, editor de texte vechi (n.Chiojd, Buzău; d.15/28 octombrie 1918). A nu fi confundat cu fiul sau, istoricul Constantin C.Giurescu, tatal academicianului Dinu C.Giurescu.

* 1878 - S-a născut Alfred Döblin, scriitor și medic german  (d. 28 iunie 1957).

Alfred Döblin - foto – ro.wikipedia.org

Alfred Döblin (n. 10 august 1878, Stettin – d. 28 iunie 1957, Emmendingen, lîngă Freiburg) scriitor german, considerat a fi unul din principalii reprezentanți ai expresionismului în literatură. Lucrarea ce i-a adus notorietate mondială este romanul “Berlin Alexanderplatz” (1929), este considerat prototipul romanului modern al marilor oraşe;

* 1883: William Van Alen (n. 10 august 1883 — d. 24 mai 1954) a fost un arhitect american, cel mai bine cunoscut și recunoscut ca șef-arhitect al clădirii emblematice Chrysler Building, realizată în maniera arhitecturii Art Deco în anii 1929 - 1930).

Van Alen a studiat arhitectura la Pratt Institute din Brooklyn, după care a lucrat cu Clarence True. Van Alen a lucrat de asemenea timp de trei ani, pentru Atelier Masqueray, prima firmă independentă de arhitectură din Statele Unite, care fusese fondată de arhitectul franco-american Emmanuel Louis Masqueray.

Chrysler Building, "cea mai înaltă clădire din lume", doar pentru scurt timp.

Câștigând în 1908 o bursă oferită de Lloyd Warren Fellowship, William van Alen și-a continuat studiile în Europa, la Paris, unde a studiat la École de Beaux-Arts, respectiv a lucrat în atelierul lui Victor Laloux.

Chrysler Building noaptea.

Reîntors la New York în 1911, a format o firmă de parteneriat cu un alt arhitect care va urma să devină faimos, H. Craig Severance. Rezultatele parteneriatului s-au concretizat în mai multe structuri comerciale cu mai multe etaje, toate având o notă distinctivă aparte. Deși inițial, pe cei doi parteneri arhitecți îi legase o strânsă prietenie, în timp prietenia celor doi a avut de suferit, apoi chiar a dispărut, conducându-i atât la dizolvarea muncii în doi, cât și la relații rivale, chiar dușmănoase. Ulterior, ambii au continuat să practice arhitectura în același New York City, având cariere independente și fructuoase.

În anii târzii 1920, amândoi arhitecți erau angajați, alături de alți, în proiectul ambițios de a realiza clădirea care ar fi urmat a fi, după presa new-yorkeză a timpului, "cea mai înaltă clădire din lume". Astfel, Severance a designat și realizat clădirea cunoscută sub numele de 40 Wall Street, respectiv Van Alen a fost autorul clădirii Chrysler Building. Ambele au fost depășite ca înălțime, la scurt timp, de Empire State Building, care a fost terminată în 1931.

Numele arhitectului William Van Alen a fost folosit pentru a denumi Van Alen Institute, o organizație non-profit dedicată îmbunătățirii designului și a perceperii acestuia în rândul publicului larg printr-un program de expoziții, competiții, publicații, ateliere lucrative și forumuri. Fondat în 1894 ca Societatea de Arte Frumoase a Arhitecților (conform originalului Society of Beaux-Arts of Architets), Institutul a fost redenumit în 1996 după Van Alen, care a fost cel mai mare contribuabil la bunul mers al acestuia. Reorganizat pentru a se adresa absolut tuturora, având sediul în New York City, proiectele Institutului se adresează unei colaborări interdisciplinare naționale și internaționale între designeri, factori de decizie, studenți, amatori pasionați, educatori și lideri ai comunităților locale.

William Van Alen
Date personale
Născut	10 august 1883 Brooklyn
Decedat	24 mai 1954 New York City
Naționalitate	Statele Unite ale Americii
Cetățenie	SUA
Ocupație	arhitect
Activitate
Alma Mater	Pratt Institute
Clădiri semnificative	Chrysler Building

* 1884 - S–a născut Panait Istrati (Gherasim Istrate), scriitor român afirmat în Franţa: “Chira Chiralina”, “Cum am devenit scriitor”, “Ciulinii Bărăganului”, “Codin”, “Moş Anghel”, “Spovedania unui învins”) ; (d. 16 aprilie 1935, Bucuresti).

Panait Istrati - foto – ro.wikipedia.org

Panait Istrati (n. 10 august 1884 Brăila – d. 16 aprilie 1935, București, cu numele la naștere Gherasim Istrati (scriitor român de limbă română și franceză.

• 1887: Edward Leedskalnin, sculptor și inginer leton (d. 1951)

* 1888: Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei (10 august 1888 – 21 ianuarie 1940) a fost membru al casei regale Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

Regina Olga a Greciei cu fiul său Christofor în 1889.

Prințul Christofor s-a născut la Pavlovsk, Imperiul rus; părinții săi erau George I al Greciei și Olga, regină a Greciei; a fost cel mai mic copil din cei opt (cu 20 de ani mai mic decât cel mai mare copil, Constantin) iar în familie i se spunea "Christo". La puțin timp după naștere, Christofor al Greciei a fost botezat în țara Romanovilor iar nașii de botez au fost Țarul Alexandru al III-lea al Rusiei și Țarina Maria Feodorovna.^[2]

La fel ca frații săi, Christofor, era poliglot, vorbea greaca, engleza, daneza, rusa, franceza și italiana. Frații vorbeau în limba greacă între ei și engleza cu părinții. Părinții între ei vorbeau în germană.

A fost logodit pentru scurtă vreme cu Prințesa Alexandra, Ducesă de Fife în anul 1910. (Mama Alexandrei, Prințesa Louise, Ducesă de Fife era fiica reginei Alexandra a Marii Britanii, sora mai mare a tatălui său George I) Logodna s-a încheiat când părinții au aflat de legătură.

La 1 ianuarie 1920, Christofor s-a căsătorit cu o văduvă americană None May "Nancy" Stewart Worthington Leeds la Vevey, Elveția.^[3] Soției lui i s-a garantat titlul de "HRH Prințesa Anastasia a Greciei și Danemarcei" a ajutat cu averea ei moștenită de la cel de-al doilea soț, familia regală greacă în exil. La scurt timp după nuntă, Anastasia s-a îmbolnăvit de cancer și a murit la Londra la 29 august 1923. Prințul Christofor a avut un fiu vitreg, William Bateman Leeds Jr (1902–1971) care s-a căsătorit în 1921 cu Prințesa Xenia Georgievna Romanova a Rusiei, nepoata lui Christofor, fiica surorii sale mai mari, Prințesa Maria Georgievna a Greciei.

Mai târziu prințul Christofor s-a recăsătorit. A doua soție a fost Prințesa Françoise de Orléans. Françoise era fiica lui Jean d'Orléans, Duce de Guise și a Isabelle d'Orléans. Căsătoria civilă a avut loc la 10 februarie 1929 la Palermo, Italia iar a doua zi căsătoria religioasă. Prințul și Prințesa Christofor au avut un singur copil Prințul Mihail, care s-a născut în 1939, la scurt timp înainte de decesul tatălui său la Atena.

În 1927, Christofor și-a vizitat fiul vitreg și soția acestuia Xenia în America. Xenia i-a vorbit de o femeie, Anna Anderson, care pretindea că este Marea Ducesă Anastasia a Rusiei, fiica cea mică a ultimului Țar Nicolae al II-lea al Rusiei.

Ea a fost găsită într-unul din spitalele din Berlin, unde a fost dusă după încercarea de sinucidere. Povestea ei a fost că, atunci când restul familiei sale ar fi fost asasinat, ea a reușit să ajungă la București cu un soldat care a salvat-o din pivnița din Ekaterinburg. El a adus-o apoi la Berlin.^[4]

Prințul Christofor o descria pe Anna Anderson, "În primul rând nu știa să vorbească în limba rusă, pe care Marea Ducesă Anastasia, ca toți copiii Țarului o vorbea fluent, și conversa numai în germană."^[5] "...Nu a putut să recunoască persoane pe care Marea Ducesă le-a cunoscut foarte bine iar descrierile ei despre camerele palatului și alte scene familiare oricărui membru al familiei imperiale erau inexacte."^[6]

Prințul Christofor al Greciei a murit la 21 ianuarie 1940 la vârsta de 51 de ani.

Prințul Christofor
Date personale
Născut	10 august 1888 Pavlovsk, Rusia
Decedat	21 ianuarie 1940 (51 de ani) Grecia
Înmormântat	Palatul Tatoi, Grecia
Părinți	George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei
Frați și surori	Constantin I al Greciei Prințul George al Greciei și Danemarcei Alexandra Georgievna a Greciei Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Prințesa Maria Georgievna a Greciei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei
Căsătorit cu	Nancy Stewart Worthington Leeds Prințesa Françoise de Orléans
Copii	Prințul Mihail
Cetățenie	Grecia
Religie	Biserica Ortodoxă Greacă[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg- 1889: Zofia Kossak-Szczucka, membră a rezistenței poloneze în timpul ocupației naziste (d. 1968)

• 1889: Zofia Kossak-Szczucka, membră a rezistenței poloneze în timpul ocupației naziste (d. 1968)
• 1896: Milena Jesenská, jurnalistă, scriitoare, editoare și traducătoare cehă (d. 1944)

* 1897: Nikolaus, Mare Duce Ereditar de Oldenburg (germană Nikolaus Friedrich Wilhelm von Holstein-Gottorp, Erbgroßherzog von Oldenburg; 10 august 1897 – 3 aprilie 1970) a fost fiul cel mare al Marelui Duce Frederic Augustus al II-lea de Oldenburg și a celei de-a doua soții, Ducesa Elisabeth Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin. A fost pretendentul la titlu din 1931 până la moartea sa.

Nikolaus s-a născut la Oldenburg ca al treilea copil și primul fiu al al Marelui Duce Frederic Augustus al II-lea de Oldenburg. Mama lui, Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, a fost a doua soție a Marelui Duce.

Bunicii paterni au fost Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg și Elisabeta de Saxa-Altenburg. Bunicii materni au fost Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt.

El a fost verișor primar cu regina Juliana a Țărilor de Jos și a participat la nunta acesteia cu Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld în 1937 împreună cu soția sa.

Nikolaus s-a căsătorit la 26 octombrie 1921 la Arolsen cu Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont (1899–1948), singura fiică a lui Friedrich, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției acestuia, Prințesa Bathildis de Schaumburg-Lippe.^[2]

Ei au avut nouă copii:

• Anton-Günther, Duce de Oldenburg (16 ianuarie 1923 – 20 septembrie 2014); căsătorit cu Prințesa Ameli de Löwenstein-Wertheim-Freudenberg
• Ducesa Rixa de Oldenburg (28 martie 1924 – 1 aprilie 1939)
• Ducele Petru de Oldenburg (n. 7 august 1926)
• Ducesa Eilika de Oldenburg (n. 2 februarie 1928) căsătorită cu Emich, al 7-lea Prinț de Leiningen, fiul cel mare al Marii Ducese Maria Kirillovna a Rusiei. Copil fiind, Eilika a fost domnișoară de onoare în 1937 la nunta Juliana a Țărilor de Jos cu Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld.^[1]
• Ducele Egilmar de Oldenburg (n. 14 octombrie 1934)
• Ducele Friedrich August de Oldenburg (n. 11 ianuarie 1936); căsătorit prima dată cu Prințesa Marie Cécile a Prusiei; a doua oară cu Donata contesă de Castell-Rüdenhausen
• Ducesa Altburg de Oldenburg (n. 14 octombrie 1938)
• Ducele Huno de Oldenburg (n. 3 ianuarie 1940)
• Ducele Johann de Oldenburg (n. 3 ianuarie 1940); căsătorit cu Ilka Gräfin zu Ortenburg. Fiica lor Eilika s-a căsătorit cu Arhiducele Georg de Austria

Soția lui a murit în 1948 iar el s-a recăsătorit la 20 septembrie 1950 la Güldenstein cu Anne-Marie von Schutzbar gennant Milchling (1903–1991), fiica lui Rudolf von Schutzbar și Rose Marston.^[2] Nu au avut copii.

Nikolaus
Mare Duce Ereditar de Oldenburg
Date personale
Nume la naștere	germană Nikolaus Friedrich Wilhelm
Născut	10 august 1897 Rastede, Germania de Vest
Decedat	3 aprilie 1970 (72 de ani) Rastede, Germania
Părinți	Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin
Frați și surori	Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg Duchess Altburg of Oldenburg[*]
Căsătorit cu	Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont Anne-Marie von Schutzbar gennant Milchling
Copii	Anton-Günther, Duce de Oldenburg Ducesa Rixa Ducele Petru Ducesa Eilika, Prințesă de Leiningen Ducele Eigilmar Ducele Friedrich August Ducesa Altburg, baroneasă de Erffa Ducele Huno Ducele Johann
Cetățenie	Germania
Religie	Luteranism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp

• 1898: Tadeusz Dołęga-Mostowicz, jurnalist și scriitor polonez (d. 1939)

* 1902 - S-a născut Arne Wilhelm Kaurin Tiselius, chimist suedez, laureat al Premiului Nobel (d. 1971)

Arne Tiselius (n. 10 august 1902, Stockholm – d. 29 octombrie 1971, Uppsala) a fost un chimist suedez, laureat al Premiului Nobe în 1948. În 1930 a introdus electroforeza, o metodă de separare a proteinelor aflate în suspensie cu ajutorul curentului electric.

* 1902 - S-a născut Curt Siodmak, regizor de film american și scriitor

*  1902 - S-a născut Norma Shearer, actriță americană (d. 1983)

Norma Shearer (n. 10 august 1902 – d. 12 iunie 1983) a fost o actriță de film, câștigătoare a premiului Oscar.

* 1910: René-Radu Policrat (n. 10 august 1910 - d. 25 februarie 1993) a fost un deputat român în legislatura 1990-1992 și senator în legislatura 1992-1996, ales în județul Mehedinți pe listele partidului PNL.

După decesul său, deputatul René-Radu Policrat a fost înlocuit de către deputatul Ștefan Popa (Ștefan Augustin Doinaș).

* 1911: Paula Carp (n. 10 august 1911, București - d. 1991, București) a fost o etnomuzicologă, folcloristă și profesoară română, de origine evreiască.

S-a născut la data de 10 august 1911 în București.

Între 1918-1922 urmează școala primară, iar între 1922-1929 își face studiile liceale.

Între 1930-1934 studiază la Conservatorul din București, avându-i profesori pe Gheorghe Cucu (teorie-solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii, folclor), Dimitrie Cuclin (forme muzicale), George Breazul (enciclopedie și pedagogie muzicală).

În paralel cu studiile muzicale urmează și cursurile Seminarului pedagogic la Universitatea „Titu Maiorescu”.

Între 1934-1944 devine folcloristă la Arhiva de folklore a Societății Compozitorilor Români condusă de Constantin Brăiloiu, fiind însărcinată cu transcrierile muzicale.

Între 1935-1943 este profesoară suplinitoare de muzică la București.

Între 1949-1968 activează ca cercetător științific la Institutul de Folclor din București, de unde iese la pensie.

A scris articole, studii, recenzii publicate în periodicele „Flacăra”, „Grai și suflet”, „Muzica”, „Revista de folclor”, „Anuarul Arhivei de folclor” etc.

A susținut conferințe, concerte-lecții, emisiuni radiofonice, comunicări științifice.

A murit în anul 1991 la București.

Volume

• Cântecul propriu-zis din Muscel, Colecția Națională de Folclor, București, Editura Muzicală (în colaborare cu Adrian Vicol)
  Volumul 1, 2007, 531 p. ISBN 9789734204724
  Volumul 2, 2008, 411 p. ISBN 9789734204977

Culegeri de folclor

• Bocete din Oaș, București, Societatea Compozitorilor Români, 1938, 90 p. (în colaborare cu Constantin Brăiloiu)
• Cîntece și jocuri din Muscel, București, Editura Muzicală, 1964, 311 p. (în colaborare cu Al. Amzulescu)

Studii și articole

• „Succesul Orchestrei populare a Institutului de Folclor la Praga”, în Flacăra, nr. 22 (1260), 1950
• „Cum își făurește poporul cîntece noi”, în Flacăra, nr. 16 (172), 1951
• „Formulele melodice în cîntecul popular - Cîteva aspecte ale problemei”, în Muzica, tomul 6, nr. 11, noiembrie 1956
• „Cîteva cîntece de ieri și de azi din comuna Bătrîni”, în Revista de Folclor, tomul 2, nr. 1-2, 1957
• „Notarea relativă a melodiilor populare pe baza integrării într-un sistem organic”, în Revista de Folclor, tomul 5, nr. 1-2, 1960

PAULA CARP
DATE PERSONALE
NĂSCUTĂ	10 AUGUST 1911, BUCUREȘTI
DECEDATĂ	1991, BUCUREȘTI
OCUPAȚIE	ETNOMUZICOLOG, FOLCLORIST PROFESOR
ACTIVITATE
GEN MUZICAL	FOLCLOR

* 1908. GHEORGHE CIOLAC (N. 10 AUGUST 1908 - D. 13 APRILIE 1965) A FOST UN FOTBALIST ROMÂN, CARE A JUCAT ÎN ECHIPA NAȚIONALĂ DE FOTBAL A ROMÂNIEI LA CAMPIONATUL MONDIAL DE FOTBAL DIN 1934 (ITALIA). ÎN ROMÂNIA, GHEORGHE CIOLAC A JUCAT LA CLUBUL RIPENSIA TIMIȘOARA.

* 1910: VLADIMIR CAVARNALI (N. 10 AUGUST 1910, BOLGRAD, REGATUL ROMÂNIEI - D. 20 IULIE 1966, BUCUREȘTI, RSR) A FOST UN POET ROMÂN DIN BASARABIA

A studiat la liceul de băieți din Bolgrad și la Universitatea din București.

Debutează în presa literară din București. A scris versuri și traduce din literatura universală (Baudelaire), colaborând la Limba română, Litere, Luceafărul literar, Pasărea albastră, Frize, Orizonturi, Viața Basarabiei, Bugeacul sau Pagini basarabene.

În 1938, la Bugeac, împreună cu I. Șt. Botez fondează revista literară Moldavia.

George Călinescu îl caracterizează pe Cavarnali ca fiind un reprezentant al liricii proletariene moderne a hoinăririi, a umilității diurne din jurul lui Esenin, fără apocalipticul acestuia...

George Meniuc menționa că vrednicia poetului Vladimir Cavarnali pornește de acolo că în poezie a coborât integral contemporaneitatea, devenind surpinzător de actual

LUCRĂRI LITERARE

• Poezii, București, 1934. Volumul este premiat de Editura Fundației Regale, alături de manuscrisele Nu de Eugen Ionescu și Mathesis sau bucuriile vieții de C. Noica.
• Răsadul verde al inimii stelele de sus îl plouă, volum de poezii, Bolgrad, 1939

Traduceri

• Gâște-lebede de M. Bulatov, București, 1945;
• Mama de Maxim Gorki, București, 1947;
• Vasioc Trubaciov și prietenii săi de V. Oseeva, București, 1950;
• Marta dee Anna Brodele, București, 1954;
• Opere VII de M.E. Saltîkov-Șcedrin, București, 1964.

Vladimir Cavarnali
Date personale
Născut	10 august 1910
Decedat	20 iulie 1966 (55 de ani)
Ocupație	traducător

* 1912: Jorge Amado de Faria (n. 10 august 1912, Itabuna, Brazilia – d. 6 august 2001, Salvador, Brazilia) a fost un scriitor brazilian. În romanele sale, a descris realitățile Braziliei și mai ales contradicțiile sociale ale epocii.

Există îndoieli cu privire la locul exact al nașterii lui Jorge Amado. Unii biografi indică faptul că el s-a născut la ferma din Auricídia la acel moment aparținând orașului Ilheus. Mai târziu, pământurile fermei Auricídia au trecut la municipalitatea actuală a Itajuípe cu emanciparea districtului Ilheus din Pirangi. Cu toate acestea, este sigur că Jorge a fost înregistrat în satul Ferradas, fiul cel mare al colonelului João Amado de Faria și Eulália Leal, care aparține Itabuna. A avut trei alți frați :. Jofre, Joelson și James.

La un an după nașterea sa, o plagă variola a forțat familia să părăsească ferma și să se stabilească în Ilheus, unde a trăit cea mai mare parte a copilăriei, care a devenit sursă de inspirație pentru mai multe romane. Ca adolescent, la 14 ani, a început să se implice mod eficient în viața literară din Salvador. A fost unul dintre fondatorii "Academia de Rebeli" grup de tineri a jucat un rol important în reînnoirea literaturii Bahiane. Lucrările lui au fost publicate în reviste fondate de ei înșiși.

A fost la Rio de Janeiro, capitala țării pe atunci, pentru a studia la Facultatea de Drept a Universității din Rio de Janeiro, în prezent Școala Națională de Drept a Universității Federale din Rio de Janeiro (UFRJ). În anii 1930, colegiul a fost un centru de discuții politice și de artă, și acolo a prins primele sale contacte cu mișcarea comunistă organizată. A devenit un ziarist, și s-a implicat în ideologia politică comunistă, ca și mulți alții din generația lui. În anul 1945 a fost ales deputat federal pentru Partidul Comunist brazilian (PCB), cauzându-i presiuni politice puternice. În calitate de deputat, el a fost autorul amendamentelor care garantează libertatea religioasă și drepturile de autor.

A fost căsătorit cu scriitoarea Zelia Gattai. Cu ea a avut doi fii: John Jorge (născut în 25 noiembrie 1947) și Paloma Jorge (născuta la 19 august 1951) . De asemenea, el a avut o altă fiică, Eulalia Dalila Amado (născută în 1935, care moare prematur, pe când avea doar 14, în 1949), rezultatul unei căsătorii anterioare cu Matilde Garcia Rosa.

Militant comunist, Jorge Amado a trăit în exil în Argentina și Uruguay (1941-1942), Paris (1948-1950) și la Praga (1951-1952). Ca scriitor profesionist, el a trăit aproape exclusiv drepturile de autor ale cărților sale.

În anii 1990, cu toate acestea, el a trăit puternică tensiune odată cu posibilitatea Falimentului Băncii Economico unde își ținea economiile. Nu a ajuns însă să-și piardă economiile, deoarece banca a suferit o intervenție din partea Guvernului. Cu sănătate precară în ultimii ani, Jorge Amado a murit la 6 august 2001, din cauza unui stop cardiac. În luna iunie a acelui an, el a fost internat în spital din cauza unei hiperglicemii. Trupul lui Jorge Amado a fost incinerat și cenușa îngropata în casa lui din cartierul Rio Vermelho( Raul Rosu), Salvador. Cenusa Zelia este, de asemenea, depozitata în același loc, după moartea sa în 2008. Acolo funcționează astăzi Casa din Rio Vermelho (Râul Roșu), expunând amintiri din viața de cuplu a scriitorilor.

Opera lui Jorge a fost publicată în 55 de țări și tradusă în 49 de limbi: albaneză, arabă, armeană, azeră, bulgară, catalană, chineză, coreeană, croată, daneză, slovacă, slovenă, spaniolă, Esperanto, estoniană, finlandeză , franceză, Galiciană, georgiană, greacă, Guarani, ebraică, maghiară, idiș, engleză, islandeză, italiană, japoneză, letonă, lituaniană, macedoneană, mongolă, norvegiană, persană, poloneză, română, rusă (dar și trei în braille), sârbă, suedeză, thailandeză, cehă, turcă, turkmenă, ucraineană și vietnameză.

OPERA

• 1932: Pământul carnavalului ("O país do carnaval");
• 1933: Cacao ("Cacau");
• 1935: Jubiabá;
• 1936: Mare moartă ("Mar morto");
• 1937: Căpitanii nisipurilor ("Capitães da areia")
• 1943: Pământ fără lege ("As terras do sem fim");
• 1944: Sfântul Gheorghe din Ilhéus ("São Jorge dos Ilhéus");
• 1958: Gabriela, cuișoare și scorțișoară ("Gabriela, cravo e canela");
• 1963: Bătrânii lupi de mare ("Os velhos marineiros");
• 1963: Păstorii nopții ("Pastores da noite");
• 1966: Dona Flor și cei doi soți ai ei ("Dona Flor e seus dois maridos");
• 1973: Teresa Batista ostenită de război ("Teresa Batista cansada de guerra").

Jorge Amado
Jorge Amado
Date personale
Născut	10 august 1912[6][7][2][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17]  Itabuna, Brazilia[2]
Decedat	6 august 2001 (88 de ani)[6][7][8][9][10][11][12][18][13][14][15][16][17]  Salvador, Brazilia
Frați și surori	James Amado[*][3]
Căsătorit cu	Zélia Gattai[*]
Cetățenie	Brazilia
Religie	ateism
Ocupație	scriitor jurnalist poet romancier[*] avocat scriitor de literatură științifico-fantastică[*] politician scenarist
Limbi	limba portugheză[1][2]
Studii	Federal University of Rio de Janeiro Faculty of Law[*]
Specie literară	roman
Opere semnificative	Gabriela, cuișoare și scorțișoară Dona Flor și cei doi soți ai ei Tieta do Agreste[*] Capitães da Areia[*] Teresa Batista Cansada de Guerra[*]
Influențe[ascunde] Joaquim Maria Machado de Assis
Note
Premii	Premiul Camões Prix mondial Cino Del Duca[*][4] Premiul Lenin internațional "pentru întărirea păcii între popoare"[*] International Stalin Prize for Peace[*] International Nonino Prize[*] Ordem do Mérito Cultural[*] Ordinul Prințul Henric în grad de mare ofițer[*][5] Ordinul Sfântului Iacob al Sabiei în grad de mare ofițer[*][5] honorary doctor of the University of Brasília[*] honorary doctor of the University of Padua[*] Meritorious Citizen of the Freedom and Social Justice João Mangabeira (CBJM)[*] Wikipedia în engleză

* 1913 - S-a născut Wolfgang Paul, fizician german, laureat al Premiului Nobel; (d. 07.12.1993).

• 1915: Ralph Thomas, regizor englez de film (d. 2001)

* 1921: Ion Negoițescu (n. 10 august 1921, Cluj, Regatul României – d. 6 februarie 1993, München, Germania), poreclit în cercul de prieteni Nego,^[2] a fost un poet, eseist, critic și istoric literar român, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu.^[3]

După cel de-Al Doilea Război Mondial, atitudinile anticomuniste și disidente ale lui Negoițescu, dar și orientarea lui sexuală au făcut din el un adversar al regimului Ceaușescu. Marginalizat și cenzurat, a petrecut trei ani închis la Jilava din motive politice. În cele din urmă, într-un episod de liberalizare la sfârșitul anilor 1960, Negoițescu a continuat să vorbească deschis împotriva restricțiilor politice, intrând în vizorul agenților de la Securitate. În 1977 s-a alăturat protestului lui Paul Goma și Ion Vianu împotriva regimului Ceaușescu,^[4] dar a fost forțat să se retragă.^[5] În următorii ani, a luat calea străinătății, stabilindu-se definitiv în Germania de Vest, unde a contribuit la Radio Europa Liberă și multe alte publicații anticomuniste, activând de asemenea și ca editor la reviste literare pentru comunitățile de români din diaspora.

Deși s-a căsătorit de trei ori, s-a simțit toată viața singur și neînțeles într-o lume în care a fost nevoit să-și ascundă orientarea sexuală pentru a putea supraviețui.^[6] De-a lungul vieții a avut patru tentative de suicid: în adolescență, din cauza lipsei de comunicare cu părinții, în 1961, ca deținut politic, în 23 august 1974 (zi aleasă simbolic), în semn de protest față de cenzura care nu îi permitea să își publice cărțile și în 1977, după ce se solidarizase cu Paul Goma și fusese anchetat într-un mod brutal și umilitor de Securitate.

Este fiul lui Ioan Negoițescu, ofițer de carieră, și al Lucreției Negoițescu (născută Cotuțiu), fiica unui preot ortodox, memorandist.^[8] Precocitatea sexuală și homosexualitatea i-au răvășit copilăria, făcându-l să descopere că nu este un om-standard.^[9] A urmat cursurile liceelor "George Barițiu" (1935–1940)^[10] și "Constantin Angelescu" din orașul natal, precum și ale liceului de la Aiud, pe care le-a încheiat în 1940. Licean fiind, s-a simțit atras, temporar, de mișcarea legionară.^[11][12] A devenit parte a mișcării legionare mai târziu, pe vremea când era student la Sibiu. Despre această perioadă, scriitorul amintește cu ironie în Straja dragonilor și o numește "fanatism".

În anul 1937 a debutat cu versuri, publicate în revista clujeană Națiunea română. În 1941 a publicat primul său volum, Povestea tristă a lui Ramon Ocg, mic roman suprarealist, unde se întrevede metaforismul fastuos-serafic al viitoarei sale exegeze eminesciene.^[13] Ca student al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1941–1946),^[14] s-a refugiat, odată cu această instituție, la Sibiu, după pronunțarea Dictatului de la Viena. Poetul s-a arătat foarte critic la adresa conducerii de atunci a României, care acceptase pasiv dezmembrarea țării. El scria peste ani în Straja Dragonilor: "A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ce este eroic și tragic trebuie neapărat să își spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, în straturile morale, vreme de generații". A devenit, ca și alți studenți ai filosofului și poetului Lucian Blaga – Radu Stanca, Ion Desideriu Sârbu,^[15] Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran^[16][17] – membru al Cercului literar de la Sibiu.^[18] În numele grupării, a redactat celebra scrisoare deschisă către Eugen Lovinescu,^[19] semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucureștean Ziua,^[20] aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu. Câteva rânduri anunță, dar și explică mesajul celebrului Manifest al Cercului Literar:^[21]

„Critica literară pe traiectoria estetică, și însumând în chip fericit tehnica științifică cu aceea a artistului, iată ce a dat E. Lovinescu tinerei noastre culturi. O contopire de calități, gust artistic, informație vastă și profundă, talent de artist al artistului, totul armonios iluminat de o sănătoasă inteligență. E. Lovinescu a creat stilul critic românesc, a dat urmașilor săi scule fine pentru analiza critică a fenomenului literar.”

Scrisoarea, gest de solidarizare cu Eugen Lovinescu, promotor al democrației și apărător al preeminenței criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat indignarea vehementă a publicațiilor naționaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de antiromânism ("trebuie să li se înscrie patriotismul cu biciul pe coșul pieptului", scria ziarul Țara).^[9] Ion Negoițescu a fost redactor al revistei Cercului literar pe tot parcursul publicării acesteia, în perioada ianuarie–iunie 1945. După întoarcerea Universității clujene la matcă, încearcă, în 1946, să lanseze aici revista Euphorion, "caiet de critică și poezie editat de Cercul Literar". În 1947 a obținut Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale pentru volumul aflat în manuscris Poeți români.

În perioada 1948–1952 a fost bibliotecar la filiala din Cluj a Academiei Române. În 1956 revine în publicistica literară, dar în 1958 este acuzat de estetism și „demascat” în Scânteia pentru tentativă de „subminare a bazelor literaturii socialiste”. Din 1961 până în 1964 este încarcerat la Jilava^[22] sub pretextul compilării unei antologii care includea poeți interziși de regim.^[23] După eliberare, a lucrat ca redactor la Luceafărul (1965–1967) și Viața Românească (1968–1971). Volumul Poezia lui Eminescu, scris încă din 1953, i-a apărut abia în 1967, când cenzura comunistă a fost, pentru scurt timp, mai îngăduitoare. În februarie 1968 a publicat, în revista orădeană Familia,^[24] sumarul unei proiectate Istorii a literaturii române, care a suscitat numeroase controverse.^[25] Proiectul său contesta valorile acceptate și deja bine înrădăcinate în istoriile literare oficiale și în manualele școlare. Nu doar că a descris anii 1948–1955 ca pe un „vid istoric”, dar, mai mult, a omis scriitori de marcă ai realismului socialist precum Eusebiu Camilar, Valerian Gălan sau Remus Luca.^[26] S-a asigurat că va deveni o țintă pentru instituția literară prin clasificarea romanelor lui Eugen Barbu, Marin Preda și Zaharia Stancu ca „literatură de tranziție”.^[26] Echipa ziarului Scânteia a pus la îndoială valoarea științifică a proiectului, în timp ce Luceafărul, al cărui editor era chiar Eugen Barbu, și-a exprimat dezamăgirea față de subestimarea literaturii anilor '50 și supraestimarea scriitorilor tineri din anii '60.^[26] Proiectul său nu a fost dus la bun sfârșit.

Pe 23 august 1974, Negoițescu a încercat să se sinucidă printr-o supradoză de medicamente. Motivul tentativei este controversat. Potrivit apropiaților săi, Negoițescu era disperat din cauza cenzurii comuniste, care tocmai refuzase să-i publice un volum de critică, Lampa lui Aladin. Sinuciderea ar fi fost gândită de critic ca un gest de protest la adresa regimului, dovadă fiind și ziua simbolic aleasă. Într-un document aflat în dosarul de informator al unui scriitor prieten cu Negoițescu, denunțat și el ca homosexual în 1977, se spune că motivul ar fi fost o cerere respinsă de a pleca în Belgia, „la un congres al suprarealiștilor”. Din cele spuse de Petru Romoșan – presupus partener al lui Negoițescu – în declarația dată la Miliție în 1977, sinuciderea ar fi fost însă aleasă de Negoițescu ca soluție preventivă pentru a scăpa de arestarea pentru homosexualitate, condamnată de Codul Penal de atunci prin articolul 200. Ca urmare a tentativei, ar fi stat internat la Spitalul din Balotești, unde a fost vizitat de mai mulți scriitori.

La 3 martie 1977 s-a solidarizat, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio Europa Liberă, cu Paul Goma;^[9] autoritățile comuniste, de teama unui scandal internațional, în acea perioadă de „détente”, nu i-au intentat un proces penal de atentat la securitatea statului, mărginindu-se să-l atace pentru homosexualitatea sa manifestă: „Vocația uranistă am făcut-o publică încă de student” (Straja dragonilor). Aceste presiuni l-au făcut pe Negoițescu să revină asupra opiniilor exprimate, publicând în revista România literară un text de „spălare a păcatelor”, Despre patriotism, în care își retrăgea afirmațiile inițiale.^[27] În 1978 îi apare Un roman epistolar, conținând corespondența sa, masiv epurată de cenzură, cu Radu Stanca, unde se află și teoria euforionismului.

A plecat în 1980 în Germania, cu o bursă de cercetare asupra operei lui Dostoievski. A locuit la Köln și a ținut un curs de literatură română la Universitatea din Münster (1982–1983). S-a stabilit definitiv la München. După ce a obținut azilul politic, Negoițescu s-a mai întâlnit cu soția în Occident, în 1984, însă „a suspectat-o că este informatoare”. A coordonat Caietul de literatură al revistei Dialog de la Dietzenbach. Colaborează constant la posturile de radio BBC, Europa Liberă și Deutsche Welle cu texte politice (adunate, ulterior, în volumul În cunoștință de cauză, 1990) și, mai ales, cu sinteze critice și cronici literare, strânse apoi în volumul Scriitori contemporani (1994). Istoria literaturii române a fost publicată în 1991, la Editura Minerva din București, într-un proiect care ar fi trebuit să rivalizeze cu opera similară a lui George Călinescu, dar cartea a fost considerată o cădere. Negoițescu se referă doar la literatura română scrisă în perioada 1800–1945; cartea sa, deși are o structură fragmentară, cuprinde foarte multe pasaje inspirate.

În ultimii ani de viață a început să-și scrie Autobiografia, despre care credea că va fi marea lui operă, obsedat de gândul că nu va avea timp să o ducă la bun sfârșit. „Singurul eșec care mă mai poate aștepta” – se confesa el în 1991 Martei Petreu – „este acela de a muri înainte de a-mi termina Autobiografia”. A murit la 6 februarie 1993, la München.

A fost căsătorit de trei ori.^[32] Prima căsătorie, cu o profesoară, Octavia Noghia, avusese loc înainte de a face pușcărie patru ani, pe motive politice. La câțiva ani după eliberarea de la Jilava, unde, în 1963, a devenit formal informator (calificat în această calitate ca "mediocru" și abandonat în final), Ion Negoițescu s-a căsătorit a doua oară cu Aurelia Ionescu, ce i-a fost soție până în 1977. A treia soție, Ileana Vidrașcu, zisă Ua, era fiica lui Gheorghe Vidrașcu, fost ilegalist, apoi nomenclaturist de frunte, care a deținut printre alte funcții și pe cele de vicepreședinte al Consiliului de miniștri și primar al Ploieștiului. Relația lui Negoițescu cu Ua s-a încheiat în momentul în care acesta s-a decis să rămână, în 1983, în Occident.

Negoițescu a avut o relație intimă de lungă durată cu poetul Petru Romoșan,^[33] la acea vreme în vârstă de doar 17 ani și jumătate, venit la București pentru a-și petrece o parte din vacanță cu Negoițescu. În transcrierile din vara anului 1974, când relația dintre celebrul critic și tânărul poet a atins apogeul, apare inițial personajul numit "nepotul lui Negoițescu", după cum îl prezentase criticul prietenului său, scriitorul și compozitorul Wolf Aichelburg. Relațiile intime ale lui Negoițescu au fost urmărite minut cu minut de Securitate. În apartamentul pe care acesta îl deținea pe Calea Victoriei, nr. 2 erau implantate microfoane,^[34] fiind de asemenea urmărite și convorbirile lui telefonice.^[33] Trei ani mai târziu, Romoșan este forțat să-i denunțe la Miliție pe Negoițescu și alți patru scriitori.^[35] Denunțul a fost însă doar un pretext pentru arestare și anchetare, după ce își exprimase adeziunea față de "mișcarea Goma" printr-o scrisoare citită de la microfonul Europei Libere și în care vorbea despre "exilul interior al atâtor scriitori de valoare, ale căror cărți nu mai ajung să fie scrise din descurajare".^[36] Dintr-o declarație olografă dată de Romoșan pe 22 martie 1977 se subînțelege că relația acestuia cu Negoițescu a fost o greșeală. În aceeași declarație îl cataloga pe Negoițescu drept "trădător de țară", pentru ca într-o discuție din 2006 cu ziarul Cotidianul să spună că "Ion Negoițescu a fost omul serviciilor secrete".^[37] În Viața unui om singur, Adrian Marino relatează că Petru Romoșan îl șantaja de bani pe Negoițescu, uneori sumele ajungând chiar și la 4.000–5.000 de lei.^[38] Negoițescu și ceilalți scriitori gay au scăpat de condamnare prin intervenția scriitorului Ștefan Augustin Doinaș, deconspirat după '90 drept colaborator al Securității.^[39] Mai întâi a început să strângă semnături de susținere pentru Negoițescu de la colegi de breaslă, pe care a și reușit să-i adune la Uniunea Scriitorilor în semn de protest pentru arestarea lui Negoițescu. Apoi a intervenit direct la Cornel Burtică, secretar al Comitetului Central al PCR și viceprim-ministru, cu care avea o relație apropiată.

OPERE

Critică și istorie literară

• Despre mască și mișcare, 1944
• Scriitori moderni, 1966
• Poezia lui Eminescu, 1968
• E. Lovinescu, 1970
• Însemnări critice, 1970
• Lampa lui Aladin, 1971
• Engrame, 1975
• Analize și sinteze, 1976
• Alte însemnări critice, 1980
• Istoria literaturii române, vol. I (1800–1945), 1991
• Scriitori contemporani, 1994
• De la "elanul juvenil" la "visatul Euphorion". Publicistică de tinerețe: 1938–1947, 2007

Proză și poezie

• Povestea tristă a lui Ramon Ocg, 1941
• Sabasios, 1968
• Poemele lui Balduin de Tyaormin, 1969
• Moartea unui contabil, 1972
• Viața particulară (poezii și aforisme), 1977
• Primăvara elvețiană și alte proze, 1999

Corespondență, memorialistică

• Un roman epistolar (corespondența lui I. Negoițescu cu Radu Stanca, 1945–1961), 1978 (versiune digitală)
• Straja dragonilor, 1994
• Ora oglinzilor (pagini de jurnal), 1997
• Dialoguri după tăcere (scrisori către S. Damian), 1998

Texte politice

• În cunoștință de cauză, 1990

Ion Negoițescu
Ion Negoițescu în anii studenției
Date personale
Născut	10 august 1921   Cluj, Regatul României
Decedat	6 februarie 1993 (71 de ani)   München, Germania
Părinți	Ioan Negoițescu Lucreția Cotuțiu
Căsătorit cu	Octavia Noghia Aurelia Ionescu Ileana Vidrașcu
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Religie	Ateu
Ocupație	bibliotecar[*] filolog[*] poet istoric literar[*] critic literar[*]
Pseudonim	Nego, Damian Silvestru
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1937–1993
Mișcare/curent literar	Modernism, Sburătorul, Cercul Literar de la Sibiu, suprarealism
Specie literară	Autoficțiune, eseu, poem liric, memorii, poem în proză, satiră
Operă de debut	Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941)
Opere semnificative	Straja dragonilor (1994)
Note
Premii	Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale (1947)

* 1924: Jean François Lyotard (n. 10 august 1924, Versailles, Franța – d. 21 aprilie 1998, Paris, Franța) a fost un filozof și eseist francez, unul din teoreticienii postmodernismului.

Dupa obținerea licenței în filozofie (1950), a fost timp de zece ani profesor în învățământul secundar, apoi a predat filozofia la mai multe universități franceze și americane.

În anii '60 a desfășurat o intensă activitate militantă în jurul revistei "Socialisme ou Barbarie" (alături de Claude Lefort, Cornelius Castoriadis etc.)

Filozofia lui, influențată de Kant (L'enthousiasme, 1986), Marx, Freud (Derive à partir de Marx et Freud, 1973; Economie libidinale, 1974), Husserl (La phenomenologie, 1954), propune o critică a formelor istorice, estetice, tehnice, lingvistice ale modernității (Instructions payennes, 1977; Le differend, 1983).

Tratatul La condition postmoderne (Condiția postmodernă) (1979) anunță și în filosofie sfârșitul modernității, prin epuizarea strategiilor sale narative.

Termenul de postmodern va fi reevaluat, după polemica sa cu Jurgen Habermas și Richard Rorty, din anii '80 (Le Postmoderne expliqué aux enfants (Postmodernismul pe înțelesul copiilor), 1986), și în eseurile din ultima parte a vieții, în sensul unei rescrieri sau anamneze a modernității (L'inhumain, 1988; Moralités postmodernes, 1993).

Jean-François Lyotard
Jean-François Lyotard
Date personale
Născut	10 august 1924[1][2][3][4][5][6][7]  Versailles, Franța
Decedat	21 aprilie 1998 (73 de ani)[8][1][3][4][9][5][6][7]  Paris, Franța
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
Copii	Corinne Enaudeau[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	filozof filolog[*] scriitor lingvist epistemolog[*] sociolog[*] teoretician literar[*] profesor universitar[*] critic literar[*

• 1927: Barbu Cioculescu, poet, memorialist și publicist român (d. 2022). 

  Barbu Cioculescu
  Date personale
  Născut	10 august 1927[1]  Paris, Franța
  Decedat	19 martie 2022 (94 de ani)  București, România
  Naționalitate	român
  Cetățenie	România[2]
  Ocupație	poet, scriitor, eseist, critic literar, traducător
  Limbi vorbite	limba română[3]
  Studii	Universitatea din București
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	1947-2022
  Specie literară	poezie, nuvelistică, critică literară, memorialistică, roman, eseu
  Operă de debut	Cerc deschis, 1968
  Opere semnificative	Palatul de toamnă, 1976 Grădini în podul palmei, 2000.
  Influențe[ascunde] Tudor Arghezi, Radu Gyr, Mateiu Caragiale, Șerban Cioculescu.
  Modifică date / text

  Barbu Cioculescu (n. 10 august 1927, Paris, Franța – d. 19 martie 2022, București, România) a fost un poet, scriitor, eseist, critic literar și traducător român. Era fiul criticului literar Șerban Cioculescu și nepotul (de unchi) al muzicologului Radu Cioculescu.

  Opere literare[modificare | modificare sursă]

  • 1968, Cerc deschis, București;
  • 1970, Media luna, București;
  • 1974, Poemii, București;
  • 1976, Palatul de toamnă, București;
  • 1998, Navigând, navigând, București;
  • 2000, Grădini în podul palmei, București;
  • 2003, Lecturi de vară, lecturi de iarnă, București.
  • 2004, Mateiu I. Caragiale. Receptarea operei, Târgoviște;
  • 2005, De la Mateiu, citire..., Târgoviște.

  Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • Bram Stoker, Dracula, București, 1990^[4][5]
  • Anatole France, Cele șapte neveste ale lui Barbă Albastră, București, 1992
  • A. E. van Vogt, Silkie, București, 1993
  • Eugen Ionescu, Căutarea intermitentă, București, 1994
  • Jean Tardieu, La persoana întâi (Partea umbrei), București, 1994
  • Alain Finkielkraut, Umanitatea pierdută, pref. Cristian Preda, București, 1997
  • Charles Ferdinand Ramuz, Dacă soarele nu s-ar mai întoarce, București, 1998
  • Gottfried August Bürger, Aventurile baronului Münchhausen, pref. trad., București, 2003

  Premii literare[modificare | modificare sursă]

• 1947 - Premiul „Ion Minulescu”^[6] pentru volumul Steaua Păstorului (rămas manuscris din cauza cenzurii din epocă)
• 1995 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediția Opere de Mateiu I. Caragiale

• 1928: Gerino Gerini, pilot italian de Formula 1 (d. 2013)

* 1928: Alexandru Șuli (n. 1928,^[1] Lugoj, România – d. 2000,^[1] Sfântu Gheorghe, România) a fost un luptător român. El a concurat la lupte greco-romane bărbați la Jocurile Olimpice de vară din 1952

* 1929 - S-a născut actriţă română de teatru şi film,Tamara Buciucean.

Tamara Buciuceanu (alternativ Tamara Buciuceanu-Botez; n. 10 august 1929, Tighina) este una dintre cele mai apreciate actrițe române de teatru, film și televiziune din generația de aur. Între 1948-1951 frecventează Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iaşi, însă în anul IV de studii se transferă la Bucureşti, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică la clasa profesorului Ion Bălţăţeanu (asistentă Sorana Coroamă). Absolvă în 1952. Este una din reprezentantele generaţiei de aur a teatrului românesc. Este supranumită “Doamna comediei româneşti“, fiind una dintre figurile legendare ale teatrului de comedie.

• 1929: Vincent McEveety, regizor și producător american de film și televiziune (d. 2018)

* 1934: Aurel Romila (n. 10 august 1934) este un medic psihiatru român. A fost șeful Catedrei de Psihiatrie de la UMF „Carol Davila“ din București (1994–2004), unde, în prezent, este conducător de Doctorat.

În cariera sa didactică la UMF „Carol Davila“ din București și Universitatea Ecologică din București a predat o concepție psihopatologică modernă, sistematică, bazată pe o ideație clară și distinctă sub influența lui Descartes și Henri Ey.

În prezent predă la Facultatea de Psihologie a Universității Ecologice din București.

Din 1990, este președintele-fondator al Asociației Psihiatrilor Liberi din România (APLR).

De-a lungul activității a participat la numeroase întâlniri științifice naționale și internaționale și a comunicat peste 200 de lucrări.^[1]

În 1982 a fost printre intelectualii care au suportat represiunea împotriva meditației transcendentale.^[1]

În anii '80 a lucrat la Centrul Ambulatoriu de Psihiatrie al Policlinicii Universitare Titan.

Autor a peste 200 de lucrări științifice, este cunoscut mai ales pentru tratatele Psihiatria (2004), considerat de specialiștii în domeniu „cea mai importantă sinteză de psihiatrie făcută vreodată la noi în țară”.^[1], și Psihopatologia și psihologia clinica˘ (2018).

A fost primul specialist din țară care a stabilit legături cu Societatea Internațională de Psihopatologia Expresei și de Art-Terapie de la Paris (Spitalul „Sainte-Anne“).

A inițiat și a clădit Pavilionul de Resocializare (astăzi Pavilionul 9) de la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. dr. Al. Obregia”, unde a activat din 1962 până în 2004. Centrul de Resocializare din incinta Spitalului „Alexandru Obregia”, inaugurat în 1994 de prof. dr. Aurel Romila, a întâmpinat la început o foarte mare rezistență.^[1]. Acesta a înființat 14 ateliere cu diverse activități și meserii pentru bolnavii internați. Resocializarea este o concepție originală în psihiatria contemporană, care a fost probată timp de mai mulți ani prin activitate productivă și recompensarea bănească a bolnavilor psihici cu 30% din valoarea produsului. Pe lângă aspectul economic, resocializarea a influențat metodele psihoterapice prin meloterapie, expresie plastică, teatru etc.

În plan filosofic Aurel Romila are două contribuții: concepe ontologia Sinelui ca sex și spirit, iar criza actuala o vede ca pe o regresie psihopatică în sex, bani și putere.

* 1937: Emilian Coțaga (n. 10 august 1937, Alexandru cel Bun, jud. Soroca; d. 13 decembrie 1995, Chișinău) a fost un medic pediatru, specialist în problemele medicinei sociale, specialist de înaltă calificare în problemele medicinei sociale și managementului sanitar, medic pediatru de categorie superioară.

După școala generală și-a făcut studiile la Institutul de Medicină din Chișinău (1955-1960).

Activitatea profesională a început-o în calitate de medic-șef al spitalului sătesc din satul Gura Bîcului, raionul Anenii Noi.

După doi ani de activitate a plecat la Leningrad (azi Sankt Petersburg), la studii de doctorat în cadrul Institutului de Pediatrie (1962-1963). După finisarea studiilor revine la Chișinău și este numit medic-șef al Spitalului Clinic Republican pentru copii.

A contribuit la proiectarea și construcția Institutului de Cercetări Științifice în domeniul Ocrotirii Sănătății Mamei și Copilului. Concomitent cu activitatea de manager a desfășurat și activitatea de profesor și cercetare științifică. A publicat 42 lucrări științifice, a participat activ la pregătirea tinerilor specialiști, inclusiv la perfecționarea postuniversitară.

A fost membru al Societății Medicilor Pediatri din Moldova. Pentru muncă asiduă în domeniul ocrotirii mamei și copilului, Primăria Chișinău, în anul 1996 a atribuit numele E. Coțaga Spitalului Republican pentru copii, unde a lucrat 32 de ani.

Emilian Coțaga
Date personale
Născut	10 august 1937  Alexandru cel Bun, Volovița, Moldova
Decedat	13 decembrie 1995 (58 de ani)  Chișinău, Moldova
Cetățenie	Moldova
Ocupație	medic
Activitate
Alma mater	Universitatea de Stat de Pediatrie din Sankt-Petersburg[

• 1937: Dan Laurențiu (Laurențiu Ciobanu), poet și eseist român (d. 1998). Laurențiu Ciobanu, mai cunoscut sub pseudonimul Dan Laurențiu, (n. 10 august 1937, Podu Iloaiei, jud. Iași – d. 21 decembrie 1998, București) a fost un poet, critic literar și eseist român.

  Biografie[modificare | modificare sursă]

  A urmat studii la Liceul „Național” din Iași și apoi la Facultatea de Filosofie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. După absolvirea facultății a lucrat ca profesor la o școală profesională din Iași (1963-1966), apoi ca redactor la revistele literare Cronica (1966-1968) și Luceafărul (1969-1993) și la Editura Cartea Românească (1993-1998).^[1]

  A fost chinuit încă din tinerețe de boli grele și de o dramă familială, iar aceste suferințe s-au reflectat mai târziu asupra liricii sale.^[2] A debutat ca poet în anul 1959 în revista Iașul literar (1959), iar primul volum de versuri, Poziția aștrilor, i-a apărut în 1967. A publicat ulterior mai multe volume de versuri, printre care Călătoria de seară (1969), Imnuri către amurg (1970), Poeme de dragoste (1975), Zodia leului (1978), Privirea lui Orfeu (1984), Ave Eva (1986), Psyche (1989), Călătoria mea ca martir și erou al timpului (1991), Femeie dormind (1993) și Mountolive (1994).^[1] A obținut Premiul de critică al Asociației Scriitorilor din București (1976) pentru vol. Eseuri asupra stării de grație și trei premii pentru poezie al Uniunii Scriitorilor (1978; 1994; 1995).^[1]

  Criticul Gabriel Dimisianu îl descria ca o persoană orgolioasă și idolatră, care-i percepea pe toți ceilalți ca pe „o masă indistinctă de admiratori ai harului său literar”.^[2] Lirica lui Dan Laurențiu era neoromantică, potrivit aceluiași critic, detașându-se de cotidian pe care îl percepea ca pe un spațiu al înjosirii și ajungând să se plângă că fusese părăsit de Dumnezeu, deși îi fusese „robul cel mai fidel” de la „porțile aurite”.^[2] În opinia criticului Alexandru Cistelecan, poezia lui Dan Laurențiu este „elegiacă, de atmosferă, într-un limbaj de simboluri, în care temele fundamentale ale morții și ale timpului sunt tratate cu o gravitate care exclude dintru început derizoriul și parodia – tinzând spre maxima esențializare”.^[1]

  Poeta și traducătoarea Nora Iuga îl considera „ultimul poet orfic”, opinie pe care i-o împărtășea și Nina Cassian, și afirma că Dan Laurențiu avea o inspirație continuă și un amestec de ludic și tragic.^[3]

  Opera[modificare | modificare sursă]

  • Poziția aștrilor, versuri, București, 1967;
  • Călătoria de seară, București, 1969;
  • Imnuri către amurg, București, 1970;
  • Poeme de dragoste, București, 1975;
  • Eseuri asupra stării de grație, București, 1976;
  • Zodia leului, București, 1978;
  • Poziția aștrilor, cu o postfață de D. Cristea, București, 1980;
  • Privirea lui Orfeu, poeme, București, 1984;
  • Ave Eva, București, 1986;
  • Psyche, poeme, București, 1989;
  • Călătoria mea ca martir și erou al timpului, poeme, București, 1991;
  • 101 poezii, antologie, București, 1993;
  • Femeie dormind, poeme, București, 1993;
  • Mountolive, București, 1994;
  • Privirea lui Orfeu. Jurnal metafizic, București, 1995;
  • Poziția aștrilor, versuri, București, 1996;
  • Călătoria mea ca erou și martir al timpului, antologie, postfață și notă biobliografică de Irina Mavrodin, București, 1999.

* 1940. Ion Iliescu (n 10 august 1940) este un politician român, care a fost deputat în legislatura 1990-1992 (până la 27 septembrie 1990) și senator în legislatura 2000-2004. În ambele alegeri a candidat în circumscripția electorală nr. 22 din Hunedoara (din partea FSN și PDSR). Ca deputat a fost membru în Comisia pentru muncă, sănătate, protecție socială și statutul femeii în societate, iar în cadrul mandatului de senator a fost secretar al Comisiei pentru sănătate publică și membru al Comisiei parlamentare a revoluționarilor din Decembrie 1989.

De profesie Iliescu este medic chirurg. În perioada 1993-1996 a fost director al Spitalului Județean din Deva.

Ion Iliescu
Date personale
Născut	10 august 1940 (79 de ani) Comuna Albeni, Gorj
Naționalitate	română
Ocupație	politician
Deputat
În funcție 18 iunie 1990 – 27 septembrie 1990
Precedat de	—
Succedat de	Marin Stan
Senator
În funcție 2000 – 2004
Partid politic	FSN PDSR PSD
Profesie	medic chirurg

* 1940: Laurențiu Panaitopol (n. 10 august 1940, Balcic, județul interbelic Caliacra - d. 18 noiembrie 2008) a fost un matematician, pedagog și profesor universitar român.

Tatăl său era ofițer, iar mama sa profesoară de latină și elină (greaca veche).

Ulterior, familia Panaitopol s-a mutat la Giurgiu, unde viitorul matematician a urmat școala primară, gimnaziul și liceul. În timpul liceului, tânărul Laurențiu Panaitopol a adus contribuții valoroase la Gazeta Matematică și Fizică, în calitate de colaborator. A fost câștigătorul necontestat al olimpiadelor școlare de matematică, un adevărat lider al generației sale.

În 1957, Laurențiu Panaitopol a devenit student al Facultății de Matematică și Fizică a Universității din București, unde s-a remarcat prin pasiunea pentru științele exacte. Dar, în 1957, regimul comunist era intolerant. Sub acuzații absurde de genul „are o atitudine dușmănoasă”, „are o atitudine ostilă științelor sociale”, a fost exmatriculat din facultate la începutul anului II și trimis să lucreze în uzină la „Timpuri noi” ca frezor de roți dințate.

După doi ani, autoritățile au mai relaxat lupta de clasă. Ambiția și dragostea nemărginită pentru matematică l-au adus pe Laurențiu Panaitopol din nou la universitate.

A obținut licența în 1964 cu o lucrare de diplomă în domeniul analizei matematice. Din cauza „dosarului de cadre”, nu a putut rămâne în învățământul superior și a fost nevoit să se mulțumească cu un post de profesor în satul Remuș din actualul județ Giurgiu. Ulterior, s-a mutat la Giurgiu unde a predat la Liceul Economic și apoi la liceul Teoretic „Ion Maiorescu”.

În 1970, a devenit asistent la Facultatea de Pedagogie-Psihologie și apoi la cea de Matematică. În 1979, a susținut teza de doctorat cu titlul „Contribuții la studiul funcțiilor aritmetice. Verificarea pe calculator a unor ipoteze”.

Profesorul Laurențiu Panaitopol s-a stins din viață la 18 noiembrie 2008, după o lungă și grea suferință.

În amintirea lui anual se organizează Concursul Laurentiu Panaitopol al Filialei București a Societății de Științe Matematice din România și Institutului de Matematică al Academiei Române.

În același timp cu preocupările științifice specifice unui cadru didactic universitar, profesorul Laurențiu Panaitopol a avut o slăbiciune deosebită pentru matematica elementară din liceu și gimnaziu. S-a ocupat cu multă pasiune de pregătirea loturilor olimpice, a compus o mulțime de probleme, adevărate bijuterii matematice, pe care le-a propus la diferite etape ale olimpiadelor de matematică.

Timp de 40 de ani a fost unul dintre cei mai fervenți susținători ai Gazetei Matematice.^{[judecată de valoare]}

Ca profesor de metodică în cadrul Facultății de Matematică, a format generații și generații de profesori.

Laurențiu Panaitopol
Date personale
Născut	10 august 1940
Decedat	18 noiembrie 2008 (68 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	matematician

• 1940: Radu Maltopol, muzician și jurnalist din România. 

  Radu Maltopol
  Date personale
  Născut	10 august 1940 (82 de ani)  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	muzician de jazz[*] disc jockey compozitor jurnalist
  Limbi vorbite	limba română limba germană
  Activitate
  Instrument(e)	pian
  Modifică date / text

  Radu Tudor (sau Teodor) Maltopol (n. 10 august 1940, București, România) este un muzician și jurnalist român.

  Pianist de jazz, a rămas în Olanda în 1969 în timpul unui turneu organizat de ARIA. A lucrat sub pseudonimul Radu Teodor^[1] la redacția muzicală a postului Radio Europa Liberă, secția în limba română, fiind responsabilul emisiunii Metronom^[2] după moartea lui Cornel Chiriac. El a fost menționat de către scriitorul ucrainean Iurii Andruhovici în romanul său "Secret".

• 1942: Nicolae Prelipceanu, poet și jurnalist român. 

  Nicolae Prelipceanu
  Date personale
  Născut	10 august 1942 (80 de ani)[1]  Suceava, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	poet publicist[*]
  Limbi vorbite	limba română
  Activitate
  Studii	Universitatea Babeș-Bolyai
  Modifică date / text

  Nicolae Prelipceanu (n. 10 august 1942, Suceava) este un poet și publicist român contemporan.

  Biografie[modificare | modificare sursă]

  A urmat liceul la Curtea de Argeș și a absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. A lucrat ca redactor la revista „Tribuna” din Cluj și la ziarul „România liberă”, unde a coordonat pagina culturală. A fost consilier de stat în guvernul Victor Ciorbea. În prezent este redactor-șef la revista „Viața Românească”. Este membru în structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor și membru în consiliul consultativ al revistei „Steaua” din Cluj.

  Volume publicate[modificare | modificare sursă]

  Poeme[modificare | modificare sursă]

  A debutat în anul 1966 cu volumul Turnul înclinat.

  Dintre numeroasele volume de versuri, s-a bucurat de o foarte călduroasă primire critică selecția Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu, Editura Eminescu, 1999, în care sunt adunate versuri din plachetele:

  • De neatins de neatins, 1978
  • Jurnal de noapte, 1980
  • Fericit prin corespondență, 1982
  • Binemuritorul, 1996

  Proză[modificare | modificare sursă]

  • Zece minute de nemurire (1983)
  • Scara interioară (1987)
  • Un teatru de altă natură, Editura Cartea Românească, București, 2006^[2]

  Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

  Nicolae Prelipceanu a fost distins cu Premiul Asoc. Scriitorilor din Cluj pentru vol. 13 iluzii (1971); Premiul pentru publicistică al Uniunii Scriitorilor (vol. Dialoguri fără Platon, 1976); Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor (vol. De neatins, de neatins, 1976 și Fericit prin corespondență, 1983); Premiul Asoc. Scriitorilor din Cluj pentru vol. de proză Tunelul norvegian (1980); Premiul Uniunii Scriitorilor pentru vol. Binemuritorul (1996).^[3]

  În 2004 s-a aflat printre nominalizații Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, pe care juriul prezidat de Nicolae Manolescu l-a atribuit timișoreanului Șerban Foarță. În 2013 i se decernează Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” - Opera Omnia ^[4].

* 1946: Jean Renaud Gabriel Camus (n. 10 august 1946) este un scriitor și naționalist francez^[2][3] cunoscut pentru teoria marii înlocuiri, o teoria conspirativă conform căreia elitele globale complotează împotriva popoarelor albe din Europa și doresc înlocuirea acestora cu popoare noneuropene.^[2]

Convingerile lui Camus cu privire la „marea înlocuire” au fost traduse pe site-urile de extremă-dreapta și adoptate de către diverse grupuri pentru a-și consolida teoria genocidului alb.

Renaud Camus s-a născut pe 10 august 1946 în Chamalières, Auvergne, într-un mediu rural conservator din centrul Franței.^[5][6] Născut într-o familie burgheză,^[7] fiul lui Léon Camus, un antrepenor, și al Catherinei Gourdiat, o avocată.^[8] Parinții săi l-au dezmoștenit în momentul în care au aflat că este homosexual. La vârsta de 21 de ani, participă la marșurile pro-LGBT din cadrul protestelor din mai 1968 din Paris.^[9]

Camus și-a luat bacalaureatul în filosofie în Clermont-Ferrand, Auvergne, în 1963. A studiat dreptul la colegiul St. Claire's Oxford (1965-1966), a obținut o licență în literatură la Universitatea Sorbona din Paris și a urmat un master în filosofie la Institut d'études politiques de Paris în 1970.^[5][10] A predat literatură franceză la Colegiul Hendrix în Conway, Arkansas între 1971-72 și apoi a fost redactor în științe politice pentru editurile Grolier între 1972-1976. De asemenea, a fost consilier în literatură la editura franceză Éditions Denoël din 1970 până în 1976.

După ce s-a stabilit în Paris în 1978, Camus a început să frecventeze cercurile unor artiști și scriitori precum Roland Barthes, Andy Warhol sau Gilbert & George.^[7] Cunoscut exclusiv ca poet și romancier până la finalul anilor '90, Camus a câștigat Premiul Fénéon în 1977 pentru romanul său Échange^[11] și Premiul Amic în 1996, decernat de Academia Franceză pentru elegiile și romanele precedente.^[12][13] Datorită acestei perioade din viața sa, revista americană The Nation l-a numit în 2019 o „personalitate gay” care „a devenit un ideolog al supremației albe”.^[13] Totuși, Camus a respins ideea de „scriitor homosexual” în 1982.^[14]

Descris de către mass-media engleză drept un „aspru scriitor gay”,^[7][13] Camus a publicat în 1979 Tricks, o „cronică” formată din diverse descrieri ale unor întâlniri pe care le-a avut autorul cu alți homosexuali în Franța și în alte zone; prefața lucrării este redactată de filosoful Roland Barthes.^[6] Aceasta rămâne cea mai tradusă lucrare a sa.^[6] Tricks și Buena Vista Park, publicată în 1980, au fost considerate influente în comunitatea LGBT la momentul publicării lor.^[15][16][13] De asemenea, Camus a lucrat în calitate de jurnalist pentru revista franceză gay Gai Pied.^[7][16]

Camus a fost embru al Partidului Socialist în perioada anilor '70 și '80, și a votat pentru François Mitterrand în 1981, câștigător al alegerilor prezidențiale din Franța.^[17] Trezeci și unu de ani mai târziu, în timp campaniei prezidențiale din 2012, acesta a respins partidul declarând următoarele: „Partidul Socialist a publicat un program politic intitulat Pour changer de civilisation. Noi suntem printre cei care refuzăm schimbarea civilizației”.^[18]

În 1992, la vârsta de 46 de ani, folosind banii câștigați din vânzarea apartamentului său din Paris, Camus a cumpărat și restaurat un castel de secol XIV din Plieux, un sat din Occitania. Câțiva ani mai târziu, a avut epifania care a condus la conceptul de „mare înlocuire”. Deoarece a primit fonduri guvernamentale pentru restaurarea castelului - inclusiv pentru reconstruirea unui turn de 10 etaje îndepărtat în secolul XVII - Camus este nevoit să-l deschidă publicului în fiecare an.

Romane

• Passage. Flammarion (1975) ISBN 978-2080607829
• Échange. Flammarion (1976) ISBN 978-2080608925
• Roman roi. P.O.L. (1983) ISBN 978-2867440052
• Roman furieux (Roman roi II). P.O.L. (1987) ISBN 978-2867440762
• Voyageur en automne. P.O.L. (1992) ISBN 978-2867443022
• Le Chasseur de lumières. P.O.L. (1993) ISBN 978-2867443725
• L'épuisant désir de ces choses. P.O.L. (1995) ISBN 978-2867444494
• L'Inauguration de la salle des Vents. Fayard (2003) ISBN 978-2213616643
• Loin. P.O.L. (2009) ISBN 978-2846823524

Cronici

• Journal d'un voyage en France. Hachette (1981) ISBN 978-2010067815
• Tricks. P.O.L. (1979) ISBN 978-2818001387
• transl. Tricks: 25 encounters. Serpent's Tail (1995) ISBN 978-1852424145
• Buena Vista Park. Hachette (1980) ISBN 978-2010073052
• Incomparable, with Farid Tali. P.O.L. (1999) ISBN 978-2867447044
• Retour à Canossa. Journal 1999. Fayard (2002) ISBN 978-2213614342

Scrieri politice

• Du sens. P.O.L. (2002) ISBN 978-2867448812
• Le communisme du XXIe siècle. Xenia (2007) ISBN 978-2888920342
• La Grande Déculturation. Fayard (2008) ISBN 979-1091681384
• De l'In-nocence. Abécédaire. David Reinharc (2010) ISBN 978-2-35869-015-7
• Décivilisation. Fayard (2011) ISBN 2-2136-6638-5
• Le Grand Remplacement. David Reinharc (2011) ISBN 978-2-35869-031-7
• L'Homme remplaçable. Self-published (2012) ISBN 979-10-91681-00-1
• Le Changement de peuple. Self-published (2013) ISBN 979-10-91681-06-3
• Les Inhéritiers. Self-published (2013) ISBN 979-10-91681-04-9
• You Will Not Replace Us! Self-published (2018) ISBN 979-1091681575
• Lettre aux Européens : entée de cent une propositions (with Karim Ouchikh). Self-published (2019)

Renaud Camus
Date personale
Nume la naștere	Jean Renaud Gabriel Camus
Născut	10 august 1946 Chamalières, Franța
Naționalitate	Francez
Cetățenie	Franța
Ocupație	scriitor activist politic[*] teoretician al conspirației[*]
Pseudonim	Denis Duparc, Tony Duparc, Denis Duvert, Antoine du Parc, Denise Camus, J.-R.-G. du Parc
Partid politic	Partidul Socialist, Souveraineté, identité et libertés[*], Parti de l'in-nocence[*]
Limbi	limba franceză[1]
Studii	St Clare's, Oxford Universitatea Sorbona Institut d'études politiques de Paris
Activitatea literară
Opere semnificative	Tricks (1979) Marea Înlocuire (2011)
Note
Premii	Premiul Fénéon Premiul Amic

* 1947 - S-a născut Mechtild Rothe, politician german și MdEP

*1947 - S-a născut Ian Anderson, muzician britanic (Jethro Tull)

Ian Scott Anderson, (n. 10 august 1947) este un cântăreț, textier și multi-instrumentalist britanic, cel mai cunoscut pentru activitatea cu trupa rock britanică Jethro Tull al cărei lider era și este în continuare.

* 1951: Juan Manuel Santos Calderón (n. 10 august 1951) este un politician columbian, care este cel de-al 32-lea și actualul președinte al Columbiei, fiind în funcție din 7 august 2010, după ce l-a învins pe Antanas Mockus în al doilea tur al alegerilor, acumulând 69%. Anterior Juan Manuel Santos Calderón a fost Ministru al Apărării Naționale. El a venit la putere în timpul unei crize a relațiilor dintre Columbia și Venezuela pe care a rezolvat-o rapid. În 2016 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile sale de a pune capăt războiului civil de peste 50 de ani din țară.

Juan Manuel Santos
Date personale
Născut	10 august 1951 (68 de ani)[1][2]  Bogotá, Columbia
Părinți	Enrique Santos Castillo[*]
Frați și surori	Enrique Santos Calderón[*] Luis Fernando Santos[*]
Căsătorit cu	Silvia Amaya Londoño (divorțați) María Clemencia Rodríguez Múnera (1987—prezent)
Copii	Martín Santos Rodríguez María Antonia Santos Rodríguez Esteban Santos Rodríguez
Naționalitate	Columbia
Cetățenie	Columbia
Etnie	colombianos[*]
Religie	Romano-catolic
Ocupație	politician jurnalist economist avocat
Președinte al Columbiei
Deținător actual
Funcție asumată 7 august 2010
Precedat de	Álvaro Uribe Vélez
Ministru al Apărării Naționale al Columbiei
În funcție 19 iulie 2006 – 18 mai 2009
Președinte	Álvaro Uribe Vélez
Precedat de	Camilo Ospina Bernal
Succedat de	Freddy Padilla de León (interimar)
Ministru al Finanțelor al Columbiei
În funcție 18 iulie 2000 – 7 august 2002
Președinte	Andrés Pastrana Arango
Precedat de	Juan Camilo Restrepo Salazar
Succedat de	Roberto Junguito Bonnet
Ministru al Afacerilor Externe al Columbiei
În funcție 18 noiembrie 1991 – 7 august 1994
Președinte	César Gaviria Trujillo
Succedat de	Daniel Mazuera Gómez
Premii	Premiul Nobel pentru Pace (2016) Fulbright Scholarship[*] Ordinul Isabelei Catolica cu Colan[*] Ordinul Prințul Henric în grad de mare colan[*] Kew International Medal[*] (2017) Grand Collar of the Order of Liberty[*]
Partid politic	Partidul Social al Unitǎții Naționale
Rezidență	Casa de Nariño (oficial)
Alma mater	Universitatea din Kansas London School of Economics Harvard Kennedy School
Profesie	Economist

• 1952: Jerzy Pilch, scriitor polonez

* 1954: Sanda-Maria Ardeleanu (n. 10 august 1954) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Democrat Liberal.

În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar al Partidului Național Liberal.

Sanda-Maria Ardeleanu
Date personale
Născută	10 august 1954 (65 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politiciană
deputat
Deținător actual
Funcție asumată 2008
Circumscripția	35 Suceava, colegiul uninominal nr.1
Partid politic	Partidul Național Liberal

* 1957: Ion Olteanu, cunoscut ca Nuțu Olteanu, este un chitarist român, fondator al celebrului grup rock Iris, în anul 1976, alături de Emil „Brando“ Lechințeanu și Nelu Dumitrescu. Iris a debutat oficial în februarie 1977, la „Clubul de la ora 7“ din București, în formulă de trio, cu Nuțu Olteanu la chitară și voce. Practic el este și primul vocalist al grupului Iris, timp de aproximativ un an, din 1978, formației alăturându-se soliști vocali precum Nelu Jecan sau Lucian Chivu, iar mai apoi, din 1980, Cristi Minculescu.

În perioada 1980-1981, ia o pauză cu Iris și pleacă la grupul Roșu și Negru, condus de Liviu Tudan. Lui Nuțu i se alătură la Roșu și Negru și bateristul Nelu Dumitrescu. Ambii revin la Iris spre sfârșitul lui 1981. Nuțu Olteanu înregistrează cu Iris mai multe piese în studiorile TVR și Radio România, dar și celebrul album de debut al formației, lansat la Electrecord în 1984. Pe acest disc, Nuțu formează un redutabil cuplu chitaristic alături de Florin Ochescu.

La începutul lui 1986, părăsește Iris-ul împreună cu basistul Marty Popescu și cu solistul Dan Bittman și toți trei reformează Holograf. La Holograf Nuțu îl înlocuiește pe Mihai Pocorschi, retras din cauza hepatitei. Cu Holograf, Nuțu Olteanu înregistrează trei materiale discografice, printre cele mai bine vândute în anii `80 de un grup rock autohton: LP-urile „Holograf 2” (1987), „Holograf III” (1988) și EP-ul „Holograf IV” (1989).

La începutul anilor `90 emigrează în Suedia și fondează Ioan Olteanu Band, cu care revine în România pentru a concerta la festivalul Rock '92 (septembrie 1992).Apare alături de grupul LedBoots (Suedia). Pe 17 octombrie 1997 este prezent la Sala Polivalentă, la concertul aniversar Iris - 20 de ani, pe scenă fiind refăcută prima formulă Iris, alături de Emil Lechințeanu și Nelu Dumitrescu.

În 2003, colaborează cu fosta sa trupă Holograf, la albumul „Pur și simplu”, iar în perioada 2003-2004 însoțește turneul național al trupei Holograf, de promovare a acestui material discografic. Continuă colaborarea cu Holograf, revenind în țară și participând în 31 martie 2009 la concertul „Primăvara începe cu tine”, cu ocazia căruia Holograf lansează un „best of”. În toamnă, concertează cu Holograf pe scena festivalului „Cerbul de Aur” de la Brașov. De asemenea, se alătură grupurilor suedeze Bejerstrand și Sabbtail. După o perioadă în care a cântat împreună cu Cristi Minculescu într-un super grup (2013-2015), în anul 2017 revine în Iris (după plecarea lui Cristi Minculescu, Valter Popa și Doru Borobeică) și participă la realizarea albumului Lumea toată e un circ, apărut în octombrie 2018.

Ion Olteanu s-a născut pe 10 august 1957, în București. Mai cunoscut sub diminutivul de „Nuțu” Olteanu, el s-a apucat de cântat la chitară de la o vârstă fragedă.

În primăvara anului 1976, împreună cu fostul său coleg de bancă de la Școala Generală 189 din cartierul Berceni^[1], Emil Brando Lechințeanu (bas), și cu Ion „Nelu” Dumitrescu (tobe), Nuțu Olteanu începe să repete, în fiecare după-amiază între orele 15:00 și 22:00, la fabrica de mezeluri Popești-Leordeni. Are loc debutul pe scenă, la Casa de Cultură din București, în „Clubul de la ora 7” al lui Aurel Gherghel.^[2]

În 1977, Nuțu Olteanu, Emil Lechințeanu și Nelu Dumitrescu dau trupei numele IRIS. Tot în acest an are loc prima apariție pe o scenă mare, la Sala Polivalentă din București, într-un concert în care numele „grele” erau Roșu și Negru, F.F.N. și Sfinx.^[2]

În 1978 se înregistrează prima apariție discografică a trupei, pe compilația Formații de muzică pop 3, cu piesa lui Emil Lechințeanu - „Corabia cu pânze”, avându-l ca vocalist pe Nelu Jecan. Emil Lechințeanu părăsește formația, iar trupa trece apoi prin numeroase schimbări de componență, lucru obișnuit în acea perioadă.^[2] Printre numele notabile care se perindă prin trupă s-au aflat Sorin Chifiriuc și Cristi Minculescu.

În 1980, Nuțu Olteanu părăsește trupa și se alătură formației Roșu și Negru, trupa lui Liviu Tudan fiind una dintre cele mai de succes formații în acel moment^[3]. Nuțu este înlocuit la IRIS pentru o scurtă perioadă de timp de Clement Iordănescu, apoi de Adrian „Adi” Ilie, venit de la trupa Domino. Pe blogul său, Adi Ilie consideră plecarea lui Nuțu Olteanu de la IRIS drept „o trădare”^[4]. Mai mult, deoarece după o lună și Nelu Dumitrescu pleacă la Roșu și Negru, Adrian Ilie susține că cel care l-a chemat acolo este chiar Nuțu Olteanu: „Dupa o lună, a plecat și Nelu la Roșu și Negru, ispitit de Ion Olteanu”.

În 1982, după un concert susținut de Balul Bobocilor la Arhitectură, Nelu și Nuțu revin la IRIS, împreună cu Mihai „Marti” Popescu (Domino). Adrian Ilie susține pe blogul său: „Atunci, într-o pauză, au venit la mine Ion Olteanu, Marti Popescu (Dumnezeu să-l ierte) și Nelu Dumitrescu. Încercau să mă convingă să îi pot coopta în trupa IRIS. Era ceva penibil și simțeam că parcă nu aveam dreptul să nu-i primesc pe Olteanu și Dumitrescu. Ei făcuseră trupa.”^[4]

Începe colaborarea cu Cenaclul Flacăra condus de Adrian Păunescu, dar formula Cristi Minculescu – Adi Ilie – Marti Popescu – Nuțu Olteanu - Nelu Dumitrescu, considerată formula de aur IRIS, nu avea să dureze prea mult, primii doi plecând pentru a forma Voltaj (împreună cu Dan Cimpoeru, Nikki Dinescu și Rad Horațiu).^[3]

Pe lângă Nelu Dumitrescu și Marti Popescu, Nuțu Olteanu devine coleg de trupă cu chitaristul Dan Bădulescu și cu vocalista Sanda Lăcătușu, aduși să-i înlocuiască pe Adi Ilie și Cristi Minculescu. Nici această formulă nu rezistă mult, pentru că Minculescu va reveni la IRIS împreună cu chitaristul Florin Ochescu. În această formulă, Cristi Minculescu - Nuțu Olteanu - Florin Ochescu - Marti Popescu - Nelu Dumitrescu, IRIS lansează în 1984 primul lor LP, intitulat „Iris”, la casa de discuri Electrecord.

În perioada următoare se produce plecarea lui Ochescu și din nou a lui Cristi Minculescu, atras de Cenaclul Fla­că­ra și de trupa Totuși. După câteva luni de pauză, Nuțu, Nelu și Marti îl con­ving pe Adrian Ilie să revină la IRIS. Mai era nevoie și de un solist vocal: acesta va fi Dan Bittman, pe atunci student.^[5] În articolul „Iris Aeterna trădare”, Adrian Ilie susține că el este cel care l-a adus pe Dan Bittman la IRIS.^[6] Inițial, Iris inregistreaza 3 melodii alaturi de Dan Bittman, iar O viata de om incepe sa fie difuzata sub numele Iris, inregistrarea fiind sub numele Incognito.

Urmează dese schimbări de componență ale trupei, Nuțu Olteanu și Nelu Dumitrescu rămânând singurele prezențe constante. Marti Popescu părăsește IRIS pentru Holograf, fiind înlocuit de Doru Borobeică. Apoi Adrian Ilie, care își depusese actele pentru emigrare în S.U.A., este înlocuit cu Bogdan Stănescu, care nu stă nici el prea mult, în locul lui sosind Mihai Alexandru. Imediat după aceea Bittman pleacă la Holograf, iar Cristi Minculescu revine ca solist vocal.

În 1986, Nuțu Olteanu decide să părăsească definitiv IRIS, înlocuindu-l la Holograf pe Mihai Pocorschi, care se îmbolnăvise de hepatită. Aici, alături de Dan Bittman (voce), Tino Furtună (claviaturi), Marti Popescu (bas) și Edi Petroșel (tobe), Nuțu înregistrează albumul „Holograf 2”, care va apărea la Electrecord în 1987. Curând după aceea, Marti Popescu este înlocuit de Iulian „Mugurel” Vrabete și formula trupei va rămâne neschimbată pentru următorii câțiva ani.

În 1988, formația lansează albumul „Holograf III”, care se vinde în peste 200.000 de copii, devenind probabil cel mai mare succes al anilor '80 din țară.^[7] Holograf a reușit să concerteze de câteva ori și în străinatate, însă doar în state socialiste (Bulgaria, URSS, Germania Democrată, Polonia, Coreea de Nord) și doar cu ocazii oficiale. Formația întreprinde turnee în țară și cântă verile la Costinești. Continuă și lucrul în studio, iar maxi-single-ul „Holograf 4” apare în toamna anului 1989, cu același Nuțu Olteanu la chitară.

La începutul anului 1990, Holograf întreprinde primele deplasări în Vest. Formația participă la festivalul „Printemps de Bourges” din Franța și imprimă în Anglia albumul „World Full of Lies”. Este momentul în care Nuțu Olteanu părăsește Holograf și se stabilește în Suedia, fiind înlocuit cu Florin Ochescu.

După perioada de acomodare în noua sa țară, Nuțu își formează propria trupă, Ion Olteanu Band, cu care va reveni în România pentru un recital în cadrul festivalului „Rock '92”. Din trupa sa mai faceau parte Petus Kukulski (pian, voce), Kjell Allinger (orgă), Ken Sundberg (bas, voce) și Christer Karlsson (tobe).

În anii '90, Nuțu Olteanu cântă cu trupa suedeză LedBoots, alături de Christopher Shooroi (chitară, voce), Ken Sundberg (bas, voce), Anders Diephuis (tobe), și vine apoi din nou în România, de data aceasta pentru concertul aniversar „IRIS - 20 de ani”, desfășurat în 1997 la Sala Polivalentă din București. Nuțu a cântat la chitară și cu vocea pe piesa „Lumina zilei”, alături de Sorin Chifiriuc.

În 2003, Holograf lansează albumul „Pur și simplu”, unul din cele mai bine vândute albume românești, iar Nuțu Olteanu este invitat să participe la turneul național de promovare a acestuia. Chitara lui Nuțu se poate auzi și pe CD, pe a cincea piesă, „Înger de-aș fi”.^[8][9]

Pe 31 martie 2009, Nuțu Olteanu e invitat de Holograf să participe la concertul de lansare a ultimului lor album, „Primăvara începe cu tine”.

Actualmente, Ion Olteanu este membru a două trupe suedeze: Bejerstrand și Sabbtail. Bejerstrand, înființată de veteranul Ulf Bejerstrand la Kalmar, în 1977, este o trupă de rock clasic, iar componența din 2009 este următoarea: Ulf Bejerstrand (voce), Ion Olteanu (chitară, voce), Mattias Mueller (chitară, voce), Björne Brzokoupil (bas, voce) și Pelle Berglund (tobe).^[10] Sabbtail, trupă de Melodic Heavy / doom metal formată în 1996 de Jan Bingegård și Jan Lund, este o trupă prin care s-au perindat și câteva nume notabile ale scenei rock suedeze: Fredrik Åkesson, chitarist între 2005−2007 la Arch Enemy, Mats Levén, fost clăpar la Yngwie J. Malmsteen, Abstrakt Algebra și Therion, sau Niclas Granath, fost membru al trupei Destiny. Componența actuală a Sabbtail este: Kent Ploog (voce), Ion Olteanu (chitară, voce), Jan Bingegård (chitară), Jan Lund (bas) și Fredrik Frykman (tobe). În acest moment Sabbtail se pregătește să scoată pe piață discul „Noi nYr”, pentru care trupa a terminat înregistrările la studioul Boo-studios^[11]. Albumul este produs de Robert Wellerfors și ilustrat de graficianul Mattias Norén.

În anul 2013 Nuțu Olteanu formează împreună Cristi Minculescu, fostul său coleg de la Iris, proiectul Cristi Minculescu & Nuțu Olteanu Super Grup. Din proiect mai fac parte Ken Sundberg (bas) și Anders Diephuis (tobe). În această formulă au loc concerte și apariții TV și sunt înregistrate trei piese: „Vom veni (Ne-am întors)”, „Nopți de vis” și „Strada ta (de vară)”. Cei doi muzicieni renunță la proiect în 2015, când Minculescu revine la Iris.

La sfârșitul lunii august 2017, după scindarea grupului Iris, Nuțu Olteanu se alătură Iris-ului condus de cofondatorul Nelu Dumitrescu, participând la înregistrările de studio și la concertele importante.^[12] În calitate de membru Iris, participă la concertul aniversar Iris 40 de ani (Berăria H, București, 27 octombrie 2017) și la concertul de lansare al albumului Lumea toată e un circ (Hard Rock Cafe, București, 23 octombrie 2018).^[13] Își aduce aportul pe albumul Lumea toată e un circ ca instrumentist și compozitor.

Ion Olteanu a fost acuzat de fostul chitarist Adrian Ilie că este „fiu de colonel de Securitate”^[14]. Pe forumul oficial Holograf Nuțu Olteanu răspunde: „Eu nu am ascuns niciodată că tatăl meu a fost ofițer de Securitate. Este o meserie și nu există țară care să nu o aibă, cu nume diferite desigur. Ilie Adrian habar nu are cine a fost tatăl meu, așa cum eu habar nu am cine a fost tatăl lui. Tatăl meu a fost cel mai corect om pe care l-am cunoscut și nu cred că a făcut rău la nimeni vreodată.”^[15]

Ion Olteanu este actualmente stabilit în Suedia, unde a emigrat în 1990, la vârsta de 33 de ani. Este căsătorit cu Patricia și are trei fete: Laura - nascuta in 1996, Alexandra - nascuta in 1997 și Frida - nascuta pe 5 august 2008.

Ion (Nuțu) Olteanu
Nuțu Olteanu cântând cu Holograf în 1990. Secvență din videoclipul „Te voi iubi”.
Date personale
Nume la naștere	Ion Olteanu
Născut	10 august 1957 (62 de ani)
Ocupație	chitarist · muzician · compozitor
Activitate
Origine	București, România
Gen muzical	hard rock · heavy metal · pop rock
Instrument(e)	chitară, voce
Ani de activitate	1976-prezent
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Iris · Roșu și Negru · Holograf · Ion Olteanu Band  · Led Boots · Bejerstrand · Sabbtail

* 1958: Adrian Anghel (n. 10 august 1958) este un senator român, ales în 2012.

Adrian Anghel
Date personale
Născut	10 august 1958 (61 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politician
senator
Deținător actual
Funcție asumată 19 decembrie 2012
Circumscripția	43 Diaspora, colegiul uninominal nr.2

* 1957. Andrei Krasko (în rusă Андрей Иванович Краско; n. 10 august 1957 — d. 4iulie 2006) a fost un actor rus de teatru și film. A jucat în peste 50 de filme și seriale, într-o bună parte din ele în roluri de militar/polițist.

Andrei Krasko sa născut la 10 august 1957 în Leningrad familiei unui student al Institutului de Teatru din Leningrad, viitorul Artist al Poporului din Rusia, Ivan I. Krasko (născut în 1930) și profesorul Kira Vasilyevna Petrova (? – 1997).

Andrei a crescut un copil bolnav și pentru a fi mai mult cu fiul său, mama sa, Kira Vasilyevna, a părăsit școala și a mers ca profesor la grădiniță. Andrei și-a jucat primul rol la matinee la grădiniță. Era un iepuraș și tatăl său - Moș Crăciun.

Alegerea vieții pentru Andrei a fost o problemă - el dorea alternativ să devină un pompier, un astronaut, apoi un miner. În cele din urmă, a format dorința de a deveni actor. Angajat în Teatrul Leningrad al Creativității Tinerilor (TYUT) (1969-1974) la Palatul Pionierilor din Leningrad, sub conducerea lui Matvey Dubrovin. Prima încercare de admitere nu a avut succes, Krasko nu a fost acceptat pentru că nu sa pregătit bine pentru examene. Într-un sezon a lucrat ca creator de peisaje în teatru. Komissarzhevskaya. Un an mai târziu, Andrei a intrat în LGITMiK, în atelierul lui Arcadii Katsman și Lev Dodin. În 1979, la finalizarea sa, a fost repartizat la Teatrul Tomsk pentru tineri spectatori. În același an a debutat în film.

În 1982 a fost chemat pentru serviciul militar în armata sovietică. A slujit în forțele de apărare aeriană din regiunea Arkhangelsk.

El a murit la 49 de ani de viață din cauza insuficienței cardiace ^[1] pe 4 iulie 2006, în timpul filmării filmului "Lichidarea" de către Serghei Ursulyak în orașul Ovidiopol (regiunea Odessa, Ucraina).

A fost îngropat la cimitirul din satul Komarovsky în apropiere de Sankt Petersburg pe 7 iulie 2006.

VIAȚA PERSONALĂ

• Prima soție - actrița Natalya Akimova (divorț).^[2][3]
• A doua soție este Miriam Aleksandrovich (divorț).^[2][3]
  • fiul - Jan (Ivan) Krasko (născut pe 31 martie 1980).^[3]
• Căsătorie neînregistrată - Margarita Zvonareva (actrita).^[2]
  • fiul - Chiril Krasko (născut la 17 mai 1998).^[2][3]
• Căsătorie neînregistrată - Elena Shevchenko (aproximativ 3 ani).^[3]
• Căsătorie neînregistrată - Carolina Popova.^[3]
  • fiica - Alisa (născută pe 15 septembrie 2003).
• Căsătorie neînregistrată - Svetlana Kuznetsova.

Andrei Krasko
Date personale
Născut	10 august 1957 Leningrad, URSS
Decedat	4 iulie 2006 (48 de ani) Ovidiopol, Ucraina
Înmormântat	Cemetery in Komarovo[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Ivan I. Krasko[*]
Căsătorit cu	Natalia Akimova (divorțați) Miriam Aleksandrovic (divorțați)
Copii	Jan Aleksandrowicz-Krasko[*]
Cetățenie	URSS  Rusia
Ocupație	Actor, prezentator
Activitate
Alma mater	Russian State Institute of Performing Arts[*] Saint Petersburg Lyceum 30[*]
Ani de activitate	1979–2006

* 1959 - S-a născut Rosanna Arquette, actriță americană. Rosanna Lauren Arquette (n. 10 august 1959, New York) este o actriță americană. Ea este cea mai în vârstă dintre cei copii din familie. Bunicul ei a fost un actor comic, iar tatăl actor, a întemeiat grupa satirică Committee. La vârsta de 15 Rosanna a început să cutreiere SUA cu autostopul, iar la 17 ani a jucat roluri mai mici în filme TV. A început să aibă succes între anii 1980 – 1990, când poate fi văzută jucând frecvent roluri neconenționale, excentrice în filme numeroase. Este căsătorită cu John Sidel, cu care o fiică.

* 1960: José Antonio Domínguez Banderas (n. 10 august 1960, Málaga, Spania^[12]), cunoscut mai mult ca Antonio Banderas, este un actor, regizor, producător, dansator și cântăreț spaniol, care a jucat în filme foarte cunoscute precum Asasini,^[13] Evita, Interviu cu un vampir, Philadelphia, Masca lui Zorro și seria Shrek.

Banderas s-a născut la Málaga, Andalucia, în sudul Spaniei, ca fiu al Anei Banderas, o profesoară, și José Domínguez, un polițist din Guardia Civil.^[14][15] El mai are un frate, Francisco. Banderas a fost crescut în religia romano-catolică, dar în prezent nu mai este adeptul acestei religii.^[16] El și-a luat numele mamei ca nume de scenă.^[17] La început dorea să devină fotbalist profesionist, dar visul i-a fost spulberat când la vârsta de 14 ani și-a rupt piciorul. În tinerețe a călătorit la Madrid, pentru a-și începe cariera în industria de film din Spania.

Banderas a divorțat de prima sa soție, Ana Leza, și pe 14 mai 1996, s-a căsătorit cu actrița americană Melanie Griffith, ceremonia privată restrânsă având loc în Londra. Ei s-au întâlnit cu un an mai devreme în timpul filmărilor la Two Much. Atât Griffith cât și Banderas erau căsătoriți cu alte persoane când s-au întâlnit prima dată. Au o fiică, Stella Banderas, care a apărut cu părinții ei în filmul Crazy in Alabama, din 1999, în care a jucat Griffith și pe care l-a regizat Banderas.

Cariera sa de actor a început la vârsta de 19 ani, pe când lucra într-un mic teatru din perioada Movida. A câștigat notorietate printr-o serie de filme al căror regizor a fost Pedro Almodóvar, între anii 1982 și 1990. Printre acestea se numără Laberinto de pasiones (1982), Matador (1986), La ley del deseo (1987), Mujeres al borde de un ataque de nervios (1988), și ¡Átame! (1989). Rolul prin care a devenit celebru este însă personajul "Ricky" din ¡Átame! (cu numele englezesc : Tie Me Up! Tie Me Down!), care a avut un mic succes și în Statele Unite.

S-a mutat mai apoi în Statele Unite și apare din ce în ce mai des în pelicule americane; printre rolurile de început fiind rolul din filmul The Mambo Kings (1992), precum și rolul secundar din pelicula câștigătoare de premiu Oscar, Philadelphia (1993). A apărut mai apoi și în filme de primă importanță la Hollywood precum rolul principal al peliculei din 1995, regizată de Robert Rodriguez, Desperado. În 1996, a jucat alături de Madonna în Evita, o adaptare a muzical-ului de Andrew Lloyd Webber și Tim Rice, în care joacă rolul naratorului, Che, un rol jucat pe Broadway de Mandy Patinkin. A primit și aprecierile criticilor pentru rolul din principal Zorro din Masca lui Zorro (1998), fiind primul actor spaniol care să îl încarneze pe Zorro în 80 de ani de la crearea personajului Zorro. Mai târziu își va reinterpreta același rol în Legenda lui Zorro (2005), deși nu a s-a bucurat de același succes ca originalul.

Banderas a colaborat frecvent cu regizorul peliculei Desperado, Rodriguez, care l-a recrutat și în trilogia Spy Kids și ultimul film din trilogia "Mariachi" (în care joacă alături de Johnny Depp), Once Upon A Time In Mexico. Singurul film regizat de Banderas este filmul care nu s-a bucurat de prea mult succes Crazy in Alabama (1999), în care joacă soția sa Melanie Griffith.

În 2003, Banderas s-a reîntors la genul muzical, apărând în rolul principal din spectacolul Nine de pe Broadway, care avea la bază filmul 8½, rol ce fusese interpretat de către Raul Julia. Cu această interpretare Banderas a câștigat premiile Outer Critics Circle și Drama Desk, și a fost nominalizat pentru Tony Award pentru cel mai bun actor într-un musical.^[18] Interpretarea sa de pe Broadway este păstrată pe o înregistrare lansată de PS Classics.

Interpretarea vocală a personajului Motanul Încălțat din Shrek 2 și Shrek al treilea l-a făcut cunoscut în circuitul rolurilor pentru filme de familie. În 2006, a jucat în Take the Lead, un film despre liceeni în care interpretează rolul unui instructor de dans. Tot în acel, pe 14 octombrie, an a primit și premiul "Gabi" al L.A. Latino International Film Festival pentru întreaga carieră.^[19] A fost gazda celui de-al 600 episod din Saturday Night Live (din sezonul 31). Invitatul din industria muzicii a fost Mary J. Blige. A interpretat și vocea unei albine generată pe calculator care poate fi văzută în Statele Unite în reclama pentru Nasonex,^[20] un medicament contra alergiilor, și în campania comercială de Crăciun a companiei Marks & Spencer, un comerciant din Marea Britanie.

FILMOGRAFIE

• Laberinto de pasiones (1982)
• La Corte de Faraón (1985)
• Caso cerrado (1985)
• Matador (1986)
• La ley del deseo (1987)
• Women on the Verge of a Nervous Breakdown (1988)
• Bajarse al moro (1989)
• Si te dicen que caí (1989)
• Tie Me Up! Tie Me Down! (1990)
• Terra Nova (1991)
• The Mambo Kings (1992)
• Benito (1993)
• ¡Dispara! (1993)
• The House of the Spirits (1993)
• Philadelphia (1993)
• Of Love and Shadows (1994)
• Interviu cu un vampir (1994)
• Miami Rhapsody (1995)
• Desperado (1995)
• Four Rooms (1995)
• Assassins (1995)
• Never Talk to Strangers (1995)
• Two Much (1995)
• Evita (1996)
• Masca lui Zorro (1998)
• Play It to the Bone (1999)
• The 13th Warrior (1999)
• The Body (2001)
• Spy Kids (2001)
• Original Sin (2001)
• Femme Fatale (2002)
• Spy Kids 2: The Island of Lost Dreams (2002)
• Frida (2002)
• Ballistic: Ecks vs. Sever (2002)
• Spy Kids 3-D: Game Over (2003)
• Once Upon a Time in Mexico (2003)
• And Starring Pancho Villa as Himself (2003)
• Imagining Argentina (2003)
• Shrek 2 (2004)
• The Legend of Zorro (2005)
• Take the Lead (2006)
• Bordertown (2007)
• Shrek the Third (2007)
• My Mom's New Boyfriend (2008)
• The Other Man (2008)
• Thick as Thieves (2009)
• Shrek Forever After (2010)
• You Will Meet a Tall Dark Stranger (2010)
• The Big Bang (2011)
• Day of the Falcon (2011)
• The Skin I Live In (2011)
• Spy Kids: All the Time in the World (2011; deleted scenes only)
• Puss in Boots (2011)
• Black Gold (2012)
• Haywire (2012)
• Ruby Sparks (2012)
• Machete Kills (2013)
• Justin and the Knights of Valour (2013)
• Autómata (2014)
• The Expendables 3 (2014)
• Knight of Cups (2014)
• The SpongeBob Movie: Sponge Out of Water (2015)
• The 33 (2015)
• Altamira (2016)
• Security (2017)
• Gun Shy (2017)
• Capcană mortală (2017)

Antonio Banderas
Banderas în mai 2010
Date personale
Nume la naștere	José Antonio Domínguez Banderas
Născut	10 august 1960 (59 de ani) Málaga, Andalucia, Spania
Părinți	José Domínguez Prieto[*]
Căsătorit cu	Ana Leza (c. 1987–96) Melanie Griffith (c. 1996; separați 2014)
Număr de copii	1
Copii	1
Cetățenie	Spania
Ocupație	Actor, regizor, producător, cântăreț, dansator, actor de voce
Activitate
Domiciliu	East Sussex
Ani de activitate	1982–prezent
Premii	Donostia Award[*] (2008) Theatre World Award[*] (2003)[1] Platino Honorary Award[*] (2015) Hijo Predilecto de Andalucía[*] (2013) Premiul publicului pentru cel mai bun actor (1998)[2] European Film Academy Achievement in World Cinema Award[*] (1999)[3] Premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun actor (2019)[4] Premiul Goya (2020)

* 1962: Horia Gârbea (n. 10 august 1962, București) este un autor de cărți științifice, inginer constructor, poet, scriitor român, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Horia Gârbea s-a născut la 10 august 1962 în București. Este doctor în inginerie din 1999, cu o teză din domeniul fiabilității construcțiilor, cadru didactic la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului din București din 1987. A publicat 8 volume cu caracter științific și didactic. În domeniul literar, a debutat în 1982 cu poezie. A fost membru al cenaclului Universitas, condus de criticul Mircea Martin. Din 2000 a fost secretar al secției de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București. Apoi, din noiembrie 2003, secretar al Asociației Scriitorilor București, ales președinte al ASB în 2005. Membru al Comitetului director al Uniunii Scriitorilor din 2005. Președinte al Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din 2015, ales în 2018 pentru încă un mandat de 5 ani. A fost vicepreședintele Institutului Cultural Român (2012-2013). Director al Teatrului Dramaturgilor Români din București, din 2017.

După revoluția din 1989 a avut o activitate intensă de publicist și autor de literatură. A publicat poezie, proză, teatru, critică literară și teatrală, eseuri, în total 12 piese reprezentate în țară precum și în Anglia și Franța. A tradus în română și a adaptat pentru scenă 16 piese de Jacques Copi, Pierre Corneille, S.I.Witkiewicz, Fernando Arrabal, A.P.Cehov, N. Machiavelli, Dario Fo, Tennessee Williams, Marivaux etc. A publicat 23 de volume de literatură, obâinând numeroase premii literare. Romanul Căderea Bastiliei a fost distins cu trei premii naționale în 1998. A susținut și susține rubrici permanente în reviste literare naționale (Luceafărul, Cuvântul, Ziarul financiar, Săptămîna financiară etc.), și la publicații teatrale ca Scena, Drama. A fost titularul rubricii săptămânale de bridge din Ziarul financiar din 2003 până în 2008. A publicat numeroase alte articole. A prezentat câteva sute de volume de literatură contemporană în articole, unele grupate ulterior în trei volume. După 2010 face parte din echipa coordonată de George Volceanov pentru retraducerea integrală a operei lui Shakespeare. A tradus 12 piese de William Shakespeare, dintre care patru în colaborare, și numeroase sonete ale acestuia. Între piesele traduse: Vis de-o noapte-n miezul verii, Negustorul din Veneția, Richard al III-lea, Macbeth. A mai tradus piese de Corneille, Marivaux, Eduardo de Fillipo, Dario Fo etc.

În 1998 a început să realizeze scenarii de filme și show-uri pentru televiziune la Pro TV, apoi la Prima TV, Național TV etc. A reprezentat România la festivaluri internaționale de literatura și teatru. A realizat doua cicluri de emisiuni la TVR Cultural (2002-2004). A fost dramaturgul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești și a reprezentat România la festivaluri internaționale de literatură.

În decembrie 2015, a editat la Institutul Cultural Român antologia în limba engleză de povestiri românești SF Worlds and Beings.

VOLUME PUBLICATE

• 1993 Doamna Bovary sînt ceilalți, teatru - Editura Phoenix
• 1993 Mephisto, texte pentru teatru - Ed. Phoenix
• 1996 Text biografic, poezie - Ed.Pantheon
• 1996 Proba cu martori, poezie - Cartea Românească și ASB
• 1997 Misterele Bucureștilor, proză scurtă - Cartea Românească
• 1998 Căderea Bastiliei, roman - Editura Allfa (ed. a II-a Ed. Corint, ed a III-a eLiteratura, 2016)
• 1998 Cine l-a ucis pe Marx?, text pentru teatru Biblioteca București editata de Asociația Scriitorilor București și Editura Eminescu
• 1999 Decembrie, în direct, teatru, Editura All
• 2001 Cine l-a ucis pe Marx?, teatru, Editura Vinea
• 2001 Enigme în orașul nostru, proză scurtă, Ed.Fundatiei Pro
• 2002 Rață cu portocale, publicistică, Ed.Premier
• 2003 Vacanță în infern, critică, Ed. Carte de Suflet
• 2003 Creșterea iguanelor de casă, poezie, Ed. Vinea
• 2003 Vacanță în infern , critică, vol II – Editura Muzeului Literaturii.
• 2004 Hotel Cervantes, teatru, Uniunea Scriitorilor din România
• 2004 Drumul spre Nghe An, jurnalistică, Editura Muzeului Literaturii Române
• 2005 Arte parțiale, critică, Editura Muzeului Literaturii Române și ASB
• 2005 Bridge în 41 de povestiri vesele, proză scurtă, Ed. Tritonic.
• 2006 Crime la Elsinore, roman - Ed. Cartea Românească (ed. a II-a eLiteratura 2016) ^[3]
• 2007 Divorț în direct teatru - Ed. Palimpsest.
• 2008 Trecute vieți de fanți și de birlici - Viața și, uneori, opera personajelor - Ed. Cartea Românească.^[4] (Ed. a II-a adăugită, eLiteratura 2014)
• 2010 Fratele mai deștept al lui Kalasnikov - Ed. Limes^[5]
• 2010 Azerbaijan - The Living Flame (bilingv, versiune engleză de Elena Nistor)- Ed. Top Forum
• 2011 Pantera sus, pe clavecin, poezie, Ed. Tracus Arte^[6]
• 2012 Trecutul e o sărbătoare, poezie - Ed. Tracus Arte
• 2016 Cântelele lui Huppy, poezie pentru copii - Ed. Neuma
• 2016 Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună, roman, Ed. Neuma
• 2017 Celălalt țărm, poezie, Ed. Neuma
• 2018 Poeme cu înger, poezie, Ed. Neuma
• 2020 Der vergessene Traum, Traducere Christian W. Schenk, Editura Dionysos, Boppard Germania 2020, ISBN 9798625419635

PREMII ȘI DISTINCȚII

• A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie pe anul 1999.
• Premiul Academiei pentru dramaturgie – 2001.
• Distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler (2004), apoi înălțat în grad de ofițer (2010).
• Premiul Poesis Satu-Mare, Premiul Sudului, Premiul Ion Creangă
• Premiul „Andrei Bantaș” pentru traducere pentru W. Shakespeare, Opere, vol. IV (împreună cu Violeta Popa, George Volceanov)
• Premiul Uniunii Scriitorilor (2015) pentru traducere pentru W. Shakespeare, Opere, vol. VIII și IX (împreună cu Violeta Popa, Lucia Verona, George Volceanov)
• Premiul Uniunii Scriitorilor (2016) pentru Literatură pentru copii.
• Premiile revistei „Luceafărul” pentru dramaturgie și ulterior pentru eseu
• De două ori finalist al Turnirului de poezie „Cununa de lauri”: Olimp - 2011 și Alexandropolis - 2018, Premiul publicului la Turnirul de la Alexandropolis și Premiul „Cununa de lauri” cu echipa Filialei București-Poezie (2018).
• Numeroase premii literare ale unor reviste și asociații: Convorbiri literare, Tomis, Antares, Caligraf, APLER etc.

Horia Gârbea
Date personale
Născut	10 august 1962 (57 de ani)  București, Republica Populară Română
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist scriitor inginer istoric literar[*] critic literar[*] scriitor de literatură pentru copii[*] traducător poet
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea Politehnica din București
Influențe[ascunde] Mateiu Caragiale Ion Luca Caragiale Jean-Paul Sartre

• 1962: Suzanne Collins, autoare americană
• 1963: Moses Isegawa, scriitor ugandez
• 1964: Hiro Takahashi, muzician japonez (Tulip) (d. 2005)

* 1968. Tsuyoshi Kitazawa (n. 10 august 1968) este un fost fotbalist japonez.

* 1968: Lene Rantala (n. 10 august 1968, în Gladsaxe) este o fostă handbalistă daneză care, până în 2014, a jucat pentru clubul norvegian Larvik HK pe postul de portar. În trecut, ea a mai evoluat pentru cluburile daneze și norvegiene FIF Håndbold, Brabrand IF Håndbold, Toten HK și IK Junkeren.

Lene Rantala a debutat la echipa națională a Danemarcei pe 14 februarie 1991, într-un meci împotriva Suediei, și a fost selecționată de atunci în 226 de meciuri oficiale. Ea este una din cele mai de succes handbaliste din lume, având în palmares trei medalii de aur și una de argint la Campionatul European, o medalie de aur, una de argint și una de bronz la Campionatul Mondial, precum și două medalii de aur la Jocurile Olimpice.^[3] Deși s-a retras de la națională în 2002, ea a revenit în 2007 pentru a încerca să-și ajute echipa să se califice la Campionatul Mondial organizat de Franța, lucru care nu s-a întâmplat.

În primăvara anului 2011, după terminarea conflictului dintre Asociația Jucătorilor de Handbal și Federația Daneză de Handbal, Rantala a fost din nou convocată la echipa națională.^[4] Pe 2 iunie 2011, ea a fost din nou selectată pentru calificările la Campionatul Mondial.^[5]

Lene Rantala are în palmares Liga Campionilor EHF, obținută în 2011 cu Larvik HK, două Cupa Cupelor, în 2005 și 2008, 14 titluri ale Norvegiei și 13 cupe ale Norvegiei

• 1969: Ioana Drăgan, prozatoare română. 

  Ioana Drăgan
  Date personale
  Născută	10 august 1969 (53 de ani)  București, România
  Părinți	Mircea Drăgan Ioana Drăgan
  Cetățenie	România
  Ocupație	eseistă
  Limbi vorbite	limba română
  Modifică date / text

  Ioana Drăgan (n. 10 august 1969, București) este o prozatoare și eseistă română, a fost realizatoare de emisiuni culturale la TVR. Este căsătorită din anul 1995 cu scriitorul și diplomatul Cătălin Țîrlea și, din 22 august 2001, are o fiică, pe Ilinca Țîrlea.

  În anii 90 mai are următoarele ocupații: bibliotecar la A.T.F. (1988-1991), redactor la revista "Moftul Roman" (1991?1993), profesor titular de limbă și literatură franceză la Liceul bilingv "Școala Centrală" din București (1993-1995). A obținut definitivatul în învățământul preuniversitar în anul 1995.

  Între 1995-2012 este redactor (1995-2003) și apoi realizator ( 2003-2012) în cadrul Redacției Cultură, Religie, Știință din Televiziunea Română, unde a realizat mai multe programe literare și culturale, producând ori susținând rubrici permanente în emisiunile: Simpozion, Hyperion, Cafeneaua literară, Orizont cultural, Actualitatea culturală, Cultura în lume, Cu cărțile pe față, Punct și de la capăt, Studioul Artelor, Eveniment și altele. A realizat și moderat emisiunile de autor Actualitatea culturală, În vizor, Ex libris, EuroArt, 75 de minute despre..., Săptămâna culturală, Anul Caragiale.

  Între 2006 2010 a fost corespondentul Jurnalului cultural al TVR (canalul TVR Cultural) din Suedia și a avut o colaborare neîntreruptă cu Radio România Cultural (la emisiunea Texte și pretexte). în aceeași calitate de corespondent de presă străin acreditat în Suedia pentru spațiul nordic, a transmis numeroase știri și comentarii pentru emisiunile postului Radio România Actualități.

  În aprilie 2001, își susține teza de doctorat "Romanul popular în România în secolul al XIX-lea" la Facultatea de Litere a Universității București, coordonator : prof.univ. dr. Paul Cornea, în urma căreia obține titlul de Doctor în Filologie, cum laude.

  Din 2013 lucrează la Institutul Cultural Român. Între 2013-2017 este director general al Direcției Generale Reprezentanțe în Străinătate.

  Publicistică[modificare | modificare sursă]

  A debutat în presa literară în anul 1990, semnând articole de atitudine, eseuri și proză în revistele "Literatorul", "Moftul Român", "România literară", "Contemporanul. Ideea europeană", "Convorbiri literare", "Apostrof", "Tomis", "Familia", "Cronica", "ArtPanorama", "Viața Românească", "Caiete critice", "Respiro", Cosmopolitan, Bucureștiul cultural, Ziarul de duminică etc

  Volume[modificare | modificare sursă]

  • Vietăți și femei, Editura Cartea Românească și Asociația Scriitorilor din București, în urma câștigării concursului de debut in proză al Asociației Scriitorilor din București(1997)
  • Poveștile Monei, Editura Atlas (1999);
  • Romanul popular în România. Literar și paraliterar , Editura Casa Cărții de Știință , Cluj (2001); și ediția a II-a revăzută și adăugită (2006)
  • Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor, Editura ALLFA , București (2007)
  • Mafalda, Editura ALLFA, București, (2009 )^[1]
  • Gripa. O poveste de Crăciun, Editura Tracus Arte, (2021)

  Povestiri în antologiile[modificare | modificare sursă]

  • Chef cu femei urâte – Cele mai bune povestiri 1995-1996, Ed. Allfa, 1997.
  • Iubiri subversive – Cele mai bune povestiri 1997, Ed. Allfa, 1998 – antologii de Dan-Silviu Boerescu
  • Respiro. Antologie de proză scurtă 2000-2002, Ed. Dacia, 2003, Selectia textelor și prefață de Mona Mamulea
  • Antologia de proză scurtă Liternet, 2002, volumul 2, Editura Liternet
  • Cele patru dimensiuni ale feminității românești, Editura Neverland, 2010
  • Ochelarii de fum, Editura Cartex, 2011
  • Zgodbe iz Romunije, Sodobnost International, Ljubljana, 2011

  Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

  • Premiul de debut în proză al Uniunii Scriitorilor din România (1998)
  • Premiul pentru proză al revistei Tomis (1997)
  • Premiul I pentru proză la concursul de creație literară "Al.Odobescu" Călărași, ediția a XVII-a (1998)
  • Premiul Asociației Umoriștilor din România, 1997
  • Premiul Fundației Moftul Român (1999 și 2002)
  • Premiul Național pentru Proză al Fundației "Ion Creangă" din Piatra Neamț (2000)
  • Trofeul Presei de Televiziune acordat de Societatea Română de Radiodifuziune pentru cea mai corectă reflectare a Târgului de carte ?Gaudeamus, Carte de învățătură, ediția a IV-a, în cadrul programului "Actualitatea culturală" TVR 2, noiembrie 1997
  • Diploma Distincția Culturală, acordată de Academia Română și FNSA pentru prezența în viața intelectuală românească și atașament față de opera Academiei Române (2001)
  • Pentru transmisiile realizate în direct de la Târgul de Carte Gaudeamus din anii 1997, 1999 și 2003, este răsplătită (ca producător și moderator) cu TROFEUL PRESEI de televiziune, acordat de Societatea Română de Radiodifuziune pentru cea mai bună și obiectivă reflectare media (secțiunea TV) a evenimentului.
  • Premiul Asociației Scriitorilor din București pe anul 2009 pentru Proză - volumul Mafalda (noiembrie 2010)
  • Premiul A.P.T.R. 2013 pentru Talk Show cultural - seria Anul Caragiale - Televiziunea Română (2012)

  Afilieri[modificare | modificare sursă]

  Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.

• 1969: Lucian Ifrim, actor român. 

  Lucian Ifrim
  Date personale
  Născut	10 august 1969 (53 de ani)[1]  București, România
  Frați și surori	Gheorghe Ifrim
  Cetățenie	România
  Ocupație	actor
  Limbi vorbite	limba română
  Prezență online
  Internet Movie Database
  Modifică date / text

  Lucian Ifrim (n. 10 august 1969, București) este un actor român de teatru și film. A absolvit Academia de Teatru și Film „I. L. Caragiale” în 1994.^[2]

  Spectacolele de teatru în care a jucat[modificare | modificare sursă]

  • O trilogie antică (1990), regia: Andrei Șerban
  • Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte (1992) de Eduard Covali, regia: Nona Ciobanu
  • Dragostea celor trei portocale (1993) de Carlo Gozzi, regia: Nona Ciobanu
  • L'impromptu de L'Alma (1995) de Eugene Ionesco, regia: Cornel Todea
  • Farsa Jupânului Pathelin (1999), regia: Cornel Todea
  • Inimă Rece (2000) dupa Wilhelm Hauff, regia: Sorana Coroamă-Stanca
  • Theatre sans animaux - Musee (2005) de Jean Michel Ribes, regia: Cornel Todea
  • O scrisoare pierdută (2007), de I.L. Caragiale, regia Doru Ana
  • Din însemnările unui necunoscut (2011) de F.M. Dostoievski, regia: Alexandru Darie
  • Pe lacul auriu (2017) de Ernest Thompson, regia: Dinu Cernescu

  Filmografie[modificare | modificare sursă]

  Lung metraje[modificare | modificare sursă]

  • Extemporal la dirigenție (1988)
  • Noro (2002), regia: Radu Gabrea
  • Examen (2003), regia: Titus Munteanu (2003)
  • Camera ascunsă (2004), regia: Bogdan Dumitrescu
  • Hârtia va fi albastră (2006), regia: Radu Munteanu
  • Schimb valutar (2008)
  • Amintiri din Epoca de Aur 2: Dragoste în timpul liber (2009)
  • Aurora (2011), regia: Cristi Puiu
  • Nașa (2011) - contabilul Grigore
  • S-a furat mireasa (2012) - șofer de taxi 2
  • Ho Ho Ho 2: O loterie de familie (2012)
  • Q.E.D. (2014), regia: Andrei Gruzsniczki
  • America, venim! (2014), regia: Răzvan Săvescu
  • Bacalaureat (2016), regia: Cristian Mungiu
  • 6.9 pe scara Richter (2016), regia: Nae Caranfil
  • Vara s-a sfârșit (2017), regia: Radu Potcoavă
  • Charleston (2017), regia: Andrei Crețulescu
  • Un pas în urma Serafimilor (2017), regia: Daniel Sandu
  • Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor (2017), regia: Emanuel Parvu
  • Aniversarea (2017), regia: Dan Chisu

  Filme și seriale de televiziune[modificare | modificare sursă]

  • Totul e un joc (1997) de Paul Ioachim, regia: Cornel Todea, TVR
  • Adio Europa (2003), regia: Tudor Mărăscu, serial TVR
  • Amantul marii doamne Dracula (2005), regia: Constantin Dicu, serial TVR
  • Campionatul de comedie (2006-2008), TVR2
  • Îngerașii (2008), serial ACASA
  • Moștenirea (2010), serial PROTV
  • Tanti Florica (2012-2013), serial PROTV
  • Spitalul de demență (2012), serial PROTV
  • Rămâi cu mine (2013), serial HBO

  Scurt metraje[modificare | modificare sursă]

  • Challenge Day (2004), regia: Napoleon Helmis
  • Fotografii de familie (2011), regia: Andrei Cohn
  • Șase pești mari (2012), regia: Ștefan Constantinescu
  • Cai putere (2014), regia: Daniel Sandu
  • Pipa, sexul și omleta (2016), regia: Ana-Maria Comănescu

  Ca actor vocal[modificare | modificare sursă]

  • Sonny și steluța ei norocoasă - Marshall
  • Jessie - Bertram
  • Hotel Transylvania 2 - Griffin
  • Titan A.E. - Profesorul Tucker

  Teatru radiofonic[modificare | modificare sursă]

  • Scrisoare tinerilor actori (2006) de Olivier Py, regia: Cezarina Udrescu
  • Amadeus' (2007) după Peter Shaffer, regia: Ilinca Stihi
  • Povești pentru copii (2007), regia: Cezarina Udrescu

  Premii[modificare | modificare sursă]

  • 2004 – Premiul de Excelență „Stelele Orașului București”, distincție acordată de Primăria Municipiului București
  • 2006 – Premiul Special pentru Teatru de Copii acordat de UNITER

* 1971. Roy Maurice Keane (n. 10 august 1971 în Cork, Irlanda) este un fost jucător și actual antrenor irlandez de fotbal. Ultima dată a antrenat echipa engleză Sunderland A.F.C.. Postul său a fost cel de mijlocaș central și a jucat 12 ani la Manchester United, fiind căpitan al acestei echipe timp de 8 ani. A mai activat la Cobh Ramblers, în Irlanda, Nottingham Forest în Anglia, și și-a încheiat cariera de 17 ani la Celtic în Scoția.

* 1972: Mihail Vakulovski (n. 10 august 1972, Chișinău) este un autor, blogger, dramaturg, eseist, poet, om de cultură, romancier, scriitor și traducător român contemporan, originar din Basarabia, dar care trăiește și activează în România. Este fratele mai mare al lui Alexandru Vakulovski. Cei doi sunt fondatorii și parte a redactorilor redacției uneia dintre primele publicații culturale on-line de limbă română, revista Tiuk! (k-avem kef).

Mihail Vakulovski, născut în Chișinău, Republica Moldova, este fiul lui Alexei Vakulovski, profesor de limbă și literatură română care "a refuzat să devină scriitor sovietic" (fiind evocat și de Paul Goma în Jurnalul său din 2009). În cinstea tatălui său, o stradă din localitatea Antonești, raionul Ștefan Vodă, Republica Moldova, îi poartă astăzi numele, iar Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului a hotărât să-i publice postum volumul "În gura foametei" (ediția a II-a fiind publicată în 2013 la editura bucureșteană Tracus Arte).

Mihail Vakulovski este absolvent al Facultății de Filologie a Universității de Stat din Moldova (în 1994) și doctor în filologie (lucrarea a fost susținută la Universitatea București, în 2002, îndrumător Nicolae Manolescu).^[3][4]

Mihail Vakulovski este membru al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (cunoscută și prin acronimul ASPRO) si al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.^[5]

Omul de cultură Mihail Vakulovski este, de asemenea, blogger ^[6], fondatorul și realizatorul (împreună cu fratele său, Alexandru Vakulovski, Carmina Vakulovski și Dan Perjovschi) al revistei culturale Tiuk!

Volume publicate

• 1997 - Nemuritor în păpușoi (poezie), Editura Arc, Chișinău;
  • 2006 - Nemuritor în păpușoi (ediția a II-a), Editura Vinea, București;
• 2000 - Nicolae Manolescu (monografie), Editura Aula, Brașov;
• 2002 - Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie, Biblioteca de Poezie, București;
• 2002 - "TU" (poezie), împreună cu Alexandru Vakulovski, Biblioteca de Poezie;
• 2003 - "Tatuaje" (poezie), Editura Vinea, București;
• 2004 - Holocaustul evreilor români (Din mărturiile supraviețuitorilor), Editura Polirom, Iași;
• 2004 - "Odada", Editura Vinea, București;
• 2005 - Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene, (poezie), Editura Pontica, București;
• 2006 - "ИЛЬ ПЛЁ" (poezie), Biblioteca Argeș, Pitești;
• 2009 - Autobiografie (poezie), Biblioteca Stare de Urgență, Chișinău, coperte: Alexandru Pecican, comentarii grafice: Dan Perjovschi
• 2010 - "nEUROCHIRURGIE" (teatru), Editura Vinea, București, coperte: Alexandru Pecican;
• 2010 - Portret de grup cu generația "optzeci" (Poezia), eseuri, Editura Tracus Arte, București, coperte: Mugur Grosu
• 2010 - Tiuk (antologie de proză Klu), Biblioteca Revistei la Plic, împreună cu Alexandru Vakulovski,
• 2011 - Tovarăși de cameră. Student la Chișinău (rockman), Editura Cartea Românească, București (și eBook)
• 2011 - 10 basarabeni pentru cultura română. Tinerii dintre milenii, interviuri, Editura Casa de Pariuri Literare (cunoscută și ca Editura CDPL), București, 2011 (coperte & ilustrații Dan Perjovschi) - (și eBook)
• 2011 - Portret de grup cu generația "optzeci" (Interviuri)", interviuri, Editura Tracus Arte, coperte: Mugur Grosu
• 2012 - Biblidioteca, roman, Editura Casa de pariuri literare, București, (și eBook);
• 2013 - "Riduri", poezie, Editura Casa de Pariuri Literare, București (și Ebook).

Volume colective

• Prima mea beție, coord. de Gabriel H. Decuble, Editura Art, 2009
• Prima mea carte, coord. de Raluca Dincă, Editura Art, 2011
• Prima dată, coord. de Laura Albulescu și Andra Matzal, Editura Art, 2013
• Scriitori la poliție, coord. de Robert Șerban, Editura Polirom, 2016

TRADUCĂTOR DIN LITERATURA RUSĂ

Ca traducător din limba rusă, Mihail Vakulovski a tradus din operele următorilor, Vladimir Vysotski, Bulat Okudjava, Daniil Harms, Marina Vlady, Victor Erofeiev, Vladimir Sorokin, Frații Presniakov, Nicoleta Esinencu, Mihail Kononov, Venedikt Erofeev, Zahar Prilepin și alții.^[8]

A tradus, de asemenea, și texte de muzică rock.

Mihail Vakulovski
Date personale
Născut	10 august 1972 (47 de ani)[1]
Ocupație	traducător
Activitate
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova

* 1973: Daijiro Takakuwa (n. 10 august 1973) este un fost fotbalist japonez.

* 1973: Javier Adelmar Zanetti (născut 10 august 1973, Buenos Aires) este un fost fotbalist argentinian care juca pe postul de fundaș dreapta sau mijlocaș defensiv. Cea mai mare parte a carierei sale Zanetti și-a petrecut-o la clubul italian din Serie A Inter Milano, unde a jucat 19 ani între 1995 și 2014, fiind și căpitanul echipei din 1999, fapt pentru care și-a căpătat porecla "Il Capitano" (Căpitanul). Javier Zanetti deține recordul de a fi cel mai selecționat jucător din istoria naționalei de fotbal a Argentinei. În componența ei el și-a reprezentat țara la Jocurile Olimpice din 1996 și la două Campionate Mondiale de Fotbal și la cinci ediții Copa América.

* 1973: Ioan Viorel Ganea (n. 10 august 1973,^[2] Făgăraș, România) este un fost fotbalist român, în prezent antrenor la ACS Poli Timișoara, și care a jucat în echipa națională de fotbal a României, alături de care a participat la EURO 2000. A fost golgheterul Diviziei A în sezonul 1998-1999, când a marcat 28 de goluri. După retragerea din activitate, a devenit director sportiv la Dinamo București, pentru ca apoi să preia funcția de antrenor secund al echipei, în mandatul antrenorului Cornel Țălnar. În 2010 a ocupat funcția de antrenor principal la echipa FC Dinamo II București.^[3] Pe data de 27 martie 2012 a fost numit ca antrenor principal al formației FC CSCA-Rapid Chișinău.

* 1975: İlhan Mansız (n. 10 august 1975) este un fost fotbalist turc.

* 1977: Sergiu Marian Radu (n. 10 august 1977) este un jucător român de fotbal retras din activitate. A evoluat pe postul de atacant.

* 1980: Stuart Alexander "Stu" Bannett (n. 10 august 1980, Manchester, Anglia) este un wrestler britanic care este popular pentru perioada petrecuta in WWE sub numele de Wade Barret,Bad News Barret sau King Barret.Pe data de 6 mai 2016,WWE a anuntat rezilierea contractului sau .

* 1980: Ion Sula (n. 10 august 1980, Costești, Ialoveni) este actualul Ministru al Agriculturii și Industriei Alimentare al Republicii Moldova. A fost numit în funcție pe 18 februarie 2015,^[2] succedându-l pe Vasile Bumacov (2011-2015).

Între 2014-2015 Ion Sula a fost director general al Agenției Naționale pentru Siguranța Alimentelor, iar între 2013-2014 - viceministru al Agriculturii și Industriei Alimentare. Anterior, între 2009 și 2013 el a mai activat în cadrul Ministerului Agriculturii în Direcția generală de dezvoltare a politicilor sectoriale și siguranța alimentelor și Direcția de politici de piață a produselor de origine vegetală. Din 2002 până în 2009 a activat în sectorul privat.^[3]

Ion Sula este căsătorit și are doi copii.

Ion Sula
Date personale
Născut	10 august 1980 (39 de ani) Costești, r. Ialoveni, RSS Moldovenească
Cetățenie	Moldova
Ocupație	politician
Ministrul Agriculturii și Industriei Alimentare al Republicii Moldova
Deținător actual
Funcție asumată 18 februarie 2015
Președinte	Nicolae Timofti
Prim-ministru	Valeriu Streleț Chiril Gaburici
Precedat de	Vasile Bumacov
Viceministru al Agriculturii și Industriei Alimentare al Republicii Moldova
În funcție 2013 – 2014
Partid politic	Partidul Liberal Democrat din Moldova[1]
Alma mater	Universitatea Agrară de Stat din Moldova

* 1982: Shaun Murphy (n. 10 august 1982,^[2] Harlow, Regatul Unit^[3]) este un jucător englez de snooker.

În 2005 a ajuns în finala campionatului mondial de snooker, întâlnindu-l pe Matthew Stevens și câstigând cu scorul de 18 - 16. A realizat breakul maxim de cinci ori. Cea mai bună clasare din carieră este locul 3 mondial.

În 2016, la calificările pentru turneul European Masters de la București a realizat breakul maxim de 147 de puncte.

* 1986: Kazuma Watanabe (n. 10 august 1986) este un fotbalist japonez.

* 1987: Mihai Roșca (n. 10 august 1987, Baia Mare) este un jucător român de rugby.

A activat la CSA Steaua București și la CSM Știința Baia Mare. În 2014 a hotărât să se retragă,^[1] dar s-a răzgândit ulterior, alăturându-se echipei RC Grivița Roșie București.^[2]

Și-a făcut debutul la echipa națională a României într-un meci de Cupa Europeană a Națiunilor cu Ucraina în martie 2012. Până în 2015, a strâns patru selecții pentru „Stejarii” și a marcat zece de puncte, înscriind două eseuri. A fost și component al naționalei de rugby în VII (Sevens).

* 1988: Stef Nijland (n. 10 august 1988, Hoogezand, Olanda) este un fotbalist aflat sub contract cu Zwolle.

* 1989: Ben Sahar (în ebraică: בן סהר; n. 10 august 1989, Holon, Israel) este un fotbalist israelian cu contract la Chelsea, în prezent împrumutat de De Graafschap. Este de origine polonezo-evreiască și deține pașaport polonez.

* 1992: Sun Yujie (în chineză: 孙玉洁 Sūn Yùjié) (n. 10 august 1992, Liaoning) este o scrimeră chinezoaică specializată pe spadă.

La Campionatul Mondial din 2011 de la Catania a ajuns în finala, trecând în semifinală de românca Ana Maria Brânză.^[1] A pierdut cu conaționala Li Na și s-a mulțumit cu argintul. Echipa Chinei, din care face parte, a fost învinsă de România în finala și a luat medalia de argint.^[2]

A fost laureată cu bronz la individual și cu aur pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2012 de la Londra. A câștigat Cupa Mondială de Scrimă în sezoanele 2010-2011 și 2011-2012.

* 1994: Bernardo Mota Veiga de Carvalho e Silva (n. 10 august 1994, Lisabona, Portugalia) este un fotbalist portughez. Joacă ca mijlocaș ofensiv la Manchester City în Premier League din Anglia.

• 1994: Søren Kragh Andersen, ciclist danez.
• 1997: Kylie Jenner, vedetă de televiziune americană