4. /28 AUGUST 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Cuv Moise Etiopianul;
Dreptul Iezechia
Sf Cuv Moise Etiopianul
Viața Sfântului Cuvios Moise Etiopianul
În părțile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian. Acesta, simțind chemarea lui Dumnezeu, a lăsat tâlhăritul și pe tovarășii săi și s-a dus în pustie, la o mănăstire.
În părțile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian și negru la față; el mai înainte a fost rob la un stăpân vestit care, pentru obiceiul lui cel rău și pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul și aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înșiși. Aceasta se povestește despre dânsul, ca și îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viață a avut și în ce fel de pocăință și plăcere de Dumnezeu a venit; căci și greșelile sfinților ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici și din păcătoși se fac drepți.
Deci Moise, făcând tâlharii și jafuri împreună cu tovarășii săi, mult sânge a vărsat și a săvârșit multe fapte necurate și rușinoase, făcându-se vestit prin răutatea sa și înfricoșat tuturor. Între alte fapte tâlhărești ale lui, se povestește și aceasta: el avea gând rău asupra unui cioban de oi pentru că, mergând el la o faptă rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înștiințându-se de acel păstor că paște oile de partea cealaltă a râului Nil, a voit să-l ucidă; dar râul era atunci revărsat. Deci, legându-și hainele și punându-le pe cap, și-a luat sabia în dinți și s-a dus înotând pe râul cel mare. Văzându-l păstorul de departe cum înota prin râu, și-a lăsat oile și s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns și, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleși pe care, legându-i cu o funie, a înotat iarăși înapoi pe râul Nilului, trăgând berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.
Petrecând Moise într-o viață rea ca aceasta multă vreme, și-a venit în simțire după o întâmplare oarecare. Și anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dânsul, l-a chemat la pocăință, pentru că El nu voiește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea lor spre mântuire. Deci păcătosul s-a umilit cu inima și, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tâlhăritul și pe tovarășii săi și s-a dus în pustie, la o mănăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului și a fraților; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu și vărsa multe lacrimi ziua și noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecând toate slujbele care i se porunceau și cu osârdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După câtăva vreme, luând o chilie sihăstrească, viețuia singur întru Domnul, curățindu-și prin pocăință greșelile făcute mai înainte.
Petrecând el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tâlhari, neștiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit și i-a legat și, luându-i în spate ca pe niște saci umpluți cu paie, i-a dus în mânăstire la biserică, zicând fraților: „Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbătate nimănui, iar aceștia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciți pentru ei?”. Părinții au poruncit să-i dezlege și să-i lase liberi, zicând: „Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii că este Moise, care mai înainte a fost vătaf de tâlhari, s-au mirat de această schimbare a vieții lui, au preamărit pe Dumnezeu și, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toții monahi iscusiți. Nu numai dânșii, dar și alți tâlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit și s-a făcut monah, s-au lepădat și ei de tâlhărit și de toate obiceiurile cele rele și s-au făcut monahi îmbunătățiți.
Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocăinței, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate și prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraților, zicând: „Atâta supărare am suferit de la războiul poftei trupești, încât puțin de n-am căzut din făgăduința monahicească”.
Mergând în schit la părintele Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupești. Sfântul Isidor a zis către dânsul: „Nu te tulbura, frate, că încă ești între cei noi începători; și pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povățuiesc să primești postirea cea din toate zilele și înfrânarea în mâncare, ca să nu-ți saturi pântecele. Că precum câinele cel obișnuit a roade oasele lingă măcelărie, nu se duce până nu se închide, și după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea și diavolul desfrânării șade lingă omul care se hrănește până la săturare. Iar dacă vei petrece în post și în înfrânare, omorându-ți mădularele cele trupești, închizându-ți ușa mâncării prin postire și nelăsând să intre în stomac săturarea, care naște pofta trupească, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supărându-se, se va duce de la tine”.
Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, și închizându-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucățică mică de pâine seara, după apusul soarelui și ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvârșea în genunchi. Deși ostenea trupul său cu osteneli și-l ascuțea în postiri, nu înceta într-însul pofta care pornește spre păcat. Pentru aceea a mers iarăși la părintele Isidor și i-a zis: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptându-mă de patimile trupești”. Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei și i-a zis: „Caută spre apus”. Moise, căutând, a văzut o mulțime de diavoli înfricoșați, gîlcevindu-se și gătindu-se de război. Atunci iarăși a grăit sfântul: „Caută de privește spre răsărit”. Privind, a văzut o mulțime de sfinți îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiți de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: „Cei dinspre apus ridică război asupra sfinților lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioșilor celor buni. Însă vezi că mai mulți sunt aceia ce ne ajută nouă, decât aceia ce se scoală asupra noastră”. Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta și cu cuvintele starețului, s-a întors în chilia sa, și iarăși se îndeletnicea cu postire și rugăciuni și cu obișnuitele lui osteneli.
Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaș. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareț oarecare, sfânt și foarte iscusit, și i-a zis: „Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea și, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea și nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat”. Starețul a zis: „De vreme ce mintea ta n-ai despărțit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimești această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ți voi zice ție: să stai la priveghere și încet să te obișnuiești cu ea; să te rogi cu trezire și te vei izbăvi de acel război”.
Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povățuitor cel iscusit, s-a întors la chilie și a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecându-și genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut șase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, și nici așa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului - așa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieții celei pătimitoare.
După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduiala de viață aspră: ieșind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstrești ale bătrânilor celor din pustie, și, luând vasele lor de apă, pe care le găsea deșarte, le aducea apă fără să știe ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni își aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alții ca la trei, la patru și mai mult. Și cum unii nu puteau să-și aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, și diavolul nesuferind să-i vadă suferința lui, i-a făcut - cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecând la un puț, diavolul l-a lovit foarte tare peste șale cu un păr mare, și a rămas acolo zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puț pentru apă și au găsit pe Moise zăcând mai mult mort.
Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergând cu frații, l-a luat și l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme, încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: „Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci și în această vitejie se cade a păzi măsura”. Moise, nebiruitul ostaș al lui Hristos, a răspuns: „Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimașe supărări, și de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală și împărtășește-te cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos; însă să știi aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri și nevoințe și ca să nu pieri, înălțându-te”.
Moise, auzind acestea și împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniștita viață pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: „De când a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc”. După niște ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câștigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu și a viețuit din acea vreme restul vieții sale fără de patimă și fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe niște muște. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh și s-a făcut cinstit între părinți.
Sfântul ajungând vestit pentru viața sa îmbunătățită, a auzit despre dânsul stăpânitorul acestei lături și a mers la schit, vrând să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus starețului, dar cuviosul, sculându-se, a ieșit din chilie, vrând să fugă și să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întâmpinat slujitorii care erau cu boierul și l-au întrebat, zicând: „Unde este chilia părintelui Moise?”. Iar el a răspuns: „El este un bătrân nebun și foarte mincinos și are viață necurată”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat și au trecut alăturea. Când au mers la biserică, boierul a zis către clerici: „Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvântez de dânsul. Dar ne-a întâmpinat pe noi un monah mergând în Egipt, și, întrebându-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos și că ar avea viață necurată”. Clericii, auzind aceasta, s-au mâhnit și au zis: „Ce fel era acel stareț care v-a spus vouă cuvinte urâte împotriva sfântului bărbat?”. Ei au răspuns: „Un bătrân înalt, negru la față și îmbrăcat în haină proastă”.
Clericii au zis: „Acela este cu adevărat părintele Moise și de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi și cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuși”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulțumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slavă și cinstea omenească și de vorbirea cu mirenii care veneau la dânsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinților viețuitori în pustie, zicându-le: „Să postiți toată săptămâna aceasta și să faceți Paștile”. Din întâmplare au venit niște frați străini din Egipt la părintele Moise și starețul le-a dat să mănânce puțină fiertură. Vecinii lui, văzând fumul, au spus clericilor: „Iată, Moise a nesocotit porunca, și-și face bucate!”. Iar ei au zis: „Când va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însă toți știau postirea lui Moise. Când a sosit sâmbăta, Moise a venit la biserică, la cântarea cea sobornicească, și i-au zis părinții înaintea tuturor: „Părinte Moise, porunca cea omenească ai călcat-o, iar pe a lui Dumnezeu ai săvârșit-o”.
Încă și în viața Cuviosului Arsenie cel Mare, se povestește: Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie și, fiind dus la dânsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că starețul ședea și privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieșind de la dânsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tâlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurându-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat și i-a eliberat, arătându-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: „Iată, i-ai văzut pe amândoi, pe părintele Arsenie și pe părintele Moise. Care din ei ți se pare că este mai bun?”. Fratele cel străin a zis: „Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!”. Atunci un stareț din cei plăcuți lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinți, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primește pe toți pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvârșit dintr-înșii?”. Starețul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotând pe un râu mare; într-una era Cuviosul Arsenie și duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă liniște; iar în cealaltă era Cuviosul Moise și îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia și puneau faguri de miere în gura lui.
Cuviosul Moise, petrecând mulți ani în nevoințele pustnicești, s-a învrednicit de rânduiala preoțească după o descoperire dumnezeiască. Deci, când l-a ridicat întâi la treapta preoției și a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dânsul: „Acum părintele Moise este alb cu totul!”. Moise a zis către episcop: „Stăpâne, oare cele din afară fac pe preot alb sau cele dinăuntru?”. Ca și cum ar fi zis: „Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoție sau bunătățile cele dinăuntru?”. Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos și dacă are bunătăți înăuntru, a zis clericilor: „Când va intra Moise în altar, să-l goniți; apoi să vă duceți după dânsul, să ascultați ce va grăi”. Clericii au făcut aceasta și l-au izgonit din altar, zicându-i: „Arapule, ieși afară”.
El, ieșind și stând la loc deosebit, se ocăra pe el, zicând: „Câine, bine ți-a făcut! Bine ți-a făcut, trup negru! Dacă nu ești vrednic, cum îndrăznești a intra în altar? Nu ești om, și pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”. Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar și l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicându-i: „Părinte, ce-ai gândit când te-am izgonit și când te-am chemat iar?”. Moise a răspuns: „M-am asemănat câinelui care când este gonit, fuge, și când este chemat se întoarce iar, alergând degrabă”. Episcopul a zis: „Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriți Dumnezeu le dă har”.
Acestui părinte i s-a făcut și mai înainte o ispitire ca aceasta. Când era încă între noii începători, odată, fiind adunare de frați în schit, părinții au vrut să-i ispitească smerenia lui și l-au defăimat, zicând: „Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?”. El, auzind aceasta, a tăcut. Frații, când erau să plece, l-au întrebat, zicându-i: „Părinte Moise, nu te-ai tulburat când te-au defăimat părinții?”. El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: „M-am tulburat și n-am grăit...”
După primirea rânduielii preoțești, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani și împlinind de la naștere șaptezeci și cinci de ani, a adunat șaptezeci și cinci de ucenici și s-a sfârșit mucenicește într-acest chip: într-una din zile, șezând cu frații, a zis: „Sculați-vă și fugiți de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Frații i-au zis: „Părinte, tu pentru ce nu fugi?”. El a zis către dânșii: „Eu am atâția ani și aștept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri!”. Frații au grăit: „Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.
El le-a zis: „Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Frații, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai șapte. După un ceas le-a zis: „Se apropie barbarii”. Unul din cei șapte frați, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele și pe cei șase frați care erau cu dânsul. Fratele care fugise, șezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis și șapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele și pe frați tăiați, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind și ceilalți frați, le-au îngropat trupurile plângând.
Așa a fost sfârșitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah și care, prin adevărată pocăință, a plăcut desăvârșit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar și cerul i s-a deschis ca unui mucenic, și s-a învrednicit de cunună slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povățuiască și pe noi la adevărata pocăință și iubitorul de oameni Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăției cerești, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Dreptul Iezechia
Dreptul Iezechia (721-691 î.Hr.) era fiul regelui necredincios Ahaz. Viata Dreptului Iezechia e descrisa in Vechiul Testament, 4 Regi 18-20.
A devenit rege al regatului Iuda la virsta de douazeci si cinci de ani si a domnit la Ierusalim timp de 29 de ani. Inflacarat adorator al Adevaratului Dumnezeu, Iezechia a redeschis Templul lui Solomon. In vremea sarbatoririi Pastelui evreiesc, la care a invitat pe toti supusii regatului lui Israel, Iezechia dadu ordin sa se distruga idolii din tot regatul, reamintind oamenilor cum fusesera pedepsiti stramosii care se lepadasera de Dumnezeul Cel Adevarat. Dupa aceasta, idolatria a incetat nu numai in regatul lui Iuda, ci in multe locuri din regatul lui Israel.
Pentru aceasta, Dumnezeu l-a scapat de dusmani si i-a indeplinit rugaciunile. Astfel, in al patrusprezecelea an al domniei lui Iezechia, regele asirian Senaherib fiu al lui Salmanasar cucerind Israelul, si-a adunat fortele pentru a incepe razboi impotriva lui Iezechia.
Regele asirian cuceri fortareata Lachis si trimise o armata spre Ierusalim, cerind ca regele iudeu sa se predea. Iezechia s-a intors catre Dumnezeu in rugaciune si un inger al Domnului dobori 185 000 de soldati de partea asiriana. La putin timp dupa retragerea lui Senaherib, Iezechia se imbolnavi. Profetul Isaia veni la el prin voia lui Dumnezeu si ii spuse sa isi puna ordine in ale sale, pentru ca va muri in curind. Dar puterea rugaciunii lui Iezechia fu atit de mare incit Dumnezeu ii prelungi viata cu inca cincisprezece ani.
Rugaciunea sa era inflacarata cind implora ajutorul lui Dumnezeu. Dar si mai fierbinti erau rugaciunile sale de multumire. Iezechia a murit la virsta de 54 de ani si a fost ingropat cu inalte onoruri la Ierusalim. Amintirea Dreptului Iezechia se praznuieste si in Duminica Iertarii (a lasatului sec de brânza).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu