3. /1 OCTOMBRIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ
(+) Acoperământul Maicii Domnului;
Sf Ap Anania;
Sf Cuv Roman Melodul;
+) Sf Cuv Iosif și Chiriac de la Bisericani;
Duminica a 19-a după Rusalii - Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor
(+) Acoperământul Maicii Domnului
Cuvânt la Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
O, ce minunată înfrumusețare a tuturor credincioșilor ești, împlinirea prorocilor, slava apostolilor și podoaba mucenicilor, lauda fecioarei și prea minunatul Acoperământ a toată lumea!
În vremurile cumplite cele mai de pe urmă, când s-au înmulțit păcatele noastre, s-au înmulțit și primejdiile asupra noastră, încât s-au împlinit cuvintele Sfântului Pavel, care zicea: „Primejdii de la tâlhari, primejdii de la rudenii, primejdii de la neamuri, primejdii în cetăți, primejdii în pustiuri, primejdii pe mare, primejdii între frații cei mincinoși” (II Corinteni 11, 26). Când cuvintele Domnului s-au împlinit: „Că se va scula neam peste neam și împărăție peste împărăție și va fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri”, când ne supără pe noi năvălirile cele de alt neam, războaiele cele dintre noi și rănile cele purtătoare de moarte, atunci Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară Maria, Maica Domnului, ne dă nouă Acoperământul spre apărare, ca din toate primejdiile să ne scape pe noi de foamete, de ciumă și de cutremure să ne apere, de războaie și de răni să ne acopere și să ne păzească pe noi sub Acoperământul său nevătămați.
Despre acest lucru s-a făcut încredințare în Constantinopol în împărăția lui Leon cel Înțelept, împăratul cel drept credincios, întru prea slăvita biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Vlaherna. După săvârșirea cântării celei de toată noaptea, într-o zi de Duminică, în luna octombrie, ziua întâi, fiind de față și mulțimea poporului la ceasul al patrulea din noapte, Sfântul Andrei, cel ce era întru totul al lui Hristos, și-a ridicat ochii în sus și a văzut-o pe Împărăteasa Cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh și rugându-se, strălucind ca soarele și acoperind poporul cu cinstitul său Omofor. Văzând aceasta Sfântul Andrei a zis către ucenicul său Epifanie: „Oare vezi, frate, pe Împărăteasa și pe Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?”. Iar el a răspuns: „O văd, sfinte părinte, și mă înspăimânt”.
Precum odată Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu a văzut pe cer un semn mare, o femeie îmbrăcată în soare, așa și Sfântul Andrei din biserica Vlahernei, cea asemănătoare cerului, a văzut-o pe Mireasa cea fără de mire îmbrăcată în porfiră ca soarele.
Semnul văzut de Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu închipuia pe Acoperitoarea noastră cea preamilostivă, care s-a săvârșit în acea vreme când a arătat tulburarea întregii făpturi: „Se făcură fulgere, glasuri și tunete, cutremur și grindină mare și un semn mare s-a arătat pe cer – o femeie îmbrăcată în soare”. Deci, pentru ce semnul acela care înainte închipuia pe Preacurata Fecioară Maria nu s-a arătat mai înainte de fulgere, de tunete, de glasuri, de cutremur și de grindină, când încă toate stihiile erau în pace, ci numai atunci când s-a făcut tulburarea cea înfricoșată a cerului și a pământului? S-a făcut, pentru ca să se arate că Acoperitoarea noastră cea preabună, în vremea cea rea cînd năvălește nevoia asupra noastră, atunci vine în ajutorul nostru și ne ocrotește pe noi de fulgerele amăgitoarei deșertăciuni lumești, care nu strălucesc îndelung, de glasurile mândriei vieții și de cele ale slavei deșarte, de tunetele năpădirii năprasnice a vrăjmașului, de cutremurul patimilor și de grindina pedepsei celei de sus care năvălește asupra noastră pentru păcate. Căci, atunci cînd toate aceste primejdii ne supără pe noi, îndată, ca un semn mare, se arată Ajutătoarea cea grabnică a neamului creștinesc, păzindu-ne și acoperindu-ne pe noi.
Acesta este semnul pe care l-a dat Domnul celor ce se tem de El, pentru ca ei să fugă din fața arcului, căci în lumea aceasta sântem puși ca un semn spre săgetare și zboară asupra noastră săgețile din toate părțile, unele din arcul vrăjmașilor celor văzuți, care își încordează arcul asupra noastră și se laudă întru mândria lor, iar altele din arcul vrăjmașilor nevăzuți, încât noi ne jelim așa: „Nu putem să suferim săgetăturile diavolești”. Altele vin de la firea cea care se luptă asupra duhului, iar altele de la arcul mâniei și îngrozirii celei drepte a lui Dumnezeu, despre care David zicea: „De nu vă veți întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat și l-a gătit pe el. Și întru dânsul a gătit vasele morții, săgețile Sale celor ce se ard le-a lucrat” (Psalmul 7, 12).
Cu toate săgețile acelea, ca să nu fim răniți de moarte, ni s-a arătat nouă acel semn, ca să fugim din fața arcului sub Acoperământul Preacuratei și Preabinecuvântatei Fecioare, cu al cărei Acoperămînt, apărându-ne ca o pavăză, ne ferim întregi de săgetări. Căci această apărătoare a noastră are o mie de paveze spre apărarea noastră, cum grăiește către dânsa Duhul Sfânt: Ca turnul lui David grumajii tăi: o mie de paveze spânzură pe dânsul, toate săgețile celor puternici.
A zidit odată David un turn al său prea frumos și prea înalt, între Sionul cel ce stă pe muntele înalt și între Ierusalim cel pus mai jos și fiică a Sionului l-a numit. Și era turnul acela între dânșii ca grumazul între trup și cap, căci cu înălțimea sa întrecea Ierusalimul și ajungea Sionul. Iar pe turnul acela erau atârnate pavezele și toate armele cele de război și pentru apărarea Ierusalimului. Deci, aseamănă Duhul Sfânt pe Preacurata Fecioară Maria cu turnul lui David; căci aceasta, fiind fiica lui David, mijlocește între Hristos, capul Bisericii, și între credincioșii care sunt trupul Bisericii Lui, întrecând Biserica ca ceea ce este cu adevărat mai înaltă decât toți; iar pe Hristos ajungându-L, ca cea care I-a dat trup, mijlocește și acum, când a stat în văzduh între cer și pământ, între Dumnezeu și între oameni, între Hristos și Biserica cea care se luptă, ca turnul lui David între Sion și între Ierusalimul cel plin de pavezele celor tari. Iar paveze sunt rugăciunile ei pentru noi, cele întru tot puternice către Dumnezeu, care s-au auzit de cei vrednici în vremea cinstitului ei Acoperământ, pentru că se ruga cu umilință ca o maică către Fiul și Făcătorul său, grăind cuvinte de rugăciune milostivitoare și de îndurare, zicând: „Împărate ceresc, primește pe tot omul cel ce Te slăvește pe Tine și cheamă în tot locul Preasfânt numele Tău; și unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfințește și preamărește pe cei ce Te preamăresc pe Tine. Iar celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, primește-le toate rugăciunile și făgăduințele și de toate nevoile și răutățile îi izbăvește”. Unele dintre rugăciunile acestea ale ei oare nu sunt paveze care apără Biserica? Cu adevărat sunt paveze nebiruite, cu care vom putea să stingem toate săgețile cele aprinse.
Sfântul Ambrozie zice despre turnul lui David că pentru două pricini era zidit: spre apărarea cetății și pentru împodobirea ei. Zice el: „A zidit David un turn care să fie spre apărare și spre înfrumusețarea cetății. Spre apărare, că de departe privește pe vrăjmași și îi izgonește pe ei de la cetate, iar spre înfrumusețare, că pe toate zidirile cele înalte ale Ierusalimului le întrece cu înălțimea sa”. De aceea nu în zadar s-a asemănat cu turnul acela Acoperitoarea noastră, care ne este nouă turn de tărie în fața vrăjmașului, căci cu adevărat ne apără pe noi și ne împodobește. Ne apără, când pe vrăjmașii noștri cei văzuți și nevăzuți îi izgonește de la noi departe, când pe cei robiți din legături îi scapă, când pe cei chinuiți de duhuri necurate îi izbăvește, când pe cei mâhniți îi mângâie, pe cei năpăstuiți îi apără, pe cei flămînzi îi hrănește, când celor înviforați le face adăpost și pe bolnavi îi cercetează. Și ne împodobește pe noi acoperind înaintea lui Dumnezeu goliciunea cea de rușine a sufletului nostru, iar cu slujirile sale prea înalte, asemeni unor prea scumpe podoabe și unor multe daruri, ca niște nesecate visterii, împlinind lipsa noastră, ne face bineprimiți pe noi înaintea ochilor Domnului. Ea împodobește pe cei ce nu au îmbrăcăminte de nuntă și îi îmbracă cu haina sa și îi face ca și cum nu s-ar vedea de ochiul cel atotvăzător rușinea goliciunii lor sufletești, lucru care se închipuia înainte în pământul cel nevăzut și neîmpodobit, acoperit atunci de ape. Căci pământul cel neîmpodobit și deșert era chipul sufletului celui păcătos, care și-a pierdut duhovniceasca sa frumusețe și s-a făcut deșert de lucruri bune și străin de darul lui Dumnezeu. Iar apele, care acopereau pămîntul cel neînfrumusețat, înainte au închipuit milostivirea Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ca pe o mare nesecată și ca niște râuri ce cu nelipsire spre toți se revarsă și pe toți îi acoperă.
Când Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor, la fel se purta și pe deasupra pământului celui neînfrumusețat și acoperit de ape, ca și cum, nevăzând lipsa lui de frumusețe, tăinuit închipuia aceea că sufletul cel acoperit prin milostivul Acoperământ al Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, chiar dacă ar fi lipsit de frumusețe, nu se va păgubi de darul Duhului Sfânt. Căci Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu va acoperi lipsa lui de frumusețe, ca o apă pe pămîntul cel neînfrumusețat și cu bună podoabă a darului său îl va înfrumuseța și pe Sfântul Duh îl va atrage la dânsul.
Ne înfrumusețează pe noi Preacurata Fecioară, când pe cei păcătoși îi face drepți și pe cei necurați îi face curați.
Fericitul Anastasie Sinaitul grăiește pentru dânsa așa: „Pe magi, îi săvârșește apostoli și pe vameși, evangheliști, iar pe desfrânate mai cinstite decât pe fecioare le face. Așa pe Maria Egipteanca, care a fost desfrânată, a făcut-o acum mai cinstită decât pe multe fecioare și cea care mai înainte era întunecată și necurată, acum ca soarele strălucește în împărăția lui Hristos prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, care tuturor celor ce aleargă la dânsa le este acoperământ și înfrumusețare”. Ea împodobește tot Ierusalimul duhovnicesc, adică Biserica lui Hristos, care cântă astfel către dânsa în praznicul acesta de acum: „O, ce minunată înfrumusețare a tuturor credincioșilor ești, împlinirea prorocilor, slava apostolilor și podoaba mucenicilor, lauda fecioarei și prea minunatul Acoperământ a toată lumea!”.
Pe turnul lui David, împreună cu pavezele, erau săgețile celor puternici. Și acest însuflețit turn, Preacurata Fecioară Maria, are cu ea săgețile celor puternici, adică rugăciunile sfinților, cei ce se roagă împreună cu dânsa. Căci nu singură s-a arătat în biserică stând în văzduh, ci cu oștile îngerești și cu mulțime de sfinți, care în haine albe și cu cucernicie stăteau împrejurul ei. Rugăciunile cele către Dumnezeu ale tuturor sfinților acelora sunt ca săgețile celor puternici care pot să gonească toate taberele vrăjmașului. Știe Doamna Preacurata Născătoare de Dumnezeu că război este viața noastră pe pământ. Căci vrăjmașul se războiește asupra noastră cu toate puterile sale, pornind împotriva noastră taberele sale și înconjurându-ne pe noi cu toate legiunile sale: „Înconjuratu-ne-au pe noi câini mulți, adunarea celor vicleni ne-a cuprins, deschis-au asupra noastră gura lor, ca un leu ce răpește și răcnește”. Pentru aceea cereasca Împărăteasă, vrând să ne ajute, a pornit asupra vrăjmașului nostru pe toate cereștile puteri, a chemat pe proroci, pe apostoli, a adunat pe mucenici, pe fecioare, pe cuvioși, pe cei drepți și cu aceștia a venit să ne ajute nouă și să se așeze împrejurul nostru, ca să ne dea nouă biruință asupra vrăjmașului. Căci printr-însa se ridică biruințele, printr-însa cad jos vrăjmașii. A venit cu îngerești oști, că este mai înainte văzută de Iacov ca o scară pe care mulțimea îngerească o înconjoară.
Pomenind aici de scara lui Iacov, poate să se întrebe cineva: pentru ce îngerii pe dânsa neîncetat se urcau și se coborau? Înțelegând că scara aceea era înainte închipuirea Fecioarei Maria, după cum spune cuvântul cel bisericesc despre dânsa: „Bucură-te, podul cel ce duci la ceruri și scara cea înaltă pe care a văzut-o Iacov”, se va ști pentru ce nu au odihnă pe scară îngerii: Că cea întru rugăciune neadormită, Născătoarea de Dumnezeu, poruncește îngerilor ca, împreună cu dânsa, neîncetat să ajute oamenilor ca, suindu-se, să înalțe la Dumnezeu rugăciunile celor ce se roagă: iar pogorându-se, să aducă de la Dumnezeu oamenilor ajutor și daruri. Această scară și acum a pogorât cu sine din cer mulțimea îngerilor, aducându-ne nouă de sus acoperire și apărare. A venit cu îngerii, ca îngerilor săi să le poruncească să ne păzească pe noi în toate căile noastre. Și pe soborul tuturor sfinților l-a adus cu sine, ca, făcând pentru noi sobornicească rugăciune, pe ale noastre umile rugăciuni sobornicește să le aducă la Fiul său și Dumnezeul nostru.
Între toți sfinții ce s-au arătat în biserică cu Preacurata Fecioară, doi erau mai aleși: Sfântul Ioan Înaintemergătorul – altul mai mare decât el nu s-a născut între cei născuți din femeie – și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, pe care îl iubea Iisus și care s-a rezemat pe pieptul Lui. Pe amândoi rugătoarea noastră, Fecioara Maria, i-a luat cu ea la rugăciunea cea pentru noi, ca pe cei ce au multă îndrăzneală către Dumnezeu, ca prin ajutorul lor să plece mai degrabă pe Dumnezeu spre milă, pentru că mult poate rugăciunea ajutorându-se. Și a stat Preacurata Fecioară între acești sfinți precum chivotul între doi heruvimi, precum scaunul Domnului Savaot între serafimi, precum Moise cu mâinile întinse între Aaron și Or; iar Amalicul iadului cade cu toată stăpînirea și puterea sa cea întunecată.
Deci să prăznuim Acoperământul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, aducându-ne aminte de acea preamărită arătare a ei care a fost în biserica Vlahernei, fiind văzută de Sfântul Andrei și de Epifanie. Să prăznuim, mulțumind Acoperitoarei noastre pentru această prea mare milostenie arătată spre neamul creștinesc, și cu tot dinadinsul s-o rugăm pe ea ca, acum și întotdeauna, cu milostivire să ne acopere pe noi, cei care avem nevoie de Acoperămîntul ei, de vreme ce fără de Acoperământul și sprijinul ei nouă, celor ce întotdeauna mâniem pe Dumnezeu, nu ne este cu putință a trăi, pentru că, greșind mult, cădem sub multe certări, după cum zice Sfânta Scriptură: „Multe sunt bătăile păcătosului” (Psalmul 31, 11). Acum am fi pierit pentru fărădelegile noastre, de nu ne-ar fi acoperit pe noi preamilostiva Stăpână; căci de nu ar fi stat înainte Sfânta Fecioară, rugându-se pentru noi, cine ne-ar fi izbăvit pe noi de atâtea nevoi sau cine ne-ar fi păzit până acum liberi? Ne sfătuiește Prorocul Isaia: „Ascundeți-vă cât de puțin, până ce va trece mânia Domnului” (Isaia 26, 20). Unde vom putea să ne ascundem de mânia Domnului? Acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri ca să scăpăm noi, pătimașii, în afară de Acoperământul Sfintei Fecioare Maria, Stăpâna lumii, care pentru sine și prin gura Duhului Sfânt, grăiește: „Eu ca negura am acoperit pământul”.
Deci sub Acoperământul acesta să ne ascundem, care acoperă tot pămîntul ca o negură. O, Prea Cinstită Fecioară Născătoare de Dumnezeu, pentru ce te asemeni cu un lucru urât ca negura? Oare nu-ți sunt ție soarele, luna și stelele spre asemănare? Precum și cu mirare s-a zis despre tine: „Cine este aceasta care se ivește ca o dimineață, frumoasă ca luna și aleasă ca soarele? Iar negura ce fel de frumusețe are, că nu te scârbești de asemănarea ei? Negura când cade pe pământ se înmulțește și îl acoperă; atunci toate fiarele scapă de vânători, pentru că nimeni nu le poate vâna”. Aceasta este taina pentru care Preacurata Fecioară Maria s-a numit negură, căci și pe noi ne acoperă din calea vânătorilor. Noi, păcătoșii, pentru omenia noastră, dobitoace și fiare suntem, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur. Pântecelui îi plăcem ca urșii, trupul îl îngrășăm ca pe un cal, ținem minte răul la fel ca și cămila, răpim la fel ca lupul, ne mâniem ca șerpii, mușcăm ca scorpia, suntem vicleni ca vulpea și aruncăm otrava răutății la fel ca vipera. Pe noi, care suntem astfel, ne ajung vânătorii, ne ajunge dreapta mânie a lui Dumnezeu, izbândind toate meșteșugurile noastre cele rele: „Dumnezeul izbânzilor, Domnul Dumnezeul izbânzilor cu îndrăzneală a stat".
Ne ajung pe noi și fărădelegile noastre, încât grăim fiecare: „Apucatu-m-au fărădelegile mele și n-am putut să văd”.
Ne apucă pe noi vrăjmașul cel nevăzut: „Făcutu-s-a că un urs vânător, pândindu-mă pe mine ca leul în ascunzișuri”. Ne apucă pe noi și vrăjmașul cel văzut. A zis vrăjmașul: „Gonind, voi prinde, voi ucide cu sabia mea. Stăpâni-va mâna mea”. Dar să îndrăznim să avem negura cea gândită care ne acoperă pe noi, pe Preasfânta Fecioară Maria, spre care nădăjduim să scăpăm, că sub Acoperământul ei niciun fir din capul nostru nu va pieri. Numai cu umilință către dânsa să strigăm, zicând: „Acoperă-ne pe noi cu Acoperământul tău, că tu ești acoperitoarea noastră, Preasfântă Fecioară Maria. În ziua răutăților noastre, acoperă-ne pe noi. Toate zilele vieții noastre sunt rele, precum odată Iacov cel din Legea Veche a zis: „Puține și rele au fost zilele anilor vieții mele”. Rele sunt zilele noastre în care vedem numai rele și singuri într-însele multe răutăți facem, adunându-ne nouă mânie în ziua mâniei. Deci, în toate zilele noastre cele rele, o, Sfântă Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, de al tău milostiv Acoperământ avem trebuință și te rugăm acoperă-ne pe noi în toate zilele noastre, dar mai ales în ziua cea rea, când sufletul se va despărți de trup: de față să stai nouă în ajutor și să ne acoperi pe noi de duhurile rele din văzduh și în ziua înfricoșătoarei judecăți de apoi să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământul tău. Amin.
Acoperământul Maicii Domnului, cunoscută în spațiul slav ca Pocrov[1] (în rusă Покров Пресвятой Богородицы, transliterat: Pokrov Presviatoi Bogorodițî), este o sărbătoare a Maicii Domnului prăznuită în Biserica Ortodoxă și în bisericile greco-catolice. Sărbătoarea amintește o minune care a avut loc la Constantinopol în secolul al IX-lea: apariția Sfintei Fecioare Maria în fața ascetului Andrei[1] și celebrează protecția oferită creștinilor de Maica Domnului.[2] Ziua prăznuirii acestei sărbători este 1 octombrie (sau 14 octombrie în bisericile ce folosesc calendarul iulian).[1][3]
Tradiție[modificare | modificare sursă]
Conform tradiției creștin-ortodoxe, Maica Domnului s-a arătat în secolul al IX-lea în Biserica Vlaherne din Constantinopol (actualul Istanbul),[1] unde erau păstrate atunci mai multe relicve sacre ale ei (veșmântul, omoforul și o parte din brâu).[4] Biserica „Sfânta Maria” din Vlaherne fusese construită în anii 450 de împărăteasa Pulcheria, soțul ei Marcian (450-457), în suburbia Vlaherne a capitalei imperiale Constantinopol.[4]
Apariția Maicii Domnului a avut loc în timpul domniei împăratului Leon cel Înțelept (886-912).[5] Astfel, potrivit tradiției, la 1 octombrie,[2] în timpul privegherii de toată noaptea în cinstea Maicii Domnului în Biserica din Vlaherne[6] cam pe la orele 4 dimineața,[2] ascetul Andrei (care era de naționalitate slavă sau, după alte surse, scită) a trăit un moment de extaz mistic și a văzut-o trecând prin ușile împărătești pe Sfânta Fecioară Maria, sprijinită de sfinții Ioan Botezătorul și Ioan Evanghelistul și urmată de un alai de sfinți îmbrăcați în haine albe.[6] Alaiul s-a îndreptat spre amvon, unde Maica Domnului a îngenuncheat și a început să se roage în lacrimi pentru toți credincioșii creștini.[6] Sfânta Fecioară Maria i-a cerut fiului ei, Iisus Hristos, să primească rugăciunile tuturor oamenilor care îl imploră, invocând numele ei.[2]
După terminarea rugăciunii, Maica Domnului s-a apropiat de altar și a continuat să se roage, apoi s-a înălțat în văzduh și și-a întins acoperământul ei peste toți oamenii care se aflau în biserică în semn de ocrotire a lor.[6] Ascetul Andrei, martor la acest eveniment, l-a întrebat atunci pe ucenicul său, Epifanie: „Oare vezi, frate, pe Împărăteasa și Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?”, iar Epifanie i-a răspuns: „O văd, sfinte părinte, și mă minunez, că o văd acoperind pe oamenii ce sunt în sfântul locaș cu cinstitul ei omofor, ce strălucește mai mult decât soarele”.[2]
Potrivit Cronicii vremurilor trecute, scrisă în jurul anului 1113 de Nestor Cronicarul, locuitorii Constantinopolului au invocat ajutorul Maicii Domnului pentru a-i proteja de un atac al unei mari flote a rusilor (rusii era încă păgâni în acea vreme), conduse de Askold și Dir.[7] Potrivit lui Nestor, sărbătoarea aniversează distrugerea prin intervenția divină a acestei flote cândva prin anii 864-867 sau, potrivit istoricului rus Aleksandr Vasiliev, la 18 iunie 860.[7] Cronica vremurilor trecute consemnează că, înaintea bătăliei, a avut loc o priveghere de toată noaptea și o scufundare a veșmântului Maicii Domnului în apele mării, în apropierea Bisericii Vlaherne, dar nu menționează nici prezența Sfinților Andrei și Epifanie și nici viziunea Maicii Domnului în rugăciune.[7]
Iconografie[modificare | modificare sursă]
Icoana sărbătorii, care nu se regăsește în arta bizantină, o înfățișează în partea superioară pe Fecioara Maria înconjurată de o aureolă luminoasă. Ea ține pe brațele ei întinse un orar sau un voal, care simbolizează protecția oferită credincioșilor.[8] De o parte și de alta a Maicii Domnului se află numeroși sfinți și îngeri, dintre care mulți sunt recunoscuți de credincioși: apostolii, Ioan Botezătorul, Nicolae etc. Mai jos este reprezentat Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, arătând spre Fecioara Maria și întorcându-se către ucenicul său Epifanie. De obicei, vălul cu care Maica Domnului protejează omenirea este mic și ținut fie în mâinile ei întinse, fie de doi îngeri.[9]
Prăznuire[modificare | modificare sursă]
_with_the_Portrait_of_Hetman_Bohdan_Khmelnytsky._Kyiv_Region.jpg)
Acoperământul Maicii Domnului celebrează minunea dezvăluirii ocrotirii Maicii Domnului, răspândită în întreaga lume, și a marii sale iubiri pentru omenire.[3] Ea este o sărbătoare religioasă în Bisericile Ortodoxe de rit bizantin.[10][11]
Începuturile acestei sărbători au avut loc în spațiul grecesc, unde a fost ținută cu mare evlavie, mai ales de călugării de la Muntele Athos.[4] Biserica Ortodoxă Greacă sărbătorește Acoperământul Maicii Domnului, începând din 1952, în ziua de 28 octombrie.[4] Această zi are statut de sărbătoare națională în Grecia, deoarece atunci este aniversată respingerea atacului italian asupra Greciei, care a avut loc în 1940, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[4]
Sărbătoarea a pătruns apoi în spațiul slav prin secolul al XII-lea, când a început să fie prăznuită de Biserica Ortodoxă Rusă.[4] Odată cu creșterea influenței ruse în Țările Române, Biserica Ortodoxă Română a preluat această sărbătoare, care a fost celebrată la început mai mult în mănăstiri și a fost înscrisă în calendarul religios pe 1 octombrie.[4] Cinstirea sărbătorii s-a extins apoi tot mai mult în spațiul românesc, iar evlavia credincioșilor și a preoților a făcut să-i fie dedicate mai multe biserici.[6]
O deosebită importanță o are această sărbătoare în spațiul cultural slav. Ea este considerată sărbătoare regională în unele regiuni ale Federației Ruse și are o deosebită importanță în Ucraina, unde este sărbătorită pe 14 octombrie ca o sărbătoare religioasă, națională și familială.[11] Încă din trecut, cnejii, regii și hatmanii ucraineni au ales-o pe Maica Domnului ca ocrotitoarea a lor. O icoană aflată în Muzeul Național de Artă al Ucrainei o înfățișează pe Fecioara Maria acoperindu-l cu veșmântul ei pe hatmanul cazac ucrainean Bohdan Hmelnițki. Prin decret al președintelui Ucrainei, ziua de 14 octombrie, când se sărbătorește Acoperământul Maicii Domnului, a fost stabilită ca Ziua Cazacilor Ucraineni (în ucraineană День Українського козацтва).[12]
Biserici dedicate[modificare | modificare sursă]
Mai multe biserici ortodoxe din întreaga lume poartă numele acestei sărbători. Primele biserici dedicate Acoperământului Maicii Domnului au apărut în Rusia în secolul al XII-lea. Probabil cea mai cunoscută biserică rusă cu acest hram este Catedrala „Sfântul Vasile” din Piața Roșie a Moscovei, care se numește oficial „Biserica Acoperământul Maicii Domnului din Șanț” (în rusă Собор Покрова пресвятой Богородицы, что на Рву) sau pe scurt „Catedrala Acoperământului din Șanț” (în rusă Храм Покрова „на рву”).[13] O altă biserică faimoasă este Biserica Acoperământului din Bogoliubovo, lângă Vladimir, pe râul Nerl (în rusă Церковь Покрова на Нерли). Ambele biserici se află pe lista patrimoniului mondial al UNESCO, aceasta din urmă făcând parte din grupul Monumentele albe din Vladimir și Suzdal. Există, de asemenea, o biserică închinată Acoperământului Maicii Domnului la Sankt Petersburg.[14]
Alte biserici notabile care sunt dedicate acestei sărbători sunt Biserica ortodoxă rusă „Acoperământul Maicii Domnului” din Manchester, Anglia[15] și Biserica ortodoxă rusă „Acoperământul Maicii Domnului” și Sfântul Serghie din Glen Cove, New York.
Biserica „Sf. Maria Protectoarea” din Irondequoit, New York este o biserică ortodoxă ucraineană notabilă dedicată sărbătorii Acoperământului Maicii Domnului. Multe biserici ucrainene din Canada sunt, de asemenea, numite în cinstea acestei sărbători.[8]
Sf Ap Anania
Viaţa Sfântului Apostol Anania
Sfântul Apostol Anania, unul dintre cei şaptezeci de apostoli, a fost episcop în cetatea Damascului. Sfântul Apostol Anania l-a botezat pe Sfântul Apostol Pavel, pentru că Domnul i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i să meargă pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi acolo să caute în casa lui Iuda pe un oarecare Saul, supranumit şi Tarsianul, care se ruga. Însă Apostolul Anania s-a lepădat de aceasta, ştiind câte răutăţi făcuse Saul sfinţilor în Ierusalim şi cu ce gând anume mersese în Damasc, ca să-i lege pe toţi cei ce cheamă numele Domnului. Iar Domnul îl îndemna pe el, zicând: "Mergi, că vas ales îmi este Mie acesta". Şi îndată Anania, sculându-se după porunca Domnului, a mers la Saul şi, punându-şi mâinile pe el, i-a zis: "Saule, frate, Domnul Cel ce ţi s-a arătat ţie pe cale m-a trimis ca să vezi şi să te umpli de Duhul Sfânt". Şi îndată Saul a văzut iar Apostolul Anania l-a botezat. După câteva zile, când iudeii se sfătuiseră să-l ucidă pe Pavel pentru o schimbare ca aceea a lui - că din gonaci s-a făcut propovăduitor al numelui lui Iisus - atunci Anania, împreună cu ceilalţi ucenici, luându-l pe Pavel, l-au scos peste zid într-o coşniţă. Şi, intrând singur în adunarea iudeilor, propovăduia cu îndrăzneală numele Domnului. Nu numai evreilor ci şi celor de alte limbi, a binevestit Evanghelia Împărăţiei. S-a dus din Damasc în Elevteropol şi acolo, arătând noroadelor calea mântuirii şi tămăduind pe cei bolnavi şi neputincioşi, pe mulţi i-a adus la credinţa în Hristos.
În zilele acelea era în Elevteropol ighemonul Lucian, care se închina la idoli şi nu la Dumnezeu. Pe Lucian l-a ridicat diavolul împotriva creştinilor şi l-a îndemnat să trimită această scrisoare în toată stăpânirea sa: "De s-ar afla cineva numind pe Hristos şi închinându-se Celui răstignit, acela poruncim ca să fie dat la cumplite chinuri; iar care va jertfi zeilor celor fără de moarte, lepădându-se de Hristos, acela se va învrednici de daruri şi cinste de la noi". Scrisoarea aceasta, ieşind cu rău vicleşug, l-a aflat pe Sfântul Anania în acea ţară pe care străbătând-o, cu propovăduirea Evangheliei o lumină şi tămăduia toate bolile popoarelor, pentru că Domnul era cu dânsul, făcând prin mâinile lui multe minuni.
Nelegiuiţii închinători la idoli l-au prins pe Sfântul Anania şi l-au dus înaintea ighemonului Lucian, care îl silea pe sfânt în multe feluri să jertfească idolilor. Sfântul Anania însă nu s-a supus şi le-a răspuns, zicând: "Nu mă voi închina mincinoşilor idoli, ci Unuia, adevăratului Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos mă închin, pe care ochii mei L-au văzut şi gură către gură am vorbit cu Dânsul, nu numai când era pe pământ ca un om, ci şi după înălţarea Lui la Ceruri; căci, fiind eu în Damasc, mi S-a arătat mie însumi şi m-a trimis să-l tămăduiesc pe Saul, pe care, prin minunata sa înţelepciune şi putere, l-a întors la cunoştinţa cea adevărată şi pe noi toţi ne-a izbăvit din diavoleştile mâini şi ne-a adus la Părintele Său. Deci, Acestuia mă închin şi nu diavolilor celor ce voiesc să piardă tot neamul omenesc". Lucian a început a-l îngrozi pe el cu chinuri de nu-i va îndeplini porunca, dar el stătea ca un stâlp, nemişcat întru mărturisirea lui Hristos. Apoi, ridicându-şi spre cer mâinile, a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ascultă rugăciunile mele şi mă fă vrednic părţii fericiţilor apostoli în veacul ce va să fie. Precum ai mântuit pe Saul prin adevărata lumină, mântuieşte-mă din mâinile acestui necurat ce se împotriveşte adevărului, ca să nu se facă voia lui asupra mea şi să nu mă vâneze în cursele înşelăciunii sale. Şi să nu mă lipseşti pe mine de împărăţia cea cerească, care este gătită tuturor celor ce iubesc calea adevărului Tău şi păzesc poruncile Tale".
Lucian, nesuferind să audă aceste cuvinte ale lui, a poruncit să fie întins la pământ şi să fie bătut. În timp ce slujitorii îl băteau, unul strigă: "Ascultă-l pe judecător şi nu fi potrivnic poruncii lui: jertfeşte zeilor cărora li se închină toată lumea". Iar după ce au încetat bătaia, i-a zis Lucian sfântului: "Măcar acum cruţă-ţi sufletul, ascultă-mă pe mine şi leapădă-te de Cel răstignit, ca să nu aduc mai cumplite chinuri asupra ta". Atunci Anania a răspuns: "Ceea ce ţi-am spus ţie la început, aceea şi acum îţi grăiesc şi nu încetez a-ţi grăi: că de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi nu mă voi apropia de cele fără de suflet, pietre şi lemne, la care voi vă închinaţi şi ca pe nişte dumnezei le cinstiţi".
Judecătorul, văzându-l pe el neînduplecat, a poruncit să-i fie strujite coastele cu cârlige fier şi cu lumânări aprinse să-i fie arse rănile. Şi sfântul, răbdând, îşi ridică ochii spre cer şi se rugă cu stăruinţă. După acele chinuri judecătorul a zis: "Până când vei petrece în nesupunere? Până când nu te miluieşti singur pe tine şi nu te închini zeilor? Oare mai plăcut îţi este să pătimeşti toate acestea în zadar pentru un Hristos pe care L-au răstignit evreii, decât să fii întreg şi sănătos? Mă jur că nu te voi slobozi viu dacă vei fi nesupus aşa mult timp". A răspuns sfântul: "Fă ce vrei, vrăjmaşule al lui Dumnezeu, prieten al diavolului, că ai auzit de la mine de multe ori că nu mă voi închina zeilor tăi, afară de Unuia Dumnezeu care este Tată al Unuia Născut Fiul Lui şi începător al Sfântului Duh, Care a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce sunt într-însele, în care am crezut. Acela mi-a dat mie putere ca toată ziua să stau tare înaintea ta şi cu bărbăţie să sufăr aceste chinuri. Pentru ce îţi faci mai multe osteneli, căci iată de la mine ai auzit că voii tale nu mă voi supune. Deci, fă neîntârziat ce ai de gând să faci".
Judecătorul, umplându-se de mânie, a poruncit poporului să-l ia pe Sfântul Anania şi, scoţându-l din cetate, să-l ucidă cu pietre. Şi luându-l acel norod fărădelege, l-a dus la locul uciderii şi l-a ucis cu pietre cape Sfântul Ştefan, iar el, cu mare glas, zicea: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi aşa s-a sfârşit, împlinindu-şi mucenicia, şi s-a dus la cereştile lăcaşuri. Iar poporul, văzând că murise, l-a lăsat neîngropat şi s-a dus. Şi s-a întâmplat atunci că pe acolo treceau nişte oameni credincioşi din Damasc. Şi aceştia au luat sfântul trup al Apostolului lui Hristos şi cu cinste l-au dus în Damasc şi l-au îngropat la moşia lui.
Sf Cuv Roman Melodul
Viața Cuviosului Roman, făcătorul de condace
Roman a mîncat şi a înghiţit hîrtia şi îndată s-a deşteptat şi nu a văzut pe nimeni, căci nevăzută se făcuse aceea care i se arătase. Şi s-a umplut inima lui de negrăită bucurie şi de mîngîiere duhovnicească şi se gîndea asupra vedeniei. Apoi a simţit în mintea sa înţelegere de carte, pentru că i-a deschis lui Fecioara Născătoare de Dumnezeu mintea - precum odată Fiul ei apostolilor - ca să înţeleagă Scripturile.
Sfîntul Roman era de neam din Siria şi era crescut în cetatea Emesiei. Din tinereţe a început să-I placă lui Dumnezeu, petrecînd în feciorie şi în curăţie. Mai întîi a fost paraclisiarh în biserica Veritului, apoi a mers la Constantinopol, în anii domniei împăratului Anastasie, şi petrecea în Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Kiri, nevoindu-se la viaţa cea îmbunătăţită în post şi rugăciune şi ostenindu-şi trupul la multe nevoinţe şi la privegheri de toată noaptea, pentru că mergea de cu seară în Vlaherna şi toată noaptea stătea în rugăciuni şi iarăşi se întorcea în Kiri. Apoi a fost rînduit în biserica Sfînta Sofia la slujba paraclisiei. Nu ştia carte, dar era înţelept în lucrurile cele bune prin care îi întrecea pe cărturarii cei înţelepţi; fiindcă Îl căuta pe Dumnezeu, mai multă înţelegere era întru dînsul decît în cei ce căutau înţelepciunea veacului acestuia. Pentru că a fost ca unul dintre aceia despre care zicea Apostolul: "Pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cele înţelepte să le ruşineze".
Roman era iubit de patriarhul Eftimie pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi, văzîndu-i ostenelile în biserică, căci cu toată osîrdia se silea la ascultare, îi dădea lui parte asemănătoare cu clericii şi din această cauză cîrteau clericii împotriva patriarhului, zicînd: "Pe cel ce este prost asemenea cu noi l-ai făcut". Şi îl urau şi mari supărări îi făceau. Odată, la vecernia praznicului Naşterii lui Hristos, venind împăratul în biserică pe cînd Roman aşeza lumînările, l-au apucat ceilalţi clerici pe el şi l-au tras la amvon, zicîndu-i: "La parte cu noi eşti învrednicit la fel; deci, suindu-te acum în amvon, să cînţi ca şi noi asemenea dumnezeiască cîntare de laudă". Aceasta o făceau spre ruşinea lui, fiind cuprinşi de invidie, căci îl ştiau că nu ştie carte şi nu poate să facă aceasta. Iar Roman, fiind defăimat de clerici înaintea împăratului şi a tot norodul care era în biserică, s-a ruşinat şi a început a plînge.
După sfîrşitul slujbei, cînd toţi au ieşit din biserică, s-a aruncat singur înaintea chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu amar tînguindu-se şi rugîndu-se. Apoi, plîngînd destul şi rugîndu-se, s-a ridicat şi a mers la casa sa şi fără să mănînce din pricină că era mîhnit, a adormit puţin. Şi iată că i s-a arătat lui în vis Preasfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care tuturor celor supăraţi le este mîngîiere, ţinînd în mîini o hîrtie mică, şi a zis cu glas lin către Roman: "Deschide-ţi gura". Si făcînd el aceasta, Sfînta Fecioară i-a pus hîrtia în gură, zicîndu-i: "Mănîncă această hîrtie". Iar Roman a mîncat şi a înghiţit hîrtia şi îndată s-a deşteptat şi nu a văzut pe nimeni, căci nevăzută se făcuse aceea care i se arătase. Şi s-a umplut inima lui de negrăită bucurie şi de mîngîiere duhovnicească şi se gîndea asupra vedeniei. Apoi a simţit în mintea sa înţelegere de carte, pentru că i-a deschis lui Fecioara Născătoare de Dumnezeu mintea - precum odată Fiul ei apostolilor - ca să înţeleagă Scripturile. Şi s-a umplut inima lui de înţelepciune mare şi a început cu lacrimi a da mulţumită învăţătoarei sale, că în aşa de puţină vreme l-a făcut pe el înţelept şi cu ştiinţă de carte, mai mult decît ar înţelege cineva învăţînd mulţi ani. Si venind vremea slujbei celei de toată noaptea, a mers la biserică bucurîndu-se şi veselindu-se de darul pe care i l-a dat Fecioara cea cu dumnezeiesc dar dăruită.
Cînd a sosit ceasul cîntării condacului, s-a urcat Sfîntul Roman în amvon şi a cîntat cu dulce glas condacul său, pe care l-a alcătuit în mintea sa zicînd: "Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pămîntul peştera celui neapropiat aduce" şi celelalte. Toţi, văzînd şi auzind aceasta, s-au minunat şi cu mulţumire au ascultat cîntarea aceea, luînd aminte la puterea cuvintelor celor ce se cîntau. Iar după cîntare l-a întrebat patriarhul: "De unde îţi vine ţie această înţelepciune?" Iar el nu a trecut sub tăcere puterea Născătoarei de Dumnezeu, ci a mărturisit darul ei preamărind pe învăţătoarea cerească cea care l-a făcut pe el înţelept. Apoi s-au ruşinat clericii care l-au mîhnit şi, pocăindu-se, au căzut la picioarele lui Roman, cerîndu-şi iertare. Iar patriarhul l-a făcut pe el îndată diacon: şi curgea din gura lui un rîu de înţelepciune şi cei ce mai înainte îl batjocoreau pentru prostie şi neştiinţă de carte, aceia pe urmă învăţau de la dînsul. El a cîntat şi a făcut mulţime de condace la praznicele împărăteşti şi la ale Născătoarei de Dumnezeu şi la sfinţii însemnaţi. Condacele lui se numără cam la o mie şi mai bine. Era cinstit de toţi şi foarte iubit.
Deci, petrecîndu-şi vremea vieţii sale cu dumnezeiască plăcere şi cu dreptate, s-a mutat la veşnicile lăcaşuri şi acum cu cetele îngereşti cîntă lui Dumnezeu cîntare întreită şi sfîntă. Amin.
+) Sf Cuv Iosif și Chiriac de la Bisericani
Sfinții Cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani – drumul spre sfințenie
Întemeietorul primei comunități românești ortodoxe din Țara Sfântă, Sfântul Iosif s-a mutat din acel loc împreună cu toți ucenicii lui, din pricina arabilor, și au pus bazele Mănăstirii Bisericani, în Moldova. Trecând anii, s-a alăturat și Sfântul Chiriac și care s-a retras apoi într-o peșteră, vreme de 60 de ani.
Întemeietorul Mănăstirii Bisericani și cel dintâi nevoitor, Sfântul Iosif I-a urmat Domnului încă din copilărie. Călugărindu-se la Mănăstirea Bistrița și mergând apoi la Sfântul Mormânt, a deprins tainele pustniciei în Valea Iordanului, adunând în jurul lui 17 pustnici și întemeind prima comunitate românească ortodoxă din Țara Sfântă. A întemeiat o biserică și chilii, dar din pricina arabilor care năvăliseră acolo, s-a mutat cu întreaga comunitate pe Muntele Bisericanilor, preluând modelul rânduielii achimite (neadormite) de la călugării studiți.
Năvălind turcii, de această dată, se porniseră să plece spre Muntele Athos, dar Maica Domnului li s-a arătat într-un stejar și le-a spus să se întoarcă, întrucât grădina ei este și acolo, locul acela devenind Schitul Bisericani, loc în care călugării făceau minuni, tămăduindu-i pe bolnavi.
Sfântul Chiriac a intrat în obștea Mănăstirii Bisericani la începutul secolului al XVII-lea și a slujit o vreme Domnului, printre cei 100 de frați pe care îi număra mănăstirea la acea vreme. Simțind nevoia să se adâncească în rugăciune și mai mult, sfântul a plecat pe calea pustiei și s-a oprit într-o peșteră de pe muntele lui Simion, loc în care a rămas timp de 60 de ani.
Fără a avea haine și hrană, a răbdat toate ispitele diavolului, căci se lepădase cu totul de cele pământești, privind doar la cele veșnice, spre care a plecat în pace și cu bucurie.
Duminica a 19-a după Rusalii - Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor
Ev. Luca 6, 31-36
Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.
Ap. II Corinteni 11, 31-33; 12, 1-9
Fraților, Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, știe că nu mint! În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă, dar, printr-o fereastră, am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coș, și am scăpat din mâinile lui. Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuși la vedenii și la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu știu, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea Cer. Și-l știu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – că a fost răpit în Rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda, decât numai în slăbiciunile mele. Fiindcă, chiar de aș vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. Și, pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; și mi-a zis: Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.
( Despre iubirea vrăjmaşilor )
Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blesteamă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5, 44)
Iubiţi credincioşi,
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi toţi proorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul apoi nimeni nu poate spune că iubeşte pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întîi pe aproapele său. Acest lucru îl spune şi Sfîntul Ioan Evanghelistul, zicînd: Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20).
Aşadar, Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri, căci această poruncă îşi are temelia în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), şi nu avem dreptul să urîm pe nimeni, căci toţi sînt zidiţi de Dumnezeu şi poartă aceeaşi fire ca şi noi. Dar poate va zice cineva că Sfînta Scriptură arată totuşi că putem urî pe unii oameni, cum spune psalmistul: Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîhnit. Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Psalm 138, 21-22).
Aici este vorba de eretici, care urăsc şi schimbă adevărul dogmelor dreptei credinţe şi calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceştia nu-i putem iubi la fel, după mărturia care zice: Pe călcătorii de Lege i-am urît (Psalm 118, 113). Dar va zice cineva: "Aceştia nu sînt oameni? Cum putem să-i urîm?" La această întrebare îţi răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicînd: "Pe eretici, ca pe nişte hulitori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci cîini, lupi şi antihrişti". Iar Domnul zice: Nu daţi cele sfinte cîinilor. Şi Sfîntul Ioan Evanghelistul zice: "Că mulţi antihrişti s-au făcut. Şi deci pe aceştia nu se cuvine a-i iubi în aceeaşi măsură, nici a locui împreună cu dînşii, nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mînca, nici a-i saluta, ca nu cumva de învăţătura lor să ne împărătăşim" (Sfîntul Efrem Sirul, tomul III, Mînăstirea Neamţ, 1823, p. 156).
Dar poate întreba cineva: Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel? Vom răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Adică hulesc pe Dumnezeu şi se ridică împotriva Duhului Sfînt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci şi a icoanelor, împotriva Bisericii, a preoţiei, a Sfintelor Taine şi răstălmăcesc Sfînta Scriptură. Prin acest greu păcat, ereticii şi sectanţii sînt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-i urî, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui şi a-i îndemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe vrăjmaşi şi a le face bine, atunci cînd ei nu sînt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi voiesc a veni la adevăr. Că precum decît toate faptele bune mai mare este dragostea, tot aşa decît toate păcatele cel mai greu este ura de frate.
Nici o poruncă nu a înălţat şi a slăvit aşa de mult învăţătura Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmaşi. Cu adevărat această poruncă desăvîrşeşte toate poruncile Legii vechi, căci nici un dătător de lege mai înainte de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu a putut a se înălţa cu înţelegerea pînă la atîta desăvîrşire, de a învăţa şi a legiui cu hotărîre iubirea de vrăjmaşi. Numai această poruncă dacă s-ar sîrgui oamenii să o păzească, ar face raiul pe pămînt, ar aduce mare linişte, pace şi fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, cînd aceasta lipseşte dintre oameni, toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările şi toate tulburările se fac pe pămînt.
Dar poate va zice cineva, că foarte grea şi cu anevoie de îndeplinit este această poruncă. Dacă vom judeca drept, vom înţelege că deloc nu este greu şi cu neputinţă, ci este uşoară şi mîntuitoare de suflete. Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Luaţi jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară (Matei 11, 29-30). Iar Sfîntul Efrem Sirul zice despre iubirea vrăjmaşilor: "Ce greutate sau ce osteneală este a ierta fratelui greşelile cele uşoare şi a ne numi vrednici să ni se ierte şi nouă păcatele noastre?" (Op. cit., p. 31).
Iubiţi credincioşi,
Nimeni nu ştie mai bine neputinţa firii omeneşti ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înţelegem că El nu ne rînduieşte niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu ştie prea luminat adîncul neputinţei firii omeneşti, şi cele ce ne sînt prea de nevoie spre mîntuire. De aceea, pentru a ne învăţa taina iubirii de vrăjmaşi, El se coboară cu dragoste şi cu milă pînă la slaba noastră pricepere şi zice: Precum voiţi a vă face vouă oamenii, şi voi faceţi asemenea lor (Luca 6, 31).
O, îndurare, o, milă, o, bunătate şi înţelepciune a lui Dumnezeu, fără de margini! Că zice: "Nu-ţi spun ţie lucruri mari şi grele; ci te îndemn şi te învăţ aproape de priceperea ta. Fă şi tu altuia cele ce doreşti să-ţi facă altul ţie. Dacă doreşti să fii vorbit de rău, vorbeşte şi tu de rău pe altul. Dacă doreşti să fii ocărît de altul, ocărăşte-l şi tu pe el. Dacă doreşti să fii necinstit şi păgubit de altul, fă şi tu la fel aproapelui tău; iar dacă doreşti să fii cinstit de altul, să fii vorbit şi ajutat la nevoie, apoi sileşte-te să faci şi tu asemenea aproapelui tău".
Sfîntul Apostol Pavel zice: Lepădaţi toate lucrurile întunericului (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă mintea şi inima omului; dar mai greu decît toate păcatele, ura ne întunecă mintea şi inima.
Acest lucru îl arată cuvîntătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicînd: Cela ce urăşte pe fratele său, întru întuneric umblă şi nu ştie încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Şi dacă Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaşte că sîntem în Dumnezeu şi că dragostea Lui petrece în noi, cînd vom vedea că inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru şi de sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simţi că se naşte în inima noastră întristare şi amărăciune pentru binele şi sporul aproapelui, din aceasta să cunoaştem sigur că nu sîntem în Dumnezeu şi Dumnezeu nu petrece în noi!
Să înţelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita această învăţătură, ne vom uşura împlinirea învăţăturii Sfintei Evanghelii de azi, în care Mîntuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşi. Căci căutînd noi folosul şi binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea şi fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Şi aşa, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele va rămîne pururea între noi.
Deci, preadreaptă, preasfîntă şi preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmaşi. Iar dacă nouă ni se pare grea şi cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în inima noastră nici cît de puţin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deşarte şi al, altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfînt, care sînt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, şi toate celelalte pe care le arată Sfîntul Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.
Zice Domnul, iarăşi, în Evanghelia de astăzi: De iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumită veţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi, de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce plată aveţi? Doar şi păcătoşii dau împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi. Voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind în schimb şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun cu cei nemulţumitori şi răi (Luca 6, 32-35).
Cît de mare adevăr şi cîtă dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci dacă fac bine cuiva şi aştept ca şi el să-mi facă mie la fel, atunci ce plată mai aştept de la Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu priveşte răsplătirea mea în veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu scopul de a cîştiga în veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am împrumutat ca să mi se împrumute, am dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot nădăjdui răsplată de la Dumnezeu în veacul viitor, căci mintea mea nu priveşte spre plata cea vremelnică de la acela ce i-am făcut bine, ci spre bunătăţile cele veşnice din veacul viitor.
Atunci, după cuvîntul Domnului, plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 12). Încă un lucru mult mai mare şi preaslăvit. Prin facerea noastră de bine către aproapele, fără a nădăjdui de la ei nimic în veacul de acum, ne facem fiii Celui Preaînalt, după cum zice Sfînta Scriptură: Eu am zis: dumnezei sînteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6).
Această vrednicie, de a ne face fii după dar ai lui Dumnezeu este cu totul străină de priceperea şi înţelegerea noastră pentru bogăţia slavei lui Dumnezeu, prin care vom deveni fii după Dar ai lui Dumnezeu în veacul de acum şi cel viitor. Adică să fim oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), după măsura Darului Său, Care este bun spre cei nemulţumitori şi răi, răsare soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am vorbit de cîtă slavă şi cinste se vor învrednici cei ce vor avea în sufletele lor dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi se vor sili să îndeplinească porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi pe vrăjmaşii lor. Acum să ne întrebăm: Oare au existat în Legea Veche şi cea Nouă oameni care s-au ridicat cu fapta la această desăvîrşită dragoste a iubirii de vrăjmaşi?
La această întrebare, vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi şi vom arăta că mulţi au ajuns a îndeplini această sfîntă poruncă a iubirii de vrăjmaşi, atît în Legea Veche cît şi în cea Nouă.
Mai întîi să ne aducem aminte de proorocul şi împăratul David, care, încă cu o mie de ani înainte de venirea Domnului, s-a sîrguit a împlini cu fapta aceasta sfîntă şi dumnezeiască poruncă.
Cine a citit în Sfînta Scriptură, ştie cîtă ură avea regele Saul asupra lui David şi cîtă vreme l-a prigonit şi căuta în tot chipul să-l piardă, cum însuşi David zice către Ionatan, prietenul său: Viu este Dumnezeu şi viu este sufletul tău, că precum am zis, n-a rămas fără numai un pas între mine şi moarte (I Regi 20, 3), prin aceasta arătînd cît de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omorî. Iar proorocul David nu s-a răzbunat pe Saul cînd i-a căzut în mîini că putea prea lesne să-l omoare. Căci Saul dormea greu în peşteră şi David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de viaţa lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).
Şi a doua oară, cînd împăratul Saul dormea în mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat suliţa de la cap şi vasul cu apă, şi iarăşi nu s-a atins de viaţa lui, măcar că adesea îl îndemna să-L omoare atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba şi mai mult, cînd împăratul Saul a fost lovit de un duh rău de la Dumnezeu, David venea şi-i cînta din harfă, gonind duhul cel rău de la el (I Regi, 19, 9).
Iar în Legea Harului cel dintîi care a îndeplinit cu lucrul şi cu cuvîntul această Evanghelie, a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai că învăţa porunca iubirii de vrăjmaşi, ci El întîi a îndeplinit-o cu lucrul. Atunci cînd era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe cei ce L-au răstignit, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34). La fel şi Sfîntul Apostol şi arhidiacon Ştefan, uşa mucenicilor, a împlinit porunca iubirii de vrăjmaşi, căci plecîndu-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl ucideau cu pietre, zicînd: Doamne, primeşte duhul meu... şi nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea, a adormit (Fapte 7, 59-60). La fel au făcut şi ceilalţi apostoli, care fiind ocărîţi, mîngîiau pe vrăjmaşii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin această mare virtute a iubirii de vrăjmaşi, au strălucit în lume milioane de martiri, de ierarhi, de mărturisitori şi cuvioşi părinţi şi toţi care în veacul de acum au purtat în mintea şi în inima lor, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
Iubiţi credincioşi,
În încheierea acestei predici vă spun o istorioară sfîntă şi adevărată prin care puteţi înţelege că cel ce are dragostea de Dumnezeu în inima sa, nu numai că iubeşte pe vrăjmaşii săi, ci la nevoie, îşi pune sufletul său pentru aproapele său, asemănîndu-se cu Mîntuitorul Care Şi-a pus sufletul Său, răscumpărare pentru neamul omenesc (Galateni 4, 4; Ioan 1, 29).
Pe vremea domniei împăratului Tiberius, trăia în localitatea Oasis un călugăr cu viaţă aleasă după Dumnezeu, din Capadochia de neamul lui, cu numele Leon. Mulţi oameni vorbeau despre faptele cele bune şi minunate ale acestui călugăr şi se foloseau de smerenia, de dragostea, de blîndeţea şi de sărăcia lui pentru Hristos.
Acest călugăr minunat avea un cuvînt de taină şi spunea la mulţi: "Credeţi-mă, fraţilor, că eu o să fiu împărat!" Oamenii îi răspundeau: "Părinte, din Capadochia nu a ieşit niciodată vreun împărat". El însă le spunea mereu aceste cuvinte şi nimeni nu înţelegea sensul lor.
Năvălind peste ţinutul acela un popor barbar şi sălbatic, care se chema Mazichi, a pustiit toată ţara. Ajungînd la Oasis, păgînii au omorît mulţi preoţi creştini şi monahi şi au luat în robie pe monahul Ioan, care era citeţ în marea biserică din Constantinopole, pe monahul Mutatie Romanul şi pe alt monah cu numele Teodor. Toţi trei erau bătrîni şi bolnavi. După ce i-au luat în robie, monahul Ioan a zis barbarilor care îl legaseră: "Daţi-mi voie să merg la episcopul nostru, să vă dea pentru noi douăzeci şi patru de monezi de argint". Auzind aceasta, unul din barbari a dezlegat din lanţuri pe monahul Ioan şi l-a lăsat liber să se ducă la episcop şi să-i aducă monezile de argint spre răscumpărarea lor. Episcopul însă n-a putut să găsească decît opt monezi de argint.
Monahul a luat cele opt monezi şi s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: "Ori îmi daţi douăzeci şi patru de monezi precum am vorbit, sau noi mergem mai departe cu cei robiţi". Oamenii văzînd aceasta, au început a plînge şi a se văita, că ştiau că la moarte îi duc pe cei robiţi.
Atunci monahul Leon, de care am amintit la început, care zicea că are să fie împărat, a venit la barbari şi le-a spus: "Luaţi aceste monezi de argint şi vă rog luaţi-mă şi pe mine în robie, că după cum vedeţi sînt tare şi sănătos şi voi sluji ori unde mă veţi duce, dar vă rog daţi drumul acestor călugări, bătrîni şi bolnavi, care nu vă pot fi de nici un folos".
Auzind aceasta, barbarii, au luat cele opt monezi de argint şi pe monahul Leon cel tînăr şi au dat drumul celor doi monahi bătrîni şi bolnavi. Monahul Leon a mers cu ei multă cale, iar ei l-au chinuit foarte mult cu foame, şi aşa a slăbit, nemaiputînd merge după ei. Ei văzînd că a slăbit tare, i-au tăiat capul. Şi aşa fericitul şi sfîntul monah, şi-a pus sufletul său pentru dragostea şi mila aproapelui.
La el s-a arătat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a împlinit Scriptura care zice: Mai mare dragoste decît aceasta nimenea nu poate avea, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).
De abia atunci au înţeles ceilalţi monahi şi creştini, cuvintele monahului Leon, care le zicea cu taină că: "eu voi fi împărat...". Şi într-adevăr, a ajuns împărat, punîndu-şi sufletul său pentru prietenii săi! Aceasta este cea mai înaltă măsură a iubirii creştine, adică să iertăm pe vrăjmaşi şi să ne dăm viaţa pentru aproapele.
Oare cîţi dintre noi avem atîta dragoste să iertăm din inimă pe cei ce ne urăsc şi ne fac rău? Cîţi dintre credincioşii noştri se mai jertfesc astăzi pentru mîntuirea, pentru salvarea vieţii şi ajutorul oamenilor din spitale, a celor de aproape ai lor? Dimpotrivă, astăzi se întîlnesc peste tot certuri în familie, neînţelegeri între părinţi şi copii, ură şi judecată între rude şi vecini, duşmănie, invidie şi neîmpăcare între creştini. De ce oare nu ne împăcăm frate cu frate, vecin cu vecin? Cum mai pot zice "Tatăl nostru" cei ce nu iartă pe fraţii şi vrăjmaşii lor? Cum putem împlini porunca lui Hristos, Care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri", dacă noi nu ne cerem iertare nici de la părinţii şi binefăcătorii noştri şi nu iertăm pe cei ce ne fac rău? Cînd spunem cuvintele din Tatăl nostru: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", singuri ne cerem osîndă dacă nu iertăm pe cei care ne-au supărat. Să ne împăcăm deci unii cu alţii şi să iertăm din inimă pe vrăjmaşii noştri dacă vrem să ne mîntuim. Să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă şi ne urăsc şi să nu ne răzbunăm, pe cei ce ne fac rău. Să ne bucurăm cînd sîntem defăimaţi şi osîndiţi pe nedrept, că numai aşa ne putem smeri mai mult şi vom reuşi să fim următori ai lui Hristos. Altfel, Mîntuitorul nu primeşte nici rugăciunea noastră, nici darurile aduse la Sfîntul Altar, nici postul şi milostenia noastră, nu primeşte în rai pe cei ce mor în ură şi duşmănie.
Fericiţi sînt cei ce trăiesc în pace cu toţi oamenii şi care nu au nici un duşman, afară de diavolul! Fericiţi sînt creştinii ce trăiesc în desăvîrşită dragoste unii cu alţii!
Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi al milei să ne împace în Hristos pe toţi şi să ne învrednicească Împărăţiei Cereşti, care este împărăţia iubirii veşnice. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu