4. /17 SEPTEMBRIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ
+) Sf Ier Dionisie, episcopul Cetății Albe - Ismail;
Sf. Mc. Sofia (Înțelepciunea) și fiicele sale Pistis (Credința) Elpis (Nădejdea) și Agapi (Dragostea);
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Luarea crucii și urmarea lui Hristos
+) Sf Ier Dionisie, episcopul Cetății Albe - Ismail
Viața Sfântului Ierarh Dionisie, Episcopul Cetății Albe-Ismail
Sfântul Dionisie Erhan s-a născut în anul 1868 în satul Bardar, la 15 km de Chișinău, din părinți evlavioși – Vasile și Andriana, primind din botez numele Dimitrie.
La vârsta de 15 ani, simțind dorul de Dumnezeu și dorința de a îmbrăca haina monahală, tânărul Dimitrie a intrat în obștea Mănăstirii Suruceni.
De la început, fratele Dimitrie s-a arătat râvnitor față de cele sfinte și dornic de cunoaștere, sârguindu-se să își formeze o cultură teologică prin lecturarea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți, care i-au fost călăuză în viață și sprijin în momentele de răscruce din viața personală și istoria neamului.
A parcurs toate etapele vieții monahale devenind, pe rând, rasofor în anul 1890, monah în anul 1899, primind numele Dionisie, ierodiacon în anul 1900 și ieromonah în anul 1904.
Remarcându-se prin viața sa duhovnicească, prin blândețe, dar și fermitate și demnitate în apărarea neamului și a credinței, prin cultura pe care a dobândit-o ca autodidact și prin aprecierea credincioșilor, în anul 1908 a fost ales stareț al mănăstirii Suruceni.
Sfântul Dionisie a avut un rol important pentru înfăptuirea idealului de unitate națională în perioada premergătoare momentului istoric de la 27 martie 1918. Bună parte dintre membrii Sfatului Țării îl aveau ca povățuitor și duhovnic.
În luna mai a anului 1918 a fost ridicat la treapta de arhimandrit, iar în data de 22 iulie 1918 a fost ales Arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, cu titulatura „al Ismailului”, fiind hirotonit în Catedrala Mitropolitană din Iași. Ulterior, în 1934, a devenit Episcop al Cetății Albe și Ismailului, unde a păstorit timp de șase ani.
În această perioadă, preocupat de împlinirea datoriilor de păstor, a contribuit la restaurarea și zidirea de biserici, la intensificarea vieții duhovnicești prin înființarea de instituții pentru formarea clerului, a sprijinit înființarea de azile și orfelinate și a lucrat cu multă râvnă la înnoirea duhovnicească din sudul Basarabiei.
După pactul Ribbentrop-Molotov și cedarea Basarabiei, s-a refugiat în țară, fiind locțiitor al Episcopiei Argeșului în perioada 1940-1941. La 1 septembrie 1941 s-a pensionat și s-a reîntors în Basarabia, la mănăstirea sa de metanie, trecând la Domnul în data de 17 septembrie 1943, la Spitalul central din Chișinău. A fost înmormântat într-o criptă de lângă biserica Mănăstirii Suruceni, de care era legat sufletește.
Trupul Episcopului Dionisie Erhan a fost găsit neputrezit în timpul unor lucrări de consolidare efectuate la Mănăstirea Suruceni, în data de 10 iulie 2018.
La propunerea Sinodului Mitropoliei Basarabiei, ca urmare a demersurilor Episcopiei Basarabiei de Sud, Sfântul Dionisie Erhan a fost înscris în calendarul Bisericii Ortodoxe Române în ședința Sfântului Sinod din 25 octombrie 2018. Au fost avute în vedere: ortodoxia credinței, activitatea deosebită desfășurată de episcopul Dionisie Erhan ca stareț al Mănăstirii Suruceni, dar mai ales ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și, mai apoi, ca episcop de Ismail și Cetatea Albă.
Sf. Mc. Sofia (Înțelepciunea) și fiicele sale Pistis (Credința) Elpis (Nădejdea) și Agapi (Dragostea)
Viața Sfintei Mucenițe Sofia și a fiicelor sale: Pistis, Elpis și Agapis
După nașterea celor trei fiice, Sfânta Sofia a rămas văduvă și viețuia cu dreaptă credință, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul și cu milostenia, înconjurată de cele trei fiice ale sale în care a aprins focul dragostei către Dumnezeu.
Pe timpul împărăției lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuiește „înțelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viața în credință creștinească, cu înțelepciune; o astfel de înțelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „Înțelepciunea cea de sus întâi era curată, apoi pașnică, blânda, bineplăcută, plină de milă și de roade bune” (3,17). Această înțeleaptă Sofia, când trăia în însoțire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuți evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credința), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înțelepciunea cea creștinească, dacă nu bunătățile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după nașterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curând, și viețuia cu dreaptă credință, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul și cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creștea într-o astfel de învățătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă așa înțeleaptă, că purtând numele bunătăților celor mari evangheliști, nu trebuia mai mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuții al cărei nume îl purta, ceea ce s-a și făcut. Crescând ele cu anii, creșteau într-însele și bunătățile; și au învățat bine cărțile prorocilor și ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învățăturilor și se nevoiau la citire, la rugăciune și la osteneli casnice, supunându-se sfintei, de Dumnezeu înțelepțitei lor mame, sporind și înaintând de la o faptă bună la alta și mai bună și se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.
Atunci, toți și-au întors ochii spre dânsele pentru frumusețile lor cele prea mari și pentru acea bună înțelegere desăvârșită, că străbătuse vestea prin tot Imperiul Roman de frumusețea lor ceea ce covârșea, izvorând din înțelepciune. Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe ele și, văzându-le, s-a înștiințat că sunt creștine, pentru că nu-și tăinuiau credința lor cea în Hristos și nu se îndoiau în nădejdea lor cea spre Hristos și nici nu-și împuținau dragostea lor cea spre Hristos, ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii cei de Dumnezeu urâți se îngrețoșau. Acestea toate le-a spus Antioh împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme pe ele la sine. Deci, mergând slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică îndeletnicindu-se cu învățătura fiicelor sale; și o chemară pe ea cu fiicele la împărat. Iar ele, cunoscând pricina chemării lor, toate se așezară la rugăciune, zicând: „Tu, atotputernice Dumnezeule, rânduiește pentru noi după sfânta voia Ta și nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfânt, ca să nu se înfricoșeze inima noastră de prigonitorul cel mândru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoșate, să nu ne spăimântam de moartea cea amară și să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!”. Și după rugăciune, închinându-se lui Dumnezeu, au ieșit toate patru, maica cu fiicele, luându-se de mâini ca o cunună împletită. Și mergeau, căutând adeseori spre cer, cu suspinuri și cu rugăciunea în taină, încredințându-se la ajutorul Celuia ce a poruncit „să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”.
Apoi, ajungând la palatele împărătești, s-au însemnat cu semnul crucii zicând: „Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfânt”. Și au stat înaintea împăratului celui ce ședea pe scaun în mândria sa, pe care văzându-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Și ședeau ca și cum erau chemate la un ospăț; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la cercetare, fără nici o temere, cu fețele luminoase, cu inimi îmbărbătate și cu ochii veseli privind spre toți. Văzând împăratul fețele lor cinstite, luminate și neînfricoșate, a întrebat pe maică de neam, de nume și de credință. Iar ea, înțeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încât toți cei ce auzeau se mirau de o înțelepciune ca aceea a ei. Pomenind puțin de neamul și de numele său a început a grăi pentru Acela pe „al cărui neam cine-l va spune” se va mântui și la al cărui nume toți sunt datori să se închine. Și mărturisea credința sa cea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și roabă se numea Aceluia și în numele Lui se lăuda. „Acesta – zicea – îmi este numele cel cinstit, în care mă laud că sunt creștină”. Încă a spus că și pe fiicele sale lui Hristos le-a logodit, ca curăția lor neîntinată să o păzească nestricăciosul Mire, Fiului lui Dumnezeu. Văzând împăratul pe această femeie înțeleaptă, și nevrând atunci ca să zăbovească cu dânsa la vorbă multă și să facă judecată, a amânat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe toate la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredințându-i-le ca să le păzească și a treia zi să le aducă pe ele la judecată.
Atunci maica, petrecând în casa Palladiei și având vreme de ajuns pentru învățătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua și noaptea și învățându-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: „Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinței voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceți mirese Mirelui vostru Celui fără de moarte, ca după numele vostru să vă arătați către dânsul credința voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită și dragostea cea nefățarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununați prin cunună mucenicească cu preaiubit Mirele vostru și cu dânsul în cămara Lui prea luminoasă să intrați, în glas de bucurie. Fiicele mele, să nu vă cruțați trupurile voastre cele tinere pentru cinstea lui Hristos, să nu jeliți floarea tinerețelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoabă și decât fiii omenești, nici să vă mâhniți de lipsirea vieții acesteia vremelnice, pentru viața cea veșnică. Pentru că neprețuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veșnică, frumusețe negrăită și viață fără de moarte. Și când trupurile voastre pentru dânsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune și rănile de pe trupurile voastre le va lumina ca stelele cerului. Când frumusețile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dânsul, El vă va înfrumuseța pe voi cu cereasca frumusețe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar când vremelnica voastră viață o veți pierde, punându-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viața cea fără de sfârșit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc și înaintea sfinților Lui îngeri și de toate cereștile duhuri vă veți numi mirese și mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toți cuvioșii, de voi se vor veseli înțeleptele fecioare și vă vor primi în ceata lor.
Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiați a fi amăgite de înșelăciunile vrăjmașului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul și să vă făgăduiască mari daruri și să vă pună înainte mărire, bogății, cinste și toată frumusețea și dulceața lumii acesteia stricăcioase și deșarte. Să nu iubiți nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vânt se spulberă, ca floarea și ca verdeața ierbii se veștejesc și în țarina se sălășluiesc. Nici să vă înfricoșați când veți vedea cumplitele chinuri, pentru că puțin pătimind și pe vrăjmașul biruindu-l, în veci veți dănțui. Și cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dânsul pătimiți, Cel ce a zis: „De va și uita femeia pe fiii pântecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi”. Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoințele voastre, în slăbiciunea voastră și împletindu-vă cununa răsplătirii voastre. O, fiicele mele cele bune! Gândiți-vă la durerile mele pe care le-am avut la nașterea voastră. Aduceți-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creșterea voastră. Aduceți-vă aminte și de bunătățile mele, cu câtă dragoste v-am învățat pe voi frica de Dumnezeu și să mângâiați bătrânețele mamei voastre prin acea statornică și bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste și laudă între toți credincioșii, când mă voi învrednici să mă numesc mamă de mucenițe, când vă voi vedea pe voi că viteze răbdați pentru Hristos și, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfânt al Lui, pentru dânsul muriți. Atunci se va mări sufletul meu și, bucurându-se duhul meu, se vor întări bătrânețele mele. Atunci îmi veți fi mie adevărate fiice când, învățăturile mamei voastre ascultându-le, veți suferi pentru Domnul nostru până la sânge și veți muri pentru dânsul cu osârdie”.
O învățătură că aceasta a mamei lor ascultând-o fiicele cu umilință, li se înfierbântă inima și se bucurau cu sufletul, așteptând vremea muceniciei ca ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind ale rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la care le povățuia pe ele înțeleapta lor mamă, Sofia. Și pecetluindu-se cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la nevoința mucenicească și, îngrădindu-se cu credință, se întăreau cu nădejde, aprinzând într-însele focul dragostei către Domnul. Și una pe alta încurajându-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.
Sosind a treia zi, au fost duse la judecată înaintea păgânului împărat. Iar el, socotind că fecioarele fiind tinere, vor asculta lesne cuvintele lui cele înșelătoare, a început a grăi către dânsele așa: „Eu, fiicelor, văzând frumusețea voastră și cruțând tinerețele voastre, vă învăț pe voi părintește să vă închinați zeilor celor ce stăpânesc lumea. Și de mă veți asculta pe mine și de veți îndeplini această poruncă, apoi fiice ale mele vă voi numi pe voi, voi chema eparhii și ighemonii și pe toți sfetnicii mei și înaintea lor vă voi face pe voi fiice ale mele și de către toți veți fi cinstite și lăudate. Iar de nu mă veți asculta și de nu vă veți supune poruncii mele, apoi în multe rele veți cădea și veți duce în primejdie bătrânețele mamei voastre și voi înșivă veți pieri în acea vreme, în care ați putea să vă veseliți, petrecând în desfătări, în bunătăți și în bucuriile lumii acesteia. Că eu vă voi pierde pe voi cu rău și mădularele voastre, sfărâmându-le, le voi arunca spre mâncare câinilor și veți fi defăimate de toți. Drept aceea, ascultați-mă pe mine, ca să vă fie vouă bine, că vă iubesc pe voi și n-aș vrea ca să vă pierd frumusețea voastră și să vă lipsesc pe voi de viața aceasta, ci fiice ale mele vreau să vă am pe voi”.
Deci, au răspuns sfintele fecioare, toate, cu o gură, zicând: „Noi, tată avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijește de viața noastră și miluiește sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite și ale Aceluia adevărate fiice căutăm să ne numim și Aceluia închinându-ne și păzind poruncile Lui, spre idolii voștri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne temem. De aceea și dorim să pătimim și să răbdăm muncile cele amare pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”.
Auzind împăratul un răspuns că acesta, a întrebat pe mama, Sofia, de numele și de anii lor, iar ea a zis: „Cea dintâi fiică a mea se numește Pistis și are doisprezece ani; a doua, Elpida, are zece ani; iar a treia fiică se numește Agapi și este de nouă ani”. Și se miră împăratul de acea vitejie a sufletului ce în puțini ani agonisiseră și de răspunsul dat cu pricepere și îndrăzneală. Apoi, a început pe câte una, pe rând, a le sili la păgânătatea sa. Întâi, pe cea mai mare soră, Pistis, o silea zicându-i: „Jertfește marii zeițe Artemida!”. Iar ea n-a vrut. Atunci a poruncit împăratul să o dezbrace pe ea și să o bată tare. Iar chinuitorii bătând-o fără de milă, îi ziceau: „Jertfește marii zeițe Artemida!”. Dar ea răbda ca și cum nici n-ar fi fost trupul ei. Iar chinuitorii, nesporind nimic cu bătaia, i-au tăiat fragedul ei piept și în loc de sânge a curs lapte din răni, și toți cei ce priveau la chinuirea ei se mirau de răbdarea și de minunea aceasta, cum curgea din răni lapte, iar nu sânge. Și clătinând cu capetele, osândeau în taină nerozia și răutatea împăratului, zicând: „Ce a greșit această frumoasă fecioară de pătimește așa! O, vai de nebunia împăratului și de cruzimea lui cea de fiară, care mănâncă fără de omenie nu numai pe oamenii cei bătrâni, dar și pe copiii cei tineri!”. După aceasta, chinuitorii aduseră un grătar de fier și-l puseră pe un foc mare, și grătarul s-a înroșit îndată că un cărbune aprins, încât scăpăra scântei; pe acela o puseră pe sfânta fecioară Pistis care, după ce a stat două ceasuri pe el și rugându-se către Domnul său, nu s-a ars deloc, așa încât toți se mirau. O aruncară apoi într-o căldare care stă pe foc plină de smoală amestecată cu untdelemn și foarte fiartă; și nici acolo nu s-a vătămat, ci că în apă rece șezând, cânta lui Dumnezeu.
Iar prigonitorul, neștiind ce să mai facă cu dânsa ca să o poată abate de la credința în Hristos, a hotărât asupra ei judecată de sabie de care auzind sfânta Pistis s-a umplut de bucurie și a zis către mama sa: „Roagă-te pentru mine maica mea, ca să-mi săvârșesc alergarea mea și, trecând la marginea cea dorită, să văd pe Domnul și Mântuitorul meu Cel iubit și să mă îndulcesc de vederea Lui cea dumnezeiască”. Iar către surori a zis: „Iubitele mele surori! Știți cui ne-am făgăduit și cui ne-am făcut mirese! Știți că însemnate suntem prin Sfânta Cruce a Domnului nostru spre veșnica Lui slujbă. Deci, să răbdăm până în sfârșit. De o mamă suntem născute, una ne-a hrănit și ne-a învățat, deci unul și același sfârșit să primim, o voie să avem, ca unele care într-adevăr am ieșit din unul și același pântece. Iată eu vă voi fi vouă pildă, ca amândouă după mine să veniți la Mirele nostru cela ce la Sine ne cheamă pe noi”. Acestea zicându-le a sărutat pe mama sa, așijderea și cu surorile, îmbrățișându-se s-au sărutat și a plecat să se pună sub sabie.
Iar mama nu s-a mâhnit pentru fiica sa, căci atât mâhnirea inimii, cât și durerea maicii cea pentru fii a fost biruită într-însa de dragostea cea către Dumnezeu. Și numai de aceea oftă și se îngrijea că nu cumva vreuna din fiicele sale, înfricoșându-se de muncă, să se lepede de Domnul tuturor și zicea către Pistis: „Eu, fiica mea, te-am născut pe tine și pentru tine am răbdat dureri. Pe acestea tu numai atunci mi le răsplătești mie bine, când vei muri întru mărturisirile lui Hristos, și-ți vei vărsa sângele tău pe care din pântecele meu l-ai luat pentru Hristos. Drept aceea să mergi la dânsul, iubita mea fiică, și cu sângele tău, roșindu-te, ca îmbrăcată fiind cu o haină mohorâtă să te arăți frumoasă ochilor Mirelui tău și pe mine, mama ta cea săracă, înaintea Lui să mă pomenești și pentru surorile tale roagă-te Lui, ca să le întărească și pe ele întru aceeași răbdare pe care tu o ai”.
Și tăiară cinstitul cap al Sfintei Pistis. Iar mama a luat mult pătimitorul ei trup și, sărutându-l pe el, se bucură și slăvea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a primit pe fiica ei Pistis în cămara cea cerească.
Iar păgânul împărat a adus de față pe cealaltă soră, pe sfânta fecioară Elpida, și a zis către dânsa: „Fiică bună, rogu-mă ție, ascultă sfatul meu, că te sfătuiesc ca un tată, iubindu-te pe tine: închină-te Artemidei celei mari. Ai văzut muncile cele ale surorii tale celei mari și ai privit la moartea ei cea amară; deci, să nu vrei și tu să pătimești la fel. Să mă crezi pe mine fiică, că îmi este jale de tinerețile tale și aș dori să te am pe tine fiică, de te-ai supune poruncii mele”. Iar Sfânta Elpida a răspuns: „Au doar, împărate, nu sunt soră aceleia pe care au ucis-o? Doar nu din aceeași mamă m-am născut? Doar nu cu același lapte m-am hrănit și același botez am avut pe care l-a avut și sora mea cea sfântă? Împreună cu dânsa am crescut și din aceleași cărți și aceeași învățătură a mamei m-am învățat a cunoaște pe Unul Dumnezeu și Domnul nostru Iisus Hristos și întru dânsul a crede și Lui Unuia a mă închina. Deci, să nu nădăjduiești, împărate, că eu n-aș cugeta, n-aș gândi sau n-aș vrea a merge pe aceeași cale pe care a plecat sora mea Pistis, la care sunt gata; ci numai nu zăbovi mult ostenindu-te cu cuvintele și începe însuți lucrul și vei vedea că tot același este gândul meu ca și acela al surorei mele celei mai dinainte”.
Auzind împăratul un răspuns că acesta a dat-o pe ea la chinuri și dezbrăcând-o pe ea slujitorii ca și pe Pistis, au bătut-o fără milă, mult, încât s-au ostenit bătând-o. Iar ea tăcea ca și cum n-ar fi simțit durerile, fără numai privea spre fericită maică să Sofia, care sta tot acolo, și, cu vitejie spre pătimirea fiicei sale privind, cu tărie ruga pe Dumnezeu ca să dea fiicei sale răbdare multă. Apoi, după porunca împăratului celui fără de lege, o aruncară în foc, în care, ca și cei trei tineri, nearsă fiind, lăuda pe Dumnezeu. După aceasta o spânzurară și cu unghii de fier au strujit-o. Iar căzându-i carnea și sângele curgând ca pârâul din ranele ei ieșea oarecare minunată bună mirosire, și zâmbea cu fața luminoasă și cu darul Sfântului Duh strălucind și batjocorind pe chinuitor că pe o copiliță mică cum e ea nu putea să o biruiască, zicea: „Cu ajutorul lui Hristos, nu numai nu bag în seamă chinul, dar mai ales îmi place întru el, ca într-o dulceață a raiului, că dulce îmi este pentru Domnul meu. Iar pe tine chinuitorule, te așteaptă munca cea fără de sfârșit cu diavolii, în gheena focului pe care în loc de Dumnezeu îi ai ție”. Cu aceste cuvinte întărâtându-se mai mult chinuitorul, a poruncit să gătească o căldare plină cu smoală amestecată cu seu și dedesubt să-i dea foc, ca în căldura cea fiartă să o arunce pe sfânta; fierbând căldarea, când era să arunce pe sfânta într-însa, îndată căldarea s-a topit ca ceară și s-a vărsat smoala ce clocotea într-însa și seul cel fierbinte și au ars pe toți cei ce stau împrejur, căci atâta putere făcătoare de minuni a lui Dumnezeu era întru Sfânta Elpida.
Dar prigonitorul văzând toate acestea, n-a vrut să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pentru că inima lui a întunecat-o diavolescul întunerec și rătăcirea pierzătoare și se rușina văzându-se batjocorit de o copiliță așa mică. Apoi, nevrând ca să rabde mai mult rușinea aceea, a osândit-o pe ea la tăiere. Fecioară, auzind de sfârșitul său, a alergat cu bucurie la mama sa, zicând: „Fii liniștită, mama mea! Să fii sănătoasă și să pomenești pe fiica ta”. Iar mama, cuprinzând-o pe ea, o săruta, zicându-i: „Fiica mea, Elpida, binecuvântata ești tu de Domnul Dumnezeu Cel de sus, spre care nădăjduiești și sângele tău pentru Dânsul să nu-l cruți. Mergi dar la sora ta Pistis și cu dânsa să stai înaintea Dumnezeului tău”. Apoi sărutându-se Elpida cu sora sa Agapi, care privea la sfârșitul ei, zise către dânsa: „Să nu rămâi aici, sora noastră, ci să grăbești a veni ca împreună să stăm înaintea Sfintei Treimi”. Apoi s-a apropiat de trupul cel mort, tăiat, al Sfintei Pistis, sora sa, și cuprinzându-l pe el cu dragoste, din fire spre lacrimi se pleca, iar din dragostea cea întru Hristos spre bucurie era îndemnată. După aceea și-a plecat sfântul său cap sub sabie și tăiară pe Sfânta Elpida. Iar mama a primit trupul ei și proslăvea pe Dumnezeu, bucurându-se de o vitejie ca aceasta a celor două fiice ale sale, vitejie la care și pe a treia fiică o îndemna cu cuvinte dulci și cu înțelepte sfaturi.
Apoi, chemând prigonitorul pe a treia fecioară, Agapi, o îndemnă pe ea, ca și pe cele două, ca să se depărteze de Cel răstignit și să se închine Artemidei. Dar în zadar s-a ostenit înșelătorul pentru că cine avea să rabde mai mult pentru Domnul cel iubit al său, precum Agapi, care se tâlcuiește „dragoste”, de vreme ce este scris: „tare ca moartea este dragostea, apa cea multă nu poate să stingă pe dragoste și chiar râurile nu o vor îneca pe ea”. Că n-au stins focul dragostei celei către Dumnezeu în această fecioară apele cele multe ale dulceților lumești și nu o înecară pe ea râurile primejdiilor și ale chinurilor, ba încă se dă pe față dragostea ei cea mare prin aceea că era gata în orice vreme să-și pună sufletul pentru iubitul său Iisus Hristos. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva să-și pună sufletul pentru altcineva. Iar cunoscând prigonitorul că nu poate să sporească nimic cu înșelăciune, a început a o chinui pe ea, vrând ca în feluri de munci să despartă pe Agapi de dragostea lui Hristos. Ci sfânta alcătuia cu buzele cuvintele Apostolului: „Cine mă va despărți de la dragostea lui Dumnezeu? Oare necazul sau strâmtoarea sau gonirea sau foamea sau golătatea sau primejdia sau sabia? În toate acestea biruiesc pentru cel ce m-a iubit pe mine” (Romani 8, 35-37).
Deci s-a început chinuirea ei așa: a poruncit chinuitorul să o întindă pe ea la o roată și cu toiege să o bată. Și întinsă a fost sfânta atât de mult, încât din trupul ei cel tânăr se desfăceau mădularele din încheieturile lor și, bătându-se, se roșea cu sângele ca o porfiră, iar pământul se adăpa din sângele ei ca din ploaie. Apoi arseră un cuptor foarte tare pe care, arătându-l sfintei, chinuitorul zicea: „O, fecioară, numai atâta să zici : Mare este zeița Artemida!; și-ți voi da drumul. Iar de nu vei zice aceasta, îndată într-acel cuptor ars vei arde”. Iar sfânta a zis: „Mare este Dumnezeul meu Iisus Hristos! Iar Artemida și tu cu dânsa, să pieriți”. Și îndată prigonitorul mâniindu-se, a poruncit celor ce stau de față să o arunce în cuptor. Iar ea, neașteptând să o arunce cineva, singură s-a grăbit a intra; și umbla prin mijloc nearsă și ca la un loc de răcoare dănțuia cântând și binecuvântând pe Dumnezeu. Iar din cuptor îndată a ieșit focul asupra necredincioșilor celor ce stăteau împrejurul cuptorului și a ars pe unii prefăcându-i în cenușă, iar pe alții i-a pârlit și chiar pe împăratul, ajungându-l, l-a vătămat, încât a fugit departe de cuptor. Deci, se vedeau în acel cuptor și alte oarecare ființe foarte luminoase dănțuind cu dânsa și se prea mărea numele lui Hristos, iar necurații se rușinau.
Apoi, stingându-se cuptorul, a ieșit sfânta ca dintr-o cămară, mireasa cea frumoasă a lui Hristos, luminoasă și sănătoasă. Prinzind-o chinuitorii, după porunca împăratului, cu sfredele i-au găurit încheieturile, dar dumnezeiescul ajutor întărea pe sfânta în muncile acelea, încât n-a murit. Pentru că cine ar fi putut răbda acestea? Oricine îndată ar fi murit. Însă iubitul ei Mire, Iisus Hristos, o întărea pe ea ca și necurații de mai mare rușine să se umple, iar sfintei mai multă răsplătire să i se înmulțească și să se proslăvească puterea cea tare a lui Dumnezeu în vasul cel slab. Mai pe urmă, prigonitorul bolnăvindu-se de pârlirea aceea a focului, a poruncit să o taie pe sfânta cu sabia. Iar ea, auzind de tăierea sa, se bucură și zicea: „Cum oare să binecuvântez mult lăudatul numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mă iubești pe mine, roaba Ta, Agapi, că cu surorile mele mă rânduiești pe mine, învrednicindu-mă ca aceleași munci pe care și ele le-au pătimit pentru numele Tău să le pătimesc!?”. Iar mama ei, Sfânta Sofia, neîncetat se ruga lui Dumnezeu pentru a treia fiică a sa ca să-i dea ei răbdare până la sfârșit și zicea către dânsa: „A treia mlădiță a mea, fiica mea cea prea iubită, nevoiește-te până în sfârșit, pentru că pe bună cale mergi, și iată, ți s-a împletit ție cununa și ți s-a deschis cămara cea gătită, și Mirele stă așteptându-te pe tine și privind de sus la nevoința ta. Când îți vei pleca capul sub sabie, el să primească sufletul tău cinstit și fără de prihană; să-l cuprindă și să te odihnească pe tine cu ale tale surori. Încă să mă pomenești și pe mine, mama voastră, în împărăția Mirelui nostru, ca milostiv să-mi fie mie și să nu mă lipsească pe mine de partea voastră și de petrecerea împreună întru slava Sa cea sfântă”. Și îndată o tăiară pe sfânta Agapi cu sabia.
Iar maica luând trupul ei, l-a pus într-o raclă frumoasă împreună cu trupurile sfintelor Pistis și Elpida și a împodobit trupurile lor precum se cădea și, punându-le într-o căruță, le-a dus din cetate ca la câteva stadii și acolo cu cinste a îngropat pe fiicele sale, scăldate în lacrimi de bucurie, la un loc înalt. Apoi, însăși ea, șezând lângă mormântul lor trei zile, se ruga lui Dumnezeu cu umilință și a adormit cu somnul morții în Domnul și s-a îngropat de către credincioși în același loc împreună cu fiicele cu care a avut parte de împărăția cerească și de încoronarea mucenicească, că deși n-a suferit cu trupul, cu inima a pătimit mult pentru Hristos.
Așa de înțelepțește și-a sfârșit Sofia alergarea sa aducând Sfintei Treimi în dar pe cele trei îmbunătățite fiice ale sale, Pistis, Elpida și Agapi! O, sfânta și dreaptă Sofie! Care dintre femei s-a mântuit așa prin nașterea de fii, precum tu, care ai născut niște fiice ca acestea care Mântuitorului s-au făcut mirese și pentru dânsul pătimind, cu dânsul acum împărățesc și se proslăvesc! Cu adevărat tu ești mamă minunată și vrednică de bună pomenire, că privind la cele cumplite și amare chinuri și la morțile fiicelor tale celor iubite, nimic nu te-a durut de dânsele ca pe o maică, ci cu atât mai mult te-ai bucurat de darul lui Dumnezeu, mângâindu-te, și singură le-ai învățat pe ele și le-ai rugat să nu-și cruțe viața lor vremelnică, ci să-și verse fără de cruțare sângele pentru Hristos Domnul, de a cărui prea luminată față acum, prin vedere, te veselești la cer, cu sfintele tale fiice! Înțelepțește-ne și pe noi ca să aducem roadele virtuților credinței, nădejdei și dragostei și să ne învrednicim ca înaintea preasfintei, neziditei și de viață făcătoarei Treimi să stăm și să o slăvim pe ea în vecii vecilor. Amin.
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Luarea crucii și urmarea lui Hristos
Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1
Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.
Ap. Galateni 2, 16-20
Fraților, știind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credința în Hristos Iisus, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credința în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat și noi înșine păcătoși, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Pentru că, de zidesc iarăși ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Fiindcă eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.
Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Despre deosebirea crucilor în viața celor ce se mântuiesc - Pr. Ilie Cleopa
Adevăratul creștin ortodox cinstește Crucea care s-a sfințit cu mâinile lui Hristos pe Golgota și se închină ei cu toată evlavia și smerenia. La fel cinstește și crucea cea nevăzută a suferințelor vieții în Hristos pe care a răbdat-o și Mântuitorul până la moarte, și încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfânta Evanghelie: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mântui pe pământ. Vă amintim că noi creștinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm și o purtăm și crucea spirituală care este suferința pentru fapta bună.
Dacă citim cu atenție în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că patriarhul Iacov a binecuvântat pe fii lui Iosif cu mâinile sale în semnul Crucii (Facere 48, 13-16).
Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ținerea mâinilor lui Moise la rugăciune în chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieșire 17, 11- 12).
Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche și prin semnul „T”, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată și prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămați pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat în chip văzut cu mâinile Sale pe copii: „Și luându-i în brațe i-a binecuvântat punându-Și mâinile peste ei” (Marcu 10, 16).
Iar despre binecuvântarea Apostolilor, la înălțarea Sa la cer, ne spune: „Apoi i-a dus afară spre Betania și, ridicându-Și mâinile Sale, i-a binecuvântat” (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvântarea în semnul crucii diaconi, preoți și episcopi prin rugăciune și punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preoției este numită „punerea mâinilor preoției". Tot prin rugăciune și punerea mâinilor în chipul crucii împărtășeau Apostolii taina ungerii cu Sfântul Mir, numită „Pecetea Darului Sfântului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).
Cât privește Crucea nevăzută, spirituală și tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toții, aceasta este suferința și osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mântuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cât și pe cea nevăzută a suferințelor pentru a noastră mântuire, ne-a învățat și pe noi să răbdăm crucea vieții, zicând: „Cine rabdă până la sfârșit acela se va mântui” (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăște foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit și a golit iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciți de la adevăr, adică pe sectanții care îi slujesc lui, să hulească și să urască Crucea lui Hristos. Căci precum câinele fuge de bățul cu care a fost lovit, tot așa și diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi amintește că prin ea a fost lovit și biruit.
Adevăratul creștin ortodox cinstește Crucea care s-a sfințit cu mâinile lui Hristos pe Golgota și se închină ei cu toată evlavia și smerenia. La fel cinstește și crucea cea nevăzută a suferințelor vieții în Hristos pe care a răbdat-o și Mântuitorul până la moarte, și încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar și aceasta să cunoască creștinul ortodox că crucea nevăzută a suferințelor Sale este de multe feluri și fericit este acel creștin care cu credință în Dumnezeu și cu multă răbdare își duce crucea suferințelor pe pământ în dragostea lui Hristos, spre mântuirea sufletului său.
Așa, de exemplu, unul este orb și rabdă toată viața cu mulțumire această suferință. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este șchiop și lipsit de oarecare mădulare ale trupului său. Și dacă suferă cu bărbăție această neputință și mulțumește lui Dumnezeu cu rugăciuni din inimă, unul ca acela cu mucenicii se va număra. Numai să se ferească de orice păcate, căci dincolo îl așteaptă bucuria cea fără de margini.
Alții duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este ușoară, deoarece multe și mari datorii au creștinii cei căsătoriți. De a crește pe fiii lor în frică de Dumnezeu, de a nu-și ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastră care ne-a născut prin apă și prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sărbători de peste an, precum și Miercurea și Vinerea și lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decât a fariseilor care se laudă că postesc de două ori pe săptămână.
Apoi de a duce viată în curățenie, în posturi, în Duminici și în Sfintele sărbători; de a face milostenie, de a merge regulat la biserică, de a face în toată vremea rugăciuni și de a citi cât mai des Sfânta Scriptură și învățăturile sfinților lui Dumnezeu. Încă de a se feri de orice păcat care depărtează de la ei pe Duhul Sfânt și multe alte îndatoriri pe care îi învață preoții în toate Duminicile și sfintele sărbători, numai de ar asculta cu frică de Dumnezeu. Nu este ușoară nici crucea văduviei și a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu să ducă viață în curățenie și cinste pe pământ, între care se numără și călugării.
Unii dintre aceștia, dacă vor face precum au făgăduit înaintea Domnului, dacă vor trăi în ascultare, în sărăcie, în feciorie, nu numai cu trupul ci și cu mintea și cu inima lor de se vor părăsi de a pofti cele stricăcioase și înșelătoare, de mare plată se vor bucura în veacul viitor. Atât călugării care au făgăduit să-și păzească fecioria până la moarte, cât și creștinii care voiesc să trăiască în feciorie și curățenie, au nevoie de post, de înfrânare la mâncări alese și vin și de trezvia minții, unită cu rugăciunea și cugetarea la moarte și la judecata de apoi. Ei trebuie să aibă pururea frica lui Dumnezeu înaintea ochilor minții, spre a-și păzi mintea și cele cinci simțiri de ispite, de gânduri rele și de prietenia cu fețe care pot pricinui sminteală și păcat.
Grea este crucea și celor săraci și necăjiți care trăiesc în lipsuri și sărăcie și se luptă cu multe nevoi ale vieții pământești. Și aceștia de își vor duce crucea suferinței cu smerenie, cu răbdare și cu mulțumire, mare plată îi așteaptă pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotștiutor și cunoaște răbdarea, necazul și suferința fiecăruia și va răsplăti tuturor după faptele lor.
Dreptul Iov zice: „O luptă este viața omului pe pământ” (Iov 7, 1). Sfântul Apostol Pavel zice: „În această luptă mare, aveți nevoie de răbdare" (Evrei 12, 2-7). Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos, zice: „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). De aceea suntem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu să ne dea răbdare în necazurile și suferințele noastre, spre a ne duce Crucea până la sfârșit, căci fără de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar să fim încredințați că Dumnezeu, din a Sa nemărginită milă, nu lasă pe om să fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).
Acum, către sfârșitul acestei predici, vom aminti o istorioară adevărată pentru un bolnav. Acesta a zăcut mai mulți ani și pierzându-și răbdarea în boală, cerea de la Dumnezeu să moară, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-și pierde sufletul său.
Un călugăr cu viață aleasă din Sfântul Munte Athos, fiind paralizat de mulți ani, începuse a se ruga lui Dumnezeu, ori să moară, ori să se facă sănătos, nemaiputând suferi acea boală chinuitoare. Așa rugându-se, a venit la el un înger al Domnului și i-a zis: „Dumnezeu voiește să te curățe pe tine de păcatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe tine în raiul desfătării, că nu este altă cale spre Mântuitorul decât calea Crucii care se face prin suferințe. Deci dacă vrei să te cureți de greșelile tale trebuie să mai zaci un an pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad".
Călugărul bolnav a început a cugeta. Încă un an de suferință pe pământ? Mai bine să stau trei ceasuri în gheenă! Atunci îngerul, cu iuțeala fulgerului îi duse sufletul său în chinurile iadului și plecă, zicând aceste cuvinte mângâietoare: „După trei ore voi veni la tine să te caut!" Întunecimea aceea cumplită, suspinările sfâșietoare ale păcătoșilor care se chinuiau în gheenă și fețele înfricoșate ale diavolilor au adus asupra călugărului urgisit o groază și o durere nespusă. Pretutindeni nu vedea și nu auzea decât suferințe, lacrimi și vaiete îngrozitoare! Doar ochii arzători ai diavolilor luceau în întunericul fără margini al iadului.
Atunci chinuitul călugăr a început a plânge și a striga, însă nimeni nu răspundea la strigătele sale. Lui i se părea că de când a sosit acolo trecuseră sute de ani de suferință și aștepta cu nerăbdare să apară îngerul Domnului să-l scoată. Însă îngerul nu venea. Toți păcătoșii închiși în gheenă nu erau ocupați decât de moartea lor prea amară și groaznică și de propria lor muncă, iar grozavii diavoli, în bucuria lor infernală, își băteau joc de suferințele păcătoșilor.
În sfârșit, îngerul cu un zâmbet de lumină, se apropie de chinuitul călugăr și-l întreabă: „Cum te afli, frate?". „Niciodată nu aș fi crezut că gura unui înger poate minți! Oare nu mi-ai spus că ai să mă scoți de aici după trei ore? Și iată, au trecut sute de ani în aceste suferințe groaznice! Ce zici tu?" A răspuns îngerul cu fața luminată: „O oră a trecut, de când te-am părăsit și mai ai încă două ore de stat aici!" „Două ore? strigă călugărul chinuit, cu mare groază. Este oare cu putință să fi trecut o oră? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-mă de aici. Voiesc mai bine să sufăr pe pământ ani, secole chiar până la a doua venire a Domnului, dar scapă-mă de aici! Fie-ți milă de mine!"
Zise îngerul: „Dumnezeu, fiind Părintele îndurărilor și a toată mângâierea, arată bunătatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie să-ți aduci aminte de acum înainte cât de grele și de mari sunt muncile gheenei; iar chinurile de pe pământ, oricât de groaznice ar fi, sunt numai umbră față de cele veșnice ale iadului” (Viața repausaților, București, 1899, p. 424-426).
Din această istorioară adevărată și din cele de mai înainte să înțelegem că nu este mântuire fără Cruce și fără suferință în această viață. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus că „prin multe scârbe ni se cade a intra întru Împărăția Cerurilor".
Tot creștinul care dorește mântuirea sufletului său este dator să fie gata a suferi cu dragoste și cu răbdare toate necazurile, scârbele și durerile vieții îngăduite de Dumnezeu asupra omului pentru mântuirea lui. Zice Sfântul Isaac Sirul: „Precum focul curăță arama de rugină, așa boala curăță păcatul omului". De aceea este bine ca în toată suferința și întristarea să ne rugăm Preaânduratului Dumnezeu să ne ierte de păcate și să ne dea răbdare în necazuri și supărări, aducându-ne aminte că: „Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea curățire de păcate".
Niciodată în viață nu putem răbda cât suntem datori pentru păcatele noastre, pentru a împăca dreptatea lui Dumnezeu. Și nici a răbda nu putem fără mila și ajutorul Preaînduratului Dumnezeu. De aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis:„Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viață, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine” (Ioan 15, 4). Numai cu mila și cu ajutorul Lui putem în viață toate. Acest adevăr ni-l arată Sfântul Apostol Pavel care zice: „Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întărește” (Filipeni 4, 13).
Cu adevărat toate în Hristos le putem, iar fără El, nimic. De aceea suntem datori în toată vremea și locul să cerem mila și ajutorul lui Dumnezeu și cu credință și nădejde, să așteptăm aducându-ne aminte de cuvântul care zice: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi și nu vor greși toți cei ce nădăjduiesc în El” (Psalm 33, 21). Amin.
(Arhim. Cleopa Ilie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu