1. /20 OCTOMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri

Evenimente

·        1349 - Papa Clement al VI-lea a interzis flagelarea.

foto: ro.wikipedia.org

In cartea Pildelor, se declară la un moment dat: „Biciul este bun pentru cal, frâul pentru măgar, iar varga pentru spatele celor nebuni” (Pld 26:3). Dar aceasta nu era unica întrebuinţare a „biciului”. Având la bază prevederile din Dt 25:1-3, biciuirea reprezenta, pentru poporul lui Israel, o metodă punitivă judiciară:„De va fi neînţelegere între oameni, să fie aduşi la judecată şi să fie judecaţi; celui drept să i se dea dreptate, iar cel vinovat să se osândească. Dacă celui vinovat i se va cuveni bătaie, să poruncească judecătorii să fie pus jos şi să fie bătut înaintea lor, după măsura vinovăţiei lui. I se pot da până la patruzeci de lovituri, iar nu mai mult, ca nu cumva fratele tău, din pricina multelor lovituri, să fie schilodit înaintea ochilor tăi”. (Dt 25:1-3)

·         1548 - A fost fondat orașul Nuestra Señora de La Paz, cunoscut mai ales ca La Paz, capitala de astăzi a Boliviei. La Paz, capitala Boliviei, este situata la 3810 m altitudine, fiind cea mai “inalta” capitala din lume. Orasul a fost fondat la 20 octombrie 1548 de spaniolul Alonso de Mendoza , pe valea raului Choqueyapu din podisul Altiplano Boliviano. Numele initial a fost Nuestra Senora de la Paz, denumire schimbata in 1827, in amintirea bataliei castigate de Antonio Jose de Sucre in 9 decembrie 1924, in fata trupelor spaniole. In 1898, La Paz a devenit capitala administrativa a Boliviei.

·         1595: Bătălia de la Giurgiu. Aliații creștini pătrund învingători în cetate. Bătălia de la Giurgiu,  s-a desfășurat între 15-20 octombrie. Aceasta victorie a valorificat avantajul tactic obținut de oastea munteano-transilvană condusă de Mihai Viteazul in Batalia de la Calugareni. Trupele otomane în retragere au fost surprinse la Giurgiu,  unde, după un bombardament efectuat de artileria toscana, cetatea Giurgiu a fost cucerită, iar robii luați de turci  au fost eliberați. După izbânda obținută în 13 august în Bătălia de la Călugăreni, în care și-au pierdut viața pașa Hasan de Timișoara, Khidr și Mustafa de Bosnia,  Mihai Viteazul a fost nevoit totuși să se retragă spre munți, în fața superioritatii numerice a otomanilor. Sinan Pașa  a ocupat Bucureștii și a transformat bisericile în moschei, iar 26 august a ocupat și Târgoviștea, ai carei locuitori se refugiasera din calea turcilor. Principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, a venit in sprijinul lui Mihai  în fruntea unei armate de 13.200 de mercenari, 8.000 de secui, 1.500 de germani trimiși de arhiducele Maximilian, la care se adăuga corpul de 300 de artileriști din Toscana  înarmați cu tunuri. Joncțiunea cu cei 8.000 de oșteni ai lui Mihai a avut loc în pădurile de pe Dâmbovița. Aliații crestini au atacat armata otomană la Târgoviște, însă Sinan Pașa nu s-a încumetat să dea lupta acolo, ci s-a retras spre București si apoi spre Giurgiu. Trupele otomane în retragere au fost surprinse la Giurgiu, iar robii luați de turci au fost eliberați. După un bombardament distrugator efectuat de artileria toscană, cetatea Giurgiu a fost luata cu asalt si cucerită. O consecinta a victoriei crestine a fost aceea ca  Sinan pasa  a fost destituit din funcția de mare vizir. O alta  importantă  urmare  a campaniei din toamna lui 1595, încheiată cu victoria de la Giurgiu, a fost mutarea capitalei Munteniei de la București din nou la Târgoviște, mai departe de Dunăre și  de pericolul de invazie  otoman.

·         1600: Familia Tokugawa își asigură prin izbânda din Sekigahara hegemonia asupra Japoniei.

·     1600 - Bătălia de la Bucov – lângă Bucov, între valahii conduși de Mihai Viteazul și trupele poloneze ale lui Jan Zamoyski (sprijinite de trupe moldovenești conduse de Ieremia Movilă).

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu – foto preluat de pe – ro.wikipedia.org

Bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600) - Parte din Războaiele magnaților polonezi în Moldova (1593-1621) lângă Bucov, Prahova, în Țara Românească, s-a încheiat cu victoria forțelor polono-moldovenești. Mihai Viteazul s-a retras peste Olt. Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă (domn al Moldovei), devine domn în Muntenia. Simion Movilă a fost domnitor al Munteniei, din octombrie 1600 – 3 iulie 1601 și august 1601 – august 1602, dar și al Moldovei: 10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607. A fost pus pe tronul Munteniei de generalul polonez Zamoiski, după ce l-a învins pe Mihai Viteazul la Teleajen în octombrie 1600. Armata de sprijin, formata din 4 000 de polonezi și de moldoveni, a pradat țara cumplit, mai ales după respingerea unui nou atac al lui Mihai, la 21 noiembrie 1600.

·    1601 - Radu Serban a devenit domn al Țării Românești.

Radu Șerban – (frescă de la Mănăstirea Hurezi) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Radu Șerban (? – 23 martie 1620) a fost domnul Țării Românești în octombrie 1601, între iulie 1602 și decembrie 1610 și între mai și septembrie în anul 1611. Fiind un presupus descendent al lui Neagoe Basarab (care ar fi avut, pe lângă Teodosie, încă un fiu, numit Șerban), a ajuns mare dregător în timpul domniei lui Mihai Viteazul. După urcarea pe tron, a fost un continuator al politicii de independență a Țării Românești, dusă de Mihai Viteazul. Având de luptat cu mari greutăți înăuntrul și în afara țării, a reușit să le facă față cu succes în cei aproape zece ani de domnie.

În tot acest timp, s-a remarcat printr-o deosebită abilitate politică și pricepere militară, dovedindu-se a fi unul dintre voievozii de seamă ai țărilor române. A rezidit Manastirea Comana, ctitorie din 1461 a lui Vlad Tepes, care se ruinase. Tot în timpul domniei lui Radu Șerban, în anul 1608, s-a ridicat Manastirea Cernica care a fost ctitorită de marele vornic al lui Mihai Viteazul, Cernica Știrbei și de soția sa, Chiajna. Ajuns domn, Radu Șerban, a preferat Targoviste ca cetate de scaun, dar nu a neglijat nici Bucureștiul, unde a construit podul Șerban Vodă și a amenajat heleșteul Șerban Vodă, aflat astăzi în Parcul Carol I.

·    1638 - S–a încheiat construcția Mănăstirii Căldărușani, ctitorie a lui Matei Basarab; (1632 – 1654).

Biserica mănăstirii Căldărușani – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mănăstirea Căldărușani este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură bisericească din Țara Românească. Conform cu prima sa istoriografie (1870), scrisă de Casian Monahul, mănăstirea a fost ctitorită în 1638 de Matei Basarab (1632-1654). Domnitorul muntean, aflat în conflict cu Vasile Lupu al Moldovei, trecând prin aceste părți, hotărăște să zidească pe locul unui vechi schit de lemn o mănăstire din piatră.

Despre existența unei sihăstrii la Căldărușani înainte de 1637 mărturisește și un hrisov din 1615, emis în cancelaria voievodului Radu Mihnea (1611-1616). Matei Basarab va ridica în mijlocul Codrilor Vlăsiei o adevărată cetate, înconjurată pe trei laturi de un lac. Biserica mare a mănăstirii, în plan treflat, cu trei turle, cu hramul Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, poartă aceeași amprentă arhitecturală ca și biserica Mănăstirii Dealu și cea a Mănăstirii domnești de la Curtea de Argeș.

Paul de Alep, însoțitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei în Țările Române, face, în 1653, următoarea descriere a mănăstirii: „Este înconjurată de o apă fără sfârșit și fără fund, are hramul Sf. Dumitru și se numește Căldărușani…” Numele mănăstirii provine de la configurația locului, care are aspectul unei căldări.

·         1696: A fost creată flota rusă.

·     1708 - Reconstrucția Catedralei St. Paul din Londra după Marele Incendiu din 1666 a fost terminată chiar în ziua în care Christopher Wren, arhitectul ei, a împlinit 76 de ani.

Catedrala Saint Paul din Londra- foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Catedrala Saint Paul (în engleză Saint Paul Cathedral) este o biserică anglicană situată pe colina Ludgate Hill din Londra Marea Britanie. Aceasta este cea mai mare biserică din Londra și a doua cea mai mare din această țară, după Catedrala din Liverpool. Catedrala Sfântul Paul este totodată și lăcașul în care slujește episcopul anglican al Londrei. În anul 1535, catedrala inițial romano-catolică devine anglicană odată cu declanșarea Reformei Protestante în Anglia.

Regele Henric al VIII-lea și succesorul său Eduard al VI-lea vor ordona distrugerea ornamentelor, criptelor și altarelor din curtea catedralei, unde se aflau câteva mănăstiri. Tot în această perioadă, în anul 1540 sediul Episcopiei de Londra s-a mutat la Abația Westminster, până în 1550 când va fi mutat înapoi. În anul 1666 izbucnește un nou incendiu în Londra ce va distruge catedrala din temeli.

Catedrala Saint Paul din Londra – Gravură medievală cu vechea catedrală gotică – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Construcția actualei catedrale a început în anul 1675. Proiectul construirii unei noi catedrale i-a fost înmânat lui Sir Cristopher Wren încă din anul 1669. Wren a fost un mare arhitect al Angliei, mai mult de 50 de biserici din Londra fiindu-i atribuite. Designul ales de el și aprobat de rege a fost cel al unei biserici ce combina stilul baroc cu cel clasicist, având o cupolă și două turnuri. Pe data de 2 decembrie 1697 a avut loc ceremonia de sfințire a catedralei, aceasta fiind finalizată totuși în anul 1710. Cu toate acestea statuile de pe fațadă au fost instalate abia în 1720.

·    1740 - Conform stipulărilor Pragmaticii Sancțiuni din 1713, Maria Tereza a urcat pe tronul Austriei.

Maria Terezia a Austriei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Maria Terezia a Austriei (la naștere: Erzherzogin Maria Theresia Amalia Walpurga von Österreich) , cunoscută și ca Maria Theresia, (în latină Maria Theresia Augusta, în germană Maria Theresia, în maghiară Mária Terézia), (n. 13 mai 1717, Viena – d. 29 noiembrie 1780, Viena), din Casa de Habsburg, a fost conducătoarea Țărilor Ereditare Austriece între anii 1740-1780, fiica lui Carol al VI-lea împărat romano-german (1685–1740), soția împăratului Francisc Ștefan și mama împăraților Iosif al II-lea și Leopold al II-lea.

Încoronarea Mariei Tereza ca împărăteasă a Ungariei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A purtat titlurile de Arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină a Ungariei, Mare Principesă a Transilvaniei etc. Deși nu a fost niciodată încoronată cu coroana Sfântului Imperiu Roman, este cunoscută ca împărăteasă ca urmare a faptului că a fost căsătorită (din 1736) cu Francisc Ștefan de Lorena (germ. Franz Stephan von Lothringen), care a fost ales în demnitatea de împărat romano-german în 1745, purtând numele de Franz I Stephan. De atunci încolo Maria Terezia a purtat titlul de împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman.

·         1803: Senatul american a ratificat cumpărarea Louisianei, consființind termeni tratalui cunoscut ca Louisiana Purchase.

·         1818: Statele Unite ale Americii și Regatul Unit au semnat tratatul din 1818 prin care au stabilit frontiera comună cu Canada de-a lungul paralelei de 49 de grade.

·         1822: În urma Congresului de la Verona al Sfintei Alianțe, se hotărăște intervenția franceză împotriva revoluției din Spania, condusă de Rafael Riego.

·         1822: Este tiparit primul număr al ziarului britanic “The Sunday Times”. Acest ziar britanic a fost înființat în anul 1821 sub numele de The New Observer si devine in 1822 The Sunday Times. În anul 1959 ziarul este cumpărat de Roy Thompson, care a cumpărat și ziarul The Times în 1966. Din anul 1981, ambele ziare intră în posesia companiei media News Corporation în urma unei tranzacții în valoare de 28 milioane dolari. În luna aprilie 2008, tirajul ziarului era de 1.202.235 exemplare.

·         1837: Apare “Jurnalul” domnului Tarii Romanesti, Alexandru Dimitrie Ghica, prin care se acorda satenilor dreptul (conditionat), de a se stramuta in orase. In primavara anului 1843, noul domn, Gheorghe Bibescu, anuleaza “Jurnalul”.

·         1860: Promulgarea Diplomei din Octombrie de către împăratul Franz Joseph, care a pus capăt sistemului absolutist și a deschis era guvernării constituționale ("regimul liberal") în Imperiul Austriac. Potrivit documentului, Transilvania a redevenit stat autonom în cadrul imperiului.

·         1880: Tegucigalpa a fost declarată capitala Republicii Honduras.

·         1883: Peru și Chile semnează Tratatul de la Ancón, prin care, provincia Tarapacá a fost cedată statului Chile; sfârșitulRăzboiului din Pacific.

·         1917: Începe Congresul Ostaşilor Moldovei, prezidat de Vasile Cijevschi, în cadrul căruia a fost proclamată autonomia Basarabiei Ţariste de Imperiul Rus. La 20 octombrie 1920 îşi începe lucrările, în casa eparhială din Chişinău, Congresul Ostaşilor Moldoveni, prezidat de Vasile Cijevschi, în cadrul căruia a fost proclamată autonomia Basarabiei Ţariste de Imperiul Rus şi convocat organul suprem – Sfatul Ţării. Conferinţa a durat pînă in data de 25 octombrie. Vasile Cijevschi (n. 17 octombrie 1880, com. Zaim, jud. Tighina – d. 14 iulie 1931) a fost delegat în Sfatul Ţării de Congresul Ostaşilor Moldoveni cu mandat din 21noiembrie 1917 pînă la 27 noiembrie

* 1918 -  La 27 martie 1918, Vasile Cijevshi votează pentru Unirea Republicii Democrate Moldoveneşti, succesoarea de drept a Basarabiei Ţariste, cu România.

·        1919 - Este fondat clubul de fotbal “FC Ceahlăul” de către un grup de elevi și profesori de la Liceul Petru Rareș care au înființat Asociația Sportivă Ceahlăul, primul club sportiv din Piatra Neamț. În 1926 echipa Ceahlăul devine campioană a Moldovei, iar după câteva luni își schimbă titulatura în Ceahlău Foot-Ball Club. În 1959 echipa revine la titulatura „Ceahlăul” după ce, începând din 1949, se numise Progresul, Avântul, Recolta sau Chimia. În 1961 Ceahlăul promovează în Divizia B si mai apoi, în 1993, în Divizia A.

·       1920 - Începe greva generală a proletariatului din România, la care participă cca 400.000 de salariați; cuprinde toate ramurile industriei și transporturilor și este prima greva politica generală a proletariatului din întreaga Românie (20–28 octombrie). Greva a fost declanșată de refuzul guvernului de a satisface cerințele muncitorilor formulate de Consiliul General al Partidului Socialist al României. Printre cerințe erau incluse și recunoașterea sindicatelor muncitorești și eliminarea cenzurii.

Ceferiştii de la Depoul Piteşti, în fruntea primei greve generale din istoria României – foto: universulargesean.ro

(…) La 21 octombrie 1920 se declanseaza o greva generala, in urma careia sindicatele sunt desfiintate sub motivul ca greva ar fi fost de sorginte bolsevica. Miscarea sindicala numara atunci 200.000 de membri. La doar un an de la acest eveniment, „legea Trancu”, repune sindicatele in legalitate si defineste sindicatul ca o asociatie ce grupeaza minim 10 persoane ce apartin aceleiasi profesii, unei profesii similare sau conexe si care are scopul de a studia si organiza apararea intereselor profesionale fara a urmari distributia de beneficii.

Anul 1920 sta sub semnul prudentei: Ministerul de Interne creeaza sindicate galbene si tot in 1920 este infiintat in Romania, pentru prima oara, un Minister al Muncii si Ocrotirii Sociale, iar ministrul desemnat – Grigore Trancu, initiaza legea pentru reglementarea conflictelor colective de munca, contestata de muncitori.

Acestia protesteaza la 12 august impotriva ei si impotriva ministrului. Grigore Trancu consemna ca in lunile martie – aprilie 1920, numai in Bucuresti erau 50 – 60 de greve pe zi. In octombrie 1920, 400.000 de salariati din industrie si transporturi declanseaza o greva generala. In anul 1921 este elaborata legea sindicatelor. Prin aceasta guvernul incerca sa preia controlul asupra miscarii. (…)

cititi mai mult pe: iasromania.wordpress.com

Greva CFR din 1920 – foto – istoriculzilei.blogspot.ro

Ceferiştii de la Depoul Piteşti, în fruntea primei greve generale din istoria României

V. ILOVAN – Momente ale grevei generale din 1920 la minele din Rodna

·         1921: Franța și Turcia semnează Tratatul din Ankara, prin care Franța recunoaște guvernul turc provizoriu din Ankara drept partener de tratative.

·         1932: A fost format un guvern naţional–ţărănesc sub preşedinţia lui Iuliu Maniu, în care portofoliul Externelor era deţinut de Nicolae Titulescu. Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.

·         1935: Comuniștii chinezi conduși de Mao Tzedun ajung în nord–vestul Chinei la capătul unui marș de 10.000 km de–a lungul țării, cunoscut ca Marșul Cel Lung.

·         1944: Armata sovietică ocupă Belgrad, capitala Iugoslaviei.

·         1944: În timpul vizitei de la Moscova, primul ministru britanic W. Churchill i-a propus, și Stalin a acceptat, înțelegerea cu privire la împărțirea zonelor de influență în Balcani.

·         1967 - A fost inaugurată la Piteşti, Fabrica de motoare electrice. Director Zisu

·         1968: Lady Jacqueline Kennedy, vaduva fostului presedinte american John F.Kennedy, se căsătorește cu armatorul miliardar grec Aristoteles Onassis.

·         1970: Conducatorul somalez Mohammed Siad Barre declară Somalia stat socialist. Barre a condus o junta militara care a venit la putere după o lovitura de stat în 1969 a declarat că va adapta socialismul stiintific la nevoile din Somalia. Acesta era atras foarte mult de experienta comunismului maoist chinez. După 20 de ani de conducere militară, Barre a fost în cele din urmă forțat sa renunte la de la putere la începutul anilor 1990 de o coaliție de grupuri armate de opoziție. A murit în exil în anul 1995.

·         1971: Willy Brandt, cancelar al RF Germania, primeşte premiul Nobel pentru Pace.

·         1973: Se inaugurează, în prezenţa Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, Opera din Sydney, Australia. Proiectul uneia dintre cele mai îndrăzneţe clădiri contemporane aparţine arhitectului danez Jorn Utzon. Iniţial, Opera din Sydney a fost evaluată la şapte milioane de dolari australieni. În final a costat însă 102 milioane, iar construcţia acesteia a durat mai mult de cinci ani. Construcţia sa avangardistă are în afara renumitei săli de operă şi un teatru, săli de concerte, restaurante, săli de expoziţie şi un cinematograf.

·         1980: După șase ani de ședere în afara structurilor militare ale NATO, Grecia revine în Alianță.

·         1985: Peste 50 de persoane au murit și peste 100.000 de oameni au fost evacuați din Filipine, în timpul taifunului "Dot".

·   1997 - Filosoful roman anticomunist, fost detinut politic, Petre Ţuţea a fost reabilitat de către Curtea Supremă de Justiţie a Romaniei.

Petre Țuțea - foto: crestinortodox.ro

Petre Țuțea (n. 6 octombrie 1902 – d. 3 decembrie 1991), eseist, filosof și economist român, membru al Mișcării Legionare.

* 2011: Războiul Civil din Libia: Forțele rebele îl capturează pe dictatorul libian Muammar Gaddafi în orașul său natal Sirte și îl ucid la scurt timp după aceea.

* 2019 - Compania australiană #Qantas a realizat cel mai lung zbor fără escală din lume cu un avion comercial, care a străbătut distanţa New York – Sydney în peste 19 ore, având la bord 50 de pasageri şi membri ai echipajului, informează DPA şi AFP.

Această cursă insolită a străbătut distanţa de 16.200 de kilometri care separă cele două oraşe în 19 ore şi 16 minute, au anunţat duminică dimineaţă reprezentanţii companiei Qantas pe Twitter. Avionul Qantas 7879 a decolat vineri seară de pe aeroportul John F. Kennedy din New York şi a aterizat pe aeroportul Kingsford Smith din Sydney duminică dimineaţă.

* 2020 - Sonda spațială OSIRIS-REx a recoltat o mostră de regolit de pe suprafața asteroidului 101955 Bennu cu care va reveni pe Pământ.

101955 Bennu (denumire provizorie 1999 RQ36) este un asteroid Apollo descoperit de programul LINEAR la 11 septembrie 1999.

101955 Bennu are un diametru mediu de aproximativ 493 de metri și a fost examinat cu atenție de către radarul planetar de la Observatorul Arecibo și de Deep Space Network de la complexul Goldstone .

Asteroidul este ținta planificată a misiunii OSIRIS-REx care are ca scop să revină pe Pământ cu probele recoltate pentru continuarea studiilor. În 20 octombrie 2020, sonda spațială a misiunii a atins cu succes suprafața asteroidului și a colectat o mostră de sol (regolit) din punctul denumit „Nightingale” (Privighetoarea).

101955 Bennu prezintă un potențial risc de impact cu Pământul și apare în sistemul de monitorizare Sentry pe locul al treilea, pe Scala Palermo.

Un studiu dinamic recent al matematicianului Andrea Milani și al colaboratorilor săi a dus la descoperirea unei serii de opt impacturi posibile cu Pământul în perioada 2169 – 2199. Probabilitatea cumulativă de impact depinde de proprietățile fizice puțin cunoscute ale obiectului, dar nu este mai mare de 0,07% pentru toate cele opt întâlniri.

* 2020: Rusia acuză SUA că vor să instige la o revoluţie în Republica Moldova

Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse (SVR) a acuzat marţi SUA că vor să instige la o revoluţie în Republica Moldova, în contextul alegerilor prezidenţiale ce vor avea loc aici pe 1 noiembrie, după modelul Republicii Belarus şi Kârgâzstanului, unde în prezent au loc ample revolte populare, informează AFP.

“SUA continuă să se amestece fără nicio reţinere în treburile interne ale unei ţări prietene a Moscovei (…). Astăzi vedem că americanii orchestrează un scenariu revoluţionar pentru Republica Moldova în noiembrie“, a declarat, potrivit unui comunicat, şeful SVR, Serghei Narâşkin.

Potrivit AFP, principalii doi candidaţi în alegerile prezidenţiale din Republica Moldova sunt preşedintele în exerciţiu, Igor Dodon, considerat prorus, şi fosta şefă a guvernului, Maia Sandu, considerată proeuropeană.

* 2020: COVID-19 – Grupul de Comunicare Strategică

Până astăzi, 20 octombrie, pe teritoriul României, au fost confirmate 186.254 de cazuri de persoane infectate cu noul coronavirus (COVID – 19).

134.395 de pacienți au fost declarați vindecați.

În urma testelor efectuate la nivel național, față de ultima raportare, au fost înregistrate 3.400 cazuri noi de persoane infectate cu SARS – CoV – 2 (COVID – 19), acestea fiind cazuri care nu au mai avut anterior un test pozitiv.

Coeficientul infectărilor cumulate la 14 zile, raportate la 1.000 de locuitori, calculat de către Direcțiile de Sănătate Publică, la nivelul Municipiului București și al județelor este următorul:

foto preluat de pe www.facebook.com/ministeruldeinterne

Distinct de cazurile nou confirmate, în urma retestării pacienților care erau deja pozitivi, 827 de persoane au fost reconfirmate pozitiv.

Până astăzi, 5.996 persoane diagnosticate cu infecție cu COVID-19 au decedat.

În intervalul 19.10.2020 (10:00) – 20.10.2020 (10:00) au fost raportate 65 de decese (34 bărbați și 31 femei), ale unor pacienți infectați cu noul coronavirus.

Până la această dată, la nivel național, au fost prelucrate 2.890.071 de teste. Dintre acestea, 29.400 au fost efectuate în ultimele 24 de ore, 19.172 în baza definiției de caz și a protocolului medical și 10.228 la cerere.

Situația din România – 20 octombrie, ora 13.00, informații despre coronavirus, COVID-19 – Grupul de Comunicare Strategică – foto preluat de pe www.facebook.com/ministeruldeinterne

 

Nașteri

·   1463 - S-a născut la Bologna filosoful si anatomistul italian Alessandro Achillini ( d.2 august 1512), supranumit de contemporani „al doilea Aristotel”.

Alessandro Achillini - foto: en.wikipedia.org

A fost printre primii savanti medievali care au disecat corpul uman , fiind autorul lucrarilor” De humani corporis anatomia (Venetia, 1516–1524), si Annotationes anatomicae , (Bologna, 1520). Primele sale scrieri filosofice au fost tiparite in anul 1508 la Venetia.

·         1554 - S-a născut baronul Bálint Balassi, poet si scriitor renascentist de limba maghiara si slovaca ( d. 1594). A pus bazele poeziei maghiare moderne și a fost primul autor de lirică erotică maghiară si a fost unul din poligloții timpului său, vorbind din tinerețe opt limbi. Prima lui publicație a fost traducerea poemului german Wurlzgertlein für die krancken Seelen, editată la Cracovia.

·       1632 - S-a născut arhitectul englez Christopher Wren.

Christopher Wren by Godfrey Kneller 1711 – foto: ro.wikipedia.org

Sir Christopher Wren (n. 20 octombrie 1632 – d. 25 februarie 1723), unul dintre cei mai buni și apreciați arhitecți englezi ai tututror timpurilor, arhitect și realizator a 54 de biserici în Londra, respectiv a numeroase clădiri seculare din Marea Londră după Marele incendiu al Londrei din 1666. Capodopera sa arhitecturală, Catedrala Saint Paul, unul din simbolurile arhitectonice ale Londrei, a fost terminată în 1710.

·         1643: Valentin Frank von Franckenstein, poet și traducător german (d. 1697)

·    1677 - S-a nascut Stanislaus I. Leszczynski, rege al Poloniei și duce de Lorena; (d. 1766). Fiica sa, Maria,  a devenit soția lui Ludovic al XV- lea regele Franței. Pe 26 ianuarie 1736, Stanislav a abdicat definitiv, primind în compensație ducatul de Lorena și Bar, care aveau să revină Franței la moartea sa. S-a stabilit la Lunéville, unde în anul 1750 a fondat Academia Stainslas și și-a dedicat restul vieții sale stiinței și filantropiei. Stanislav era încă în viață la momentul nașterii stră-strănepoatei sale, Arhiducesa Maria Teresa de Austria, în 1762. El a murit în 1766, la vârsta de 88 de ani.

* 1691: Ecaterina Ivanovna a Rusiei (20 octombrie 1691 – 14 iunie 1733) a fost fiica Țarului Ivan al V-lea al Rusiei, sora mai mare a împărătesei Ana a Rusiei și nepoata de frate a Țarului Petru cel Mare. Prin căsătorie a devenit Ducesă de Mecklenburg-Schwerin.  Născută la Moscova și botezată la mănăstirea Chudov, nașii Ecaterinei au fost: unchiul ei Țarul Petru I și mătușa ei Prințesa Tatiana. A fost a treia din cinci fiice însă moartea surorii mai mari, Maria, la vârsta de trei ani, în 1692, și a Feodosiei la vârsta de un an, au făcut ca ea să fie fiica cea mare a părinților ei. Două alte surori s-au născut mai târziu: Anna, viitoarea împărăteasă a Rusiei și Praskovia.

Ecaterina (care s-a spus că ar fi fost copilul favorit al mamei ei), și-a petrecut copilăria pe moșia mamei ei de la Izmaylovo, care a fost și locul nașterii bunicului patern Țarul Alexis. Ca și surorile ei mai mici ea a primit o educație occidentală: a studiat franceza și germana, dansul și eticheta. Profesorii ei au fost Johann-Dietrich Christopher Osterman (fratele viitorului vice-cancelar) și francezul Etienne Rambur. În 1708 familia s-a mutat în noua capitală, Sankt Petersburg.  Potrivit contemporanilor, Ecaterina a fost descrisă ca o frumusețe brunetă, mică de statură, cu tenul alb și populară în societate datorită farmecului și a sociabilității.

La cererea unchiului ei Petru I, ea s-a căsătorit la 19 aprilie 1716 la Danzig cu Karl Leopold, Duce de Mecklenburg. Inițial Karl a propus-o pe sora Ecaterinei, Anna (atunci ducesa văduvă de Courland), însă Petru a ales-o pe Ecaterina pentru a-i fi soție. Căsătoria a creat o alianță politică între Rusia și Mecklenburg împotriva Suediei și a fost avantajoasă pentru Petru, care își dorea să folosească portul din Mecklenburg pentru flota sa. Conform contractului de căsătorie, ducele a fost de acord ca viitoarea lui soție să-și păstreze credința ortodoxă și să-i plătească o sumă de 6.000 de taleri pe an. În schimb, Petru I ar urma să contribuie la încercările ducelui de a cuceri orașul Wismar.

Mariajul a fost nefericit, Karl Leopold abuzând de Ecaterina. Ea a scăpat plecând în Rusia în 1722 împreună cu fiica ei Elisabeth Catherine Christine de Mecklenburg-Schwerin în vârstă de patru ani. Cuplul nu a divorțat însă nu s-au mai văzut niciodată.

După moartea țarului Petru al II-lea în 1730, Ecaterina a fost considerată ca prima candidată la tron însă teama că soțul ei ar câștiga influență în Rusia a feterminat Consiliul să se îndrepte spre sora acesteia, Anna. La 12 mai 1733 Ecaterina a fost prezentă atunci când fiica ei s-a convertit la religia ortodoxă și a primit numele de Anna Leopoldovna, lucru care a transformat-o într-un candidat acceptabil ca moștenitor al tronului​​. Ecaterina a murit o lună mai târziu.  

Ecaterina Ivanovna
Ducesă de Mecklenburg-Schwerin
Date personale
Născută	20 octombrie 1691 Moscova
Decedată	14 iunie 1733 (41 de ani) Sankt Petersburg
Înmormântată	Alexander Nevsky Lavra[*]
Părinți	Ivan al V-lea al Rusiei Praskovia Saltykova[*]
Frați și surori	Tsarevna Praskovya Ivanovna of Russia[*] Ana a Rusiei Maria Ivanovna[*] Theodosia Ivanovna[*]
Căsătorită cu	Karl Leopold, Duce de Mecklenburg
Copii	Marea Ducesă Anna Leopoldovna a Rusiei
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa Romanov

·         1700: Charlotte Aglaé d'Orléans, ducesă de Modena (d. 1761)

·         1780: Pauline Bonaparte, sora lui Napoleon (d. 1825)

·         1784: Henry John Temple, Viconte Palmerston, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1865)

·         1802: Ernst Wilhelm Hengstenberg, teolog protestant german (d. 1869)

·         1820: Lajos Kazinczy, general maghiar în revoluția de la 1848 (d. 1849)

·         1822: Thomas Hughes, scriitor englez (d. 1896)

·         1832: Anton Romako, pictor austriac (d. 1889)

*1841: Ioan Mezei Câmpeanu (n. 20 octombrie 1841, Turda, d. 10 iulie 1919, Budapesta) a fost un jurist român din Austro-Ungaria, judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție Regală din Budapesta. A fost tatăl lui Iuliu Mezei Câmpeanu.  Descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen. A fost fiul lui Georgiu și Iuliana-Ileana Mezei Câmpeanu de Szathmar. Tatăl său este descendent din vechea familie nobiliară Câmpeanu de Satu-Mare, devenit prin maghiarizare, Mezei^[1]. A fost primul din familie care a revenit la numele original românesc „Câmpeanu”. Mama sa, a fost fiica lui Ioan Rațiu de Noșlac, nepoată de frate a prepozitului Basiliu Rațiu și verișoară primară cu Dr. Ioan Rațiu. A fost căsătorit cu Ecaterina Rațiu, fiica lui Partenie Rațiu de Noșlac, văr primar cu Dr. Ioan Rațiu, care împreună cu soția Emilia le-au fost nași de cununie. A studiat la Turda, Blaj, Cluj și Budapesta.  Doctor în drept al Universității din Budapesta, a debutat ca asesor al Comitatului Turda, a fost judecător la Tribunalul din Baia de Criș, 1871, apoi la Judecătoria Mociu, 1874 și ulterior la Curtea de Apel din Cluj și Târgu-Mureș.

Datorită pregătirii sale profesionale de excepție, recunoscute de autorități, este numit judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție Regală de la Budapesta. A fost Cavaler al Ordinului Leopoldin.  În perioada când a fost judecător la Baia de Criș, l-a găzduit și ajutat de nenumărate ori pe marele tribun Avram Iancu. A luat parte la înmormântarea acestuia la Țebea, în ziua de 13 septembrie 1872, în fruntea intelectualilor români din Baia de Criș, depunând pe sicriu o coroană cu panglică tricoloră românească.

A trăit până la trecerea la cele veșnice la Budapesta, unde casa sa a devenit un focar al românismului, o mică insulă românească în mijlocul celei mai șovine și antiromânești metropole, Capitala Ungariei. De două ori pe săptamână în casa sa erau primiți și bineveniți membrii coloniei române și tinerii aflați la studii la Budapesta. Foarte multe nume, pe atunci necunoscute, ulterior adevărate personalități i-au fost oaspeți. Asculta pe toată lumea, iar pe mulți, după posibilități, i-a ajutat. Era foarte respectat de către conaționali.

În calitate de vicepreședinte al Fundației Mitropolit Alexandru Șterca-Șuluțiu din Blaj, toate recomandările sale pentru continuarea studiilor erau onorate, la fel erau tratate și recomandările către Comitetul Fundației Emanoil Gojdu. A protestat ferm împotriva încercării de încorporare a românilor greco-catolici din Budapesta, în parohia greco-catolică maghiară de Muncaci, reușind să fie puși sub jurisdicția Episcopiei Române unite din Oradea.

Deși înalt funcționar de stat, a rămas împreună cu toți membrii familiei sale români devotați în ciuda interdicțiilor de tot felul impuse prin legile maghiarizării forțate. În data de 18 septembrie 1900 a avut loc la Budapesta căsătoria fiicei sale Ecaterina cu dr. Eugen Pătăceanu, avocat din Turda. Cununia a fost oficiată de către Pr. Nicolae P. Rațiu din Turda iar nași au fost Iosif Pop cu soția, judecător la Înalta Curte de Casație si Justiție Regală din Budapesta. Cu acest prilej, oaspeții au fost întâmpinați cu imnul Deșteaptă-te Române, considerat ofensator, alături de tricolorul național, de către șovinii unguri. Cununia și petrecerea s-au desfășurat într-o atmosferă pur românească. Ziarul Tribuna din Sibiu relatează fericitul eveniment în numărul din 27 septembrie 1900. Aceasta a fost scânteia care a declanșat o campanie de presă antiromânească fără precedent împotriva celor doi înalți judecâtori, a familiilor acestora și a unora dintre nuntași. Au fost acuzați de „trădare de patrie”, le-a fost cerută demisia sau demiterea de către guvern. Demisia de onoare le-a fost respinsă în schimbul unei declarații formale în ziarul Tribuna din Sibiu.

A trăit sub urmărire permanentă și a avut fericirea să vadă realizată Marea Unire de la 1918. A reușit să supraviețuiască terorii revoluției bolșevice ungare și s-a stins din viață împreună cu soția la Budapesta în vara anului 1919. Prin grija fiului său Iuliu I. Mezei Câmpeanu, odată cu retragerea Armatei Române din Budapesta au fost repatriate sicriele ambilor părinți și ale fratelui mai mare Eugen, decedat în același an, tot în Ungaria. Au fost înmormântați în parcela rezervată membrilor familiei Rațiu din cimitirul Bisericii Rățeștilor din Turda Veche (Cimitirul Central).  

Ioan Mezei Câmpeanu
Dr. Ioan Mezei Câmpeanu
Date personale
Născut	20 octombrie 1841 Turda
Decedat	10 iulie 1919 Budapesta
Căsătorit cu	Ecaterina Rațiu
Copii	Ecaterina, Eugen, Gabriela-Ana, Iuliu, Zoe-Helena
Naționalitate	română
Religie	Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică
Activitate
Rezidență	Imperiul Habsburgic, Austro-Ungaria, Ungaria
Domeniu	judecător, consilier (judecător) la Înalta Curte de Casație și Justiție Regală din Budapesta
Cunoscut pentru	jurist, judecător, patriot român

·         1847: Oscar Swahn, trăgător suedez și cel mai în vârstă campion olimpic al tuturor timpurilor (d. 1927)

·         1854: S-a nascut in localitatea Charleville, Arthur Rimbaud, poet francez, reprezentant de frunte al simbolismului in poezia franceza. Tatal sau si-a abandonat familia pe cand Rimbaud avea doar sase ani, el si fratele sau fiind crescuti de mama, extrem de religioasa. Poetul este una dintre personalitatile cele mai importante ale literaturii franceze din secoulul XIX. A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere “Les étrennes des orphelins”. În același an, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează și este închis într-o casă de corecție pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric “Le Bateau ivre” (“Corabia beată”), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. Rimbaud se stabilește în 1871 în locuința lui Paul Verlaine din Paris, cu care are până în anul 1873 o relație homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză “Une Saison en enfer” (“O vreme petrecută’n iad”, 1973), care marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză “Les Illuminations” (“Iluminările”). În acest ciclu se găsește celebrul“Sonnet des voyelles” (“Sonetul vocalelor”), în care, fiecărei vocale i se atribuie o anumită culoare. Urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia. În afara unei bogate corespondențe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. 

Arthur Rimbaud, aged 17, by Étienne Carjat, probably taken in December 1871 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

·         1859: John Dewey, filozof american (d. 1952)

·         1861: Maximilian Harden, publicist german (d. 1927)

·         1866: Kazimierz Twardowski, filozof și logician polonez (d. 1938)

* 1868: Gheorghe Domășnean(u), în germană Georg Domaschnian, (n. 20 octombrie 1868, Mehadia, Caraș-Severin, România – d. 18 septembrie 1940, Timișoara, România) a fost un general român în Armata Comună austro-ungară, apoi general de divizie în România, politician și primar al Timișoarei.  

Riva del Garda pe la 1900

3 august 1919: Armata română în Timișoara

Gheorghe Domășnean provenea dintr-o veche familie română de grăniceri din Banat, tatăl său, Iancu din Petnic mama, Ana, dintr-o familie din Globurău. Tatăl avea gradul de caporal în compania a V-a din Mehadia a regimentului de graniță bănățean. Tânărul Gheorghe a frecventat școala elementară din Orșova, apoi o școală reală militară inferioară din Eisenstadt și școala reală militară superioară din Biserica Albă, pe care a absolvit-o cu epitetul de „eminent”. Cu ajutorul generalului Traian Doda a fost primit la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt pe care o va absolvi ca șef de promoție. După absolvirea academiei a fost repartizat în anul 1890 ca locotenent, la dorința lui, în regimentul de infanterie grăniceresc nr. 43 din Caransebeș, de unde a fost trimis la Școala de Război din Viena, pe care a terminat-o pe primul loc.^[1][2] De la regimentul nr.43, avansat în mod excepțional la gradul de căpitan, a fost trecut în cadrul Statului Major al Armatei Imperiale și Regale la Biroul de Operațiuni pe 1 noiembrie 1900.^[3]

La 12 martie 1906 a fost avansat la gradul de maior al Statului Major și mutat la fortăreața Riva del Garda. De acolo s-a înapoiat pe 20 martie 1911 la Viena, unde a preluat un post în departamentul nr. 5 al Ministerului Imperial și Regal de Război. A fost numit locotenent-major la 1 mai 1911 și șef al departamentului nr. 5 la 21 octombrie al anului. În această poziție a fost ridicat la rangul de colonel la 1 noiembrie 1913.^[4]

În calitate de director executiv al departamentului 5, a fost responsabil, printre altele, pentru problemele operaționale, atașamentele Dublei Monarhii, comunicațiunea poștală și telegrafică, dislocarea trupelor și instruirea tactică ale armatei. A fost decorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Franz Joseph.

De la 14 aprilie 1914 până la sfârșitul războiului Domășnean a fost șeful de stat major al Armatei a 10-a. În timpul Primului Război Mondial, a participat la a patra bătălie de la Isonzo în calitate de comandant al Brigăzii nr. 60 de infanterie, in primul rând la luptele pentru capul de pod de la Oslavia lângă Gorizia (25-29 noiembrie 1915), care în cele din urmă au dus la înfrângerea inamicilor italieni acolo.^[5] De aceea a fost onorat ca Cavaler al Ordinului Imperial Leopold de clasa a 3-a și cu Crucea de Merit Militar de clasa a 3-a, ambele premii cu decorație de război.

Domășnean a fost ridicat la rangul de general-maior (Generalmajor) la 1 august 1917 (cu rang din 7 septembrie al anului). A mai luptat de la 15 iunie 1918 până la sfârșit pe frontul din Tirol. Generalul fost pensionat la 1 ianuarie 1919.  

Timișoara, Catedrala Trei Ierarhi

După război, Domășnean a intrat în serviciile militare românești la gradul de general de divizie și s-a pus la dispoziția Consiliului Dirigent de la Sibiu, condus de Iuliu Maniu. I s-a încredințat misiunea de a proceda la organizarea armatei naționale a Ardealului și Banatului. În această calitate a organizat patru divizii românești, precum și jandarmeria din Banat și Transilvania. Când armata română a intrat în Ardeal, generalul Domășnean era șef al Statului Major al armatei din noile provincii. L-a susținut pe Ioan Boeriu de Polichna în campania împotriva Ungariei. A refuzat propunerea generalului Constantin Cristescu, șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, de a avea funcția de Subșef acestuia, preferând să rămână în Ardeal, trecând la comanda Diviziei a 19-a de la Timișoara. S-a retras din serviciul militar activ la sfârșitul anului 1920 și a fost decorat cu Ordinul Coroanei României în clasa de Mare Ofițer.^[1]

După demisia din armată, a fost ales președinte al Comunității de Avere din Caransebeș. În continuare a început să se intereseze de politică și a fost ales primar al municipiului Timișoara (9 martie 1929 până la 23 decembrie 1929). În aceasta calitate a avut o seamă de realizări de interes obștesc: mutarea liniei ferate Timișoara – Buziaș ce traversa orașul, terminarea lucrărilor clădirii Capitol destinată inițial „Filarmonicii“, susținerea înființării Episcopiei Ortodoxe Române de Timișoara, devenită ulterior arhiepiscopie, și construirea Catedralei Arhiepiscopale. Pe perioada cât a fost primar nu a pretins nici o retribuție, mulțumindu-se cu pensia militară. Un ziar maghiar l-a numit „titan al cinstei”. Pentru activitatea sa ca primar, la data de 30 noiembrie 1930, i s-a conferit titlul de „Cetățean de Onoare” al Timișoarei. A finanțat publicarea revistei Analele Banatului și ridicarea statuii pentru Pavel Vasici-Ungureanu. Prin decretul regal cu nr. 1142/14 din 3 aprilie 1931 regele Carol al II-lea i-a conferit generalului Ordinul „Ferdinand I” în grad de comandor.^[1]

Domășnean a fost înmormântat în Cimitirul de pe Strada Cosminului. Piața General Gheorghe Domășnean în Timișoara este denumită în memoria lui.  Generalul a fost decorat intre alte cu:^[10][11]

• Ordinul Coroanei de Fier de clasa a 3-a
• Cavaler al Ordinului Imperial Leopold cu decorație de război
• Crucea de Merit Militar de clasa III cu decorație de război
• Crucea de Cavaler al Ordinului Franz Joseph
• Ordinul de Merit „Signum Laudis” în argint la banda Crucii de Merit Militar
• Comandor al Ordinului Coroana României
• Comandor al Ordinul Regal Ferdinand I  

  Gheorghe Domășnean
  Gheorghe Domășnean
  Date personale
  Născut	20 octombrie 1868  Mehadia, Caraș-Severin, România
  Decedat	18 septembrie 1940 (71 de ani)  Timișoara, România
  Ocupație	soldat
  Studii	Academia Militară Tereziană
  Gradul	Generalstabsoffizier[*]
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul Franz Joseph Ordinul Coroana României

·         1872: Pericle Papahagi (n. 20 octombrie 1872, Avdela, Grecia - d. 20 ianuarie 1943, Silistra, Bulgaria) a fost un lingvist, filolog și folclorist român de origine aromână (macedoromână), un neobosit culegător de folclor și cercetător în domeniul aromânei, editor al celor mai vechi texte aromânești.  Clasele primare le-a făcut în comuna natală, Avdela, iar cursul secundar în Bitolia^[7]. În 1891 devine student la Facultatea de Litere a Universității din București. Începând din 1905, face studii de specializare la Leipzig, cu filologul Gustav Weigand, luându-și doctoratul în litere în 1908.

Între 1895 și 1898 este profesor la liceul român din Bitolia (și pentru un an și 8 luni directorul liceului)^[7], ulterior funcționând la școli secundare din Salonic, Giurgiu, precum și la Silistra, unde obține titularizarea și este director. În 1916 devine membru corespondent al Academiei Române.^[8] În Silistra se află un muzeu care îi poartă numele.

Pericle vine dintr-o familie de aromâni oieri din Avdela Pindului și a avut mai multi frați și surori. Sora lui, Anastasia, s-a căsătorit cu Sterie G. Ciumetti, inginer de poduri și șosele. Mama lui Pericle, Despina (Despa) Caragiani (măritată Papahagi) a fost soră cu junimistul Ioan D. Caragiani și cu Alexandru Caragiani, tatăl primei femei românce pilot, Elena Caragiani-Stoienescu.

S-a căsătorit cu Marica Magiari, sora traducătorului Mihail Magiari și a baritonului Grigore Magiari - cel care a înființat grupul de operă din Iași. Pericle și Marica au avut mai multi copii, dintre care s-au ridicat numai trei: Teja Papahagi - cunoscut ca Directorul Spitalului din comuna Domnești, Argeș, Elena Demmer (Dumitrescu) - doctor hematolog, și Despina Andreescu - colecționar de artă. Cele doua fete s-au stabilit în Germania.  Debutează în 1892, cu Cântece de leagăn la macedoromâni, în „Revista nouă" a lui B.P. Hasdeu. Editează revista „Dunărea" (1923) și colaborează la „Analele Academiei Române", „Analele Dobrogei", „Arhiva", „Convorbiri literare", „Frățil'ia", „Grai bun", „Grai și suflet", „Jahresbericht des Instituts für Rumänische Sprache zu Leipzig", „Peninsula Balcanică", „Revue historique du sud-est europeen", „Vieața nouă", „Viața românească", „Byzantion", Revistă armânească (una dintre cele mai semnificative publicații ale aromânilor, unde publica studii)^[9], etc. A mai semnat și P.N. Papahagi-Varduna, P.P. Varduna.^[3][10]

Personalitate a filologiei române, cu o „operă vastă, care ocupă o poziție de neschimbat în istoria culturii aromânești" (Matilda Caragiu Marioțeanu,care il considera ca unul din dascălii ei)^[2], autor al unor impunătoare tomuri, precum "Românii din Meglenia" (1900) și "Meglenoromânii" (I-II, 1902), Papahagi este, totodată, autor al unor contribuții fundamentale la cunoașterea folclorului aromân: "Din literatura poporană a aromânilor" (1900) și "Basme aromâne" (1905). În prima, bogatul sumar cuprinde folclorul copiilor, medicină populară, ghicitori, proverbe, colinde, obiceiuri (paparude, Lăzărelul, Sânziene), lirică de dragoste, bocete, toate textele fiind date în aromână și dacoromână. Capitolele sunt precedate de scurte comentarii, de referințe la contribuții românești și străine pe aceeași temă; la jocurile copiilor sunt amintite studiile lui Karl Groos și Edward Tylor, la medicina populară sunt menționați Thuchmann, Solomon Reinach, iar dintre români - Costache Vârnav, B.P. Hașdeu și D. Lupașcu.^[3]

“Din literatura poporană a aromânilor”, București, 1900 este un volum de literatură populară conținând un număr apreciabil de proverbe, zicători, ghicitori, colinde, balade și un bogat capitol consacrat medicinei populare, jocurilor de copii, obiceiurilor etc.^[11] "Din literatura poporană a aromânilor" este prima contribuție științifică la cunoașterea folclorului aromân, depășind încercările modeste ale unor Tașcu Iliescu, Vanghele Petrescu, M.G. Obedenaru, I.D. Caragiani. „Această operă - spune Gr. G. Tocilescu - ca și celelalte scrieri asupra folclorului aromân datorate d-sale, întrunesc strict toate condițiunile cerute, sunt dezbrăcate cu totul de orice tendințe și considerațiuni patriotice rău înțelese, neurmărind decât adevărul, singurul în stare a contribui la limpezirea multor probleme relative la istoria limbilor romanice în genere, care au întreținut și cimentat și mai mult dragostea pentru folclor."^[3]

Cealaltă contribuție de seamă a lui Papahagi, "Basme aromâne", a surprins „duhul aromânilor" atât în substanța sa spirituală, cât și originalitatea graiului, reprodus cu „deplină scrupulozitate”, culegerea efectuându-se sistematic, iar colecționarul străduindu-se să nu altereze nimic. ^[11] Nu l-a preocupat frumusețea textelor și de aceea nu i-a evitat pe povestitorii mediocri, fiind convins că și textele de la aceștia vor servi etnografului.^[3]

Pericle Papahagi a reeditat lucrările lui Cavallioti, Ucuta și Daniil. ^[11] În volumul "Scriitori aromâni în secolul al XVIII" (1909), spre a face cunoscută activitatea învățătorilor aromâni înaintași, Papahagi a reeditat vocabularul trilingv al lui Theodor Anastasie Cavallioti (Veneția, 1770), "Lexiconul în patru limbi" al lui Daniil Moscopoleanul (Veneția, 1794-1802) și "Noua pedagogie" a lui Constantin Ucuta (Viena, 1797), retranscrise în grecește și transliterate în alfabet latin. De asemenea, a reeditat și publicat, cu un bogat comentariu, "Gramatica română sau macedo-română" (Viena, 1813) a lui Mihail G. Boiagi. ^[11] A îngrijit Studii istorice asupra Peninsulei Balcanice de Ioan D. Caragiani. Aceste lucrări, devenite rare, sunt veritabile monumente de limbă, de importanță capitală pentru filologia și lingvistica românească.^[3]

S-a preocupat, mai cu seamă, de istoria, geografia, etnografia și folclorul macedoromânilor. Și-a extins cercetările și asupra meglenoromânilor. A fost preocupat de toponimele balcanice și de relațiile culturale aromânești. Deosebit de interesante rămân în literatura de specialitate numeroasele sale etimologii. Sub egida Academiei Române, a publicat cel mai bogat material folcloric cules din aproape toate provinciile locuite de aromâni.

Pericle Papahagi a fost printre cei care au studiat dialectul aromân alături de alți cercetatori ai filologiei romanice, români sau străini, cum sunt St. Mihaileanu, Gh. Murnu, O. Densusianu, Al. Phillippide, Tache și Pericle Papahagi, Theodor Burada, N. Saramandu, Chirata Iorgoveanu și mulți alții. Aceștia au ajuns la concluzia că aromânii își păstrează limba, muzica, obiceiurile, trasăturile fizice și morale, însă contactul cu popoarele în mijlocul cărora trăiesc a produs o serie de inevitabile transformări.  

Opera

• Meglenoromânii. Studiu etnografico-filologic, Vol.I și Vol.II, București (1902)
• Graie aromâne (1905)
• Gestiunea aromână, Brașov, 1906
• Scriitori aromâni din sec. XVIII (1909)
• Parallele Ausdrucke und Redensarten in Rumanischen, Albanesischen, Neugriechischen und Bulgarischen, Leipzig (1908)
• Aromânii din punct de vedere istoric-cultural, București (1912)
• Din trecutul cultural al aromânilor, București (1912)
• Poezia înstrăinării la aromâni, București (1912)
• Numiri etnice la aromâni, București (1925)
• Urme românești în toponimia Peninsulei Balcanice (1925)
• Macedoromânii sau aromânii (1927)

Antologii

• Jocuri copilărești, București (1893)
• Din literatura poporană a aromânilor, prefață de Gr. Tocilescu, București (1900)
• Românii din Meglenia. Texte și glosar (1900)
• Basme aromâne și glosar, București (1905)
• Vânătorul cel viteaz și Frumoasa Pământului, transpunere în dacoromână de Mihail Magiari, București (1977).

Ediții

• Scriitori aromâni în secolul al XVIII, București (1909)
• Ioan D. Caragiani, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, I-II, prefața editorului, București (1929-1941)  

• Membru corespondent al Academiei Române

  Pericle Papahagi
  Pericle Papahagi
  Date personale
  Născut	20 octombrie 1872 Avdela, Grecia
  Decedat	20 ianuarie 1943 Silistra, Bulgaria
  Căsătorit cu	Marica Papahagi
  Copii	Teja Papahagi, Elena (Demmer) Dumitrescu, Despina Andreescu
  Naționalitate	macedo-română
  Cetățenie	România
  Ocupație	lingvist, filolog, folclorist și numismat; profesor și director de liceu.
  Activitate
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Universitatea din București

*

*  1872: Cincinat Pavelescu (n. 2 noiembrie 1872, București – d. 30 noiembrie 1934, Brașov) a fost un poet și epigramist român, autor de romanțe, lieduri, cantilene, serenade și madrigaluri.

Cincinat Pavelescu s-a născut în anul 1872 la București. În perioada 1872-1879, se afla, vara, împreună cu părinții lui în satul Milcov, județul Vrancea, pe atunci satul Risipiți, Plasa Orașul, județul Râmnicu Sărat. A fost fiul inginerului Ion Pavelescu și al Paulinei (n. Bucșan)^[1] Tatăl său, fiind de profesie inginer, a deținut unele funcții importante: inspector general al C.F.R. și director fondator al Școlii superioare de arte și meserii din București. Arborele genealogic al familiei Pavelescu urcă în timp până la Banul Manta, figură reprezentativă în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Mama sa, Paulina a fost strănepoată a spătarului Bucșan din secolul XVIII. ^[2] Paulina Pavelescu a decedat foarte tânără, la 35 de ani.^[3]

După absolvirea școlii primare în București, „Școala Secundară Cantemir-Voda”, urmează Liceul „Sf. Sava” din București. La 3 martie 1891, debutează în „Biblioteca familiei” cu poezia Visuri triste, semnată P.C. de la Milcov.

Urmează, în perioada 1891-1895, Facultatea de Drept a Universității din București; își trece doctoratul în 1897 cu teza: Despre agenții diplomatici.

În anul 1892 debutează cu poezia Fecioara, în nr. 2 al revistei Literatorul, revistă literară, înființată de Alexandru Macedonski. Odată cu nr. 1 din 1893 al Literatorului, Cincinat devine codirector, alături de directorii Al. Macedonski și principesa Maria D. Ghica.

Urmează cursuri la Sorbona, în vederea pregătirii pentru elaborarea tezei de doctorat, care va fi susținută la București.

Își începe cariera juridică, la 21 iunie 1899, în calitate de ajutor de judecător la Plăinești, plasa Râmnicul de Sus, județul Râmnicu-Sărat (azi comuna Dumbrăveni, Vrancea). La scurt timp, comuna trece la plasa Marginea de Sus, a aceluiași județ. Din 20 septembrie 1902 până la 13 octombrie 1904 a fost supleant la Tribunalul Neamț iar în 1905 era pentru scurt timp judecător supleant în Râmnicu-Sărat, Snagov, Ocolul VI București, Snagov. La 7 martie 1907, Cincinat este judecător în comuna urbană Corabia, județul Romanați. A devenit judecător și consilier la Curțile de Apel din Chișinău (1925-1928) și Brașov.^[4]

Cincinat Pavelescu

A fost, în 1907 și 1908, prim-redactor al revistei Convorbiri critice, revistă condusă de Mihail Dragomirescu. La 7 mai 1908 este Judecător supleant la Slănic, Prahova iar în octombrie, judecător la Sinaia și la Fundeni-Frunzănești, Ilfov. Devine primul președinte al Societății Scriitorilor Români la 28 aprilie 1908.^[5]

În perioada războiului, se află la Iași. În anul 1917, împreună cu fratele său, Ion Pavelescu, ajunge în Petrogradul revoluționar, de unde, trecând prin Suedia poposește la Paris. La Paris, leagă prietenii strânse cu Elena Văcărescu și Anna de Noailles. În 1920 editează la Paris Le courier franco-roumain, politique, économique et littéraire, director Cincinat Pavelescu, redactor-șef Pompiliu Păltanea. Cincinat Pavelescu a fost director la publicația Brașovul literar și artistic în perioada 1931 - 1935. În 1925 la editura Ramuri din Craiova apare volumul de Epigrame. Critica literară îl socotește pe autor, în unanimitate, "maestru al epigramei românești." I se acordă Premiul Național pentru poezie pe 1927.

În 1937 a fost director al revistei „Brașovul literar și artistic”.

Împreună cu Eugen Lovinescu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Zaharia Bârsan și Emil Gârleanu, conduce revista „Falanga literară”, apărută la 10 ianuarie 1910. Liviu Rebreanu era secretarul redacției.

În 1911 publică unicul său volum de Poezii.

Moare la Brașov, pe Strada Neagră, nr. 26, la 30 noiembrie 1934, fiind bolnav în ultima vreme de cancer pulmonar. Este înmormântat la cimitirul Bellu din București.

În timp ce era căsătorit cu cântăreața Alice Viardot-Garcia^[6], pe care o cunoaște la Paris, nepoata celebrei cântărețe de operă Pauline Viardot-Garcia (care a fost o prietenă apropiată a lui Ivan Turgheniev) a fost logodit cu domnișoara Andricu

Cincinat Pavelescu

Date personale Născut 20 octombrie 1872  Decedat 30 noiembrie 1934 (62 de ani)  Înmormântat Cimitirul Bellu  Cetățenie  România  Ocupație avocat poet  Activitate Studii Universitatea din București

·         1874: Charles Ives, compozitor american (d. 1954)

·         1882: Margaret Dumont, actriță americană (d. 1965)

·         1882: S-a nascut Bela Lugosi, pe numele adevarat Bela Ferenc Dezso Blasko, actor american originar din Transilvania – pe atunci parte din Imperiul Austro-Ungar. S-a nascut la Lugos, de unde si pseudonimul “Lugosi”. In 1931 a obtinut cetatenia americana. A devenit celebru cu rolul Dracula, de altfel actorul a cerut sa fie inmormantat in costumul de scena pe care l-a purtat in aceasta productie. S-a stins din viata la varsta de 73 de ani in urma unui infarct.

·         1886: Leopold Stocker, editor austriac (d. 1950)

* 1888: Emanoil Dumitru Bârzotescu (n. 20 octombrie 1888, Micești, Județul Argeș - d.3 iulie 1968, Pitești) a fost un general (general-maior) român, care a luptat în Primul și cel de-al Doilea Război Mondial, fiind avansat după august 1944 comandant al Corpului VII Armată și Corpului VI Teritorial Cluj, apoi acuzat și condamnat de către comuniști. Tânărul Bârzotescu s-a interesat devreme pentru militărie și a fost participant la Războiul Balcanic (1913), apoi la Primul Război Mondial (1916-1918) ca ofițer.^[1]

Pe 1 ianuarie 1940 Bârzotescu a devenit general de brigadă și comandantul Diviziei 1 Infanterie al Corpului VI cu reședința la Timișoara. Acolo, pe 8 mai 1941, autoritățile militare române din Timișoara au primit primul lot de 800 de prizonieri de origine etnică română din fosta armată iugoslavă, conform înțelegerii cu misiunea militară germană. Orașul a fost frumos pavoazat cu acest prilej pentru primirea lor. S-a aranjat un mare defileu împreuna cu foștii prizonieri. Mulțimea din fata Comandamentului a aclamat îndelung și pe generalul Emanoil Bârzotescu care se afla în balconul Comandamentului, încadrat de un grup de ofițeri superiori de la Corpul de Armată, Divizie și Tribunalul Militar. Au urmat vizite ale autorităților în tabere. Duminică, 18 mai, generalii Corneliu Dragalina, comandantul Corpului VI de Armată, împreună cu Emanoil și preotul Adam Fiștea, reprezentantul autorizat al românilor din Banatul de Vest, au fost la Remetea și Ghiroda, împreună cu artiștii de la Teatrul National și Opera Română.  După intrarea României în război și asediul Odesei, divizia sa nr. 1, încadrată în Corpul de Armată VI al generalului Corneliu Dragalina (împreună cu diviziile 2 și 18), a fost staționată între râurile Bug și Nipru, îndeplinind misiuni de securitate. Emanoil Bârzotescu, a fost staționat în zona din jurul raionului Krivoi Rog, cu ordinea de pază și securitate în regiune. Trebuia să înainteze peste 400 km sub condiții meteorologice rele, la temperaturi sub zero ridicate spre Dnipropetrovsk, unde a ajuns în la 21 ianuarie 1941. A fost fără artileria sa, care a rămas în urmă la Mariupol. Cu toate acestea, situația a fost critică și, în ziua următoare, Corpul german nr. 11, cărui a fost subordonată divizia sa, a ordonat să preia poziții în zonele in apropiere de Pavlograd, Sinelinokvska și Novomoskovsk, pentru a restricționea drumul spre Dnipropetrovsk. O săptămână mai târziu, la 29 ianuarie, românii au fost trimiși în prima linie, între diviziile germane nr. 298 de infanterie și nr. 100 de vânători, atacați de o forță de infanterie sovietică puternică. Contraatacul a sfârșit cu ocupația satului ș-ai gării Samoilovka de către ostașii români. De la 19 februarie au început lupte crâncene cu divizii ruse superioare. În acest moment, Divizia 1 Infanterie a fost întinsă peste un front de 15 km la sud de Lozovaia. Divizia sovietică 270 Infanterie, sprijinită de tancuri a atacat cordonul simplu de apărare al românilor în sectorul Regimentului Infanterie 93. Bârzotescu a mai trimis rezerva diviziei, regimentele 3 și 5 Vânători Regimentul pentru un contraatac, dar nu a putut opri înaintarea inamicului. Pentru nu a sacrifica soldații săi, a ordonat colonelului Ermil Paraschivescu, să retragă trupele sale la noua linie de apărare, în aproximativ 20 de km distanță. Într-o a doua fază, a retras divizia înapoi la sud de Novo Alexandrovka pe o linie, care a putut fi ținută. Generalul Emanoil Bârzotescu a fost demis de la comanda brigăzii sale fiind pus la disposiția Ministerului Apărării Naționale (ca mulți ofițeri cu responsabilitate deja din 1941, de exemplu generalii Constantin Ilasievici, Aurel Racovitză, Barbu Alinescu etc.)^[3] pe 16 martie și înlocuit de generalul de artilerie Ioan Mihăescu, iar la 9 mai, din causa intervenției comandaturii a corpului nr. 11 german, prin generalul Constantin Panaitiu.  După 23 august 1944 Generalul Bârzotescu a fost trecut în rezervă, dar rechemat scurt timp după acea, numit general-maior și comandant al Corpului VII Armată și Corpului VI Teritorial Cluj.

Generalul de divizie Emanoil Bârzotescu a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947.^[5]

A fost arestat însă aprilie 1946 la Sibiu (în urma unui denunț) și anchetat, incepand la 20 septembrie 1947 până în noiembrie al anului, la Ministerul de Interne în procesul înscenat lui Iuliu Maniu. A fost arestat din nou pe 14 iunie 1950 și închis la Saligny, Peninsula și Midia.^[1] [6] La 27 octombrie 1953 a fost eliberat de la colonia de muncă Castelu (nr. 248 104).^[7]

În memoria lui este denumita o strada la Pitești  

Emanoil Bârzotescu
Emanoil Bârzotescu
Date personale
Născut	20 octombrie 1888  Argeș, România
Decedat	3 iulie 1968 (79 de ani)  Pitești, România
Cetățenie	România
Ocupație	personal militar[*]
Activitate
Gradul	general-maior
Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Mondial

* 1890: Mitiță Constantinescu (nume oficial Dumitru Constantinescu; n 20 octombrie 1890, București - d. 20 septembrie 1946) a fost un economist român și politician liberal, ministru de finanțe al României între anii 1939-1940, guvernator al Băncii Naționale a României, în perioada 23 septembrie 1935-17 septembrie 1940  În 1918 este numit șef de cabinet în Ministerul de Industrie și Comerț. În perioada 1922-1926 a fost secretar general la Ministerul de Agricultură și Domenii, iar în anii 1927-1933 este deputat de Hunedoara al PNL. Pe lângă numeroase alte funcții, în perioada 1935-1940, a fost Guvernator al Băncii Naționale; a organizat, coordonat și condus o serie de comisii de cercetări în domeniile economic și financiar, a înființat un sistem de documentare și informare bine fundamentat care monitoriza noutațile economice și financiare care apăreau în viața economică internă și internațională. Numirea sa ca ministru de finanțe, la 3 februarie 1939, coincide cu introducerea numelui său în "Biographical Encyclopedia of the World".^[3][2]

A fost membru de onoare al Academiei de Științe din România începând cu 28 mai 1938.^[4]

În ianuarie 1946, sub conducerea lui Mitiță Constantinescu, s-a constituit Partidul Național Popular.  

Mitiță Constantinescu
Mitiță Constantinescu
Date personale
Născut	20 octombrie 1890[1]
Decedat	1946 (55 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	economist diplomat politician
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Partid politic	Partidul Național Liberal
Membru de onoare al Academiei de Științe din România

* 1890: Grigore Turcuman (n. 20 octombrie 1890, comuna Tătărăuca Nouă, Județul Soroca (interbelic) - d. 28 mai 1942, Gulag, Penza, Rusia) a fost un om politic român basarabean, membru al Sfatului Țării din Basarabia în anii 1917-1918.  Grigore Turcuman a fost în timpul Primului Război Mondial sublocotenent în Marina Imperială Rusă, Flota Mării Negre. Întors în Basarabia, a participat la Congresul Ostașilor Moldoveni din 20 octombrie 1917, unde a fost ales în comitetul de organizare al Sfatului Țării, iar la 21 noiembrie 1917 a fost ales membru al Sfatului Țării, ca deputat din partea soldaților basarabeni.

La data de 27 martie 1918, Grigore Turcuman a votat Unirea Basarabiei cu România.

Între anii 1933-1937, ca membru al P.N.L. și ca membru al Consiliului județean Soroca, a fost numit subprefect al Județului Soroca. A fost avansat până la gradul de Căpitan de Marină în rezervă.

În anul 1940, după cedarea Basarabiei, Grigore Turcuman a fost capturat de agenții sovietici ai NKVD și trimis în Gulag, la Penza, unde a fost supus unui regim de exterminare si a decedat in 1942.  Grigore Turcuman a fost membru al Sfatului Țării, Parlamentul Moldovei între 1917 și 1918. La data de 27 martie 1918 Grigore Turcuman a votat Unirea Basarabiei cu România.  

Grigore Turcuman
Date personale
Născut	20 octombrie 1890  Tătărăuca Veche, Soroca, Moldova
Decedat	28 mai 1942 (51 de ani)  Penza, Rusia
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Activitate
Partid politic	PNL Timbru din Republica Moldova, 1998.   Palatul Sfatului Ţării (10 decembrie 1918).   Persecuțiile din 1940 împotriva membrilor Sfatului Ţării.

·         1891: James Chadwick, fizician britanic (d. 1974)

·         1891: S-a nascut Jomo Kenyatta, luptător pentru independenţă şi primul preşedinte al Kenyei (1964–1978). El a devenit în multe ţări o figură–simbol pentru tendinţa consecventă de africanizare din domeniul economiei şi al administraţiei. La sfârşitul anilor ’60, prin măsurile dure întreprinse pentru anihilarea opoziţiei, a devenit practic, un dictator ;(d.22.08.1978).

·         1893: Ion Crețu, istoric literar și traducător român (d. 1970)

·         1895: Morrie Ryskind, autor american (d. 1985)

·         1895: Alexandru Rosetti (n. 20 octombrie 1895,^[2] București, România – d. 27 februarie 1990,^[2] București, România) a fost un reputat lingvist și filolog român, editor, pedagog, istoric al limbii române, patron spiritual al școlii românești de lingvistică. Profesor la Facultatea de Litere din București, Alexandru Rosetti a fost unul dintre patronii spirituali ai școlii lingvistice de la București, alături de nume importante precum Theodor Capidan, Jacques Byck, Iorgu Iordan sau Alexandru Graur. A fost membru titular al Academiei Române din 1948.  Alexandru Rosetti era un urmaș al familiei prințului Rosetti. A fost fiul lui Petre Rosetti Bălănescu, avocat și moșier, și al Zoei (născută Cornescu), fiica lui C. C. Cornescu, autorul cărții Manualul vânătorului (1874). A urmat școala primară la Câmpulung-Muscel și liceul „Gheorghe Lazăr” din București (bacalaureat în 1914).A urmat cursurile Facultății de Litere (1916-1920), întrerupte în timpul războiului când a fost mobilizat pe front și rănit în luptele de la Mărășești (1917).I-a avut profesori pe Ovid Densusianu, Ion Bianu, I. A. Candrea, Dimitrie Onciul. Și-a susținut doctoratul la Sorbona, Paris, cu teza Recherches sur la phonétique du roumain au XVI-e siècle (Paris, 1926)^[3]. La Paris s-a căsătorit cu Maria Rallet. A ajuns în 1933 directorul Fundației Regale pentru Literatură și Artă a regelui Carol II, cea mai prestigioasă editură din România din epoca interbelică (este director până în 1947). De la bun început obiectivele sale erau complexe: în primul rând publicarea de ediții critice ale scriitorilor clasici români, a colecției „Energia", unde regele Carol propunea tipărirea de cărți de aventură, ediții definitive ale scriitorilor contemporani.  După ce a obținut titlul de doctor în litere la Sorbona a devenit conferențiar universitar de fonetică generală și experimentală în 1928, apoi profesor în 1932 la Facultatea de Litere și Filozofie din București. Din 1938 a fost titularul Catedrei de limba română.

În perioada 1945-1946 a fost decan al Facultății de Litere și Filosofie, iar între anii 1946-1948 - rector al Universității din București.

Din anul 1963 a fost directorul Centrului de cercetări fonetice și dialectologice al Academiei. A primit titlurile de Doctor honoris causa al Universităților din Montpellier și din Aix-en-Provence. A fost membru corespondent al Academiei suedeze și membru al Academiei iugoslave din Zagreb. A fost ales membru în biroul Societății internaționale de științe fonetice și membru în Comitetul internațional al slaviștilor. A obținut Premiul de Stat în 1962 și distincția de Om de știință emerit în 1965.  Activitatea de filolog a lui Alexandru Rosetti se întinde pe aproape șapte decenii de muncă intensă, coroborată de pasiunea sa extraordinară pentru bibliofilie. Atât în epoca interbelică, cât și în perioada comunistă, Rosetti s-a ocupat de editarea unor opere complete ale scriitorilor și cronicarilor români ca Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Ion Luca Caragiale (la această ediție lucrând alături de Silvian Iosifescu, Șerban Cioculescu și Liviu Călin). Rosetti a inițiat și publicat primele ediții critice ale operelor lui Hașdeu, Alexandru Odobescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu. De importanță națională și internațională rămân studiile și cercetările sale lingvistice, cu precădere trebuie precizat interesul pe care l-a arătat pentru istoria limbii române, cu susținerea unor teorii proprii de o mare originalitate, recunoscute pentru acribia și metodele cu care acesta operează. Prin studiile sale de limbă românească veche, de fonetică și dialectologie , prin utilizarea unor instrumente de cercetare noi, de exemplu fonetica experimentală, a adus contribuții primordiale în cercetarea științifică a limbii române. A promovat direcții noi ale cercetării : lingvistica matematică și structurală.

A fost unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai limbii române, pe care a studiat-o printr-o vastă documentare istorică. În prefața la „Istoria limbii române” a scris : „Limba română este reprezentanta latinei vorbite în mod neîntrerupt, din momentul stabilirii stăpânirii romane în părțile orientale ale Imperiului și până astăzi.”

A fost directorul editurii „Cultura Națională” a cărei redacție, în ultimul ei avatar, se instalase în pasajul Maca.  Profesor de filologie la Facultatea de Litere din București (titularul cursului de istoria limbii române vreme de câteva decenii), academicianul Alexandru Rosetti a lăsat nenumărate lucrări de specialitate, publicate în țară și Occident (în special în Franța și Danemarca). Este cunoscut ca unul dintre cei mai longevivi membri ai Academiei Române, rămânând titularul acestui înalt for chiar și în perioada socialist-comunistă, când o parte importantă dintre academicienii care nu aderaseră la noua doctrină își pierduseră titlul academic la fel ca și titlul de profesor universitar (fiind astfel excluși complet din viața publică). Astfel, câțiva lingviști importanți ca Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Jacques Byck, Ion Coteanu și apoi Alexandru Rosetti se dovediseră părtinitori (favorabili) noii structuri politice, rămânând în înaltele foruri științifice și culturale și activând de asemenea ca profesori universitari. Totodată Institutul de Lingvistică din București al Academiei Române îi poartă numele (alături de cel al lui Iorgu Iordan).  Rosetti rămâne printre puținii oameni de cultură din România care au cunoscut o parte semnificativă dintre intelectualii români și străini ai secolului în care a trăit. A întreținut o corespondență notabilă cu George Călinescu și Tudor Vianu, dar și cu profesori de renume din Occident. A scris mai multe memorii de călătorie: Note din Grecia (1938), Diverse (Note de drum, amintiri eseuri) (1961), Cartea albă (1968), Călătorii și portrete (1977), Note din Grecia, India, Israel. Diverse. Cartea albă.(Editura Minerva, 1970).  Alexandru Rosetti se stinge la 27 februarie 1990 la locuința sa din București, în urma unui incident electric. Moartea sa este descrisă și de Gheorghe Florescu, unul dintre cunoscuții săi, în cartea sa Confesiunile unui cafegiu. De altfel, Rosetti este unul dintre puținii intelectuali români activi în perioada interbelică ce au supravețuit Revoluției din decembrie 1989 (un alt caz similar este cel al cunoscutei Cella Delavrancea).  

LUCRĂRI

• Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, București: Editura Științifică, 1964 -1966;
• Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, de la origini până în secolul al XVII-lea, Editura pentru Literatură, București, 1968;
• Alexandru Rosetti et al., Istoria literaturii române, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968 - 1973;

Ediții ale Istoriei limbii române

• Limba română în secolul al XVI-lea, Cartea Românească, București, 1932; ed. a 2-a, revăzută și adăugită: Istoria limbii române, VI: Din secolul al XIII-lea până în secolul al XVII-lea, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1946; ed. a 3-a:Limba română în secolele al XIII-lea-al XVI-lea, Editura Academiei R.P.R., București, 1956; ed. a 4-a, Editura Științifică, București, 1966
• Istoria limbii române, I: Limba latină, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1938; ed.a 2-a, revăzută și adăugită, București, 1940; ed. a 3-a, Editura Științifică, București, 1960; ed. a 4-a, Editura Științifică, București, 1964
• Istoria limbii române, II:Limbile balcanice, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1938; ed. a 2-a, revăzută și adăugită, București, 1943; ed.a 3-a, Editura Academiei R.P.R., București, 1961; ed.a 4-a, Editura Științifică, București, 1964
• Istoria limbii române, III: Limbile slave meridionale, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1940; Influența limbilor slave meridionale asupra limbii române, ed. a 2-a, Editura de Stat, București, 1950; Influența limbilor slave meridionale asupra limbii române (secolele VI-XII), ed. a 4-a, Editura Academiei R.P.R., București, 1962;ed.a 5-a, Editura Științifică, București, 1964
• Istoria limbii române, IV: Româna comună, Casa Școalelor și a Culturii Poporului, București, 1941; ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Editura Științifică, București, 1966
• Istoria limbii române, V: Secolele XII-XV, Editura Științifică, București, 1966
• Istoria limbii române, VI
• Istoria limbii române literare (în colaborare cu Liviu Onu și Boris Cazacu) Istoria limbii române literare, I, De la origini până la începutul secolului al XVIII-lea, Editura Științifică, București, 1961; II, De la începutul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XIX-lea  

  Alexandru Rosetti
  Date personale
  Născut	20 octombrie 1895[2]  București, România
  Decedat	27 februarie 1990 (94 de ani)[2]  București, România
  Cauza decesului	accident
  Cetățenie	România
  Ocupație	lingvist, scriitor, editor, profesor universitar
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din București
  Organizație	Universitatea din București
  Partid politic	Partidul Comunist Român
  Premii	Premiul Herder (1980) Premiul de Stat al Republicii Populare Române (1962)[1]
  Membru titular al Academiei Române

·         1908: Stuart Hamblen, cântăreț cauntry american (d. 1989)

·         1917: Jean-Pierre Melville, regizor de film francez (d. 1973)

* 1919: Octavian Buhociu (n. 20 octombrie 1919, Crăiești, județul Covurlui (interbelic), azi județul Județul Galati^[1] - d. 11 septembrie 1978, Bochum, Germania) a fost un filozof al istoriei, etnograf și folclorist originar din România, care a trăit în Franța și Germania.  A urmat studii superioare la Universitatea din București, unde a fost licențiat în litere (1947) și filosofie (1948) cu teza, "Filosofia istoriei lui Titu Maiorescu".

S-a refugiat în Franța unde a continuat studiile la Sorbona (Paris), obținându-și doctoratul în anul 1958 cu tezele, Le folklore roumain de printemps ^[2] (Primăvara în folclorul românesc) și Filosofia Istoriei lui A. D. Xenopol. A fost secretar general al Centrului românesc de cercetări din Paris și redactor al buletinului editat de această prestigioasă instituție. A editat și condus revista de gândire, artă și literatură Semne apărută la Paris între 1960 și 1963 și a colaborat la numeroase reviste și ziare, printre care se pot menționa, Drum, Carpații, Vestitorii, Căminul, ... ș.a.m.d.

A fost profesor universitar de limba română la Facultatea Ruhr-ului din Bochum – Dortmund, din Germania, unde a predat folclor românesc, respectiv limba și literatura română.  

Octavian Buhociu
Date personale
Născut	20 octombrie 1919
Decedat	11 septembrie 1978 (58 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	filozof istoric
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Organizație	Ruhr University Bochum[

·         1923: Otfried Preußler, scriitor german

·         1924 - S–a născut Valentin Silvestru, publicist, critic de teatru şi de film şi istoric teatral, scriitor satiric – „Bordeiul de la Poarta Albă“, „O femeie aprigă“, „Jurnalul cu file violete“, „Tufă de Veneţia“, „Când plouă, taci şi–ascultă“ etc.

·         1925 - S-a născut Robert Kennedy (m.06.06.1968).

·         1925 - S-a născut regizorul Konrad Wolf, figură de prim plan a cinematografiei germane (filmele: „Stele”, „Oameni cu aripi”) (m.07.03.1982).

·         1927: Werner Kreindl, actor austriac (d. 1992)

·         1927 - S–a născut, la Sibiu, poetul german de origine română Oskar Pastior, stabilit din 1968 în Germania („33 de poeme cu Petrarca”, „Oskar Pastior îl descoperă pe Gellu Naum”).

·         1928: S-a nascut Li Peng, membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic al CC al PC Chinez, premier al Consiliului de Stat.

·         1928: Zhu Rongji, politician chinez

·         1930: Mircea Herivan, eseist și scriitor român (d. 1996)

·         1930 - S–a născut, la Ploieşti, scriitorul Ioan Grigorescu, autor al unui serial tv de călătorie – „Spectacolul lumii”. A fost vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române în perioada 1966–1970 („Scrisoare din Moscova”, „Lupta cu somnul”, „Paradisul murdar”).

·         1933: 

Ion Dichiseanu
Date personale
Nume la naștere	Ioan Dichiseanu
Născut	20 octombrie 1933[1]  Adjud, Putna, România
Decedat	20 mai 2021 (87 de ani)[2]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actor scriitor
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Ani de activitate	1959 - 2021
Roluri importante	Pierre Vaillant Toate pânzele sus! Căpitanul Mărgărit Trandafirul galben Furius Kampf um Rom I
Alte premii
Ordinul Național „Serviciul Credincios” (2002)
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Ion Dichiseanu (n. 20 octombrie 1933,^[1] Adjud, Putna, România – d. 20 mai 2021,^[2] București, România) a fost un actor de film, radio, scenă, televiziune și voce și scriitor român. A absolvit IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, Facultatea de Teatru din București) în 1959.

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Recunoaștere
  • 1.2Alte activități
  • 1.3Decesul
• 2Filmografie
• 3Premii
• 4Volume
• 5Note
• 6Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Fiind student la Politehnică a fost îndrumat spre actorie de către nepoata lui George Vraca. După absolvire, a plecat cu toată promoția la Teatrul din Botoșani.

Este cunoscut datorită activității sale artistice în cadrul Teatrului Nottara, precum și pentru numeroasele roluri care l-au consacrat în cinematografie, teatru de televiziune și teatru radiofonic.

Recunoaștere[modificare | modificare sursă]

A primit Premiul ACIN pentru rolul din filmul "Clipa" (1979) și a fost decorat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler (30 mai 2002), alături de alți actori, „pentru prestigioasa carieră artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.^[3]

Ion Dichiseanu a fost ales Cetățean de Onoare al orașului Adjud, orașul său natal.

Totodată, în anul 2019 a fost decorat de președintele României, Klaus Iohannis, cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de ofițer.^[4]

Alte activități[modificare | modificare sursă]

În 1995 a publicat volumul de versuri Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză la Editura Arc.

De asemenea, a fost vocea unui gecalop (iepure cu coarne) în cadrul scurt-metrajului Oaia fără blană, al companiei Pixar.

Decesul[modificare | modificare sursă]

Ion Dichiseanu a murit pe 20 mai 2021, în jurul orei 15.00, la Spitalul Floreasca, unde era internat de la începutul anului.^[5]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Darclée (1960)
• Post-restant' (1961)
• Porto-Franco (1961)
• Tudor (1963)
• Titanic vals (1964) - Gigi Stamatescu
• Mofturi 1900 (1965)
• Runda 6 (1965)
• Dincolo de barieră (1965)
• Tunelul (1966)
• Frumoasele vacanțe (1967)
• Amprenta (1967)
• De trei ori București (1968) - segmentul „Întoarcerea”
• Bătălia pentru Roma (1968)
• Aventurile lui Tom Sawyer (1968)
• Războiul domnițelor (1969)
• Castelul condamnaților (1970)
• Cîntecele mării (1971)
• Printre colinele verzi (1971)
• Sfînta Tereza și diavolii (1972)
• Pistruiatul (1973)
• 100 de lei (1973)
• Mușchetarul român (1975)
• Cantemir (1975)
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - Pierre Vaillant (ep. 1, 5, 12)
• Războiul Independenței (Serial TV) (1977)
• Acțiunea „Autobuzul” (1978) - ofițerul infiltrat Marius
• Pentru patrie (1978) - Osman Pașa
• Melodii, melodii (1978)
• Revanșa (1978) - comandantul legionar Cernescu
• Severino (1978), regia Claus Dobberke
• Ultima frontieră a morții (1979)
• Clipa (1979)
• Burebista (1980)
• Al treilea salt mortal (1980)
• Detașamentul „Concordia” (1981)
• Trandafirul galben (1982)
• Cucerirea Angliei (1982)
• Misterele Bucureștilor (1983)
• Dragostea și revoluția (1983)
• Căruța cu mere (1983)
• Zbor periculos (1984)
• Racolarea (1985)
• Соучастие в убийстве (Souchastiye v ubijstve) (1985)
• Maria Mirabela în Tranzistoria (1989)
• Neînvinsă-i dragostea (1993)
• Triunghiul morții (1999) - Kaiserul Wilhelm al II-lea
• „15” (2005)
• Vocea inimii (2006) - Massimo
• Cu un pas înainte (2007) - Viceprimarul (2 episoade, 2008)
• Supraviețuitorul (2008)
• Regina (2008-2009) - Miguel Cervantes
• State de România (2009-2010) - Miguel Cervantes
• Arhitectura României Mari (2017)
• O grămadă de caramele (2017) - Orlando
• Între chin și amin (2019)
• Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021)

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• ACIN 1979 (pentru filmul "Clipa")

VOLUME[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1995 — Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză, Editura Arc
• 2016 — Am fost rivalul regelui, Editura Polirom
• 2017 — Adevarul, mai frumos decat legenda, Editura Polirom

·         1937: Vlad Georgescu (n. 20 octombrie 1937, București, România – d. 13 noiembrie 1988,^[1] München, RFG) a fost un istoric român și, între anii 1983-1988, directorul secției române a postului de radio Europa Liberă din München. La fel ca și alți șefi ai secției române, Vlad Georgescu s-a îmbolnăvit și a murit de un cancer galopant, existând indicii puternice că ar fi fost iradiat sau intoxicat cu o substanță radioactivă. Editorialele sale politice sunt caracterizate de tonul cumpătat și siguranța erudiției. Monografia sa Istoria Românilor rămâne o lucrare de referință a științei istorice românești.  Vlad Georgescu s-a născut la București, la 20 octombrie 1937, într-o familie boierească.^[2

^]·         1934: Împărăteasa Michiko, soția împăratului Akihito al Japoniei

În scurta biografie inclusă în volumul Istoria românilor, Mihai Botez îi menționează printre înaintașii lui Vlad Georgescu pe generalul I. Georgescu (bunic din partea tatălui) care fusese aghiotant al regelui Carol I și pe Emanoil Porumbaru, bunic din partea mamei, care a fost un important membru al Partidului Național Liberal, ministru de externe (între anii 1914 - 1917) și președinte al Senatului României.^[2]

Vlad Georgescu a urmat cursurile școlare la Liceul Sf. Sava (pe care regimul comunist din România îl redenumise Nicolae Bălcescu). Din timpul liceului, Vlad Georgescu era pasionat de istorie.

În ciuda opreliștilor datorate trecutului politic al familiei, a reușit să intre și să absolve Facultatea de Istorie a Universității din București. A obținut titlul științific de doctor în istorie în anul1970.

La încheierea studiilor universitare a fost repartizat cercetător la Muzeul Româno-Rus, care era condus de așa-numitul Prinț Roșu, Scarlat Callimachi. Când Muzeul Româno-Rus a fost desființat, în 1963, Vlad Georgescu a fost transferat la Institutul de Studii Sud-Est Europene, unde era director Mihai Berza.

A predat istorie la: University of California, Los Angeles (1967-1968), University Columbia, New York (1973) ca profesor la catedra „Nicolae Iorga", University of Maryland și Rutgers University. A fost premiat de Academia R. S. România pentru opera sa istorică. S-a stabilit în Occident în 1979, după ce în 1977 a fost ținut în arest timp de două luni, sub acuzația de trădare, în urma publicării unui text critic la adresa regimului.^[3] A devenit colaborator, apoi director al departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă, între anii 1982 și 1988.

Ca istoric a publicat în Occident Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre (prima ediție, 1984), de asemenea Istoria ideilor politice românești (1369-1868). În SUA a publicat cartea Political ideas and enlightement in the Romanian Principalities (1750-1831), la Columbia University Press, 1971, scrisă pe baza tezei sale de doctorat, susținută la București în 1970, intitulată „Gândirea social-politică în Principatele Române în epoca luminilor.”

În 1987, a fost publicată în Statele Unite cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii (Red horizons; editura Regnery), cu dezvăluiri despre sistemul comunist din România, îndeosebi despre regimul Ceaușescu. Vlad Georgescu s-a hotărât să vorbească despre această carte și să difuzeze în serial fragmente din Orizonturi roșii în cadrul unei emisiuni. Inițiativa era periculoasă, și Georgescu a fost chiar avertizat de soacra sa: „M-am întâlnit cu generalul X și mi-a spus: «nu difuza cartea lui Pacepa. Dacă o difuzezi, vei fi lichidat în mai puțin de un an»”. În pofida avertismentului, Georgescu a decis să vorbească despre carte, iar un an mai târziu, în iulie 1988 a fost diagnosticat cu cancer. În august 1988 a făcut cunoscut că medicii i-au depistat o tumoare intracraniană și că urma să fie operat.^[4]

După operație, biopsia a determinat că era vorba de o formă agresivă de cancer. Vlad Georgescu a fost inclus într-un program experimental în Statele Unite ale Americii, unde a fost însoțit de soția sa. Chemoterapia combinată cu iradiere l-a slăbit foarte tare, însă nu a putut vindeca boala. În consecință, Georgescu s-a întors la München, pentru a-și vedea fiul. A murit la Spitalul Bogenhausen la 13 noiembrie 1988.^[5]

Se presupune că a fost asasinat prin iradiere. Noel Bernard și Mihail Cismărescu (Radu Gorun), cei doi directori precedenți ai secției române a postului de Europa Liberă muriseră tot de cancer. Se presupune de asemeni că decesele lor ar fi fost cauzate de iradieri.

A cercetat istoria gândirii social-politice din Moldova și Țara Românească, în cartea Ideile politice și iluminismul în Principatele Române 1750-1831 (1972). Autorul susține teza că se poate vorbi de un iluminism și de o epocă a luminilor în Principate. Vlad Georgescu subliniază că iluminismul social-politic din Principate este „un iluminism reformat, nobiliar, similar celui dominant în estul Europei.” După acest autor, iluminismul român este mai apropiat de cel polon sau rus, decât de cel neo-grec.

Referindu-se la gândirea social-politică din Transilvania, Vlad Georgescu a scris că a existat „o influență preponderentă a iluminismului german și austriac, în Transilvania, față de una franceză în Moldova și Țara Românească.” În privința statutului internațional al Principatelor, în lucrarea sus-menționată, „Ideile politice și iluminismul...”, autorul menționează că personalități cum au fost „Mihai Cantacuzino, Enăchiță Văcărescu, Petru Depasta, Dionisie Fotino subliniază insistent faptul că Țara Românească și Moldova au avut tot timpul o existență politică separată de cea a Imperiului otoman, că acesta n-a încălcat niciodată existența lor politică.” (Vlad Georgescu, op. cit. p. 138). Mult mai complexe au fost relațiile cu Rusia, care, în jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea, se bucura de numeroase simpatii în Principate, fiind privită ca un aliat firesc în lupta împotriva turcilor (Vlad Georgescu, op. cit. p. 140). Printre membrii partidei filo-ruse s-au numărat personalități ... cum ar fi Gavril Callimachi, Mihai Cantacuzino și chiar Enăchiță Văcărescu, autorul unui exaltat portret al țarinei Ecaterina a II-a. Pe măsură însă ce ieșeau la iveală planurile imperiului țarist, accentele critice devin numeroase, mai ales în timpul ocupațiilor militare din anii 1806-1812 și 1828-1834. Vlad Georgescu conchide că „românii își proclamă o existență politică separată de cea a imperiului otoman și în același timp resping ideea de a intra în sfera de influență rusă sau austriacă.” Românii își urmează propria lor cale, urmărind câștigarea independenței depline, crearea unui stat românesc liber și unitar.  

SCRIERI

Din corespondența diplomatică a Țării Românești 1823-1828, București, 1962, 268 p.

Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines', 1761-1830, București, 1970, 197 p.

Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines 1831-1848, București,1972, 291 p.

Une source anglaise relative au commerce sur le Danube (1837-1838), în Revue Roumaine d'Histoire, III (1964), 2, pp. 255-276 (în colaborare)

Unele concepții actuale în istoriografia occidentală privind Congresul de la Viena și Sfânta Alianță, în „Studii”, 4, 1965

Probleme ale gândirii social-politice din epoca luminilor în discuția istoriografiei contemporane, în „Studii”, 5, 1967

Ideile politice și iluminismul în Principatele Române 1750-1831, Editura Academiei RSR, București, 1972, 226 p.  

Vlad Georgescu
Date personale
Născut	20 octombrie 1937 București
Decedat	13 noiembrie 1988 München
Cauza decesului	cancer
Căsătorit cu	Mary Georgescu (născută Schultz von Strassniski), arhitectă
Copii	Tudor Georgescu (istoric)
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	om de radio cadru universitar cercetător
Activitate
Educație	Liceul Sf. Sava Universitatea din București
Alma mater	Universitatea din București
Lucrări remarcabile	Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (1984)
Predecesor	Mihail Cismărescu
Succesor	Nicolae Stroescu-Stînișoară

·         1937 - S-a născut Wanda Jackson, cântăreaţă, chitaristă, pianistă şi compozitoare americană.

* 1939: Dumitru Matcovschi (n. 20 octombrie 1939, satul Vadul-Rașcov, județul Soroca, în prezent raionul Șoldănești — d. 26 iunie 2013, Chișinău) a fost un poet, prozator, academician, publicist și dramaturg^[1] din Republica Moldova, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei.^[2] Este recunoscut în critica literară pe plan internațional^[3] și reprezintă un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia

Dumitru Matcovschi este autorul a peste 50^[3] de volume de poezie, proză și piese de teatru^[1] și este recunoscut drept un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia.^[9][12] Unele din creațiile sale au fost traduse în rusă și lituaniană.^[3]

Dumitru Matcovschi a scris, de asemenea, și piese de teatru, precum Președintele, Cântec de leagăn pentru bunici, Piesă pentru un teatru provincial, Pomul vieții, Abecedarul, Ion Vodă cel Viteaz, Sperietoare, Tata, Troița, Bastarzii etc.^[1] Troița a fost ecranizată în 1993 prin premiera filmului televizat de lung metraj cu același nume.^[1][7]

Multe din versurile lui Matcovschi au fost transpuse pe note de către compozitori ca Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Mircea Oțel, Mihai Dolgan, Constantin Rusnac, Tudor Chiriac, Anatol Chiriac, Ion Enache, Eugen Doga,^[3] Bucurați-vă, prieteni fiind unul din cele mai recunoscute cântece din repertoriul muzicii ușoare autohtone.^[3] Poetul a prezentat un interes aparte pentru creația populară orală (poeziile Inimă de mamă, Cu numele tău) și probleme ale timpului (piesa Abecedarul)  În mai 1989, poetul a fost implicat într-un grav accident rutier,^[16] în urma căreia a fost supus unei serii de operații la creier și a rămas în comă 5^[3] sau 6^[4][9] luni.^[17] Incidentul, care se presupune că a fost organizat,^[1][6][7] a generat interes național,^[13] iar chirurgul care a condus operația declara atunci că supraviețuirea maestrului este o minune.^[18][19] În iunie 2013, poetul a fost supus unei intervenții chirurgicale repetate,^[20] după ce a fost internat cu diagnosticul proces expansiv tumor cerebral de etiologie post-traumatică,^[12] ca urmare a acumulării de sânge.^[21]

A murit la data de 26 iunie 2013, în jurul orei 23:00.^[7][9][22] A fost înmormântat cu onoruri militare^[23] în satul său de baștină pe 29 iunie.^[24] Corpul neînsuflețit a fost transportat la Academia de Științe,^[25] după care a fost transportat în Vadul-Rașcov.^[24] Procesiunea a fost transmisă în direct de televizunea națională.^[26] La propunerea scriitorului Ion Hadârcă,^[27] ziua de 29 iunie 2013 a fost declarată zi de doliu.^[23][24][28]

Moartea poetului a fost urmată de numeroase declarații din partea oamenilor de artă,^{[29][30][31][32]} primelor persoane în stat,^[8] cât și din partea oamenilor politici.^[33][34] Primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, a propus redenumirea unei străzi din capitală în memoria scriitorului.^[35]

În noiembrie 2013, Parlamentul Republicii Moldova a declarat anul 2014 „Anul Dumitru Matcovschi”.^[36] La un an de la moartea poetului, a fost anunțat că în Vadul Rașcov va fi instalat un monument în memoria acestuia.  

Dumitru Matcovschi
Date personale
Născut	20 octombrie 1939 Vadul-Rașcov, jud. Soroca,  Regatul României
Decedat	26 iunie 2013 (73 de ani) Chișinău,  Republica Moldova
Părinți	Leonte și Eudochia
Căsătorit cu	Alexandrina Matcovschi
Copii	Dumitrița și Adriana
Naționalitate	român
Cetățenie	România  Moldova
Etnie	limba română
Ocupație	poet, prozator, academician, publicist, dramaturg
Limbi	limba română
Studii	Universitatea de Stat din Moldova
Note
Premii	Ordinul Republicii Ordinul Meritul Cultural Ordinul național „Steaua României”

·         1939 - S-a născut Ray Jones, basist britanic (Dakotas).

·         1939 - S-a născut Jay Siegel, vocalist american (Tokens).

·         1942: Christiane Nüsslein-Volhard, biolog german, laureată a Premiului Nobel (1995)

·         1942 - S–a născut Costel Constantin, actor la Teatrul Naţional Bucureşti (film: “Tănase Scatiu”, “Pepe şi Fifi”; teatru: „Apus de soare”).

·         1945 - S-a născut Ric Lee, baterist britanic (Ten Years After).

·         1946: S-a nascut Elfriede Jelinek, scriitoare austriacă, laureată a Premiului Nobel pentru literatură pe anul 2004 („Excluşii”, „Pianista”, „Pofta”, „Copiii morţilor”).

·         1946: Lucien Van Impe, ciclist belgian

* 1948: Octavian Fieroiu (n. 20 octombrie 1948) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Vâlcea pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Octavian Fieroiu a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Japonia. Octavian Fieroiu a demisionat din Parlament pe data de 13 februarie 1992. 

Octavian Fieroiu
Date personale
Născut	20 octombrie 1948 (71 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Senator

·         1949 - S-a născut Larry Gonsky, clăpar american (Lookig Glass).

·         1950 - S-a născut Roy Gordon Zabludowsky, chitarist sud-african (Proudfoot).

·         1950: Tom Petty, muzician american, câtăreț și textier

1951: Dan Stuparu (n. 20 octombrie 1951, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea - d. 28 aprilie 2013) a fost maestru (sensei, 8 DAN) al artelor marțiale din România (karate tradițional), antrenor, arbitru național și internațional de categoria A (pentru stilurile kata și kumite), prim conducător al Federației Române de Karate Tradițional (printre fondatorii căreia s-a aflat) și director tehnic al acesteia. S-a remarcat ca pionier al karate-ului tradițional în România. A deținut și funcțiile de vicepreședinte al Federației Europene și pe aceea de președinte al Federației Balcanice - de profil. 

* 1951:  Tudor Gavril Dunca (n. 20 octombrie 1951, Sighetu Marmației, România) este un fost deputat român în legislaturile 1992-1996 și 1996-2000, ales în județul Maramureș pe listele partidului PNȚCD/PER (CDR).

Tudor Gavril Dunca a demisionat din Camera Deputaților pe data de 2 septembrie 1997, după ce a fost numit în funcția de ambasador al României în Germania. La Camera Deputaților a fost înlocuit de deputatul Vasile Berci.

În perioada 26 august 1997-5 decembrie 2000 a fost ambasador al României în Germania.  

Tudor Gavril Dunca
Date personale
Născut	20 octombrie 1951 (68 de ani)  Sighetu Marmației, România
Cetățenie	România
Ocupație	politician inginer
Ambasador al României în Germania
În funcție 26 august 1997 – 5 decembrie 2000
Precedat de	Florea Dudiță
Membru al Camerei Deputaților a României
În funcție 1996 – 2 septembrie 1997
Succedat de	Vasile Berci
Circumscripția	Maramureș
În funcție 1992 – 1996
Circumscripția	Maramureș
Partid politic	PNȚCD PER

·         1951 - S-a născut Alan Greenwood, pianist american (Foreigner).

·         1953 - S-a născut Tom Petty, vocalist, chitarist şi compozitor american (Tom Petty & The Heartbreakers, Travelling Wilburys).

·         1957: Anouar Brahem, muzician și compozitor tunisian

·         1958: Viggo Mortensen, actor american

·         1958 - S-a născut Mark King, basist, vocalist şi compozitor britanic (Level 42).

·         1958: Ivo Pogorelich, pianist sârb

·         1960: Lepa Brena, cântăreață jugoslavă

·         1961 - S-a născut Johnny Dee, vocalist, chitarisr şi compoztor canadian (Honeymoon Suite).

* 1963: Iurie Leancă (n. 20 octombrie 1963,^[1][2] Cimișlia, RSS Moldovenească, URSS) este un diplomat și politician din Republica Moldova, prim-ministru al Republicii Moldova din 30 mai 2013 până în 10 decembrie 2014 (în exercițiu până în februarie 2015)  

Iurie Leancă și Hillary Clinton

Iurie Leancă s-a născut la 20 octombrie 1963, în orașul Cimișlia, raionul Cimișlia, RSS Moldovenească. Tatăl său este român (moldovean), iar mama de etnie bulgară.^[4][5] Între anii 1981–1986, Leancă a studiat la Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moscova.

Și-a început cariera în serviciul diplomatic sovietic, iar în perioada mai-octombrie 1989 a fost funcționar la ambasada Uniunii Sovietice din București, România, în calitate de secretar II. Începând cu 1991, a fost încadrat în Ministerul de Externe al Republicii Moldova. Între 1993 și 1997 a fost ministru-consilier al Ambasadei Republicii Moldova în Statele Unite ale Americii. În 1998 a fost ambasador cu misiuni speciale pentru integrare europeană. Din 1998 până în 1999 a fost ministru adjunct al afacerilor externe, iar din 1999 până în 2001 a fost vice prim-ministru al afacerilor externe. În perioada 2001–2005 și apoi 2007–2009 a fost vicepreședintele companiei petroliere moldovenești Ascom Group. Din 2005 până în 2007 a fost consilier superior al Înaltului Comisar OSCE pentru minorități naționale.

Iurie Leancă a devenit membru PLDM în 2009, fiind prezentat presei pe 28 ianuarie, în cadrul unei conferințe de presă.^[6] În același an, pentru o scurtă perioadă de timp a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, după care și-a depus mandatul în favoarea funcției de ministru.

Din 2009 până în 2013 a fost prim-vice prim-ministru și ministru al afacerilor externe și integrării europene al Republicii Moldova.

Iurie Leancă împreună cu Liviu Dragnea la lansarea candidaturii lui Victor Ponta pentru alegerile prezidențiale din România din 2014

La 23 aprilie 2013 a fost numit prim-ministru interimar al Republicii Moldova prin decretul Președintelui Nicolae Timofti. Inițial, după 25 aprilie 2013, a asigurat interimatul postului de premier. A fost propus apoi de PLDM pentru un mandat întreg de șef al executivului, iar la 15 mai 2013 a fost desemnat prim-ministru. Pe 10 decembrie 2014 Guvernul Leancă și-a dat demisia, aceasta fiind de fapt o procedură tehnică, în conformitate cu articolul 103 din Constituția Republicii Moldova și articolul 6 din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, care îl obligă să demisioneze odată cu validarea alegerilor noului parlament.^[7] Cabinetul Leancă a fost în exercițiu până în februarie 2015.

Pe 28 ianuarie 2015, Iurie Leancă a fost desemnat de Nicolae Timofti prem-ministru al viitorului guvern al Republicii Moldova, fiind însărcinat cu funcția de a forma un nou cabinet.^[8] La 12 februarie 2015, guvernul premierului desemnat Iurie Leancă nu a primit votul de încredere al parlamentului Republicii Moldova, pentru învestirea guvernului votând doar 42 de deputați (membrii Alianței Politice pentru Moldova Europeană), în timp ce numărul minim de voturi necesare era de 51.^[9][10]

Drept consecință, la 26 februarie 2015, Iurie Leancă a anunțat că se retrage din Partidul Liberal Democrat din Moldova. Menționând că chiar dacă nu are banii necesari pentru a crea un partid nou, acesta a decis că în viitorul apropiat își va crea un proiect politic nou:^[11]

Am luat decizia de a mă retrage din PLDM și a renunța la mandatul de deputat începând cu ziua de astăzi. În perioada următoare voi anunța cu cine mă pornesc în acest nou proiect și care va fi platforma partidului.

Ulterior, Leancă a fondat Partidul Popular European din Moldova (PPEM), care a participat la alegerile locale din 2015, obținând 3% din mandatele de primar și 7,6% din cele de consilier. În 2017 a fost ales vicepreședinte al Parlamentului.^[12] La alegerile parlamentare din 2019, PPEM nu a participat.^[13]

În 2019, PPEM a semnat un protocol cu Partidul Pro România, condus de Victor Ponta,^[14] iar Leancă a candidat în România pe listele acestui partid la alegerile europarlamentare.  Iurie Leancă este căsătorit cu Aida Leancă, cu care are doi fii: Marius și Tristan

Pe lângă limba română el mai vorbește cinci limbi străine: rusa, engleza, franceza, maghiara și bulgara.  

Iurie Leancă
Iurie Leancă
Date personale
Născut	20 octombrie 1963 (56 de ani)[1][2]  Cimișlia, RSS Moldovenească, URSS
Căsătorit cu	Aida Leancă
Număr de copii	2
Copii	2
Cetățenie	Moldova  România
Religie	Creștin Ortodox
Ocupație	Politician
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție 29 decembrie 2014 – februarie 2019
Al 10-lea prim-ministru al Republicii Moldova
În funcție 30 mai 2013 – 18 februarie 2015
Succedat de	Chiril Gaburici
Prim-ministru al Republicii Moldova
În funcție 25 aprilie 2013 – 30 mai 2013
Precedat de	Vladimir Filat
Ministru de externe al Republicii Moldova
În funcție 25 septembrie 2009 – 30 mai 2013
Precedat de	Andrei Stratan
Succedat de	Natalia Gherman
În funcție 27 iulie 2001 – 4 septembrie 2001
Precedat de	Nicolae Cernomaz
Succedat de	Nicolae Dudău
Premii	Ordinul Republicii (24 iulie 2014)
Partid politic	Partidul Pro România (2019-prezent) Partidul Popular European din Moldova(2015-2019) Partidul Liberal Democrat din Moldova (2009–2015)
Alma mater	Institutul de Stat pentru Relații Internaționale de la Moscova[*]
Profesie	Diplomat

·         1964: Aurelian Pavelescu (n. 20 octombrie 1964, Lădești, Vâlcea, România) este un avocat și om politic român. În legislatura 2004-2008, Aurelian Pavelescu a fost ales pe listele PD iar din februarie 2005 a devenit deputat neafiliat.

În 2007 a fost ales prim-vicepreședinte, iar din 2010 a fost ales președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat.  

Aurelian Pavelescu
Date personale
Născut	20 octombrie 1964 (55 de ani) Lădești, Vâlcea, România
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	politician avocat
Președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat
Deținător actual
Funcție asumată 2010
Precedat de	Marian Miluț
Deputat de Olt
În funcție 2004 – 2008
Partid politic	PNL (1990–1992) Partidul Dreapta Națională (1993–1996) PD (2004–2005) PNȚCD (2005-)
Alma mater	Universitatea din București
Profesie	Avocat

·         1965 - S-a născut Tad Winklarz, pianist şi saxofonist (Chalk Circle).

·         1966: Stefan Raab, moderator german

* 1971: Puiu-Mircea Lăscuș (n. 20 octombrie 1971, Poiana Răchițelii, Cerbăl, Hunedoara) este un actor român de teatru și film.  Puiu se trage dintr-o familie de pădureni din Ținutul Pădurenilor, Munții Poiana Ruscă județul Hunedoara.

În toamna anului 1987 la vârsta de șaisprezece ani Puiu începe cursurile de actorie la Școala Populara de Artă Deva continuând în paralel studiile la Liceul din Geoagiu susținut conspirativ de bunica sa.

În vara lui 1990 este absolvent al Liceului Agroindustrial Geoagiu, iar câteva luni mai târziu termină și Școala Populara de Artă Deva secția actorie-regie.

Viața de actor începe în februarie 1992 unde în urma concursului este angajat ca actor cu studii medii la Teatrul de Revista Deva fiind cel mai tânăr angajat la doar 20 de ani. Este distribuit automat în „Pretendentul”, rolul principal al comediei musicale „Caut urgent nevastă” Regia Eugen Aron. Tainele actoriei le descoperă acolo, pe scena Teatrului de Revista Deva sub îndrumarea mai multor regizori ca George Mihalache, Alexandru Darian, Eugen Aron, Emil Sasu, Alina Hristea, Boris Melinți, Dan Vulcu, Marcela Țimiraș, Mihai Panaitescu și alții, unde rămâne fidel acestei instituții până în 2009 ,când în urma unor mașinațiuni politice locale, edilii Consiliului Județean Hunedoara dizolvă colectivul Teatrului de Revistă Deva aruncând în șomaj 84 de angajați, instrumentiști, balerine, soliști, actori printre care și Puiu Mircea Lascuș care tocmai cu câțiva ani înainte terminase și studiile superioare în actorie la Universitatea Babeș Bolyai Cluj-Napoca^[1].

Puiu face cunoștință cu lumea filmului abia în 2009 când regizorul Dan Pița însoțit de o echipă de producție vine în prospecție la Hunedoara și Deva pentru filmul Ceva bun de la viață^[2]. Avea nevoie de câteva locații din zonă dar dorea și actori din partea locului cu accent ardelean, așa că vizitează și Teatrul de Revista Deva, însă instituția era goală, toți actorii erau in șomaj. Prin amabilitatea regizorului Mihai Panaitescu, Dan Pița reușește să-i convoace pe toți foștii actori la un casting. În urma castingului o parte dintre actori semnează cu MediaPro Pictures pentru producția Ceva bun de la viață. Printre ei se afla și Puiu. Fiecare fost actor al Teatrului de Revista Deva avea cate trei sau patru zile de filmare. Adevărată bucurie pentru actori, care niciodată nu mai jucaseră în vreun film. Se întâmplă o schimbare în acea producție unde Dan Pița chiar în timpul filmărilor, din doua personaje compune un singur personaj pe care-l interpretează Puiu. Personajul devine puțin mai consistent și din 3 zile de filmare Puiu semnează pentru 20 de zile. Filmările decurg impecabil și viata lui Puiu se schimbă. Chiar în timpul filmărilor la „Ceva bun de la viață”, Virgil Nicolaescu, regizorul secund al lui Dan Pița îl invita pe Puiu la București la casting pentru rolul „Bumbescu” din filmul „Nașa” rol pe care-l și interpretează, un film cu mare succes la publicul din România în 2011^[3] luând totodată și Premiul Publicului la Festivalul de Film Gopo 2012^[4].

După filmele „Ceva bun de la viață” și „Nașa” Puiu se mută cu domiciliul în București unde din 2010 și până în 2014 a jucat în 23 de producții, filme de lung metraj și televiziune.  

TEATRU

• Bimbo Western regia: Eugen Aron. (1992) pistolarul Belonstrong
• Caut urgent nevasta! comedie muzicala scrisa de Alexandru Darian regia: Eugen Aron. (1992) rol principal-Pretendentul
• E bine, bine, e vai de mine! (Cuplet muzical, scenete) text G. Mihalache regia: Eugen Aron. (1993)
• Revista-n draci (Cuplet muzical, scenete) spectacol de revista text A.Darian regia A.Darian. (1994)
• Cocoselul neascultator spectacol de copii text Ion Lucian regia: Eugen Aron. (1994)
• Revista in tranzitie monolog scenete text si regie A. Darian. (1994)
• Concert Extraordinar de vacanta scenete text si regie Ion Mihalache. (1993)
• Ali Baba si cei patruzeci de hoti text A.Darian regia: Emil Sasu. (1995) seful hoților
• Mortul viu de milioane text A.Darian, regia:Eugen Aron. (1995) Lascarson fiul
• Servus Revista monolog, cuplet musical, scenete cabaret politic scris de A.Drian regia: A.Darian. (1996)
• Noapte de Craciun dupa Charles Dickens regia: Eugen Aron. (1996) contabilul
• Mai ceva ca-n bazme text: C.Zarnescu regia: Alina Hiristea (1996) împăratul
• Spiridusul poznas text si regie: A.Darian. (1997) pisicul vrajitoarei
• Muschetarii magariei sale text: Lucian, regie Eugen Aron. (1999) corbul
• Un tun la tutun cabaret politic scris de Mircea Chirila regie: Daniel Vulcu. (1999) politistul
• Deva Renaste scenete spectacol de revista scris de Cornel Udrea,regia:Marcela Timiras (2000)
• Printesa mofturoasa revista pentru copii regia Marcela Timiras. (2001) sfetnicul
• Alege-ma sunt fierbinte cabaret politic text:Mirecea Chirila regia: Daniel Vulcu. (2002) ciobanul, plutonierul, reporterul, traficantul de cosonii
• Fata moșului si fata….moașei regia: Bogdan Ulmu. (2003) moșu
• Numai poetul recital poezie Eminescu (2003)
• Oile Domnului text: Valeriu Butulescu, regia: Boris Melinti (2003) meșterul
• Stefan cel Viu text: Valeriu Butulescu, regia: Boris Melinti (2003) țăranul
• Pacientul roman cabaret politic text: Mircea Chirila, regia:Daniel Vulcu (2003)
• Rapirea Zanei florilor text: Mircea Andras, regia Boris Melinti. (2004) flăcăul
• Cunu Iancu la Revista scenete din I.L.Carageale cabaret politic dupa I.L.Carageale regia: Boris Melinti. (2004)
• Nu platim, nu platim carabiner, cioclul, inspector de politie, batrânul de Dario Fo-laureat al premiului Nobel * regia: Liviu Schapira. (2004)
• Razbunare in lumea basmelor text: Alecu Popovici regia: Ileana Portase. (2005) spânul
• Sicilianul text de Moliere, regia: Mihai Panaitescu spectacol jucat cu succes la Festivalul “Sighisoara Medievala-2006. (2006) Don Pedro
• Lumea copiilor spectacol muzical pentru copii. (2007) spânul
• Caravana basmelor spectacol musical pentru copii (2007)
• Opera de trei parale Mathias de Bertolt Brecht regia: Radu Olareanu. (2008)
• Ivan Turbinca de Ion Creanga, regia: Boris Melinti. (2009) sluga boierului
• Farsa lui Patorini farsă popular medievala regia:Mihai Panaitescu. (2009) negustorul Pișcătoare

FILMOGRAFIE

Debutul cinematografic s-a produs cu filmul Ceva bun de la viata (2010) regia Dan Pița, interpretând rolul Costea și apoi a jucat în filmul Nașa regizat de Virgil Nicolaescu și Jesús del Cerro remarcânduse cu rolul polițistului Bumbescu.

Printre rolurile de menționat Samir Turcu in Funeralii fericite, regia Horatiu Malaele – lung metraj din noiembrie 2012.

• Ceva bun de la viață regia Dan Pița (2011) Costea
• Nașa regia Virgil Nicolaescu și Jesús del Cerro (2011) Bumbescu
• Pariu cu viața regia Iura Luncasu (2012) interlopul de la Paris
• Las Fierbinți regia Dragos Buliga (2012) țăranul
• Balerinul regia Ioan Carmazan (2011) țăranul bețiv
• Diaz – Don’t Clean Up This Blood (2012) inspector poliția burgheză italiană
• Itaker - Vietato agli italiani, regia Toni Trupia (2012) Imigrantul sardinian Graziano
• Karpatenhamster (2011) Diude Călăuza
• Actorul Batrân (2012) rol principal
• Tanti Florica regia Florin Calinescu (2012) instalatorul
• 2+2 regia Tomas Ciulei (2012) Bronski
• Rebelion regia Matei Lucaci Grunberg (2012) medicul de garda
• Evadarea regia Andrei Grujninski (2012) administratorul de bloc
• Funeralii fericite regia Horațiu Mălăele (2012) Samir Turcu
• 515 secunde din viața unui P.S.R. regia Oana Holban Vintila(2012) agentul
• Spitalul de demență (2013) pacientul Ursu
• Cel ales regia Cristian Comeaga (2013) recepționerul
• Three way week regia Bruno Coppola (2013) middle aged man
• Repossessed regia Jay Lender&Mich Wright (2013) the axeman
• Fântâna fermecată regia Andrei Enoiu-Rol (2013) ciobanul
• O zi din viata unui agent de vanzari / https://www.youtube.com/watch?v=2d_SpKvRHrg regia Oana Holban Vintila (2014)  

  Puiu-Mircea Lăscuș
  Date personale
  Născut	20 octombrie 1971 (48 de ani) Cerbăl
  Cetățenie	România
  Ocupație	actor actor de film
  Activitate
  Roluri importante	Samir Turcu 2012 în Funeralii fericite

·       1971 - S-a nascut Snoop Dogg, rapper și actor american.

Calvin Cordozar Broadus, Jr. (n. 20 octombrie 1971 în Long Beach, California) este un rapper, singer, compozitor, producător muzical și actor american. Din iulie 2012 folosește numele de scenă Snoop Lion, iar în trecut a folosit numele Snoop Doggy Dogg, dar cel mai notabil a fost Snoop Dogg.

 

* 1974: Császár Károly Zsolt (n. 20 octombrie 1974) este un senator român, ales în 2016.  

Károly Zsolt Császár
Date personale
Născut	20 octombrie 1974 (45 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Senator al României
Deținător actual
Funcție asumată 21 decembrie 2016
Circumscripția	Mureș
Partid politic	UDMR