MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU  28 NOIEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI, GÂNDURI PESTE TIMP,  POEZIE, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, TEATRU/FILM, 

ISTORIE PE ZILE

EVENIMENTE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

1877: Căderea Plevnei. După încercarea nereușită de a sparge încercuirea Plevnei, generalul Osman Pașa s-a predat colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez și a semnat capitularea armatei turce.

• 1095 - Ultima zi a Conciliului de la Clermont (inceput la 19 noiembrie).

  

  Papa Urban al II-lea la Conciliul de la Clermont – foto: ro.wikipedia.org

  Papa Urban al II-lea a discutat despre unele reforme in Bisericia și a anunțat excomunicarea regelui Filip I pentru recăsătoria sa adulteră cu Bertrade de Montfort. La 27 noiembrie, Urban a vorbit pentru prima oară despre problemele Orientului, cerând creștinilor occidentali să lupte împotriva musulmanilor care ocupaseră Tara Sfanta și atacau Imperiul Roman de rasarit.

  In ultima zi a Conciliului, pe 28 noiembrie, s-a dat un apel general la cavalerii și nobilii Franței. Urban însuși a petrecut câteva luni ținând predici despre cruciadă în Franța, în vreme ce legații papali răspândeau vestea în sudul Italiei, perioadă în care accentul a trecut de pe ajutorarea lui Alexius, imparatul Bizantului si pe cucerirea Ierusalimului. Papa îl numește pe Adhemar de Le Puy în fruntea Cruciadei, programată să înceapă în ziua deAdormirea Maicii Domnului, 15 august.

• 1443 - Fortele albaneze conduse de Skanderbeg elibereaza cetatea Kruja de sub ocupatia turca.

  

  Gerge Kastrioti (6 mai 1405 – 17 ianuarie 1468), cunoscut mai ales sub numele de Skanderbeg, este cea mai proeminentă figură a istoriei Albaniei şi, totodată, eroul naţional al acestei ţări şi al poporului albanez – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Skanderbeg era membru al familiei nobiliare Kastrioti, părinţii lui fiind prinţesa Voisava (de origine sârbă, membră a dinastiei Brancovici) şi nobilul Gjon Kastrioti (de asemenea cu origini sârbeşti). Crescut la curtea otomană a lui Murad al II- lea, Skanderbeg dezertează de pe câmpul de luptă de la Varna, în 1443, şi falsificând documente de liberă trecere ajunge în Albania la cetatea Croja.

  Măcelărind garnizoana de aici şi ocupând şi alte cetăţi, Skenderbeg declanşează lupta de eliberare a poporului albanez de sub dominaţia otomană. A condus între 1443 și 1468 lupta împotriva Imperiului Otoman, obținând victorii la Torvioll (1444), Oranik (1456), Mokra (1462), eliberând în mare parte teritoriul albanez, cu centrul în orașul Krujë.

• 1520 - Exploratorul portughez Fernando Magellan a trecut prin strâmtoarea de la sudul Americii de Sud, care-i poarta numele.

  

  Strâmtoarea Magellan – foto: ro.wikipedia.org

  Strâmtoarea Magellan se află la sudul Americii de Sud, ocolind numeroase insule și despărțind America de Sud (Chile și Argentina) de Țara de Foc (Tierra del Fuego). Strâmtoarea are o lungime de 373 mile marine (ca. 670 km) având lățimea minimă de 2,5 mile (ca. 4,5 km), făcând legătura dintre Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. Importanța ei maritimă a scăzut după construirea Canalului Panama.

  Din cauza vânturilor puternice din Patagonia este una dintre cele mai periculoase strâmtori. Descoperitorul ei în 1520, Fernando Magellan, a făcut ocolul lumii cu cinci corăbii și cu un echipaj de 237 de oameni. La data de 21 octombrie, de ziua “Fecioarei Maria“, el descoperă în apropierea latitudinii de 52 grade o peninsulă pe care o numește “Capul Fecioarelor” (Cabo Virgenes).

  O furtună teribilă, care a durat peste 36 de ore, împinge corăbiile la 1 noiembrie, de Ziua morților, în strâmtoare, ceea ce-l determină pe Magellan să o boteze Estreito de Todos los Santos. Echipa de marinari trimisă în recunoaștere de Magellan descoperă pe coasta de nord numai oseminte într-un mormânt. Din cauza fumului provenit de la focurile indienilor, această regiune va fi denumită “Țara de foc” (“Tierra del Fuego“).

  Această legătură dintre cele două oceane a devenit începând cu anul 1881 importantă prin faptul că a permis accesul din vest (evitând Capul Horn, periculos navigatorilor) spre Insulele Moluce, “Țara Mirodeniilor“. Gavin Menzies amintește în cartea sa “1421” că înaintea lui Magellan, în iarna anului 1421, împăratul Chinei traversase deja această strâmtoare.

•  1574 - A fost fondat orasul Ufa, actuala capitala a actualei Republici Autonome Baskiria (Rusia).

• 1678 - Gheorghe Duca devine, pentru a treia oară, domn al Moldovei.

  

  Gheorghe Duca (d. 1685) a fost domn al Moldovei de trei ori: septembrie 1665 – mai 1666; noiembrie 1668 – 10 august 1672; noiembrie 1678 – 25 decembrie 1683 și al Țării Românești: noiembrie/decembrie 1674 – 29 noiembrie 1678. În 1680, turcii îl numesc hatman al Ucrainei – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1789 - Doctorul Joseph Guillotin prezinta deputatilor Adunarii Constituante din Franta o noua masina care va fi folosita la executarea condamnatilor la moarte: ghilotina.

• 1811 - Concertul pentru pian nr. 5 în Mi bemol major, Op. 73, al lui Beethoven are premiera la Gewandhaus în Leipzig.

  

  Ludwig van Beethoven (n. 16 decembrie 1770, Bonn, Electoratul de Köln – d. 26 martie 1827, Viena, Imperiul Austriac) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este considerat un compozitor de tranziţie între perioadele clasică şi romantică ale muzicii (pictură în ulei de Joseph Karl Stieler, 1820) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

  Concertul pentru pian nr. 5 în Mi bemol major, Op. 73, al lui Ludwig van Beethoven, cunoscut în special sub numele de Concertul Imperial, a fost ultimul său concert pentru pian. A fost compus la Viena între 1809 și 1811 și a fost dedicat Arhiducelui Rudolf von Habsburg-Lothringen, patronul și elevul lui Beethoven.

  Premiera concertului a avut loc pe 28 noiembrie 1811 la Gewendhaus în Leipzig sub bagheta lui Johann Philipp Christian Schulz, solist fiind Friedrich Schneider. Premiera vieneză a concertului a avut loc pe 12 februarie 1812 în interpretarea lui Carl Czerny, un alt elev al lui Beethoven. Numele de Imperialul nu îi aparține lui Beethoven, ci lui Johann Baptist Cramer, editorul publicării engleze a concertului. Concertul are o durată de aproximativ 40 de minute.

• 1812: Bătălia de la Berezina, cu înfrângerea trupelor lui Napoleon.
• 1864: Se înfiinţează Corpul inspectorilor agricoli din România.

• 1877: Războiul de Independenţă a Romaniei - Căderea Plevnei, după încercarea nereuşită de a sparge încercuirea Plevnei, generalul otoman Osman Paşa s-a predat generalului Cerchez şi a semnat capitularea armatei turce.

•  1893: Aapare săptămînal la Bucureşti revista literară “Viaţa” pînă la 28 ianuarie 1896. Revista apare sub conducerea lui Alexandru Vlăhuţă şi Vasile A.Urechia.
•  1894: A avut loc Adunarea nationala de la Sibiu; a protestat împotriva hotarârii guvernului ungar de desfiintare a Partidului National Român; s-a hotarât convocarea Congresului nationalitatilor, în vederea coordonarii programului de lupta nationala si politica a popoarelor asuprite de Imperiul austro-ungar.

• 1905: In Dublin, a fost fondata de nationalistul Arthur Griffith organizatia Sinn Fein, al carei principal obiectiv era obtinerea independentei Irlandei. Sinn Fein (Sinn Fyin in limba gaelica) s-ar traduce prin “noi insine” ori “noi singuri”. Destul de repede, formatiunea politica a devenit neoficial o aripa a gruparii militare a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), ambele luptand impotriva regulilor impuse de britanici.

  

  Arthur Griffith (Irish: Art Ó Gríobhtha; 31 March 1872 – 12 August 1922) was an Irish politician and writer, who founded and later led the political party Sinn Féin – foto: en.wikipedia.org

  Organizatia politica a obtinut rezultate spectaculoase la alegerile nationale organizate dupa Primul Razboi Mondial, dar, cu toate acestea, nu au reusit sa isi implineasca visul. Astfel, in aprilie 1916, patriotii irlandezi au declansat o rascoala cu scopul proclamarii independentei tarii lor, insa interventia armatei engleze a distrus orice speranta.

  Doi ani mai tarziu, electoratul irlandez a votat in majoritate cu Sinn Fein, partidul formand un Parlament independent (Dyil yireann), care a declarat suveranitatea statului. La cateva luni, revolutionarii au inceput o campanie de lupta impotriva britanicilor care s-a incheiat cu un acord de pace prin care s-a acordat Irlandei statutul de dominion.

  Recunoastrea oficiala a acordului, in 8 ianuarie 1922, a declansat un adevarat razboi civil intre sustinatorii pactului si cei care cereau anularea lui. Istoria zbuciumata a Sinn Fein a continuat ani decenii la rand, in prezent formatiunea politica fiind cea mai importanta din Irlanda. Statul a fost declarat independent si suveran, sub numele de Eire, in 29 decembrie 1937, iar in 1948 a devenit republica.

•  1912: Albania si-a declarat independenta fata de Imperiul Otoman.

  

  Amplasarea Albaniei – foto: ro.wikipedia.org

• 1918 - La Cernauti, Congresul General al Bucovinei, constituit din reprezentanti ai românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor, a votat cu majoritate zdrobitoare “unirea neconditionata, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”.

  

  Unirea Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român convoacă Congresul General al Bucovinei, care s-a ținut în Sala Sinodală (sala de marmură) a Palatului Mitropolitan din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor, după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național. Congresul a votat în unanimitate, cu sprijinul majorității reprezentanților germani și polonezi, unirea cu România:

  „După sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.”

• 1918 - A abdicat ultimul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea de Hohenzollern.

  

  Wilhelm al II-lea (Friedrich Wilhelm Albert Victor von Preußen; n. 27 ianuarie 1859, Berlin – d. 4 iunie 1941, Olanda), ultimul împărat al Germaniei și rege al Prusiei de la 1888 la 1918 – foto (Wilhelm al II-lea în 1902): ro.wikipedia.org

• 1918: Partidul Socialist-Democrat din România si-a schimbat denumirea în Partidul Socialist. Comitetul executiv al Partidului Socialist a adoptat un program politic, cunoscut sub numele de „Declaratia de principii” în care se înscria principiul dictaturii proletariatului (28.11/11.12).
• 1919: România semnează la Washington o serie de acorduri internaționale cu privire la stabilirea zilei de lucru de 8 ore și a săptămânii de lucru de 48 de ore în stabilimentele industriale, vârsta minima de admitere a copiilor în muncile industriale, lucrul de noapte al femeilor și copiilor, munca femeilor înainte și după naștere.

• 1919: Lady Astor a devenit prima femeie aleasa membru al Parlamentului Marii Britanii.

  

  Nancy Witcher Langhorne Astor, Viscountess Astor, (19 May 1879 – 2 May 1964) was the first female Member of Parliament to take her seat – foto (Portrait of Nancy Astor by John Singer Sargent, 1909): en.wikipedia.org

• 1920: A apărut la București săptămânalul Adevărul literar și artistic, continuator al Adevărului ilustrat. Fondator: Constantin Mille.
• 1920: A fost înființată la Paris Federația interaliată a foștilor combatanți (FIDAC), la care România a fost unul din membrii fondatori.
• 1923: Ministerului de Interne al României emite un ordin de desfiinţare a volostelor (sistem rusesc de divizare teritorial-administrativă) în fosta Gubernie Basarabia, localităţile fiind grupate în comune.
• 1940: Este semnat decretul-lege pentru reprimarea unor infracţiuni împotriva ordinii publice şi intereselor statului român. Decretul a fost emis în urma omorurilor în serie a unor demnitari români, ale caror autori erau bănuiţi a fi legionarii.

• 1943: A avut loc Conferinta de la Teheran, unde premierul britanic Winston Churchill, presedintele american Franklin D. Roosevelt si dictatorul comunist sovietic Iosif Stalin au discutat strategia pentru continuarea luptelor in cel de-Al Doilea Razboi Mondial.

  

  Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) – Roosevelt, Stalin şi Churchill în faţa ambasadei sovietice din Teheran – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943, Teheran, Iran) a fost organizată pentru punerea la punct a unor probleme de importanţă vitală pentru mersul celui de-Al Doilea Război Mondial şi organizarea lumii postbelice, ca urmare a marilor victorii aliate din cursul anului 1943. A fost prima întâlnire a „Celor Trei Mari„: Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill şi Iosif Vissarionovici Stalin.

• 1957 -  A izbucnit Revolta din Suraia (România)  împotriva colectivizarii

  

  Revolta din Suraia impotriva colectivizarii (28 noiembrie 1957) – foto preluat de pe www.historia.ro

  Revolta s-a declanșat joi, 28 noiembrie 1957, când, la Suraia, au ajuns în jur de 150 de persoane însărcinate cu munca de lămurire a țăranilor să se înscrie în GAC. Situația era deja încordată, încă din luna aprilie Sfatul Popular Suraia ceruse ajutor Sfatului Popular Raional Focșani. Surăienii erau nemulțumiți deoarece pășunea lor devenise teren arabil pentru structurile colectiviste. Pentru a-și lua pășunea înapoi, pe 31 martie1957, un grup de cetățeni din Dimaci, un sat din Suraia, în frunte cu Neacșu P. Ion, au făcut mușuroaie pe 24 de hectare ale întovărășirii ”23 August”, toți declarând că doresc desființarea acesteia5. Apoi spiritele s-au mai calmat până la venirea îndrumătorilor.

  Îndrumătorii, împreună cu salariați din sat au format echipe și au plecat prin comună să-i convingă pe oameni să-și cedeze pământurile. Oamenii, aflând de la cei care, cu o zi înainte, au fost la Focșani, că urmau să vină echipele, s-au ascuns, au dispărut de-acasă. Stăteau fugari prin alte localități, pe câmp, pe la Siret, pe unde aveau baraci, alții prin poduri, grajduri sau prin grădini.

  Țăranul era legat de pământ prin strămoșii săi care se sacrificaseră pentru el, fie luptând, fie cumpărându-l cu mari eforturi ca să aibă ce lăsa moștenire copiilor. Nu toți cei care au ieșit la revoltă, în 1957, au avut pământ mult. Dintre cei 13 arestați în urma revoltei de la Suraia, cei mai mulți aveau proprietăți mici: unul avea 6 hectare, altul 4; șapte dintre ei aveau până la 2 ha, iar patru nu aveau pământ deloc, nefiind căsătoriți, dar aveau părinții lor. Chiar așa fiind niciunul nu voia să renunțe de bună-voie la pământul său. Pe lângă aceasta, nimeni nu este de acord să cedeze ceva cu forța.

  Liberul consimțământ de care se făcea atâta caz, nu fusese respectat

  Dacă n-au reușit să-i convingă cu vorba, cu promisiunile, îndrumătorii au recurs la forță: îi înțepau cu un ac mai lung, căruia i se spune sulă, îi loveau cu pumnii sau cu parii, cu bâtele, îi speriau cu câinii pe care-i aveau cu ei. Au început să bată clopotele la biserică și, pe ulițe, femeile de mână cu copiii, făceau cordoane, ocupând toată strada și strigând: Hoții! sau Foc! sau Apă! Anumite incidente au încins spiritele. Pe o uliță, o femeie, înțepată în picior a leșinat. Ceilalți au crezut c-a murit și au început să arunce cu bolovani în îndrumători. Un alt incident a avut loc vineri dimineața, când o echipă, intrată în curtea unui țăran, Costache Petrache l-a obligat pe fiul acestuia, deoarece părinții erau ascunși, să semneze cererea de colectivizare. Acesta a refuzat și a fost lovit cu o lopată de un îndrumător. Locuitorii din sat care erau de față au ripostat, lovind îndrumătorii cu bolovani, cu bâte și pari din garduri. În momente ca acestea, cei ascunși au hotărât că-i timpul să iasă din ascunzătoare și să intervină.

  Autoritățile au reținut, atunci când au făcut cercetarea, mai ales două momente. Primul întâmplat joi, pe 28 noiembrie, când mai mulți surăieni, îndemnați, spuneau autoritățile, de doi dintre ei, este vorba de Crăciun Constantin și Dogaru Vasile, i-au așteptat pe îndrumători și i-au lovit cu pari și bâte. În urma loviturilor, unul dintre activiști a avut nevoie de spitalizare.

• 1969: The Rolling Stones își lansează albumul Let It Bleed.

  

  The Rolling Stones este o trupă englezească de muzică rock care a devenit populară la începutul anilor 1960  - foto (British rock band the Rolling Stones after the death of founder member Brian Jones, in 1969): rollingstone.com

  Trupa a fost formată la Londra în 1962 de Brian Jones, Mick Jagger și Keith Richards. The Rolling Stones a lansat 55 de albume și compilații și au avut 37 de piese în top-10 singles. În 1989 trupa a intrat în Rock and Roll Hall of Fame iar în 2004, revista Rolling Stone i-a clasat pe locul 4 în 100 Greatest Artists of All Time. Au vândut peste 200 de milioane de albume în întreaga lume

• 1979: Un avion McDonnell Douglas DC-10 al Air New Zealand se prăbușește pe Muntele Erebus situat pe Insula Ross, Antarctida. Toate cele 257 de persoane aflate la bord mor. Era zborurilor turistice comerciale pe continent se încheie.
• 1987: Un Boeing 747 al South African Airways având 159 de persoane la bord se prăbușește în Oceanul Indian în timp ce încerca o aterizare de urgență în Mauritius în urma unui incendiu.

• 1989: Cancelarul vest–german, Helmut Kohl, a prezentat în Bundestag un plan structurat în trei etape, în care erau analizate perspectivele unificării Germaniei; la 8.12.1989, la Strassbourg, cancelarul vest–german se pronunţa pentru demararea procesului de uniune economică şi monetară a celor două Germanii.

  

  Helmut Josef Michael Kohl (n. 3 aprilie 1930, Ludwigshafen, Renania-Palatinat, Germania), politician german al Uniunii Creștin-Democrate (CDU), cancelar al Republicii Federale Germania din 1982 până în 1998 – foto: ro.wikipedia.org

  

  Dezmembrarea Germaniei în 1949. Viitoarea Germania de Vest (albastru) consta din zonele de ocupație americană, britanică și franceză (fără Saarland [violet], care s-a realăturat Germaniei de Vest în urma unui referendum), iar Germania de Est (roșu) era formată din zona sovietică de ocupație (cu excepția părții vestice a Berlinului [galben]) – foto: ro.wikipedia.org

• 1989: În Cehoslovacia încep negocierile între Forumul Civic şi administraţia comunista.

  

  28 noiembrie 1989: În Cehoslovacia încep negocierile între Forumul Civic şi administraţia comunista – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1991: Osetia de Sud își declară independența față de Georgia.
• 1994: Norvegienii resping aderarea țării la Uniunea Europeană, printr-un referendum.
• 2004: Într-un accident minier din Republica Populară Chineză 166 mineri sunt blocați în subteran în mina de cărbune Chenjiashan situată în nordul țării, în provincia Shaanxi.

• 2006: Se desfăşoară Summitul NATO de la Riga, capitala Letoniei. Evenimentul are loc, pentru prima dată, într-o ţară post-sovietică şi are pe agenda de lucru eventuala extindere a Alianţei după 2008 şi reorganizarea politică şi militară a NATO, în noua configuraţie geopolitică.

  

  28 noiembrie 2006: Se desfăşoară Summitul NATO de la Riga – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

• 
  

NAȘTERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1118: Manuel I Comnen, împărat bizantin (d. 1180)
• 1489: Margareta Tudor, soția regelui Iacob al IV-lea al Scoției (d. 1541)
• 1628: John Bunyan, scriitor englez (d. 1688)

• 1632 - S-a născut compozitorul francez Jean Baptiste Lully; (m. 1687).

  

  Jean-Baptiste Lully (născut Giovanni Battista Lulli la 28 noiembrie 1632, Florența – d. 22 martie 1687, Paris), compozitor de origine italiană, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la curtea regelui Ludovic al XIV-lea la Franței – foto: ro.wikipedia.org

• 1660: Maria Anna Victoria de Bavaria, Delfină a Franței (d. 1690)

• 1757 - S-a nascut William Blake, pictor, gravor, poet reprezentativ pentru prima generaţie a creaţiei lirice romantice engleze (“Cântecele inocenţei”, “Schiţe poetice”); (d.12.08.1827).

  

  William Blake (n. 28 noiembrie 1757 – d. 2 august 1827), poet, vizionar, pictor și gravor englez – foto (William Blake într-un portret din 1807 de Thomas Phillips): ro.wikipedia.org

  În mare parte nerecunoscută în timpul vieții sale, opera diversă și profundă a lui William Blake este astăzi considerată esențială și semnificantă atât în istoria poeziei cât și a artelor vizuale

• 1774: Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (d. 1825)
• 1793: Carl Jonas Love Almqvist, poet și prozator suedez (d. 1866)
• 1811: Maximilian al II-lea al Bavariei (d. 1864)

• 1812 - S-a născut Iacob Mureşianu, poet, publicist şi om politic; (m. 29 septembrie 1887).

  

  Iacob Mureșianu (n. 28 noiembrie 1812, Rebrișoara, Bistrița-Năsăud – d. 29 septembrie 1887, Brașov), publicist, poet și om politic român, membru de onoare (din 1877) al Academiei Române – foto (Portret de Mișu Popp): ro.wikipedia.org

• 1820: S-a nascut Friedrich Engels, teoretician comunist german, fiu al unui bogat industrias. Este fondator al sociologiei muncii. A colaborat indeaproape cu Karl Marx, cei doi scriind impreuna “Sfinta familie” (1845), “Ideologia germana”.

  

  Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820 – d. 5 august 1895), filozof politic german, din secolul al XIX-lea. Engels a editat mai multe volume din Das Kapital (Capitalul), după moartea lui Marx – foto: ro.wikipedia.org

  Engeles a fost pana in 1890, conducator al socialistilor germani. A redactat, împreună cu Karl Marx, la cererea celui de-al doilea Congres al Ligii Comuniştilor din 1848, “Manifestul Partidului Comunist”; (d.05.08.1895).

• 

  Jean-Baptiste Lully, compozitor francez de origine italiană

 
• 

  William Blake, pictor englez

 
• 

  Alfonso al XII-lea, rege al Spaniei

• 1829: Anton Rubinstein, compozitor, pianist rus (d. 1894)

•  1837: S-a nascut John Wesley Hyatt, inventator american, posesor a peste 200 de inventii, printre care si fabricarea bilelor de biliard din celuloid; (d.10.04.1920).

  

  John Wesley Hyatt (November 28, 1837 – May 10, 1920) was an American inventor. He is mainly known for simplifying the production of celluloid, the first industrial plastic. Hyatt, a Perkin Medal recipient, is an inductee into the National Inventors Hall of Fame – foto: robinsonlibrary.com

• 1857: Alfonso al XII-lea, rege al Spaniei (d. 1885)
• 1862: Maria Antónia a Portugaliei, Ducesă de Parma (d. 1959)
• 1863: Charles Filiger, pictor francez (d. 1928)

• 1863: S-a nascut Eremia Grigorescu, general de artilerie, comandantul trupelor române în bătălia de la Mărăşeşti, ministru de război ;(d. 21.07.1919).

  

  Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș – d. 19 iulie 1919, București) unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial – foto – ro.wikipedia.org

• 1866: S-a nascut Henry Bacon, arhitect american, cunoscut ca designer al clădirii “Lincon Memorial Washington D.C.” ;(d.17.02.1924).

• 1874: S-a născut prozatorul roman Jean Bart ; (m. 12 mai 1933).

  

  Jean Bart este pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (n. 28 noiembrie 1877, Burdujeni, județul istoric Botoșani – d. 12 mai 1933, București), împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. A fost membru corespondent (din 1922) al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

• 1880: Andrei Rădulescu, istoric și jurist, membru și președinte al Academiei Române (d. 1959)
• 1880: Alexandr Blok, poet rus (d. 1921)

• 1881: S-a născut scriitorul Stephan Zweig, poet, scriitor austriac (romane “Simturi ratacite”, eseuri biografice despre Balzac, Dostoievski, biografii romantate “Maria Stuart”); (d.22.02.1942).

  

  Stefan Zweig (n. 28 noiembrie 1881, Viena, Austria – d. 23 februarie 1942, Petrópolis, Brazilia), scriitor, jurnalist și biograf austriac – foto: ro.wikipedia.org

• 1881: Eduardo Viana, pictor portughez (d. 1967)
• 1887: Ernst Röhm, oficial nazist german (d. 1934)

• 1893: S-a nascut Nicolae Colan, mitropolit ortodox al Ardealului, membru al Academiei Române; (d.15.04.1967).

  

  Nicolae Colan (n. 28 noiembrie 1893, Arpătac, azi Araci, Covasna – d. 15 aprilie 1967, Sibiu), mitropolit român, membru (1942) al Academiei Române – foto – Episcopul Nicolae Colan (tablou din colecția Arhiepiscopiei Clujului): ro.wikipedia.org

  Între anii 1936-1957 a fost episcop al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului. În data de 23 mai 1957 a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului. A păstorit Mitropolia Ardealului până la sfârșitul vieții.

• 1894: Arkady Fiedler, scriitor polonez (d. 1985)
• 1898: József Babay, scriitor, romancier, poet și dramaturg maghiar (d. 1956)
• 1901: Edwina Mountbatten, Contesă Mountbatten de Burma, soția Lordului Mountbatten (d. 1960)
• 1906: Dmitri Lihaciov, savant sovietic și rus (d. 1999)
• 1906: Dimitrie Mangeron, matematician român, membru corespondent al Academiei Române (d. 1991)

• 1907: S-a născut scriitorul italian Alberto Moravia; (m.1990).

  

  Alberto Moravia, nume la naștere, Alberto Pincherle, (n. 28 noiembrie 1907 – 26 septembrie 1990), unul din cei mai de seamă romancieri italieni ai secolului 20 – foto (Alberto Moravia împreună cu Elsa Morante): ro.wikipedia.org

  Operele sale explorează problemele sexualități moderne, alienarea și existențialismul. Moravia este probabil cel mai bine cunoscut pentru romanul său de un pronunțat caracter anti-fascism, Conformistul (în original, Il Conformista), care a constituit baza scenariului filmului omonim, Conformistul, regizat de Bernardo Bertolucci.

  Alte romane ecranizate ale lui Moravia includ Disprețul (titlul original, Il Disprezzo), regizat de Jean-Luc Godard în 1963 sub numele de Le Mépris și La Ciociara (cunoscut și ca Două femei, regizat de Vittorio de Sica în 1961, film datorită căruia Sophia Loren a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță a anului respectiv.

  Se remarcă înclinația pentru analiza morală și radiografia conduitei umane surprinse în dezorientare și indiferență, făcând concesii pentru personaje, expresii ale egoismului dur și cinismului crud, atât în viața politică și în cea socială, cât și în raporturile matrimoniale, în care instinctul prevalează, într-o interpretarea adesea freudistă, asupra intelectului.

  Tehnica cinematografică, de o obiectivitate complexă, imediată este desfășurată pe mai multe planuri, pe un stil predominant intelectualist, cu accente ironice.

• 1908: S-a nascut Claude Lévi-Strauss, reprezentant al antropologiei structurale, etnolog şi scriitor francez; lucrările sale “Antropologie structurală”, “Gândirea sălbatică”, au adus o metodologie nouă în antropologie; (d.30.10.2009).

  

  Claude Lévi-Strauss (n. 28 noiembrie 1908, Bruxelles – d. 30 octombrie 2009, Paris), antropolog francez, teoretician al structuralismului etnologic. A fost membru al Academiei Franceze
  foto (Lévi-Strauss în 2005): ro.wikipedia.org

• 1912: S-a născut actorul Colea Răutu (Colea Rutkovschi): “Moara cu Noroc”, “Pisica de mare”, “Toate pânzele sus!”, “Cel mai iubit dintre pământeni” ; (d. 13 mai 2008).

  

  Colea Răutu (n. Nikolai Rutkovski, 28 noiembrie 1912, Limbenii Noi, județul Bălți, astăzi în Republica Moldova – d. 13 mai 2008, București) a fost un actor român de teatru și film – foto: snipview.com

  A debutat în filmul romanesc „Desfăşurarea”, regia Paul Călinescu, prima ecranizare după Marin Preda (1955).

• 1925: József Bozsik, fotbalist maghiar (d. 1978)

• 

  Eremia Grigorescu, general român, ministru de război

 
• 

  Jean Bart, scriitor român

 
• 

  Stefan Zweig, poet, scriitor austriac

• 1941: Eugen Negrici, critic și istoric literar român
• 1946: Joe Dante, regizor american
• 1948: Agnieszka Holland, regizoare poloneză
• 1948: Filip Merca, compozitor de muzică rock și basist român

• 1948:* 2022:(14 Octombrie) 

  Mariana Nicolesco
  Mariana Nicolesco, Artist UNESCO pentru Pace
  Date personale
  Născută	28 noiembrie 1948[1][2][3]  Găujani, Giurgiu, România
  Decedată	14 octombrie 2022 (73 de ani)[5]  București, România
  Înmormântată	Cimitirul Ghencea[6]
  Căsătorită cu	Radu Varia[7]
  Cetățenie	România
  Ocupație	cântăreață de operă Artist liric
  Activitate
  Studii	Academia Națională Santa Cecilia
  Gen muzical	Opera
  Tipul de voce	Soprană
  Instrument(e)	vioară voce[*]
  Case de discuri	Nuova Era[*][4] Sony Classical[*][4] Societatea Română de Radiodifuziune[4]
  Colaborare cu	Jolanda Magnoni, Rodolfo Celletti și Elisabeth Schwarzkopf
  Premii	Ordinul național „Steaua României”
  Membru de onoare al Academiei Române
  Prezență online
  Internet Movie Database
  Modifică date / text

  Mariana Nicolesco (n. 28 noiembrie 1948,^[1][2][3] Găujani, Giurgiu, România – d. 14 octombrie 2022,^[5] București, România^[8]) a fost o soprană română. În 1993 a fost aleasă membru de onoare al Academiei Române.

  CARIERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  Mariana Nicolesco a terminat Școala de Muzică din Brașov cu Concertul pentru vioară de Max Bruch, a urmat, pentru o scurtă perioadă, Secția Canto a Conservatorului din Cluj și a dobândit prin concurs o bursă de studii la Conservatorul Santa Cecilia din Roma, unde a studiat cu Jolanda Magnoni, lucrând apoi cu Rodolfo Celletti și cu Elisabeth Schwarzkopf.

  După ce a câștigat în 1972 Concursul Internațional Voci Rossiniane, organizat la Milano de Radioteleviziunea Italiană, RAI, a fost invitată de dirijorul american Thomas Schippers să debuteze la Cincinnati în rolul Mimi din La Bohème de Puccini, fapt care a marcat începutul carierei sale internaționale.

  A cântat pe cele mai renumite scene ale lumii, începând cu Teatrul alla Scala din Milano, unde a debutat în premiera mondială a operei La Vera Storia de Luciano Berio (1982), și unde apare apoi în numeroase noi puneri în scenă, recitaluri și concerte, ca și la Metropolitan Opera din New York cu „La Traviata” de Verdi (1978). A apărut în teatrele de la München, Viena, Paris, Monte Carlo, Chicago, Hamburg, San Francisco, Los Angeles, Barcelona, Madrid, Zürich, Roma, Florența, Parma, Veneția, Bologna, Torino, Palermo, Trieste, Strasburg, Toronto, Pretoria, Caracas, Philadelphia, Miami, Washington, Boston, Houston, New Orleans, Rio de Janeiro, Dresda, Tokyo, Berlin, la Festivalul de la Salzburg, la Maggio Musicale Fiorentino, la Rossini Opera Festival de la Pesaro, la Festivalul de la Martina Franca sau la Festivalul Casals în Puerto Rico.

  A fost prezentă în spectacole regizate de Luchino Visconti, Giorgio Strehler, Patrice Chéreau, Luca Ronconi, Jean-Pierre Ponnelle, Franco Zeffirelli, Pier Luigi Pizzi, Jonathan Miller, sub bagheta dirijorilor Carlo Maria Giulini, Wolfgang Sawallisch, Riccardo Muti, Seiji Ozawa, Lorin Maazel, Peter Maag, Giuseppe Patané, Alberto Zedda, Colin Davis, Georges Prêtre, Gennadij Rozhdestvensky și în prestigioasele săli de concert Carnegie Hall din New York, Royal Festival Hall la Londra, Academia Santa Cecilia din Roma, Concertgebouw din Amsterdam, Musikverein la Viena, la Salle Pleyel din Paris, Marea Sală a Conservatorului din Moscova.

  La invitația papei Ioan Paul al II-lea, cu ocazia primului concert de Crăciun în Vatican (1993), transmis în Mondovisione, Mariana Nicolesco a cântat vechile colinde românești.

  Ea a interpretat în premieră mondială, sub bagheta lui Lorin Maazel, Seven Gates of Jerusalem, capodopera lui Krzysztof Penderecki dedicată celor 3000 de ani ai Orașului Sfânt (1997).

  Sopranei Mariana Nicolesco i-a fost conferit Ordinul Național Steaua României în Grad de Mare Cruce „pentru merite excepționale, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră”.^[9]

  Laureată a Medaliei UNESCO pentru Merite Artistice Mariana Nicolesco a fost numită Artist UNESCO pentru Pace și Ambasador Onorific UNESCO “în semn de recunoaștere a angajamentului său în favoarea moștenirii muzicale, a creației artistice, a dialogului între culturi și a contribuției sale la promovarea idealurilor Organizației”.^[10][11][12]

  Principiile fundamentale, riguros respectate de la prima ediție, din 1995, și până în prezent, fac din Concursul Internațional de Canto Hariclea Darclée ”unul dintre cele mai importante din lume”, după cum scria și prestigiosul cotidian italian Corriere della Sera în articolul prilejuit de evenimentele închinate Haricleei Darclée - prima Tosca, intitulat ”Constantin Brâncuși, George Enescu, Mariana Nicolesco: Cultul unei țări pentru Gloriile sale”.^[13]

  Mariana Nicolesco a decedat la vârsta de 73 de ani, în data de 14 octombrie 2022, la București.

  ROLURI ȘI EVENIMENTE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  Mariana Nicolesco s-a remarcat într-un vast repertoriu mergând de la Baroc la Verism și muzica contemporană, cu o afinitate specială pentru Mozart, Verdi și Belcanto. A debutat în rolul Violettei din La Traviata de Verdi dirijată de Thomas Schippers și pusă în scenă de Gian Carlo Menotti la Florența în 1976; avea să interpreteze acest rol în peste 200 de reprezentații. Alte roluri din repertoriul verdian sunt Gilda în Rigoletto (New York Metropolitan Opera 1978, Caracas Teatro Municipal 1981, Opéra du Rhin din Strasbourg 1981), Luisa în Luisa Miller (Amsterdam Concertgebouw 1984), Leonora în Il Trovatore (Hamburg Staatsoper 1981), Desdemona în Otello (Toronto 1980, Pretoria 1981, Hamburg Staatsoper 1983), Amelia în Simon Boccanegra (Tokyo 1990).

  Principalele sale roluri mozartiene sunt Donna Elvira în Don Giovanni, cu Wolfgang Sawallisch la München (1986-1996) și cu Riccardo Muti la Scala (1987, 1988, 1993), Cinna în Lucio Silla în regia lui Patrice Chéreau tot la Scala (1984), Vitellia în La Clemenza di Tito cu Peter Maag la Bologna (1988), Elettra în Idomeneo cu Seiji Ozawa la Tokyo (1990) și Festivalul de la Salzburg (1990).

  La Teatrul alla Scala, Mariana Nicolesco a participat la renașterea repertoriului baroc cu L’Orfeo de Luigi Rossi (1985) și Fetonte de Niccolò Jommelli (1988) în regia lui Luca Ronconi; a interpretat rolul titular în opera Beatrice di Tenda de Bellini la Teatrul La Fenice din Veneția (1975), rolul titular in opera Maria di Rohan de Donizetti la Festivalul de la Martina Franca (1988); alte roluri de Belcanto au fost Elisabetta I din Roberto Devereux (Montecarlo 1992, 1997), Anna Bolena (München 1995) de Donizetti și recitaluri de Belcanto la Teatrul alla Scala din Milano (1988, 1993), Carnegie Hall din New York (1994), Marea Sală a Conservatorului din Moscova (1996, 1998).

  A interpretat Liù din Turandot de Puccini (Teatro Regio din Torino 1977, Houston 1982, Berlin 1987), Mimì din La Bohème de Puccini (Chicago Lyric Opera 1979, Rio de Janeiro 1980), Nedda din I Pagliacci de Leoncavallo (New York Metropolitan Opera 1978-1986, Wiener Staatsoper 1986), Donna Anna în opera Kameni Gost (Oaspetele de piatră) de Dargomîjski (Teatro alla Scala din Milano 1983, Paris Opéra Comique 1985), Tatiana în Evgheni Oneghin de Tchaikovsky (Maggio Musicale Fiorentino 1975), La Diva in Atelier Nadar (Rossini Opera Festival de la Pesaro 1990), Țarina Marina în Dimitrij de Dvorak (München Festival 1992), rolul La Protagonista din opera Un re in ascolto de Luciano Berio în premieră pentru Teatro alla Scala din Milano (1986).

  A înregistrat în premieră mondială Gli Amori di Teolinda de Giacomo Meyerbeer (1983) și cantatele Alcyone și Alyssa de Maurice Ravel (1987).

  Mariana Nicolesco apare în 1991 pentru prima dată în fața publicului din țara natală, la Ateneul Român din București, și oferă ulterior concerte cu Orchestra Simfonică a Filarmonicii George Enescu, între altele celebrând în 1993 cei 125 de ani și în 1998 cei 130 de ani ai acesteia.

  Revenind în România, Mariana Nicolesco a creat la Brăila în 1995 Concursul Internațional de Canto Hariclea Darclée^[14] care onorează memoria primei interprete a operei Tosca de Puccini, născută în orașul de la Dunărea de Jos.

  În anii dintre o ediție și alta a Competiției, Mariana Nicolesco oferă laureaților acesteia Cursuri de Măiestrie Artistică.

  Ea a obținut pentru evenimentele Darclée Înaltul Patronaj UNESCO.^[15]

  A fost președinta Fundației Darclée și a Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée, la care au luat parte până acum peste 2900 de tineri artiști din România și din alte 50 de țări din 5 continente.

  Mariana Nicolesco a creat la New York The Romanian Atheneum International Foundation și la București Fundația Internațională Ateneul Român în 1991 care au contribuit la restaurarea orgii cu piese comandate la Ludwigsburg fabricantului acesteia și în 1994 au donat un mare pian de concert Steinway.

  Mariana Nicolesco a creat în 2003 la Brașov Primul Festival și Concurs Național al Liedului Românesc, precum și Gran Gala UNESCO-UNICEF România, la Veneția, 2003.^[16]

  În anul 2003, la împlinirea a 150 de ani de la premiera absolută a operei La Traviata de Verdi, a prezentat în Statele Unite un spectacol cu opera verdiană în interpretarea unor tineri artiști români laureați ai Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée.

  Un studiu publicat în 2003 arată că, în istoria Teatrului alla Scala din Milano, Mariana Nicolesco este soprana care a apărut în cele mai multe premiere absolute.^[17]

  În Anul Internațional George Enescu proclamat de UNESCO în 2005, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la trecerea în eternitate a marelui compozitor român, Mariana Nicolesco prezintă în premieră mondială integrala liedurilor compuse de acesta în interpretarea laureaților Concursului Național al Liedului Românesc pe care l-a creat la Brașov^[18]. Aceste capodopere au fost cântate apoi în Concerte Extraordinare la Expoziția Universală de la Aichi în Japonia, la Nagoya și Tokyo, la Praga, Paris, Roma și New York. Integrala liedurilor lui George Enescu a fost publicată cu această ocazie în CD și DVD. Aceste evenimente au fost menționate în presa muzicală internațională de la Orpheus din Berlin la Amadeus de la Milano.

  Membră a Juriului Concursului Internațional Schubert și Modernitatea organizat de Universitatea de Muzică și Arte din Graz, Austria (2003, 2006).

  În cadrul Anului Internațional Mozart 2006 oferă la Opera și la Conservatorul din Lausanne o serie de Cursuri de Măiestrie Artistică unor studenți și tineri artiști din Elveția, Italia, Franța, Argentina, Anglia și România.

  Inaugurează Cursuri de Măiestrie Artistică la Academia Internațională de Canto din cadrul Universității din Cardiff (2007).

  Apare pe coperta ediției noiembrie-decembrie 2007 a revistei Orpheus din Berlin care titrează: «Mariana Nicolesco – Europa cântă cu noi». Revista dedică un amplu articol Festivalului și Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée.

  Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, îi remite sopranei Mariana Nicolesco în anul 2008, la Ateneul Român din București, Diploma de Onoare a Fundației Internaționale Omenia, “pentru crearea în România a unei Școli de canto de cel mai înalt nivel european, pentru actele sale umanitare, pentru promovarea toleranței și reconcilierii.”

  În 2009, la Opera Națională București au loc premierele absolute pentru România cu Parisina d’Este și cu Gemma di Vergy de Gaetano Donizetti, reprezentații coordonate de Mariana Nicolesco ca și în Salonul de Muzică al Castelului Peleș din Sinaia și în cadrul Festivalului Darclée.

  Membră a Juriului Concursului Internațional de Canto al Chinei, 2014, la care au luat parte 430 de concurenți din 41 de țări.

  În 2018 Academia de Arte din Chișinău i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Cu această ocazie a conferențiat pe tema: ”Celebrăm Centenarul Marii Uniri prin Arta Sacră a Cântului”.^[19].

  Tot în 2018 a fost aleasă Membră a Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris.^[20].

  În prezența multor celebrități a fost lansată la Monte Carlo, în 2019, ediția specială a fastuoasei reviste Arc, dedicată sopranei Mariana Nicolesco. Coperta, ce o reprezintă în rolul Donnei Elvira din opera Don Giovanni de Mozart, poartă titlul O Divă de Legendă, Mariana Nicolesco, voce de star, prezență de star, iar interviul care urmează, pe 34 de pagini, cuprinde superbe imagini ilustrând prezența artistei pe marile scene ale lumii, sau în compania unor personalități ca Yehudi Menuhin, Salvador Dali ori Sanctitatea Sa Papa Ioan-Paul II.

  A primit în 2020 Premiul Constantin Brâncoveanu “pentru cariera sa de excepție”.^[21].

  Mariana Nicolesco, “o mare voce a timpului nostru”, a primit Premiul Special și Medalia Kulturpreis Europa “pentru performanțele sale artistice, pentru calitatea sa de mentor și formator al tinerei generații și pentru rolul excepțional, încununat de succes, pe care-l asumă în relația României cu Europa și a Europei cu România”.^[22]

  REPERTORIU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • Giacomo Puccini
    • Turandot (Liù)
    • Boema (La Bohème, Mimi)
    • Tosca (Floria Tosca)
    • La Rondine (Magda, Lisette)
    • Madama Butterfly (Cio Cio San)

  • Giuseppe Verdi
    • Traviata (Violetta)
    • Rigoletto (Gilda)
    • Luisa Miller (Luisa)
    • Trubadurul (Il Trovatore, Leonora)
    • Otello (Desdemona)
    • Simon Boccanegra (Amelia)
    • Don Carlo (Tebaldo, Eboli)
    • Messa da Requiem

  • Johann Sebastian Bach
    • Messa in si minor

  • Georg Friedrich Haendel
    • Il pianto di Maria (cantată)

  • Giovanni Battista Pergolesi
    • Stabat Mater în la minor
    • Stabat Mater în do minor

  • Wolfgang Amadeus Mozart
    • Don Giovanni (Donna Elvira)
    • Lucio Silla (Cinna)
    • La clemenza di Tito (Vitellia)
    • Idomeneo (Elettra)
    • Nunta lui Figaro (Le Nozze di Figaro, Susanna, Marcellina)
    • Requiem

  • Ludwig van Beethoven
    • Fidelio (Marzelline)
    • Ah perfido op. 65 (arie de concert)

  • Gioacchino Rossini
    • Atelier Nadar - Péchés de vieillesse (La Diva)
    • Stabat Mater

  • Giacomo Meyerbeer
    • Gli Amori di Teolinda (cantată)

  • Vincenzo Bellini
    • Beatrice di Tenda (Beatrice)
    • Norma (Norma)

  • Gaetano Donizetti
    • Maria di Rohan (Maria)
    • Roberto Devereux (Regina Elisabeth I)
    • Anna Bolena (Anna)
    • Maria Stuart (Maria Stuarda, Maria)

  • Charles Gounod
    • Faust (Marguérite)

  • Alfredo Catalani
    • La Wally (Wally)

  • Piotr Ilici Ceaikovski
    • Evgheni Oneghin (Tatiana)

  • Dvořák
    • Dimitri (Țarina Marina)

  • Ruggero Leoncavallo
    • Paiațe (I Pagliacci, Nedda)

  • Luciano Berio
    • La vera storia (Premieră mondială la Teatrul alla Scala 1982)
    • Un re in ascolto (Protagonista in premieră 1986)

  • Niccolò Jommelli
    • Fetonte (Regina Climene)

  • Luigi Rossi
    • L'Orfeo : Euridice

  • Aleksandr Dargomîjski
    • Oaspetele de piatră (Каменный гость / Kamennîi gost, Donna Anna)

  • Aleksandr Borodin
    • Cneazul Igor (Князь Игорь / Knyaz Igor, Iaroslavna)

  • Maurice Ravel
    • Alcyone (cantată)
    • Alyssa (cantată)
    • Myrrha (cantată)

  • Krzysztof Penderecki
    • Seven Gates of Jerusalem
    • Requiem Polonez

  DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • Primul titlu Științific de Doctor în Artă din România, cu o teză despre Belcanto (2000)^[23]
  • Membru de Onoare al Academiei Române (1993)^[24]
  • Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca (1996)
  • Profesor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (2005)
  • Profesor Onorific (2002) și Doctor Honoris Causa (1999) al Universității Transilvania din Brașov
  • Membru în Comitetul de Onoare al Fundației Internaționale Yehudi Menuhin (2003)
  • Cetățean de Onoare al Bucureștiului (1991), Clujului (1994), Brăilei (1995) și Brașovului (1999)
  • Desemnată Numărul Unu în Topul femeilor de succes din România (2004)
  • Președinte al Fundației Internaționale Ateneul Român (1991)
  • Președinte al Fundației Darclée (1995)
  • Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce (2008)
  • Comandor al Ordinului Steaua Solidarității Italiene (2004)
  • Guvernul Franței i-a acordat titlul de Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor (2000)
  • Berlin Muzicianul Anului (2003)
  • Palermo Medalia Siciliei cu prilejul intrării României în Uniunea Europeană (2007)
  • Premiul Special Kultur Preis Europa - Medalia Europei (2007)
  • Medalia UNESCO pentru Merite Artistice (1992)
  • Artist UNESCO pentru Pace (2005)
  • Ambasador Onorific UNESCO (2013)
  • Membru de Onoare al Academiei Internaționale Mihai Eminescu (2017)
  • Diploma de Onoare și Medalia Centenarul Marii Uniri (2018)
  • Diploma de Onoare și Medalia 650 de ani de atestare documentară a Brăilei (2018)
  • Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte din Chișinău (2018)^[25]
  • Membră a Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris (2018)
  • Premiul Constantin Brâncoveanu pentru întreaga sa carieră de excepție (2020)

  DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • Vincenzo Bellini Beatrice di Tenda – Rizzoli Records 1987, Sony 1995, 2009
  • Gaetano Donizetti Maria di Rohan – Nuova Era 1988, 1991
  • Wolfgang Amadeus Mozart Le Nozze di Figaro – EMI 1987
  • Giuseppe Verdi La Traviata – LIVING STAGE Historical Performances 2004
  • Giuseppe Verdi Simon Boccanegra – Capriccio 1990, 2005
  • Giacomo Puccini La Rondine – CBS Record 1983
  • Mariana Nicolesco und das Münchner Klaviertrio – BMG 1997
  • O selecție a înregistrărilor live din concertele și recitalurile susținute în țara natală a fost publicată într-un album de trei CD-uri, sub titlul Mariana Nicolesco în România (TVR & FIAR 2002). Ulterior a fost editată seria de trei DVD-uri Mariana Nicolesco de pe scenele lumii în România (FIAR & Atlantic Media 2007)
  • Giacomo Meyerbeer Cantata Gli amori di Teolinda – Pro Arte 1981
  • Maurice Ravel Cantatele Alyssa și Alcyone – Rizzoli Records 1987
  • Vatican Christmas – Sony 1994, Natale in Vaticano – Video RAI 1994
  • Luciano Berio La Vera Storia, Teatro alla Scala, Milano – Scala 1982 RAI
  • Krzysztof Penderecki Seven Gates of Jerusalem – 3SAT 1997, Requiem Polonez – 3SAT 1988

  APRECIERI ÎN PRESA INTERNAȚIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • Cântul dramatic al Marianei Nicolesco a extaziat publicul. Asahi Shimbun / Tokyo, Ryuichi Higuchi, 18.05.1990.
  • Superba Mariana Nicolesco. Corriere della Sera / Milano, Duilio Courir, 16.01.1986
  • Mariana Nicolesco a provocat un adevărat cutremur la Scala cu argintul viu al acelui surprinzător Mi tradì. The Independent / Londra, Rupert Christiansen, 29.12.1987
  • O mare voce, o măiestrie supremă. Süddeutsche Zeitung / München, W.E. von Lewinski, 18.09.1981
  • Cu greu și-ar putea cineva aminti să fi asistat la Balshoi Teatr sau la Marea Sală a Conservatorului la o astfel de perfectă, desăvârșită împlinire, ca acest concert al Marianei Nicolesco, Belcanto Gala, susținut cu Orchestra Națională a Rusiei. Vecernii Club / Moscova, Natalia Zimianina, 30.11.1996
  • O adevărată revelație. Sunt rarisime azi sopranele care posedă o măiestrie atât de desăvârșită. Il Gazzettino / Veneția, Mario Messinis, 17.04.1975
  • Mariana Nicolesco dă personajului (Euridice) accente în același timp de suavitate și de durere, impregnate de speranță și de suferință, cu un joc de prima donna, ceea ce și este, întreaga operă stând de fapt pe umerii ei. Opéra International / Paris, Sergio Segalini, septembrie 1985
  • Nici un alt artist liric n-a creat un eveniment comparabil cu debutul Marianei Nicolesco la New York. Nici unul n-a avut un astfel de impact. Vocea ei a răsunat cu o extraordinară expresivitate, revelând semnificații și trăiri pe care nimeni nu le-ar fi crezut posibile. The New York Post / New York, Joseph C. Korena, 18.10.1978
  • O Divă excepțională numită Mariana Nicolesco. El Mundo Diario / Madrid, Pablo Nadal, 12.01.1981
  • Mariana Nicolesco dă acestui rol (Beatrice di Tenda) o dimensiune inimaginabilă, ce ne taie pur și simplu respirația, ne uluiește și ne umple sufletul de bucurie. Nu există azi soprană care să se poată compara cu Mariana Nicolesco. Ce cânt desăvârșit, cu adevărat dramatic, ce virtuozitate, ce linie muzicală! Bravo pentru această nouă și sclipitoare înregistrare belcantistică! Orpheus / Berlin, Geerd Heinsen, martie 1988
  • Mariana Nicolesco, Regina della Scala. La Notte / Milano, Gabriella Mazzola, 10.03.1993
  • Mariana Nicolesco, voce de star și prezență de star. Le Point / Paris, André Tubeuf, 18.01.1992
  • Creația ei în rolul Violettei din La Traviata este superbă. Una dintre cele mai extraordinare apariții din câte ne putem aduce aminte. The New York Times / New York, John Rockwell, 05.09.1977
  • Mariana Nicolesco remarcabilă în recitative, strălucită în arii. Die Bühne / Viena, R.L., martie 1988
  • Vibrant, formidabil de bine cântat de Mariana Nicolesco. The Guardian / Londra, Gerald Larner, 04.02.1992
  • Mariana Nicolesco, noua stea a belcantoului, triumfă la Scala și cucerește Parisul. Paris Match / Paris, G.M., 25.06.1982
  • Mariana Nicolesco a devenit din prima clipă favorita iubitorilor de operă din New York. O mare voce cu un timbru cald, cu o personalitate distinctă, pură, cu acel vibrato ce-i asigură un vast registru de expresie. Controlul perfect al forțelor vocale permite sunetului să planeze cu o neobișnuită ușurință și siguranță. The New York Times / New York, Peter G.Davis, 26.09.1977
  • Mariana Nicolesco, o mare Traviata. El Noticiero Universal / Barcelona, A.V., 18.12.1978
  • Una dintre cele mai frumoase voci ale timpului nostru. L’Evénement du Jeudi / Paris, V.T., 19.06.1985
  • Mariana Nicolesco a cântat cu un astfel de impact tragic încât până și alți artiști în scenă, odată cu o parte din public, erau mișcați până la lacrimi. The Boston Herald / Boston, Ellen Pfeifer, 25.01.1986
  • Mariana Nicolesco, superbă voce de soprană lirico-spinto cu acute strălucitoare; fiecare sunet e în control ferm, ca și întreaga linie de canto. Chicago Tribune / Chicago, John Von Rhein, 03.12.1979
  • Mariana Nicolesco, extraordinară soprană drammatico d’agilità, cu mari calități de actriță, pe care publicul Teatrului alla Scala o cunoaște de ani și ani, a dat personajului (Regina Climene din Fetonte) o forță și o autenticitate superbe, meritând din plin ovațiile primite după fiecare arie și la sfârșitul spectacolului. Gente / Milano, Renzo Allegri, 18.02.1988
  • Senzația anului trecut a fost Mariana Nicolesco. După premiera de ieri seară apare limpede că senzația acestui an e tot Mariana Nicolesco. Temperament fascinant, născută pentru scenă, de o frumusețe ce-i servește talentul, ea este exact genul de artistă capabilă să declanșeze pasiuni, dacă nu chiar adevărate bătălii în rândul iubitorilor de operă. Eventualele ei slăbiciuni vor fi întotdeauna considerate mai interesante decât virtuțile altor soprane. The New York Post / New York, Speight Jenkins, 24.09.1978
  • Mariana Nicolesco, o voce plină, cu o emisie naturală și cu un timbru de o evidentă eleganță tragică. San Francisco Chronicle / San Francisco, H.S., 14.02.1988
  • Cea mai atașantă voce era aceea a sopranei românce Mariana Nicolesco, voce dramatică, admirabil modulată, condusă cu o mare măiestrie. The Cleveland Press / Cleveland, Frank Hruby, 14.05.1982
  • Interpretarea marii dive românce Mariana Nicolesco a fost o adevărată lecție de canto. ABC / Sevilla, Ramon Maria Serrera, 25.03.1996
  • Instrumentul vocal de o excepțională siguranță al Marianei Nicolesco demonstrează, cu măiestria ei, de la un cap la altul al operei, o virtuozitate de neimaginat. Das Opernglas / Hamburg, Michael Lehnert, noiembrie 1991
  • Populara arie a Gildei îi oferă Marianei Nicolesco oportunitatea de a ne arăta cum melodii degradate prin uzură, decăzute, pot fi readuse la prospețimea inițială și la o sublimă virtuozitate de o voce superb antrenată, printr-o concepție nouă și o trăire de o intensă spiritualitate. Fără îndoială, vocea Marianei Nicolesco este cea mai frumoasă voce care a cântat vreodată la O’Keefe Center. Toronto Sun / Toronto, Andrew Porter, 05.11.1978
  • Recitalul Marianei Nicolesco la Scala: un triumf senzațional. Orpheus / Berlin, Geerd Heinsen, iulie 1988
  • Aseară, la Scala din Milano, Mariana Nicolesco a declanșat prin cântul ei o adevărată furtună de ovații. Daily News / New York, Liz Smith, 24.05.1988
  • La Scala Mariana Nicolesco în Cinna, ardentă și impresionantă. Spectacolul e considerat drept evenimentul muzical al anului. International Herald Tribune, William Weaver, 07.06.1984
  • Mariana Nicolesco, splendidă măiestrie vocală și intensitate pasională. Corriere della Sera / Milano, Dario Del Corno, 10.08.1988
  • O încântare. Cu timbrul imperios și vibrant al vocii sale, Mariana Nicolesco aduce în interpretare culorile dramei și ale vehemenței. Acute sonore, o mare agilitate, o impetuozitate naturală care conving pe loc. Le Figaro / Paris, Pierre-Petit, 17.11.1989
  • Mariana Nicolesco are acea extrem de rară abilitate de a-și aduce vocea ei imensă la nivelul unui murmur amenințător, dar plin de culoare, de unde această voce explodează dintr-o dată cu o magnifică promptitudine și energie. Gramophone / Londra, André Tubeuf, aprilie 1992
  • Superbă voce, gravă, de o culoare excepțională. Le Quotidien de Paris / Paris, Gérard Mannoni, 07.02.1985
  • Personajul, extrem de viu, și marea bogăție de expresie și de nuanțe i-au permis Marianei Nicolesco să ajungă pe culmile cele mai înalte. Die Welt / Hamburg, M.V., 19.09.1991
  • Succesul ultimei seri a Festivalului de la Salzburg s-a datorat Marianei Nicolesco. Culorile, contrastele, pasiunile și vitalitatea Elettrei au înflăcărat publicul. Diapason-Harmonie / Paris, André Tubeuf, 31.08.1990
  • Mariana Nicolesco, bravissima într-un rol vocalmente asasin. Il Mattino / Napoli, Francesco Canessa, 11.03.1982
  • Muzica devine adevărată poezie. Un copleșitor succes, un triumf. La Stampa / Torino, Massimo Mila, 13.06.1985
  • Mariana Nicolesco a strălucit cu vocea ei amplă, fermă, de o emisie clară, cântând cu o ușurință care-ți taie respirația; chiar și în pasajele de extremă agilitate ea a știut să rămână expresivă și cu o intonație perfectă. Financial Times / Londra, William Weaver, 14.02.1988
  • La Nicolesco, unul dintre ultimii monștri sacri ai cântului. L’Express / Paris, Pierre Combescot, 19.01.1990
  • Aclamată din nou revelația Nicolesco, splendid exemplu de muzicalitate, de simț dramatic și de prezență scenică. Oggi / Milano, Alfredo Mandelli, 02.12.1983
  • Un memorabil debut în rolul Violettei, alături de legendarul Alfredo Kraus. Corriere della Sera / Milano, Duilio Courir, 15.03.1993
  • Mariana Nicolesco ne-a încântat cu acutele ei radiante și cu forța ei telurică, scenele cu Vickers fiind sfâșietoare prin angajamentul emoțional. Opera News / New York, Robert Jacobson, 29.03.1986
  • Un monument al belcantoului. Vogue / Paris, R.V., 1979
  • Mariana Nicolesco este o voce dramatică de coloratură, cu pasiune, cu o tehnică sigură, și o prezență scenică formidabilă. Opera / Londra, Richard Law, mai 1992
  • La München, ca și la Scala din Milano, Mi tradì din Don Giovanni cu Mariana Nicolesco e unul dintre acele adevărate miracole din lumea operei în care muzica, devenită acțiune, ne fascinează și ne emoționează. Diapason-Harmonie / Paris, André Tubeuf, februarie 1988
  • Două regine în Turandot : (prințesa cu același nume) și sclava Liù, interpretată de Mariana Nicolesco. Daily News / New York, Ron Eyer, 19.09.1977
  • O interpretare plină de forță în fiecare detaliu, o mare tragediană lirică, cu o absolută stăpânire a artei sale. Le Quotidien de Paris / Paris, Gérard Mannoni, 29.01.1992
  • Prima Donna Assoluta. Opera Quarterly / New York, René Seghers, martie-mai 2002
  • Fapt mai curând unic decât rar pentru o operă modernă, Mariana Nicolesco a fost aplaudată la scenă deschisă la Teatrul alla Scala din Milano. La Stampa / Torino, Massimo Mila, 11.03.1982
  • Mariana Nicolesco, Signora del Belcanto. Corriere della Sera / Milano, Mario Pasi, 20.12.1987
  • Mariana Nicolesco, Diva Divină. Vanity Fair / New York, Bob Colacello, decembrie 1994
• 1949: Petru Andea, politician român
• 1949: Filip Merca, compozitor de muzică rock și basist român de origine macedoneană

• 1949: S-a nascut Corneliu Vadim Tudor‚ om politic roman‚ presedintele Partidului Romania Mare. S-a nascut la Bucuresti, iar dupa absolvirea liceului s-a inscris la Facultatea de Filosofie, sustinandu-si licenta in 1971.

  

  Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București – d. 14 septembrie 2015, București), scriitor, politician și publicist român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar – foto: ro.wikipedia.org

  Patru ani mai tarziu a efectuat serviciul militar, dupa care a plecat la studii in Viena, cu o bursa Herder. A lucrat in mai multe publicatii, iar dupa 1989 s-a orientat spre politica, din 1992 fiind membru al Parlamentului Romaniei. (d. 2015)
• 1950: Russell Alan Hulse, fizician american
• 1950: Ed Harris, actor american
• 1951: Barbara Morgan, astronaută americană
• 1952: Pat Cox, politician irlandez
• 1954: Traian Coșovei, scriitor român (d. 2014)
• 1958: Haralambie Puiu Antohi, fotbalist român
• 1958: Gabriel Iordan-Dorobanțu, poet român
• 1961: Alfonso Cuarón, regizor, scenarist și producător mexican de film
• 1962: Jon Stewart, comedian american
• 1963: Manuela Mitrea, politician român
• 1965: Nicolae Mihăilescu, scrimer român
• 1967: Marcel Ciolacu, politician român, președinte al Camerei Deputaților (2019-2020; 2021- prezent)

• 1967: S-a nascut Anne Nicole Smith, model şi actriţă americană; (d. 08.02.2007).

  

  Anna Nicole Smith (născută Vickie Lynn Hogan pe 28 noiembrie 1967, Houston, Texas, USA — d. 8 februarie 2007, Hollywood, Florida), actriță, fotomodel și vedetă de televiziune americană – foto (Smith la MTV Australia Video Music Awards 2005, în Luna Park Sydney, Australia): ro.wikipedia.org

• 1970: Édouard Philippe, politician francez, prim-ministru al Franței (2017-2020)
• 1971: Fenriz, muzician norvegian
• 1973: Leonard Nemțanu, fotbalist român
• 1974: Apl.de.ap, muzician hip-hop american, membru al formației Black Eyed Peas

• 

  Ed Harris, actor american

 
• 

  Jon Stewart, comedian american

 
• 

  Adam Hicks, actor, rapper american

• 1975: Sigurd Wongraven, muzician norvegian
• 1977: Fabio Grosso, fotbalist italian
• 1979: Chamillionaire, rapper american
• 1985: Landry N'Guémo, fotbalist camerunez
• 1986: Magdalena Piekarska, scrimeră poloneză
• 1988: Ritchie De Laet, fotbalist belgian
• 1988: Hiroki Fujiharu, fotbalist japonez
• 1990: Azza Besbes, scrimeră tunisiană
• 1992: Adam Hicks, actor, rapper american

Decese

• 741: Papa Grigore al III-lea
• 1290: Eleonora a Castiliei, prima soție a regelui Eduard I al Angliei (n. 1241)
• 1680: Gian Lorenzo Bernini, arhitect, sculptor și pictor italian (n. 1598)
• 1747: Karl Leopold, Duce de Mecklenburg (n. 1678)
• 1788: Karl Christian, Prinț de Nassau-Weilburg (n. 1735)
• 1848: Ducesa Amelia de Württemberg (n. 1799)
• 1859: Washington Irving, scriitor american (n. 1783)
• 1870: Frédéric Bazille, pictor francez (n. 1841)
• 1872: Mary Somerville, femeie-savant și scriitoare din Scoția (n. 1780)
• 1907: Stanisław Wyspiański, pictor, scriitor, poet, dramaturg și arhitect polonez (n. 1869)
• 1915: Neculai Culianu (n. 29 august 1832, Iași — d. 28 noiembrie 1915, Iași) a fost un matematician și astronom român, membru corespondent (din 1889) al Academiei Române.
  A militat pentru Unirea Principatelor Române, motiv pentru care o perioadă a fost arestat.
  Unul din cei 11 fii ai săi a fost Petru Culianu, care de asemenea a avut o bogată activitate matematică. Neculai (Nicolae) Culianu și-a început studiile în Iași, ca elev la școala Trei Ierarhi, apoi la Academia Mihăileană. În 1855 a fost trimis ca bursier al statului român, odată cu colegul său Gheorghe Mîrzescu, pentru echivalarea studiilor liceale și pentru studii universitare la Paris. Recunoscut ca absolvent al liceului Saint Louis, reputat pentru clasele sale de matematici speciale, a urmat la Sorbona matematică și astronomie, având profesori de prestigiu precum Joseph Bertrand (analiză matematică), Joseph-Alfred Serret (astronomie), Victor Puiseux (mecanică cerească), Joseph Liouville (mecanică) sau Charles-Eugène Delaunay (mecanică aplicată). Între 1860 și 1863 a studiat și a lucrat la Observatoire de Paris, aflat sub conducerea cunoscutului astronom Urbain Le Verrier, căruia i-a devenit discipol. La Observatoire a fost coleg cu astronomii Charles Wolf^⁠(fr) și Maurice Loewy^⁠(fr), cu care a păstrat mult timp, și după plecarea sa din Franța, legături de prietenie. A revenit în țară în 1863, chemat inițial (de ministrul de atunci al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Alexandru Odobescu) să ocupe catedra vacantă pentru Calcul diferențial și integral de la Universitatea din Iași, recent înființată (în 1860). Din 1865 până în 1905, la retragerea sa din învățământ, a fost titularul catedrei de astronomie și geodezie a Universității ieșene.^[1]
  Neculai Culianu s-a căsătorit în 1867 cu Aspazia Stamati-Ciurea, nepoată a scriitorului Constantin Stamati-Ciurea, soră cu dr. Ioan Ciurea din Iași. Nepotul său, avocatul Sergiu-Andrei Culianu, a fost căsătorit cu Elena Bogdan (1907-2000), fiica profesorului Petru Bogdan, chimist, membru al Academiei Române și profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.^[2] Din aceasta căsătorie au rezultat doi copii: Tereza Culianu (căsătorită Petrescu) și Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, scriitor și eseist. Antrenat în ampla mișcare junimistă de dezvoltare a învățământului românesc, Neculai Culianu a fost cofondator al Institutelor Unite (alături de Titu Maiorescu, Petru Poni, dr. Ioan Ciurea), școală particulară de prestigiu (1866-1907) din Iași, pe care a și condus-o și pentru funcționarea căreia a donat un corp de clădiri. Același grup de profesori, constituit în „Asociația Institutului Academic”, a întemeiat în 1871 un Pensionat de Domnișoare, cedat un an mai târziu Emiliei Maiorescu-Humpel, pensionat cunoscut ca Institutul Humpel (1871 - 1901).^[3]
  Profesor reputat al Universității ieșene, a fost decan al Facultății de Științe din 1874; rector al Universității din 1880 până în 1898, s-a retras de la rectorat, redevenind decan al Facultății de Științe, după ce a reușit să definitiveze construcția noului sediu din Copou („Palatul Universității”), inaugurat, cu participarea Regelui Carol I și a Regina Elisabeta, în toamna anului 1897. În timpul rectoratului său a fost construit și Institutul de Anatomie al Facultații de Medicină din Iași.
  A ajutat la întemeierea Observatorului Astronomic din Iași.
  Membru corespondent al Academiei Române din 1889, președinte al Ligii Culturale din Iași și al Congreselor Corpului Didactic, conservator și junimist convins, a fost membru activ al Junimii încă din 1864 și a condus clubul conservator din Iași. Prieten cu Titu Maiorescu, dirijează publicația Vocea Națională a grupării și este senator și vicepreședinte al Senatului în timpul guvernării conservatoare conduse de Lascăr Catargiu (1892-1896). Începând din 1898, a făcut parte din Consiliul general al învățământului din România. A fost decorat cu ordinele: Marea Cruce a României și Steaua României (cu grad de mare ofițer). A fost membru al Société Belge d Astronomie și al Société Astronomique de France (SAF).
  A publicat cu începere din 1870 numeroase cărți de matematică: Aplicațiuni geometrice, Studiul geometric al curbelor uzuale, Curs de trigonometrie plană, Trigonometria sferică, Lecțiuni de calcul diferențial și integral (primul curs de analiză matematică în limba română), Curs elementar de algebră (cinci ediții), Curs de cosmografie, Elemente de geodezie. A publicat primul Anuar al Universității din Iași, „precedat de o ochire retrospectivă asupra învățământului superior din Iași” (1896).^[1]
  În 1883 a fost unul dintre fondatorii revistei Recreații științifice, prima revistă cu profil matematic din România (publicație continuată de Gazeta Matematică).^[1] Contribuțiile sale în paginile revistei sunt semnate „C.”.
  Scrieri
  . 1870: Aplicațiuni geometrice
  • 1872: Curs elementar de algebră, pentru licee
  • 1874: Lecțiuni de calcul diferențial și integral, primul curs de analiză matematică în limba română
  • 1894: Curs de trigonometrie plană
  • 1902: Curs de cosmografie. 

    Neculai Culianu

    Copii Petru N. Culianu; Alexandru N. Culianu

• 1940: Helmut Wick, aviator german care a servit în Luftwaffe în timpul celui de-al doilea război mondial (n. 1915)
• 1941: Vladimir Bodescu (n. 4 martie 1868, satul Durlești, Imperiul Rus; d. 28 noiembrie 1941, Gulag, penitenciarul nr. 4 din or. Cistopol, RASS Tătară) a fost un avocat și om politic român, care a făcut parte din Sfatul Țării din Basarabia. A fost una din numeroasele victime ale comunismului sovietic. A fost arestat la 10 august 1940, după ocuparea Basarabiei de către URSS. A murit de epuizare în 1941. 

  Vladimir Bodescu

• 1945: Dwight F. Davis, jucător de tenis și politician, creatorul Cupei Davis (n. 1879)
• 1952: Elena de Muntenegru, soția regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei (n. 1873)
• 1954: Enrico Fermi, fizician italian, laureat al Premiului Nobel (n. 1901)
• 1962: Regina Wilhelmina a Olandei (n. 1880)
• 1971: Dimitrie Stelaru (n. 8 martie 1917, Segarcea Vale, județul Teleorman – d. 28 noiembrie 1971, Buftea, județul Ilfov), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, a fost un poet, prozator și memorialist român.
  A debutat ca poet la mijlocul anilor ’30 când, încă elev, a publicat o plachetă intitulată Melancolie. Până în 1938 a publicat sub pseudonimul D. Orfanul (deoarece tatăl său murise pe front, în 1917), pentru ca din 1938, la îndemnul lui Eugen Jebeleanu, să adopte pseudonimul Dimitrie Stelaru. Este fiul lui Dumitru Petrescu (cizmar si, apoi, agricultor, căzut pe front în timpul primului război mondial) si al Pascăi (n. Preotu). Ulterior, mama sa se căsătorește cu zidarul Florea Stoicea.^[3]
  Dimitrie Stelaru a avut trei mariaje. Se căsătorește pentru prima oară la Turnu Măgurele cu o profesoară de filozofie cu care a avut o fiică. Al doilea mariaj a fost cu o pictoriță cu care a stat șase ani. Din ultima căsătorie rezultă un fiu, Eunor. În anul 1940 a făcut o farsă lugubră, publicând în ziarul Semnalul un anunț prin care își anunța decesul, eveniment pe care i l-a relatat în 1967 poetului Adrian Păunescu:^[5]

  „(...) presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și atîția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunțarea știrii că am murit. (...) Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămînă a urlat presa. Și cînd eram pe cale de dispariție, din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta și s-a făcut alb. Credea că sînt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sînt stafie.(...)”

  Romanul autobiografic Zeii prind șoareci, apărut în 1968, ilustrează viața sa boemă, ce poate fi asemănată cu cea a lui Edgar Allan Poe. Afirmarea sa ca poet vine în anii ’40 cu volumele Noaptea geniului (1942), Ora fantastică (1944), Cetăṭile albe (1946), ce dezvoltă imaginea unui damnat, profet al poeziei „În deznădejdea secolului douăzeci” (Profetul, vol. C.a.). Impresionantă e ṣi zugrăvirea cuplului ca victimă a mizeriei (Maria-Maria, vol. O.f.; Poem cerṣetor, vol. N.g.), cu atât mai mult cu cât ṣtim că are origini biografice. Stelaru, la fel ca majoritatea colegilor de generaṭie, manifestă interes în crearea unei mitologii proprii. El recurge în acest sens la o onomastică stranie, în alte locuri feerică, de basm: „Eumene”, „Elra”, „Iwa”, „Regele Fără-Timp”, „Zeul vântului”. Se adaugă aici personificarea obsesiilor ṣi – în ceea ce priveṣte configurarea spaṭială – opṭiunea pentru o geografie ce ṭine de categoriile fantasticului: „Țara Chinului”, „Insula sunetelor”, „tărâmul geniilor”. 

  VOLUME PUBLICATE

  • Melancolie, poesii, prefaṭă de I. Narcis, Braṣov, Tipografia G. I. Gologan, f.a., semnat D. Orfanul
  • Abracadabru, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, f.a., semnat D. Orfanul
  • Blestem, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, 1937, semnat D. Orfanul
  • Preamărirea durerii, poeme, Bucureṣti, Tipografia Astoria, 1938, semnat D. Orfanul
  • Noaptea geniului, poeme, Bucureṣti, Editura Bucovina – I. E. Torouṭiu, 1942
  • Ora fantastică, poeme, cu O planetă de poet nou de E. Lovinescu, Bucureṣti, Editura Prometeu, 1944
  • Cetăṭile albe, poeme, Bucureṣti, Întreprinderile de editură S.A.R., 1946
  • Fata pădurarului, basm în versuri, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1955
  • Gelu, [basm în versuri], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1956
  • Ṣarpele Marao ṣi Vrăjitoarele, feerii, Bucureṣti, E.S.P.L.A., 1957
  • Oameni ṣi flăcări, poezii, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1963
  • Fata fără lună, [proză], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1967
  • Mare incognitum, [poezii], cuvânt înainte de Eugen Jebeleanu, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1967
  • Nemoarte, [poezii], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1968
  • Zeii prind Ṣoareci, [însemnări], Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1968
  • Cei din lună, [poveṣti], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
  • Mare incognitum, [poezii], colecṭia „Cele mai frumoase poezii”, cuvânt înainte de Lucian Raicu, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
  • Coloane, [poezii], Bucureṣti, Editura Minerva, 1970
  • Înaltă umbră, [poezii], Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
  • Poeme dramatice (Leru ṣi Împăratul Nix), Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
  • Păsări incandescente, poeme, Bucureṣti, Editura Cartea Românească, 1971
  • Casa veveriṭelor, [poveṣti], ediṭie îngrijită de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Ion Creangă, 1991
  • Îngerul vagabond, poezii postume, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Eminescu, 1999
  • Opera poetică, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Emil Manu, Bucureṣti, Editura Profile Publishing, 2002
  • Scrieri literare, ediṭie critică ṣi studiu introductiv de Victor Corcheṣ, Constanṭa, Editura Ex Ponto, vol. VI: Proză, 2002; vol. I: Teatru, 2004 

    Dimitrie Stelaru

    Dimitrie Stelaru portret de Ion Vlad (1953) Părinți Dumitru Petrescu (natural), Florea Stoicea (vitreg) și Pasca Preotu Frați și surori o soră Căsătorit cu de trei ori[2] Copii doi

    
    
  • Sari la navigareSari la căutare

    Eugeniu Boureanul
    Date personale
    Născut	18 februarie 1885  Tecuci, România
    Decedat	28 noiembrie 1971 (86 de ani)  Poenari, Ulmi, Giurgiu, România
    Părinți	Radu Boureanu
    Cetățenie	Regatul României  Republica Populară Română  RS România
    Ocupație	avocat jurnalist traducător
    Activitate
    Limbi	limba română
    Studii	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
    Modifică date / text

    1971: Eugeniu Boureanul, cunoscut și ca Eugen Boureanul, (n. 18 februarie 1885, Tecuci, România – d. 28 noiembrie 1971, Poenari, Ulmi, Giurgiu, România) a fost un prozator român.

    BIOGRAFIE

    S-a născut în 1885 la Tecuci în familia ofițerului Gheorghe Boureanul, care obținuse mai demult o diplomă de inginer la Schaffhausen (Germania) și apoi a avansat până la gradul de general, și a soției sale, Zoița (n. Galery).^[1][2] A absolvit studii la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universității din Iași și apoi a obținut un doctorat în filozofie la Universitatea din Bologna (Italia).^[1]

    După revenirea în România, a lucrat ca avocat, jurnalist, profesor și funcționar public la Iași și la București.^[1] În februarie 1916 a fondat, împreună cu Zaharia Bârsan, Theodor Cazaban, Ion Sân-Giorgiu, Dimitrie Iov, Artur Enășescu, Theodor Naum, Gavril Rotică și Radu Dragnea, revista Solia, care continua spiritul tradiționalist al Sămănătorului și ataca modernismul literar de la începutul secolului al XX-lea.^[3] În perioada 1935-1944 Eugeniu Boureanul a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, unde a deținut un timp funcția de director.^[1]

    Eugeniu Boureanul a murit în 1971 în satul Poenari (inclus azi în județul Giurgiu).^[1] A fost căsătorit cu profesoara de origine franceză Jeanne Michel de la Institutul „Pompilian” din București.^[4] Fiul lor a fost poetul, prozatorul și traducătorul Radu Boureanu (1906-1997).^[5]

    ACTIVITATEA LITERARĂ

    Debutul literar al lui Eugeniu Boureanul a avut loc în 1904^[2] (sau în 1905, potrivit lui Anton Cosma)^[1] în revista Sămănătorul (anul III, pp. 795-796), cu povestea fantastică „Mărgărint și frumoasa fără trup”, al cărei ritm este, potrivit lui Nicolae Iorga, asemănător cu cel al lui George Coșbuc.^[2] Prima sa carte intitulată Povestiri din copilărie a apărut în 1905.^[1] Boureanul a colaborat apoi cu fragmente literare în publicațiile Flacăra, Neamul românesc, Floarea darurilor, Drum drept (Craiova), Adevărul literar și artistic, Arhiva, Evenimentul și altele.^[1] Perioada interbelică a fost perioada cea fertilă în plan literar a lui Eugeniu Boureanul, atunci fiind publicate mai multe volume de proză scurtă (schițe și povestiri), printre care Povestiri de pe dealuri (1926), Povestiri de prin văi (1928) și Omul fără noroc (1931), precum și romanul Cel din urmă erou (1943).^[1] O lungă călătorie de studii care l-a dus pe scriitor din Scandinavia în Africa de Nord, iar mai apoi în Ceylon și în vestul și nordul Indiei, a fost descrisă în cartea de memorii de călătorie De la Thule la Taprobana (1969), publicată fragmentar.^[1]

    Eugeniu Boureanul a tradus scrieri ale lui Oscar Wilde, Gérard de Nerval, Johann Wolfgang von Goethe, Guy de Maupassant, Jack London și Lev Tolstoi.^[1] A obținut premiul Societății Scriitorilor Români în 1926.^[1]

    Povestirile lui Eugeniu Boureanul au fost remarcate de Nicolae Iorga, care considera că unele dintre ele (printre care povestea tragică a jandarmului îndrăgostit de o țigăncușă, care va fi spânzurată de etnicii săi) sunt „de o frumuseță deosebită”.^[2] Scriitorul își căuta subiectele în lumea țiganilor, în lumea lipovenilor scopiți sau chiar în istoria țărilor române, el publicând în paginile revistei Drum drept din Craiova un mic roman despre pribegia domnului Petru Șchiopul și a familiei lui (inclus ulterior în volumul O istorie din alte vremuri).^[6]

    Mihail Sadoveanu, care i-a fost coleg la revista Sămănătorul, îl descria astfel: „Eugeniu Boureanu avea pururi chin și neliniște în toată ființa. Obraz palid, ochelari cu șnur încălecați pe nas; nesigur, reținut și totuși izbucnind într'un entuziasm neașteptat. [...] Boureanu dovedea destule cunoștinți; curiozitatea lui se întindea pe multe tărâmuri; se exprima elegant și avea dar; însă făcea parte dintre acele ființi urmărite de neșansă oriunde”.^[7][8] Impresia lui Sadoveanu nu era însă una prea bună, deoarece Boureanul își atribuise, jumătate serios, jumătate în glumă, paternitatea unei culegeri de folclor alcătuite de Tudor Pamfile.^[7][9]

    OPERA

    • Povestiri din copilărie, București, 1905;
    • Povestea lăcrămioarei, Iași, 1907 (ed. a II-a, 1908);
    • Îndrumar în organizarea și administrarea bibliotecilor, București, 1913;
    • O istorie din alte vremuri, București, 1921;
    • Într-o noapte de vară, București, 1922;
    • Comoara logofătului, București, 1922;
    • Mitologia Eddelor, București, 1922;
    • Sufletul ruinelor, București, 1923;
    • Lupii, București, 1925;
    • Sărmanii oameni, București, 1925;
    • Povestiri de pe dealuri, București, 1926;
    • Povestiri de prin văi, București, 1928;
    • Reflecții și paradoxe, București, 1928;
    • Omul fără noroc, București, 1931;
    • Cel din urmă erou, București, 1943;
    • Oameni de demult, București, 1966;
    • Hatmanul Tomșa, București, 1968;
    • Vijelia, Ed. Tineretului, București, 1969;
    • De la Thule la Taprobana, București, 1969.

    Traduceri

    • Jack London, Fiul lupului, București, 1929;
    • Guy de Maupassant, Misterul, București, 1929;
    • Guy de Maupassant, Răzbunarea mamei, București, 1929;
    • Lev Tolstoi, Prizonierul din Caucaz și alte povestiri, București, 1929;
    • J. W. Goethe, Povestea vulpoiului șiret, București, 1931;
    • Oscar Wilde, Casa cu rodii, București, f.a.
• 1972: Prințesa Sibylla de Saxa-Coburg-Gotha, ducesă de Västerbotten, mama regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei (n. 1908)
• 1973: Martha Bibescu (alias Martha Bibesco; n. 28 ianuarie 1889, București - d. 28 noiembrie 1973, Paris) a fost o romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.

  „Frumoasă, cultă, bogată – toate la un loc pentru o singură ființă sunt un păcat de neiertat”

  —Christopher Birdwood Thomson, 1st Baron Thomson of Cardington

   Privind data exactă a nașterii scriitoarei, din mărturisirile ei se cunosc cu precizie ziua și luna (28 ianuarie, București), anul 1886 stabilit doar dintr-o întreagă serie de ipoteze ce mai cuprinde și anii 1888, 1889, 1890, 1891. Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Mama sa, Smaranda ( Emma ) Mavrocordat, descinde din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovari avea să fie de-a lungul anilor ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului.
  Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu își va împlini educația primită într-o mănăstire din Belgia cu cea specific românească. Prin căsătoria în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte.
  După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George Valentin Bibescu primește o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu își publică, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis (1908).
  Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum va deschide seria unei opere impresionante, din care nu vor lipsi romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.
  Începând din 1916 Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași. Zoe Bengescu, fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: "La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări […]." Ea nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (primul război mondial și actul reîntregirii – "ziua cea mai plăcută din calendarul personal", cum avea să noteze peste ani), ci și o participantă activă la desfășurarea lor. După trei decenii, maturizată și luându-și rolul în serios, iat-o pe Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, și anume de mamă a ostașului român, de data aceasta în campania contra bolșevismului, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. În 1945, fiind alertată de ambasada Franței că s-ar putea să fie arestată, Martha Bibescu părăsește România la bordul unui avion englez cu destinația Napoli, de unde pleacă la Paris și apoi în Anglia.
  Aici se întâlnește cu moștenitorul ei, Prințul John Nicolas Ghika - Comănești pe care l-a ajutat să părăsească țara în anii tulburi care au urmat după instaurarea comunismului.
  Din 1955 devine membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles.
  Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept pentru care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul * Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928).
  Este de asemenea autoarea unui jurnal, din care câteva fragmente au fost publicate la fosta Editură Politică sub titlul Jurnal politic.
  Se stinge din viață la 28 noiembrie 1973, la Paris. Este inmormantată la Castelul Ménars de pe Valea Loarei, fosta proprietate a soacrei ei. În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care estei Ana, contesa de Noailles. 

  OPERA

  • Les Huit Paradis <=> Cele opt raiuri (1908)
  • Alexandre Asiatique, ou l'histoire du plus grand bonheur possible <=> Alexandru Asiaticul, sau istoria celei mai mari fericiri posibile, 1912
  • Isvor, Le Pays de Saules <=> Izvor, țara sălciilor (1923) [Este un tablou idilic al vieții din România]
  • Le Perroquet Vert <=> Papagalul verde (1923) ^[6]
  • Le destin du lord Thomson of Cardington <=> Destinul lordului Thomson (1927)
  • Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928) ^[7]
  • La Vie d'une amitié. Ma correspondance avec l'abbé Mugnier <=> Viața unei prietenii. Corespondența mea cu abatele Mugnier, Ed. Plon, Paris, (1951 - 1957)
  • Le Confesseur et les poètes <=> Confesorul și poeții (1970)
  • Échanges avec Paul Claudel <=> Corespondența cu Paul Claudel (1972)
  • Le perroquet vert <=> Papagalul verde , Paris, 1924 Traducere: Constantin Popescu, ed. Minerva, București, 1998
  • Catherine-Paris , 1927 ^[8]
  • Une victime royale, Ferdinand de Roumanie , <=> O victimă regală, Ferdinand de România 1927,
  • Noblesse de robe , <=> Noblețea robei 1928
  • Royal portraits , New York, f.a., ( Portrete regale )
  • Croisade pour l’anémone , <=> ( Cruciadă pentru anemonă ), 1931
  • Le rire de la Naïade <=> Rîsul naiadei , 1935 etc.
  • La Nymphe Europe <=> Nimfa Europa, Paris, 1960 

    Martha Bibescu

    Părinți Ion N. Lahovari  Căsătorită cu George-Valentin Bibescu

• 1982: Regina mamă Elena, soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai I al României. (n. 1896)
• 1989: Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vața de Sus, Hunedoara - d. 28 noiembrie 1989, Sinaia), părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist) ortodox român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 km de București), precum și Icoana Maicii Domnului cu Pruncul din altarul Bisericii Sfântul Elefterie din București.
  Arsenie Boca este considerat de către unii din ucenicii săi ca fiind cel mai mare duhovnic român al secolului XX.^[2] La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului, se perindă zilnic sute de pelerini. S-a născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus în comitatul Hunedoara (pe vremea aceea în Austro-Ungaria). A urmat Liceul național ortodox „Avram Iancu” din Brad, Hunedoara^[3], pe care l-a terminat ca șef de promoție în 1929. În același an, Zian Boca (cel care avea să devină Părintele ieromonah Arsenie Boca) se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, pe care o absolvă în 1933. Primește - la recomandarea profesorului Nicolae Popoviciu - o bursă din partea Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din București.^[3] În paralel, audiază cursuri la Facultatea de medicină ținute de profesorul Francisc Rainer și prelegerile de Mistică creștină ale profesorului Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din București. Fascinat de lucrarea Scara dumnezeiescului urcuș scrisă de Ioan Scărarul o traduce în limba română în doar 5 luni.^[3] Această traducere nu a văzut lumina tiparului. Remarcându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a încredințat pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul de la Ateneul Român.^{[necesită citare]} Trimis de chiriarhul său, Nicolae Bălan, călătorește la Muntele Athos pentru a aduce manuscrisele românești și grecești ale Filocaliei. Aici are parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viața de călugăr pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu. În 1935 - ca absolvent al Academiei Teologice - a fost hirotesit citeț și ipodiacon. Pe 11 septembrie 1936 este hirotonit diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan.^[3] În anul 1939 petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, apoi este închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (județul Brașov). În Vinerea Izvorului Tămăduirii din anul 1940 este tuns în monahism. În 1942 este ridicat la treapta preoțească și numit stareț al Mânăstirii Brâncoveanu pe care o renovează schimbând înfățișarea locurilor.
  Deja din 1940 declanșează la Mănăstirea de Sâmbăta de Sus ceea ce s-a numit „mișcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, de inspirație naționalist-legionară, despre care Nichifor Crainic spunea: „Ce vreme înălțătoare când toată țara lui Avram Iancu se mișca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!” Devine renumit ca mare duhovnic, părintele Cleopa va încerca să ia legătura cu el prin scrisori interceptate și confiscate de Securitate.

  În iarna anului 1944 profesorul Nichifor Crainic verifică la Sâmbăta de Sus traducerea starețului Arsenie Boca și a lui Serafim Popescu din Filocalie. Ultimul traduce Marcu Ascetul (v. Telegraful român, 15 ian. 1991). La publicarea în comunism a primelor patru volume din Filocalie numele lui Arsenie Boca nu mai este menționat. Fiind prigonit de Securitate, nu este amintit nici în Istoria Bisericii Ortodoxe Române de pr. dr. Mircea Păcurariu (Ed.Sțiința, Chișinău, 1993). Îl ajută pe părintele profesor Dumitru Stăniloae (fostul său profesor de la Sibiu) în demersul de a traduce Filocalia. Îi pune la dispoziție manuscrisele aduse din călătoria la Muntele Athos, îl încurajează la lucru, recitind textele, realizează coperta colecției, susține lucrarea pentru tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. În prima ediție a volumelor, Părintele Dumitru Stăniloae îl numește pe Arsenie Boca „ctitor de frunte al Filocaliei românești”. 

După ocuparea țării de către armata sovietică, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima oară la Râmnicu Vâlcea pe 17 iulie 1945, pentru participarea activă la mișcarea legionară, dus la București și eliberat pe 30 iulie 1945 în urma presiunilor bisericii. Apoi a fost arestat în 14 mai 1948, pentru ajutorul dat luptătorilor anticomuniști, foști legionari pregătiți și parașutați de americani în Munții Făgărașului. Atât pentru aceste fapte, cât și datorită notorietății sale, este schingiuit o lună și jumătate, silit să dea repetate declarații, fiind apoi eliberat (v. G.Enache, Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice, Ed.Partener, Galați, 2009). Mitropolitul Nicolae Bălan îl strămută de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop în noiembrie 1948. Acolo devine stareț, iar după ce sălașul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, cu întreruperi în perioadele de arestare și anchetare (1950, 1951, 1953, 1955, 1956). În 1959 comuniștii au risipit obștea și părintelui Arsenie Boca, deja martirizat prin închisori și la Canal, i-au interzis activitatea preoțească până la moartea ce a survenit după torturarea sa de Securitate.
În 15/16 ian. 1950 este a treia oară arestat. Face detenție „administrativă”, fiind dovedit vinovat, până pe 23 martie 1951 la Canal. Eliberarea s-a datorat Patriarhului Justinian care i-a semnalat lui Teohari Georgescu pericolul revoltării făgărășenilor. De Rusalii în 1953 este din nou anchetat, apoi este arestat la Timișoara, Jilava, Oradea pentru 6 luni din 5 oct.1955 până în aprilie 1956. În 1959 i se înscenează nereguli financiare pentru a fi scos abuziv din monahism și pentru a i se interzice să slujească la altar (post-mortem, în 1998, se revine asupra deciziei din 1959).
A urmat pribegia la București, unde a fost tot timpul ținut în marginalitate. A lucrat pe post de pictor bisericesc pana la pensionarea sa din 1968. El a ramas sub supravegherea încontinua a Securitații.
Din 1968 până în 1984 pictează biserica de la Drăgănescu, Giurgiu. La Sinaia, din 1969 și-a avut chilia și atelierul de pictură, unde s-a retras după 1984 și unde a și închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vârstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorința proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj.
Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din țară, în ultimii ani numărul de pelerini veniți pe 28 noiembrie fiind de 30 000 - 40 000 de oameni.
Afirmațiile că Pr. Boca ar fi fost aderent al mișcării antropozofice a ocultistului austriac Rudolf Steiner^[4], ceea ce i-ar fi influențat picturile de la Biserica din Drăgănescu, în care fantoma lui Iisus Hristos iese din lespedea mormântului^[4] sau că ar fi avut talente de mentalist^[5], sunt simple speculații, ficțiuni sau preluări de note (inexistente) din dosarul de la Securitate al Pr. Boca. 
Episcopia Devei și Hunedoarei a anunțat joi, 5 septembrie 2019, aprobarea documentației necesare pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca întocmite de Comisia specială teologică a Mitropoliei Ardealului. Dosarul complet și studiul document asupra sfințeniei vieții Cuviosului Părinte Arsenie vor fi înaintate spre examinare și decizie Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. 

Arsenie Boca

• 1992: Sidney Nolan, pictor australian (n. 1917)
• 2002: Dan Tufaru (n. 3 februarie 1944 - d. 28 noiembrie 2002) a fost un actor român de film și teatru. A absolvit IATC în 1965. A jucat mai întâi la Teatrul Național din Craiova, apoi la Teatrul Giulești, iar din 1976 fără întrerupere la Teatrul de Comedie pentru ca în ultimii ani ai vieții să joace pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București. A fost căsătorit cu actrițele Vasilica Tastaman, Anda Călugăreanu (cu care a avut o fiică, Ioana Tufaru) și Cristina Dogaru.^[2] Împreună cu Anda Călugăreanu și Florian Pittiș, au constituit un trio de mare succes la TVR în regia lui Alexandru Bocăneț. 

  FILMOGRAFIE

  • Păcală (1974)
  • Revanșa (1978)
  • Nea Mărin miliardar (1979)
  • Începutul adevărului (Oglinda) (1994)
• 2010: Leslie Nielsen, actor american de origine canadiană (n. 1926)
• 2015: Mircea Anca (n. 10 iunie 1960, Fărcașa, Maramureș - d. 28 noiembrie 2015^[2], București) a fost un actor și regizor român.
  A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale, București, specializarea Actorie, promoția 1989, clasa profesor Sanda Manu, Adriana Popovici, continuată cu specializarea Regie de Teatru, promoția 2003, clasa profesor Cătălina Buzoianu.^[3] A fost actor al Teatrului Național București și profesor de actorie la Facultatea de Arte din cadrul Universității Hyperion din București. 

  FILMOGRAFIE

  • Dragoste pierdută (2008)
  • Băieți buni (serial) (2005)
  • Poveste neterminată (2003)
  • Patul lui Procust (2001)
  • Căpitanul Conan (1996)
  • Passion Mortelle (1996)
  • Polul Sud (1993)
  • Hotel de lux (1992)
  • Balanța (1992)
  • Kilometrul 36 (1989)
  • Maria și marea (1988)
  • Moromeții (1988)
  • Rezerva la start (1988)

ROLURI LA TEATRUL NAȚIONAL

• Contele de Salisbury – „Eduard al III-lea” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 2008
• Grigore Ruscanu - „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga, 2007
• Moș Neagu - „Apus de Soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Dan Pița, 2004
• Sangoro - „Amanții însângerați” de Chikamatsu Monzaemon, regia Alexandru Tocilescu, 2001
• Doctorul - „Țăranul Baron” de Ludwig Holberg, regia Lucian Giurchescu, 2000
• Ulise - „Filoctet” de Sofocle, regia Andreea Vulpe, 2000
• Funcționarul - „Machinal” de Sophie Treadwell, regia Alexander Hausvater, 2000
• Regele Poloniei - „Regele și cadavrul” de Vlad Zografi, regia Andreea Vulpe, 1999
• Inspectorul - „Roberto Zucco” de Bernard Marie Koltes, regia Felix Alexa, 1995
• Montague - „Romeo și Julieta” de William Shakespeare, regia Beatrice Bleonț, 1994
• Ion Amaru - „Morișca” de Ion Luca, regia George Motoi, 1991 - 1992
• XX - „Emigranții” de Slawomir Mrozek, regia Vlad Stănescu, 1992 - 1993
• Michel - „Părinții teribili” de Jean Cocteau, regia Andreea Vulpe, 1992 - 1993
• Harap-Alb - „Harap-Alb” de Radu Ițcus după Ion Creangă, regia Grigore Gonța, 1991 - 1992
• Locotenent Gratze - „Avram Iancu” de Lucian Blaga, regia Horea Popescu, 1991
• Toffolo - „Gâlcevile din Chioggia” de Carlo Goldoni, regia Dana Dima
• Chirița, Un străin - „Patrihoții” după Vasile Alecsandri, regia Mihai Manolescu, 1991
• Bărbat șezând lângă femeia în picioare - „Mașinăria Hamlet” de Heiner Müller, regia Robert Wilson, Ann-Christin Rommen, 1991
• Harry Brewer - „Cine are nevoie de teatru?” de Timberlake Wertenbaker, regia Andrei Șerban, 1991
• Oreste - „O Trilogia Antică” după Euripide și Seneca, regia Andrei Șerban, 1990
• Toni - „Un anotimp fără nume” de Sorana Coroamă Stanca, regia Sanda Manu, 1987

PIESE DE TEATRU REGIZATE

• Cu ușile închise (Teatrul Național București)
• Adunarea femeilor (Teatrul Tineretului)
• Emigranții (Teatrul Tineretului)
• Regele Lear (Teatrul Tineretului)
• Visul unei nopți de vară (Teatrul Valah Giurgiu)

Sărbători

În calendarul ortodox:

• Sf. Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou; Sf. Mucenic Irinarh   

• Albania: Ziua națională. Proclamarea Independenței de Stat față de Imperiul Otoman (1912)
• Mauritania: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței față de Franța (1960)
• Timorul de Est: Proclamarea Independenței (1975)
• Ziua Bucovinei.  Ziua Bucovinei este sărbătorită la 28 noiembrie, începând din 2015. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei adopta, la Cernăuţi, moţiunea unirii Bucovinei cu Regatul României.

  
  Legea nr. 250/2015 privind declararea zilei de 28 noiembrie, Ziua Bucovinei, a fost promulgată de preşedintele Klaus Iohannis la data de 28 octombrie 2015. A fost publicată în Monitorul Oficial la 30 octombrie 2015, potrivit www.cdep.ro.
  
  Propunerea legislativă prin care ziua de 28 noiembrie urma a fi sărbătorită în fiecare an ca Ziua Bucovinei a fost adoptată la 2 octombrie 2013, de Plenul Senatului. Camera Deputaţilor, forul decizional, a adoptat proiectul de lege la 7 octombrie 2015. Cu prilejul acestei sărbători, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi instituţiile publice, pot organiza manifestări cultural-ştiinţifice, fondurile necesare putând fi asigurate din bugetele locale sau, după caz, din bugetele autorităţilor administraţiei publice centrale ori ale instituţiilor publice.
  
  În acest an, manifestările prilejuite de Ziua Bucovinei vor fi organizate conform restricţiilor impuse de epidemia de COVID-19 şi se vor desfăşura online, iar depunerile de coroane vor avea loc în cadru restrâns.
  
  ***
  Bucovina, anexată de Imperiul Habsburgic în 1775, a avut multe de îndurat în timpul Primului Război Mondial, ca urmare a repetatelor operaţii militare desfăşurate pe teritoriul său şi a ocupaţiei ruseşti din unele zone. Totodată, mii de tineri români au fost înrolaţi în armata austriacă. Pe de altă parte, numeroşi preoţi români, învăţători şi chiar ţărani simpli au fost ridicaţi de la vetrele lor şi trimişi în lagărele de concentrare. Aflată la întretăierea intereselor austriece, ruseşti, ucrainene, şi mai ales, după izbucnirea Revoluţiei din februarie 1917, au fost trasate numeroase planuri referitoare la viitoarea situaţie a Bucovinei, notează volumul ''Istoria românilor'' (vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003).

   

  

   

  Decretul - lege prin care regele Fedinand I a consfintit unirea Bucovinei cu Romania, aparut in Monitorul oficial nr. 217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919.

  Foto: (c) ARHIVELE NATIONALE ALE ROMANIEI/AGERPRES

  ---

  La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg trimitea manifestul intitulat "Către popoarele mele credincioase" privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o federaţie de şase state "independente" (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean), Transilvania rămânea în continuare în componenţa Ungariei, iar partea de nord-vest a Bucovinei, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret, urma să intre în Ucraina, potrivit volumului "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).
  
  Răspunsul la această acţiune a venit la 6/19 octombrie 1918, când Adunarea de la Iaşi a românilor emigraţi din Austro-Ungaria a adoptat, în numele lor şi "al fraţilor subjugaţi de acasă", o Declaraţie prin care nu se recunoştea Monarhiei dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina. Românii ardeleni şi bucovineni îşi exprimau hotărârea să lupte "prin toate mijloacele şi pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat naţional şi liber, sub domnia Dinastiei române" arată volumul "Istoria românilor" (vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, 2003).
  
  În aceste împrejurări, Consiliul Naţional Ucrainean a convocat, la Liov, Adunarea Naţională Constituantă, care a proclamat la 6/19 octombrie, "independenţa" teritoriului ucrainean în cadrul Austro-Ungariei, urmând ca acesta să înglobeze Galiţia orientală, Bucovina nord-vestică şi Rusia subcarpatică din nordul Ungariei. Proclamaţia de la Liov a produs o mare îngrijorare în rândul românilor din Bucovina. La rândul lor, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român din Austria, iar la 16/29 octombrie 1918, venea declaraţia de răspuns a "Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni" la manifestul amintit mai sus, în care, exprimându-se voinţa românilor, se proclama dezlipirea provinciilor româneşti Transilvania, Banat, Maramureş şi Bucovina de la Austro-Ungaria şi reunirea lor cu România.
  
  La iniţiativa fruntaşilor bucovineni Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, în strânsă legătură cu evoluţia evenimentelor din Imperiu, cu acţiunile întreprinse de români în Transilvania şi faţă de ameninţarea politică şi militară a ucrainenilor, la 14/27 octombrie a fost organizată, la Cernăuţi, o importantă adunare naţională, la care au participat deputaţii din Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din ultima Dietă bucovineană, dar şi alţi reprezentanţi ai populaţiei româneşti. A fost adoptată o Moţiune prin care reprezentanţii poporului român din Bucovina se declarau "în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei ţări româneşti". Adunarea Naţională Constituantă a Bucovinei a decis: "Reprezentanţii poporului din Bucovina întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei, se declară în puterea suveranităţii naţionale Constituantă a acestei ţări româneşti; Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria", conform lucrării "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).
  
  A fost format un Consiliu Naţional, alcătuit din 50 de membri reprezentând diferite pături sociale, "spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură între toţi românii". Preşedinte era Dionisie Bejan. Consiliul Naţional a format Consiliul Secretarilor de Stat (cu caracter de guvern), compus din 14 membri şi un Comitet Executiv, prezidat de Iancu Flondor şi în componenţa căruia mai intrau Dionisie Bejan, Doru Popovici, Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea şi L. Tomoioagă. Hotărârile Adunării Constituante au avut o importanţă deosebită în desprinderea de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naţionale, în vederea unirii cu Ţara.
  
  Abdicarea împăratului Carol I a aruncat întregul imperiu într-o stare de anarhie, teritoriul Bucovinei devenind locul de dispută între români şi ucraineni. În faţa acestei situaţii, Consiliul Naţional Român a cerut guvernului de la Iaşi să trimită de urgenţă trupe pentru a împiedica acţiunile ucrainenilor şi extinderea anarhiei bolşevice. Regele Ferdinand a încuviinţat această cerere, iar la 11 noiembrie, trupele române comandate de generalul Iacob Zadic au intrat în Cernăuţi. La 12 noiembrie, s-a întrunit Consiliul Naţional care a declarat că în virtutea hotărârii Constituantei din 27 octombrie, îşi impune autoritatea asupra întregii Bucovine.

   

  

   

  Decretul - lege prin care regele Fedinand I a consfintit unirea Bucovinei cu Romania, aparut in Monitorul oficial nr. 217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919.

  Foto: (c) ARHIVELE NATIONALE ALE ROMANIEI/AGERPRES

  ---

  În aceste împrejurări, la 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, la care au participat 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional, 13 delegaţi ai ucrainenilor, şapte ai germanilor, şase ai polonezilor. S-au aflat la Cernăuţi, câteva mii de locuitori veniţi din diferite colţuri ale Bucovinei.
  
  Preşedintele Congresului, Iancu Flondor, a prezentat Moţiunea, care s-a constituit într-o hotărâtă declaraţie de unire, subliniind caracterul românesc al Bucovinei şi asuprirea naţională din 144 de ani de stăpânire străină. Astfel, membrii Congresului General al Bucovinei au hotărât: "Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României". Atât reprezentantul polonezilor, Stanislaus Kwiatkowski, cât şi cel al germanilor, Alois Lebouton, s-au pronunţat în favoarea unirii, conform lucrării "Istoria românilor" (vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, 2003).
  
  Prin decretul din 18/31 decembrie 1918, regele Ferdinand I a consfinţit actul unirii Bucovinei cu România, când doi reprezentanţi ai acestei provincii istorice, respectiv Iancu Flondor şi Ion Nistor au intrat în Guvernul României condus de Ion I.C. Brătianu. Parlamentul român, întrunit în şedinţă solemnă la 29 decembrie 1919, a confirmat actul Unirii.
  
  Unirea cu Ţara a celor două provincii româneşti - Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, şi Bucovina, la 15/28 noiembrie 1918 - a fost urmată şi încununată de actul istoric de la 1 decembrie 1918, când a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a hotărât Unirea Transilvaniei, a Banatului, a Crişanei şi a Maramureşului cu România. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva Foto: Mihaela Tufega; editor: Marina Bădulescu, editor online: Andreea Preda)

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf. Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou; 

Sf. Mucenic Irinarh 

Sf. Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou

• • 

    Viața Sfântului Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou

    Viața Sfântului Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou

Sfântul Cuvios Ștefan, din inimă tare suspinând și mâinile întinzând, a zis: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos în icoană, după omenire, să fie anatema și să se numere cu aceia care au strigat: «Ia-L, ia-L! Răstignește-L pe El!»”.

Este un lucru drept și tuturor creștinilor bine primit - după dumnezeiescul glas al lui Pavel, marele propovăduitor -, a ne împărtăși de pomenirea sfinților, precum zice și acel vers al lui David: Pomenirea drepților cu laude și celor drepți li se cuvine laudă. Nu numai atât, dar este cuvios lucru și dorit a avea pururea întru pomenire nevoințele și isprăvile sfinților, cele cu vitejie făcute. Tot așa este cuvios și drept lucru a scrie în cărți faptele lor, pentru că prin vedere și prin auzire ne suim către fapta bună și către dumnezeiasca râvnă, în care se împlinește acea Scriptură ce zice: Arată-mi fața Ta și fă-mă pe mine să aud glasul Tău. Căci amândouă se văd ca prin icoană și prin cuvântul cel scris se fac auzite. Vederea icoanei se pricinuiește de la cei ce au cu meșteșug acea știință. Iar cuvântul auzirii vine de la cei ce prin duh dumnezeiesc și prin învățătura cunoștinței, cu taină au învățat cele dumnezeiești.

Deci eu, fiind neîmpărtășit de acestea amândouă, mă tem și sunt fără îndrăzneală ca să deschid gura și să întind mâna, că nu cumva să pătimesc chipul cel nesuferit al mândriei când voi grăi. Căci cursă mare sunt bărbatului chiar buzele lui, precum este scris, și se prinde cu graiurile gurii lui fiecare și răsplătire pentru cuvintele lui i se va da. Căci mare și iubit este Cuviosul Mucenic Ștefan, care întâi începe această prăznuire și multă este nimicnicia săracei mele minți și puțina-mi iscusință. Și de unde voi începe cununa laudelor vieții lui și cum voi povesti strălucirea și osteneala petrecerii lui? Nu mă pricep, iubiților. Sau cum voi pune bună îndrăzneală a muceniciei celei pătimitoare, pentru că minunile săvârșite de dânsul prin darul cel de sus, având minunată povestire, îmi tulbură gândul, îl înspăimântă și îl silesc a se depărta din hotarele sale. Însă cât va ajunge puterea minții mele, nu voi înceta a grăi, căci nu este osânda a nu lăuda după vrednicie, ci aceea este osânda a nu grăi după putere.

De aceea, având deopotrivă cuvântul și înțelegerea, pe care niciodată nu le-am uneltit la ceva de acest fel, cu toată puterea mea îndemnându-mă, am început a scrie, având în minte neascultarea cea strămoșească a Evei și pe robul cel leneș care a îngropat în pământ talantul; că nu cumva prin zăbavnica trecere de vreme să vină în uitare o viață ca aceasta a cinstitului nostru părinte Ștefan.

Pentru că, precum norul ascunde soarele, așa și vremea acoperă cele ce nu se grăiesc. Și măcar că patruzeci și doi de ani sunt de când a suferit sfințitul sfârșit prin mucenicie, prea fericitul părintele nostru Ștefan; însă, fiind îndemnat, am adunat de la bărbați iubitori de adevăr, de la ucenicii lui, alergând ici și colo, și adunând din tinerețe și până la bătrânețe, povestirile nașterii și ale morții, preaveselitoare și minunate; adunând ca dintr-un adânc, din vremea cea lungă și din uitare culegându-le, ca și albina cea iubitoare de osteneală, care din multe flori adună cele de folos la pregătirea mierei.

Astfel am fost povățuit de Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Cel ce luminează pe tot omul ce vine în lume, Cela ce este mintea celor ce cu dreaptă credință înțeleg, și cuvânt al celor ce se zic și tuturor toate este și se face; Cela ce dă lumină de învățătură spre a cunoaște când se cade a spune cuvânt căci arătarea cuvintelor Lui luminează și înțelepțește pe prunci. Dar ca să nu întindem cuvântul prin lungi cuvântări, ținându-mă de începutul ce este înainte, voi face început acestei vieți plăcute lui Dumnezeu.

Și voiesc cu rugăciunile voastre să-mi ajutați, făcând milostiv pe Dumnezeu pentru viața mea înrăutățită și cerând cuvânt pentru deschiderea gurii mele, că nu cumva să mă osândesc, ca unul ce m-am apucat de cele mai presus de vrednicie, nimic cinstit și vrednic de cuvânt aducând, care, nici după neputința mea s-a făcut, nici a urmat vreun chip din nebăgare de seamă. Ci, pe lângă darul cel de sus, care împarte fiecăruia toate cele potrivite, de la care toată darea cea bună și toată dăruirea cea desăvârșită de sus este, pogorându-se întru cei vrednici ai Duhului, spre același început al vieții, precum am zis, voi veni, aflând bun și degrab împreună ajutător rugăciunile voastre.

Dar tu, o, sfințită prăznuire a creștinilor și câți ați gustat din filosofia cea după Hristos cu vârful degetului, sîrguiți-vă cu fierbințeală în adevărată credință, să puneți urechile minții. Pentru că povestirea este de duhovnicească sănătate și cu trupească sporire și slăvire, ca la elini.

Deci, acest bogat hrănitor și aducător de bucurie al sfintei ospătări și al vostru al tuturor celor împreună chemați la ascultare, cel cu numele întâiului mucenic și cu lucrul de un nume și de un chip -, nu era străin de bizantini, nici înstrăinat de cei ce locuiesc în cetatea cea împărătească. Pentru că al nostru este acesta cu nașterea, creșterea, jertfa cunoscută părinților noștri și ardere de tot văzută. Pentru că în anii lui Artemie și Anastasie Augustul (nu acela care a fost mai înainte de Zinon, care era eretic, ci alt Anastasie, în anii cei mai de pe urmă, care era dreptcredincios), zic în primul an al împărăției lui, iar de la zidirea lumii, șase mii două sute douăzeci și doi (714), era în Constantinopol un bărbat cunoscut, nu din cei slăviți în vrednicii, nici din cei îmbelșugați cu bogăție din păgânătate, ci din cei ce viețuiesc în îndestulare, apostolește zic, și din lucrul mâinilor sale se hrănea; din care și pe cei lipsiți îi împărtășea cu îndestulare.

Acesta locuia în partea uliței împărătești cea de obște, care se zice Locul Crucii, spre partea cea din vale, unde sunt case mari ce se numesc ale lui Constă. Acolo locuind bărbatul cel iubitor de Dumnezeu, cu femeia cea de un chip și amândoi hrănindu-se cu dreapta credință, li s-au născut două fiice. Deci, născându-se ele și la vârsta venind, hrăneau părinții pe fiicele lor din Scriptură și în dreapta credință, asemenea lor.

Și dreptcredincioasa lor mamă, văzând vremea curgând și că nu avea copil de parte bărbătească, cu greu suferea aceasta. Dar, fiind purtată de credință neîndoită, și gândind la Sară, Ana și Elisabeta, și Scriptura aceea în mintea ei luând-o, că cel ce caută află și celui ce bate i se va deschide, i-au urmat Anei celei de un nume, pentru că Ana îi era numele.

Și precum aceea în cortul Legii, așa și aceasta nu contenea înconjurând cinstitele locașuri ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, dar mai ales în preacinstita ei biserică din Vlaherna, în fiecare zi mergând și fiind nelipsită de la privegherea cea de toată noaptea spre vineri, aducând cereri rugătoare și stând aproape înaintea sfântului chip al Sfintei Fecioare, care era închipuită purtând în brațe pe Fiul și Dumnezeul nostru, mântuirea cea de obște a neamului nostru, vărsa lacrimi și grăia unele ca acestea:

„Acoperământul celor ce aleargă la tine, de Dumnezeu Născătoare, ancora și părtinitoarea celor ce în întristare te caută pe tine; limanul cel mântuitor al celor afundați în mâhnire în noianul vieții și al celor ce în deznădejde pe tine te cer în ajutor, grabnică ajutătoare; slava maicilor și podoaba fecioarelor, ceea ce ai prefăcut la toată partea femeiască osânda strămoașei Eva în îndrăzneală veselitoare prin nașterea ta cea dumnezeiască; miluiește-mă și pe mine și mă auzi, și rupe legătura ce este în mine, precum a maicii tale - adică a Anei când te-a născut pe tine -, și arată-mă cu solirea ta cea de maică, a naște și eu copil de parte bărbătească, pentru ca să-l aduc Fiului Tău și Dumnezeu!”.

Această rugăciune îndoind-o și întreind-o femeia, punând obișnuita plecare de genunchi, a adormit. Iar cea grabnică spre ajutorul neamului nostru, ca o maică plecând mila Fiului său, pe femeia ce se mâhnea a prefăcut-o în veselie de maică cu un chip ca acesta: Stând lângă femeie în același ceas Preacurata Fecioară Maria, cu asemenea chip ca și a icoanei celei zugrăvite, și coastele acesteia lovindu-le, a sculat-o, zicându-i: „Du-te, femeie, bucurându-te, că vei avea fiu!”. Iar ea sculându-se și tulburându-se în sine, a aflat către sfârșit privegherea; și întorcându-se acasă cu cântări de laudă, a zămislit în pântece.

Atunci, în vremea zămislirii ei, îndreptătorului dogmelor Bisericii, lui Gherman, părintele nostru cel de obște, prin hotărârea lui Dumnezeu, i s-a încredințat cârma cetății împărătești. Și de la Cizic fiind adus, ca o făclie prealuminoasă s-a așezat, nu sub obroc, ci în sfeșnicul patriei, ca să strălucească la toată lumea, ca într-o casă. Iar la așezarea în scaun a acestuia, toată adunarea cea de sub soare alergând într-una, și toată vârsta, de la bătrân până la prunc, parte bărbătească și femeiască. Și îngerii coborându-se către acea veselitoare așezare în scaun, împreună cu toți s-au adunat cum și aceste două stâlpari bine roditoare ale dreptei credințe.

Dar cinstita Ana, văzând mulțime de popor, voia a se întoarce acasă, pentru înghesuirea poporului și pentru îmbulzeală, că nu cumva dintr-o înghesuială ca aceasta fără de vreme să lepede pruncul și să-l omoare. Dar nu s-a plecat la aceasta cinstitul ei bărbat, ci ca un viteaz care putea cu virtutea trupului mai mult decât alții, poruncind să se țină bine de el, a putut să treacă în pridvoarele bisericii celei mari. De acolo a intrat în foișorul bisericii, în care suindu-se, aștepta intrarea lui Gherman, arătătorul de cele sfințite. Pentru că multe cu adevărat făcându-se de către dânsul, atrăgea pe toți ca să-l vadă cu ochii.

Apoi arhiereul, făcând intrarea cea pornită de la Dumnezeu, o femeie l-a văzut pe acesta ca pe o văpaie de foc și îndată a strigat: „Binecuvintează, preasfinte, pe fiul meu cel din pântece”. Iar luminătorul întorcând ochii cu liniște și pe femeie privind-o cu focul cel dinlăuntru al dumnezeiescului Duh fiind mișcat, cel plin de taine a zis: „Rodul pântecelui tău, după credința ta, femeie, să-l binecuvânteze Domnul, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale lui Ștefan, întâiul mucenic”.

Cu adevărat, credința cea bună, are și mai bună răsplătire; că precum femeia cananeancă a auzit odată pe Mântuitorul Hristos: O, femeie, mare este credința ta! Fie ție precum voiești, așa și aceasta a luat de la dumnezeiescul părinte, care purta în sine tot pe Hristos și încă mai mult, primind și numele pruncului ce avea a se naște.

Sfârșindu-se obișnuita învățătură de taine, cuminecându-se toți cu dumnezeieștile și Preacuratele Taine ale lui Hristos și cu mergerea în pace acasă, toți depărtându-se, după câteva zile, iubitoarea de Dumnezeu Ana, împlinindu-se vremea, a născut pe noul Samuil. Iar după ce s-a născut acesta, îndată l-a numit cu numele întâiului mucenic Ștefan, după mai înainte vestirea cinstitului părintelui nostru Gherman.

Trecând cele opt zile și ducând pruncul la biserica Născătoarei de Dumnezeu, a luat numele cel mai înainte hotărât. Asemenea și în Postul Mare, ducându-l în brațele sale maică să, precum a adus Ana cea vestită pe sfințitul Samuil, au ajuns la Vlaherna, la cinstita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, împreună cu bărbatul său, în care făcându-și rugăciunea, și-au luat cererea și înaintea acelei dumnezeiești icoane iarăși stând, cu lacrimi mulțumind, zicea:

„Bucură-te, întru tot curată, care mi-ai dezlegat sterpiciunea nașterii de copii, de parte bărbătească. Bucură-te preacurată care ai întors mâhnirea mea în bucurie. Bucură-te grabnică, mântuire a celor ce te caută pe tine, pentru că eu ticăloasa căutându-te, te-am aflat pe tine și mai mult am luat, nu numai fiu, ci și numele lui l-am primit de la slujitorul tău și păstorul nostru”.

Apoi ridicând mâinile și la picioarele acelei sfinte icoane pe prunc cu închinăciune lipindu-l, iarăși striga: „Primește, o, Stăpâna, odrasla mijlocirii tale celei de maică, primește pe fiul care s-a rânduit mie mai înainte de zămislire; primește împrumutătoare, datoria datornicilor”.

Iar bărbatul ei cel iubitor de Dumnezeu, pentru întârzierea rugăciunii și pentru vărsarea lacrimilor femeii, făcându-se fără glas și de spaimă uimindu-se, arătând către dumnezeiasca icoană, a zis: „Aceasta îmi este, preadulce femeie, chezășuitoare, părtinitoare și ajutătoarea nașterii lui Ștefan”. Apoi plecându-și amândoi capetele și închinându-se acelui sfânt pământ și mulțumind ajutătoarei tuturor creștinilor, s-au dus acasă. Cu adevărat, mai înainte a arătat viteaza maică, cu proorocie, pe cel care mai pe urmă avea să mărturisească pentru icoana lui Hristos și a Maicii Sale, precum mai pe urmă se va face cunoscut.

Ajungând sfânta și purtătoarea de viață Învierea Mântuitorului, pe cel sfințit din pruncie luându-l părinții, au ajuns la luminătorul preasfintei Biserici celei mari, a lui Dumnezeu, în seara Sfintei Sâmbete și pe sfințitul prunc îl aduc la baia nașterii celei de a doua, și se botează în numele Sfintei Treimi, Celei începătoare de viață, de însuși preafericitul luminător Gherman. Iar după ungerea cu dumnezeiescul Mir, căzând la picioarele purtătorului de Dumnezeu, începătorul păstorilor, mama lui striga: „Binecuvintează, cinstite părinte, pe cel ce din pântece numele i-ai cunoscut”.

Iar cinstitul Gherman, socotind că nu este de trebuință să facă altă rugăciune, după ungerea mirului, apucând capul tatălui cu o mână și cu cealaltă arătând pe prunc cu degetul, a zis: „Dumnezeu, Care luminează pe tot omul care vine în lume, să arate pe copilul acesta, la fel cu cel al cărui nume a luat”. Astfel, după binecuvântare, au mers acasă.

Acestea s-au petrecut în pruncie cu purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Ștefan. Acestea pentru zămislirea, nașterea, numirea și luminarea lui, sunt preaveselitoare și adevărate povestiri. Să începem dar și cuvântul isprăvilor lui, celor mai de pe urmă de Dumnezeu dăruite; căci dacă cele dinaintea ușilor sunt unele ca acestea, cu mult mai vârtos cele mai dinlăuntru. Pentru că acel cuvios, prin duhovniceasca naștere de a doua, născându-l cinstita maica noastră a tuturor, ca dintr-un sin l-a alăptat cu lapte tainic și, ca o hrană tare, i-a pus înainte cunoștința dumnezeieștilor gânduri.

Aceasta, precum am zis, l-a odrăslit și ca o maică l-a hrănit și din dumnezeieștile cugetări l-a învățat. Viața acestuia strălucind, sufletul lui l-a înfrumusețat și la înălțime s-a suit. Maica Biserică pe acesta l-a făcut iubit lui Dumnezeu, și l-a primit pe acesta, care venise din neființă, și când s-a mutat din cele de aici, iarăși l-a primit ca pe un străin, Care și martor al vitejiei lui are să i se facă, când Judecătorul tuturor va da după vrednicie răsplătirile.

Dar am greșit în aceste cuvinte, căci, lăsând cele ce trebuia să grăiesc mai întâi, am făcut ca cei care încep întâi acoperământul casei să-l săvârșească. Deci, de aici ținta cuvântului meu va fi iarăși către cele dinainte. Părinții acestui preasfințit copil, văzând că vârsta copilului trece și ajunge vârsta de șase ani, l-a dat la învățătura cărții și a Sfintelor Scripturi. Iar în fiecare zi necontenit desfătându-se în științe, a covârșit pe toți, nu numai în acestea, ci și de toată faptă bună îngrijindu-se. Pentru că nu lipsea împreună cu sfințita sa maică, mergând noaptea la obișnuitele privegheri ce se făceau și la pomenirile sfinților. Și un dar ca acesta a luat acest cinstit copil, încât în vremea catismelor, citirea săvârșindu-se, stătea înaintea sfintei uși și luând aminte la citeț, din ascultare el a învățat cele ce se citeau și în gură le avea, ori mucenicie, ori viață, ori învățătură a vreunui părinte, dar mai ales ale părintelui celui cu gură de aur și curgătoare de miere; căci zicea că mai mult dorește de dumnezeieștile lui învățături.

Astfel, cel din pruncie sfințit și al prea vestitului Timotei împreună locuitor, învățătorului celui de obște urmând în toate, pe cele din urmă uitându-le și la cele dinainte în toate zilele tinzând, nu contenea ca David să zică: Cugetând ziua și noaptea la legea Domnului, ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor. Căci știa, că nu după multă vreme, vor da roade ostenelile sale. Acest cinstit Ștefan învățând, pe mulți din cei de o vârstă cu el i-a întrecut în puțină vreme, prin iubirea de Dumnezeu și prin iubirea de învățătură, pentru că era osârdia lui mai presus de vârstă; încât se minunau de dânsul cei ce l-au născut, zicând că, cu adevărat fiu al rugăciunii este acesta.

Deci, într-acestea sfințitul tânăr se învăța, făcându-și mintea curată, luminată și cuvântătoare de Dumnezeu. Apoi, învățând dumnezeieștile Scripturi, dorea să se facă râvnitor al sfinților bărbați, care pomeneau de dânsele. Și acestora urmând, nicidecum nu făcea pomenire de desfătare, nici nu dorea slavă deșartă, nici gura să nu înceta a lăuda pe Dumnezeu.

În vremea învățăturii lui, Leon cel de neam sir, idumeul, din părțile Răsăritului, s-a sculat asupra împăratului Teodosie, care, judecind că nu este un lucru bun a face război creștinii între ei, l-a făcut pe păgân a se liniști. Dar îndată tiranul a venit la împărăție; câinele la cele sfinte și porcul spre mărgăritar. Și ca o vulpe cu vicleșug, pentru sfiala cea către marele Gherman, întâiul șezător, s-a prefăcut că este dreptcredincios.

Dar după al zecelea an al stăpânirii lui, acest nou Baltazar a adus eresul maniheic în Biserică. Și pe poporul cel de sub dânsul adunându-l în mijlocul tuturor, ca un leu răcnind fiara cea neîmblânzită, din inima lui a izbucnit un glas ticălos, ca din muntele Etnei foc și pucioasă, zicând: „Idolească meșteșugire este închipuirea icoanelor și nu se cade a se închina acestora”. Iar iubitorul de Hristos și dreptcredinciosul popor tulburându-se și suspinând, de aici înainte pierzătorul îndată a tăcut, și către altă socoteală a întors cuvântul. Cu adevărat mormânt deschis era gâtlejul lui și perete văruit inima sa.

Cunoscând această Gherman, propovăduitorul buneicredințe, și stând împotriva tiranului, îi zise: „Împărate, Stăpânul Hristos și Mântuitorul nostru Dumnezeu, întrupându-Se din preacuratul sânge al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și desăvârșit arătându-Se ca noi și scris împrejur, toată slujirea idolească a pierit și tot chipul idolesc s-a trimis focului și întunericului. Iar de la petrecerea Lui împreună cu noi și de la învățătura de lume mântuitoare a Apostolilor Lui, până acum sunt șapte sute treizeci și șase de ani.

Iar părinții cei drepți care au petrecut în acești ani n-au cugetat pentru sfintele icoane ceva de acest fel. Pentru că din început, după înălțarea lui Hristos la cer, s-a închipuit vederea icoanelor. Căci chiar de către femeia ce-i curgea sânge, pentru minunea ce s-a făcut, s-a zugrăvit icoana Mântuitorului pe stâlp; precum și cea nefăcută de mâna în cetatea Edesa.

Apoi și icoana zugrăvită de Luca Evanghelistul a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, care din Ierusalim s-a trimis lui Teofil. Încă și sfintele șase soboare aflându-le pe acestea, au rânduit a ne închina și a nu le depărta pe dânsele. Și să știi, împărate, că dacă aceasta vei ține, pentru sfintele și cinstitele icoane sunt gata să mor. Pentru că icoana lui Hristos poartă numele aceluiași sfânt cu care în trup S-a arătat și cu oamenii împreună a petrecut. Drept și sfânt lucru este a muri pentru numele Lui. Că cel ce necinstește icoana Lui, împotriva lui Hristos trimite necinstea”.

Acestea auzindu-le împăratul cel fără de lege și răcnind ca un leu, a trimis slujitori și purtători de săbii în casa patriarhală, poruncind a coborî pe sfântul de acolo în pumni și cu ocări. Coborându-se Sfântul Gherman și vieții celei singuratice părtaș făcându-se, era jale a vedea toată cetatea înălțând plângere pentru el, căci se păgubea de învățătura părintelui cea curgătoare de miere. Ziua aceea nu a fost lumină, ci întuneric, tânguire, vaiete peste vaiete, după cum zice proorocul.

În aceste zile triste, păgânul Anastasie, cu mâna de păgânătate, i-a luat arhieria cu ostași, iar nu cu hotărârea buneicredințe a lui Dumnezeu, Care toate ale Bisericii le-a dat împăraților.

Deci în aceste vremi, tiranul cuprins de eres, s-a ispitit să coboare sfânta și stăpâneasca icoană a lui Hristos Dumnezeul nostru, cea pusă deasupra ușii împărătești, care se zice sfânta Halchi (adică de aramă) și să o dea focului; care lucru l-a și făcut. Iar în vremea coborârii, cu râvnă dumnezeiască întărindu-se femeile cinstite și cu vitejie sărind înlăuntru și apucându-se de scară, iar pe surpătorul spătar aruncându-l și târându-l la pământ, l-au dat morții.

Și îndată alergând, au ajuns la casa patriarhală, lovind cu pietre pe răul credincios Anastasie și zicând: „Prea necuratule și vrăjmașule al adevărului, pentru aceasta ai râvnit preoția, ca să răstorni sfintele podoabe?”.

Deci aceasta nesuferind-o nelegiuitul, a fugit de la fața dreptcredincioaselor femei și la tiran alergând, l-au făcut, ca prin sabie să omoare pe femeile cele sfinte; care lucru cu adevărat s-a și făcut. Și pentru icoana lui Hristos pătimind, au luat răsplătire de la Hristos în împărăția cerurilor, împreună veselindu-se cu toate sfintele purtătoare de nevoințe.

În acea vreme Constantinopolul era în eres. Și mîhnindu-se nu puțin cei ce locuiau într-însul cu bună credință, plecând nu puțini din patrie, s-au mutat în locurile cele dreptcredincioase. Deci într-aceste lucruri întristătoare căzând și părinții fericitului Ștefan, căutau mântuirea. Însă erau ținuți vrând să împlinească făgăduința copilului lor; și socotind că nu este cu putință ca el să petreacă în mănăstirile Bizanțului pentru tulburarea tiranului, fiind mișcați de Dumnezeu și de înger povățuindu-se - precum odinioară dumnezeiescul părinte Iosif împreună cu Născătoarea de Dumnezeu au fugit în Egipt de la fața lui Irod, ucigașul de prunci -, tot așa și aceștia împreună cu Ștefan, copilul cel de Dumnezeu cugetător, pornind din patrie și intrând în corabie la Calcedon, au călătorit spre calea ce duce la muntele Cuviosului purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Axentie. Pentru că în muntele acesta mai înainte locuind marele și purtătorul de semne părintele nostru Axentie, a trimis razele minunilor sale în toată lumea, și credința a luminat-o, arătând multă vitejie împotriva celor necredincioși Dioscor și Evtihie, la al patrulea Sinod ecumenic, ce a fost adunat în Calcedon.

Acest munte este în sânul Nicomidiei, în preajma eparhiei Bitiniei, și este foarte veselitor celor ce voiesc a se mântui; înalt mai mult decât toate vârfurile, rece, uscat și, ca să zic așa, atingând de cer. Pe acest munte, dacă cineva l-ar fi numit munte al lui Dumnezeu, muntele Horeb, muntele Carmel sau muntele Sinai, ori Taborul, ori Livanul sau cetate sfântă, ca un munte din cei ce se aflau în Ierusalim, nu ar greși deloc; căci unde este loc de mântuire, acolo, pe drept cuvânt, este Ierusalimul cel adevărat.

Deci, în acest sfânt munte, de la Sfântul Axentie până acum, părinții se închideau în peșteră și după moarte aflau raiul. Astfel, după sfârșitul vieții dumnezeiescului părintelui nostru Axentie, Serghie, ucenicul lui, a locuit în peșteră; după acesta, al treilea purtător de semne și care în tot chipul în fapte bune a strălucit, Vendimian; apoi al patrulea, Grigorie cel înfrânat și plin de sfintele cărunteți, iar după dânsul, al cincilea, cinstitul Ioan, noul Avraam, și părtașul darului înainte vederii.

Deci, către Cuviosul Ioan aducând Grigorie și Ana, doimea cea de Dumnezeu cugetătoare, pe cinstitul fiu Ștefan, ca pe o jertfă, l-au rugat, cerând să-l primească și să-l învrednicească sfințitului și îngerescului chip, zicând că este fiu al rugăciunii și că, mai înainte de naștere, încă în pântece fiind, l-a făgăduit vieții monahicești. Iar cinstitul bătrân, plin fiind de darul cel înainte văzător, precum mai sus am zis, și cunoscând obiceiul bine statornicit al copilului, adică mișcările, liniștea feței și așezarea ochilor, și mai în scurt, tot sfântul dar care era într-însul, a zis: „Să te binecuvânteze pe tine Dumnezeu, fiule, și să te facă vas de alegere”. Iar părinților lui le-a zis: „Într-adevăr s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste copilul acesta”.

Făcându-se obișnuita slujire și priveghere, sosind dimineața, după obișnuita împlinire a canonului, luându-l pe dânsul purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan, înaintea sfintei peșteri și, învățându-l multe, i-a zis:

„Fericit ești, fiule Ștefan, că astăzi a doua baie o ai, cu lumina îmbrăcându-te și cu a doua străjuire; fericit ești, fiule, că glasul lui Hristos îl împlinești astăzi evanghelicește, lăsând tată, mamă, surori și toate cele ce sunt astăzi și mâine, și porți crucea Lui pe umeri, pentru ca să moștenești împărăția cerurilor. Fericit ești, fiule, că proorocește ai ales a fi în casa lui Dumnezeu, mai vârtos decât a locui în locașurile și în cetățile ereticilor celor defăimători de creștini.

Vezi, fiule, chemarea vredniciei celei monahicești, căci nu este lupta împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor lumii și întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății pentru cele cerești, precum zice vasul alegerii Pavel. Vezi, fiule, împreună cu cine te rânduiești, să nu ai iarăși dor de părinți, ci pentru Dumnezeu, căci Acesta te-a zidit și te-a mântuit; iar aceia care i-au iubit, i-au pierdut și i-au dat muncii, precum zice dascălul scării luminătoare. Vezi, fiule, să nu te întorci la cele ce ai lăsat, căci și aceasta s-a scris: Nimeni, punând mâna sa pe plug și întorcându-se înapoi, este îndreptat în împărăția cerurilor”.

Deci acestea învățându-l pe dânsul și mai multe decât acestea, apoi cerând și luând din mâinile lui foarfecele, l-a tuns la vârsta de șaisprezece ani și l-a îmbrăcat în îngerescul chip. După aceasta părinții cuviosului, depărtându-se de munte, au ajuns acasă, lăudând și mărind pe Dumnezeu.

Cinstitul Ștefan începu astfel nevoințele, purtând grijă de merindele pentru fapta bună, dând lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi. Iar împotriva lăcomiei pântecelui rodul îi era înfrânarea și când îi veneau gânduri de dezmierdare trupească, iarăși înțelepciunea îl odrăslea. Iar mânia și iuțimea atât de mult le-a stăpânit, încât proorocește putem zice: „Era ca un surd, neauzind, și ca un mut, nedeschizînd gura sa, rodind dragoste și răbdare”.

Și așa pe toate le-a biruit și întreitele învăluiri nălucitoare ale gândurilor le-a surpat, pentru că postul lui era mare și rugăciunea nu înceta, fiind cu obiceiul blând, cu gura tăcut, cu inima smerit, cu duhul umilit, cu trupul și cu sufletul curat, cu fecioria fără prihană, sărăcia cea adevărată și neagoniseala cea apostolească.

Apoi ascultarea lui era fără cârtire și supunerea cu sârguință, lucrarea cu răbdare și ostenelile osârduitoare, încât se minună de fapta lui bună în toate, purtătorul de Dumnezeu Ioan și zicea: „Fiule, încetează cu multă ajunare, pentru asprimea muntelui și pentru cumplita suflare a vânturilor că nu cumva să ostenești la slujire”. Pentru că el slujea cuviosului la cele trebuincioase și îi aducea apă de la mare depărtare de loc.

În partea dinspre miazăzi a muntelui, în loc șes și neted, unde este și cimitirul cuviosului părintelui nostru Axentie, care însuși l-a lucrat încă trăind, când era în munte, a făcut mănăstire de femei sfinte, numind-o Trihinaria. Fericitul Ștefan pentru asprimea și greutatea locului sau pentru îmbrăcămintea cea vârtoasa și aspră a hainelor, prin rugăciunile cuvioșilor părinți, în acest loc greu de umblat, precum s-a zis, cărând apa și făcând toată trebuința în vreme de arșiță și de iarnă, n-a îngenuncheat de oboseală niciodată, nici nu a lăsat obișnuita sa pravilă. Ci în toate zilele era bun, osârduitor și neispitit de patimi și de diavoli. Apoi, urmând cinstitului său învățător Ioan, nu lipsea de la dânsul, învățând să se îngrijească de cele spre mântuire.

Cuviosul Ioan era povățuitorul său, bărbat desăvârșit în toate faptele cele bune și plin de darul lui Dumnezeu și de darul proorociei. Odată, ajungând la munte preacinstitul Ștefan, a aflat pe purtătorul de Dumnezeu Ioan lângă fereastra peșterii cu capul plecat și plângând amar. Cum a intrat, a făcut obișnuita metanie, dar binecuvântare n-a luat, pentru că se tânguia părintele cu amar. Iar el gândea, pentru ce oare va fi plângerea părintelui?

Iar acel blând părinte, de la Dumnezeu cunoscând gândurile sfântului, ridicându-l pe dânsul, a zis: „Pentru tine este tânguirea mea, o, preacinstite fiule, pentru că am cunsocut că în vremea ta va crește și se va răsturna locul acesta de eresul arzătorilor de icoane, ce acum fierbe”. Iar cinstitul Ștefan suspinând din inimă, a zis cu durere: „O, părinte, poate voi pieri și eu cu păgânătatea lor, nemîntuindu-mă!”. Iar Cuviosul Ioan a zis: „Ba nu, fiule, vezi că scris este: Cela ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”. Și mai înainte i-a spus lui toate cele ce erau să i se întâmple.

În anul acela, tatăl cinstitului Ștefan și-a sfârșit viața și venind în cetate era de față la îngroparea părintelui său și după îngroparea lui, vânzând toate averile în Constantinopol, le-a împărțit la săraci, apoi împreună cu mama sa și cu o soră - fiindcă cealaltă se tunsese în călugărie mai înainte în altă mănăstire a Bizanțului -, pornind din patrie a ajuns la sfântul munte. Iar cinstitul Ștefan făcând a se binecuvânta mama și sora sa de sfântul bătrân Ioan și a se învăța cuvântul adevărului, le-a coborât pe dânsele în mănăstirea femeiască și numărându-le împreună cu sfânta obște, el s-a făcut părinte duhovnicesc mamei sale celei trupești și surorii sale. Și după împlinirea sfântului chip, suindu-se la munte, s-a dus la cea dintâi nevoință.

În toate lucrurile plăcute lui Dumnezeu, binepetrecînd purtătorul de Dumnezeu Ioan, a adormit în pace și de la cele de aici bine s-a mutat, după ce mult a învățat pe Sfântul Ștefan. Iar la sfârșit i-a zis: „Mântuiește-te, fiule, și vezi sfârșitul primejdiei ce vine asupra ta”. Deci pentru aceasta cugetătorul de Dumnezeu Ștefan neîntristîndu-se, ci mai vârtos veselindu-se, a bătut în toacă și a arătat adormirea părintelui.

Și era veselie de pustnici din munții cei dimprejur, din dealuri și din văi, ca niște cerbi însetați, alergând la muntele izvorului purtătorului de Dumnezeu Axentie, ca să-l sărute pe Ioan la sfârșit și să-l îngroape. Și astfel trupul lui cel cinstit și sfânt l-a așezat în cimitirul părinților, iar cinstitul lui suflet a fost dus în ceruri de îngerii lui Dumnezeu, spre veșnică bucurie.

Dar a merge din slavă în slavă și de la sfânt la sfânt este lucru potrivit, căci nu lipsește numărul robilor lui Dumnezeu. Căci Moisi, săvârșindu-se, era de față Iisus al lui Navi; iar Ilie, înălțându-se, Elisei s-a făcut moștenitor al cojocului și al darului îndoit. În acest fel și purtătorul de Dumnezeu Ioan, de la cele de aici mutându-se, cinstitul Ștefan a moștenit locul și darul îndoit. Pentru că se cădea aceasta, ca cel ce a moștenit cele dintâi învățături ale lui și puțin lipsea Cuviosului Ștefan a se potrivi cu faptele cele iubitoare de Dumnezeu ale fericitului Ioan. Precum copilul moștenește cele ale tatălui său, în acest chip s-a întipărit și caracterul faptei bune a învățătorului său.

Deci acesta, locuitor al cereștii mitropolii, Sfântul Ștefan cel desăvârșit între monahi, care după urmare a fost al șaselea cu numărul locuitor al dumnezeieștii peșteri și de suflete mântuitor, noul Israel, al șaselea fiind de la Adam și tată al lui Enoh, cunoscându-se prin asemenea bună plăcere. Pentru că și el s-a cunoscut al șaselea de prea fericitul Axentie, care, ca pe un fiu zămislind frica de Dumnezeu, după proorocul, ca pe un nou Enoh l-a născut. Iar de mutarea dascălului mîhnindu-se, gândea ca un bun următor să împlinească nevoința învățătorului.

Și precum cei ce obișnuiesc a trece pe mare și fac îndelungată călătorie - fiindcă firea apelor nu are căi rânduite -, ci la stele luând aminte, își fac calea lor; și precum, iarăși, cei ce umblă pe uscat, când voiesc a merge undeva, nu se încredințează drumurilor necunoscute, temându-se de rătăcire și îngrozindu-se de pândirile tâlharilor, ci caută drumurile cele împărătești și cu multă întemeiere săvârșesc calea; în asemenea chip a fost și prea fericitul părinte Ștefan, fiindcă voia a trece noian de viață grea și se sârguia a călători la Ierusalim, cetatea cea de sus, ca la niște stele ce-l povățuiau de sus, căuta la învățătorii vieții celei plăcute lui Dumnezeu și la cuvioșii cinci părinți dinaintea lui, locuitori ai acelei sfinte peșteri, de la Axentie până la Ioan.

Și ca pe o cale împărătească și ca pe un drum mare urmând calea cea călcată de aceștia, sîrguindu-se a se sui deasupra, s-a apropiat de o căsuță strâmtă și s-a încuiat într-o stâncă de sub pământ la treizeci și unu de ani ai vieții sale. Apoi învățând iubirea de liniște, a ajuns desăvârșit, nimic câștigând din cele ale acestui veac. Pentru că în chipul albinei ca și într-un stup, în peștera muntelui închizându-se Cuviosul Ștefan, lucra mierea cea dulce a faptelor bune cu sârguință, aducând-o lui Dumnezeu, Împăratul tuturor.

Astfel, iscusindu-și simțirile ca să se deprindă a cunoaște pe cel bun din cel rău, a învățat a lucra apostoleasca împletire a mrejelor, adică meșteșugul pescăresc, precum și al bunei scrieri, pentru ca să nu îngreuieze pe cineva, ci mai vârtos prin ostenelile sale să dea și celui ce are de trebuință. De toată grija pământească lepădându-se, o singură grijă avea, adică cum să placă lui Dumnezeu în rugăciuni și în posturi. Nu numai atât, ci și de toată faptă bună purtând grijă, ca un lucrător de pământ ales, tăia din rădăcină mărăcinii patimilor, curățind gândurile ce se ridică la cunoștința lui Dumnezeu, împlinind acel proorocesc glas ce zice: Înnoiți-vă vouă înnoiri și să nu semănați peste spini.

În aceste lucruri plăcute lui Dumnezeu iscusindu-se prea fericitul Ștefan, tuturor din aceasta se făcea arătat; căci adevărată este aceea ce s-a zis că nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stând. Și ce se întâmpla din petrecerea lui cea bună? Mulți aprinzându-se de dumnezeiasca râvnă pentru Hristos, au alergat acolo și împreună cu dânsul se rugau ca să dobândească sălășluirea și l-au rugat să li se facă povățuitor al vieții lor celei după Dumnezeu.

Deci deabia s-a plecat, căci îl sileau, făcându-se tuturor toate și învățând a căuta fiecare, nu numai pe ale sale ci și pe ale aproapelui, ca să se mântuiască. Acolo au mers către dânsul până la doisprezece frați deodată, cărora evanghelicește poruncindu-le, după cuvintele Domnului că Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, îi primește pe aceștia cu bucurie, ca un învățător bun de copii, îndemnându-i către nevoințele pustniciei. Întâi a primit pe un oarecare Marin, bărbat bun și blând cu chipul, apoi pe un oarecare Ioan și după dânsul pe Zaharia, om iscusit în calea cea duhovnicească, între care și pe Cristofor și pe perechea satanei mușcătoare pe ascuns, pe Serghie și pe Ștefan, cel ce de la Dumnezeu s-a robit de tiranul.

Pentru care, după aceasta voi povesti și despre alți șase, ale căror nume sunt în cartea vieții. Și așa muntele s-a făcut cetate, viață de obște minunată, și a primit sfințenie, pregătindu-se cele de trebuință prin dăruirea lui Dumnezeu și prin rugăciunile cuviosului, precum și alte case trebuincioase și cele de nevoie în ele. Apoi s-a alcătuit viață de obște dreptcredincioasă, purtând numirea Sfântului Axentie, strămoșul Cuviosului. Iar tiranul, pornindu-se cu vrăjmășie către sfântul, surpând locașul acesta de tot, l-a numit dealul lui Axentie. Așa se zice de cei împreună următori ai lui până în ziua de astăzi.

Deci starea vieții de obște întemeindu-se cu bună cuviință, părintele nostru Ștefan lua aminte la ancoră cuvântului. Și din peștera cea de Dumnezeu zidită luminând soborul, îi sfătuia, zicând: „Fiilor, luați aminte de voi și de sufletele voastre și, lepădând frica ce vine de la diavolii cei stricători de suflete sau trândăvia, să iubiți mult pe Dumnezeu. Că dragostea către El, nu osebirea de materie sau frică cea rea, ci mărimea de suflet a așezământului, o face să stea, arătându-se îndestularea în darurile cele mici ale pustniciei voastre.

De asemenea, mâhnirea și întristarea lăsându-le departe, cu veselie să vă apropiați de Dumnezeu, proorocescul vers ținându-l în minte de-a pururea, că a mă lipi de Dumnezeu bine îmi este, a pune în Domnul nădejdea mea. Pentru că hrănește nădejdea precum și adevărul nu mai puțin.

Deci de vreme ce a sârguitorilor este împărăția cerurilor, după glasul Domului, și silitorii pe dânsa o dobândesc, așa și noi, fraților, după marele propovăduitor și dumnezeiescul Pavel, fiind lipsiți, necăjiți, rău pătimind, goi fiind, flămânzind și însetând, în pustietăți rătăcind, în munți, în peșteri, în prăpăstiile pământului, să trecem scurta nemernicie a vieții noastre cea mult chinuită cu dreaptă credință, și pe aceea moștenind-o, să zicem către judecătorul cel nemitarnic: Vezi smerenia și osteneala mea și-mi iartă toate păcatele mele”.

Cu acestea și cu multe alte cuvinte mângâietoare luminând prea fericitul părintele nostru Ștefan pe fiii pe care în Domnul i-a născut, în fiecare zi nu se odihnea, crescându-i pe dânșii în rânduiala mântuirii.

Ajungând până la douăzeci de ucenici cu numărul, pe Marin, bărbatul cel de Dumnezeu întărit, la ale economiei și la toate ale locașului l-a așezat prea fericitul întâi. Iar el punea mai aspre nevoințe pe sine, având dorință ca mai cu strâmtorare să se închidă, decât în strâmtoarea peșterii. Pentru că capul muntelui cu o piatră mare terminându-se, avea o râpă adâncita spre partea de miazăzi în care se afla și mănăstirea și peștera cea de Dumnezeu zidită, ce este acoperită și neînviforată de vânturile cele iernatice ale Crivățului și ale Liviei.

Pe acest vârf înconjurându-l preafericitul nostru părinte Ștefan, a zidit într-însul o chilie foarte mică în lungime și lățime, înălțime și adâncime, ca de un cot și jumătate înălțimea, ca de doi lungimea și spre partea de răsărit fiind o cămăruță de rugăciune, având înălțimea numai cât putea să stea. Iar cealaltă toată voind a se acoperi de acoperământul cerului, a lăsat-o descoperită. Pe această mică chilie a făcut-o strâmtă și înfricoșată, încât cei ce o vedeau ziceau că este ca un mormânt, iar nu locuință de odihnă.

Și să nu socotească cineva din cei prihănitori că aceasta o făcea mai mult decât părinții cei mai dinainte, pentru că învăța nevoințele cele plăcute lui Dumnezeu ale Cuviosului Axentie, iar el era ca un nou Elisei care a primit cojocul lui Ilie în muntele Carmelului; de aceea a voit a face întocmai ca purtătorul de Dumnezeu Axentie. Și era mai presus de ceilalți părinți, căci avea mai tânăra vârsta, fiind de patruzeci și doi de ani atunci când s-a mutat în vârful muntelui.

Ucenicii lui necunoscând pentru ce s-a făcut o asemenea zidire, Cuviosul Ștefan a chemat la miezul nopții pe Marin, cel de Dumnezeu întărit și acestuia povestindu-i scopul, ca unui fiu iubit, împreună cu dânsul, ieșind din peșteră, au intrat în acea înfricoșată locuință cu chip de mormânt. Iar dimineață, după cântărea de psalmi, toți frații, după obicei, punând metanie înaintea ușii peșterii ca să-i binecuvânteze sfântul, glasul părintelui celui milostiv ce se auzea în fiecare zi, nu mai răsuna în urechile lor cele ascultătoare. Nedumerindu-se ei, după multă vreme sculându-se și în peșteră sărind, nu era acolo cel căutat. Și părîndu-li-se că au pierdut pe părintele lor, apoi mâinile la gură punându-le și, arătând cu degetul, ziceau: „Oile toate fiind de față, păstorul cum lipsește?”.

Pornind pe calea cea de la vale, se duceau vărsând lacrimi și cu pumnii în piept se băteau, ca unii ce au pierdut pe părintele lor. Iar părintele, simțind întristarea lor cea dureroasă, cu glas blând și dulce îi chema cu grăbire la vale. Și ei, ca niște pești ce aleargă după rima din aruncarea undiței, auzind glas, deodată s-au întors și către dânsul alergând și încă purtând pe obraz rămășițele plânsului, cu tânguire și cu suspinare ziceau către dânsul: „De ce te-ai dat la aspre și aducătoare de moarte nevoințe, cinstite părinte?”. Iar Cuviosul a răspuns către dânșii, zicând: Fiilor, strâmtă și cu necazuri este calea ce duce la viață și puțini sunt cei ce o află pe dânsa.

Și îndată, acest cuvânt auzindu-l, s-au liniștit, rugându-l ca măcar să acopere chilia lui. Iar el a zis că se îndestulează a se acoperi cu acoperământul porților cerului. Acolo petrecea, vara arzându-se și iarna înghețând; iar sub îmbrăcăminte avea trupul încins cu fiare și de la umeri până la mijloc era înconjurat cu altă cingătoare de fier pironit de amândouă părțile și pe sub brațe cu altă cingătoare de fier. Îmbrăcămintea o avea din piele și chiar sfântul culion și analavul cel purtător de cruci, asemenea și sfințita mantie a chipului monahicesc. Iar pentru odihnă avea numai o rogojină, după chipul purtătorului de Dumnezeu Ioan, care a fost învățătorul lui.

Deci în aceste sporiri petrecând neprihănitul părinte, nu era cu putință a se ascunde, precum mai înainte s-a zis, fiind el cetate pusă pe muntele cel mare și dreptcredincios. Pentru aceea s-a arătat vestit luminător al tuturor, mai ales al dreptcredincioșilor care locuiau în împărăteasca cetate. Și mulți către dânsul venind în munte pentru folosul lor, numai din vederea cea cuviincioasă folosindu-se, iarăși se întorceau acasă, lăudând și preamărind pe Dumnezeu; între care era și o femeie din cele dreptcredincioase cu duhul și bogată, suferind văduvia.

Aceea, auzind în fiecare zi de la toți despre dumnezeiasca nevoință a cinstitului părintelui nostru Ștefan, și uitând de slăbiciunea femeilor, a pornit întrebând și a ajuns la dealul sfințitului păstor. Apoi aproape de chilia cuviosului fiind, se ruga să dobândească binecuvântare. Iar părintele săvârșind rugăciunea, ea s-a sculat plângând și a spus sfântului toate ale sale și văduvia și nerodirea de fii și că, dorind să dobândească monahicească viață, caută a se mântui. Dar iubitorul de Dumnezeu părinte învățând-o pe dânsa cu cuvinte duhovnicești și cele pentru mântuire rânduindu-i, a eliberat-o, zicând: „Vezi, femeie, cui te făgăduiești, că nu cumva să te ajungă moartea, mai înainte de a împlini făgăduința”.

Cinstita femeie, punând în suflet cuvintele purtătorului de Dumnezeu părinte, precum ceara primește închipuirea peceții, așa neclintit îl păstra. Și ajungând la limanul corăbiilor Calcedonului, a înotat către patrie înapoi și toate averile sale vânzându-le în Constantinopol și împărțindu-le săracilor cele mai multe, temându-se de moartea sufletului, după cuvântul cinstitului părinte, se sârguia să împlinească făgăduința.

La urmă, pornind de la a sa cetate, a lăsat, după Evanghelie, părinți, cunoscuți, prieteni, rudenii și vecini și crucea lui Hristos ridicând, s-a suit în minunatul munte, aducând aur la Cuviosul, ca să se împartă de dânsul mai bine. Iar în preajma chiliei punând obișnuita metanie, a zis: „Binecuvintează, părinte”. Sfântul cu asprime i-a răspuns: „Mântuitorul, prin Evanghelie luminat spune, că cine nu se va lepăda de toate avuțiile sale, nu poate să fie ucenic al Meu. Pentru ce tu porți încă rămășițele lumii împrejur?”.

Iar femeia, spăimântata pentru darul cel înainte-văzător al părintelui și de mustrarea cea cu asprime, cu rușinea cea cuviincioasă femeilor, a zis către dânsul: „Nu fiind ținută de dorul cel stricăcios am adus aici acest aur, cinstite părinte, ci ca prin mâinile tale cele cuvioase, să se împartă mai bine pentru sufletul meu cel înfocat”.

Dar iubitorul de Dumnezeu părinte a zis: „Scânteile greșelilor celor străine nu voiesc a le face cenușă cu mâinile mele, că nu cumva din nebăgare de seamă, vreuna arzându-se pe ascuns dintr-însele, mare văpaie sufletului meu să fie, precum au pătimit unii pentru aceasta; ci cei ce seamănă, să și secere!”. Iar femeia zise: „Și ce îmi poruncești, părinte?”.

Preamilostivul părinte, dacă a auzit, precum s-a zis mai înainte, că ea a lăsat ale sale desăvârșit și n-a voit a se întoarce în patrie, i-a poruncit să împartă aurul cu ale sale mâini. Și așa, spălând-o pe dânsa de întinăciunea acestei vieți, i-a dat sfântul chip monahicesc, schimbându-i numele în Ana. Și s-a făcut părintele ei în Domnul. Apoi îndată a trimis-o pe ea la mănăstirea cea de jos, dând-o sfintei și cuvioasei maici proiestoase a acelui locaș, mult rugind pe acea cinstită femeie a o sfătui pentru mântuirea sufletului.

Dar cred că a ajuns acum vremea ce mă îndeamnă a povesti și despre pătimitoarele lui lupte. Însă eu, fiind împins de știința mea, mă ispitesc a tăcea, ca cel ce nu ajung să povestesc mărimea faptei, fiindcă sunt sărac de cuvânt și de fapte. Pentru că cu neputința acestora obișnuiesc a judeca lucrurile, cei ce nu caută la adevăr, ci la iscusința cuvintelor voiesc a lua aminte, precum fac cei ce alcătuiesc basme. Însă îndrăznesc în urma celor ce mă îndeamnă, bizuindu-mă dumnezeiescului mucenic.

Și cu rugăciunile celor ce mă îndeamnă la aceasta, cu putință este a mi se dărui lesne călătoria. Și să-mi fie mie în minte versuirea aceea a lui David împotriva eresului celor de noi lucruri, de creștini defăimători și de icoane arzători; de multe ori s-a luptat cu mine vrăjmașul din tinerețele mele. Și iarăși zice mai pe urmă: Să zică dar Israil, de multe ori s-a luptat cu mine din tinerețele mele și nu m-a biruit.

Aceasta însă la Israil cel trupesc pe care egiptenii l-au robit, nu se va potrivi niciodată, că cei de alt neam de multe ori l-au biruit și babilonienii robindu-l l-au dus departe. Apoi i-au supus macedonenii cu cruzime și cu amar, iar românii mai pe urmă i-au dat pierzării. Apoi risipiți și strămutați prin toată lumea i-au arătat, „curtea lor făcând-o pustie” iar spinarea lor totdeauna, după cuvântul proorocului, gârbovind-o.

Dar Israelul lui Dumnezeu cel nou ales, care cu adevărat vede pe Dumnezeu și cu față descoperită Domnului strălucește, cu alte vorbe zic, turma cea numită cu numele lui Hristos, al cărui chip este Iacob, care s-a numit pe urmă Israil; care pe cel mai bătrân, ca pe un neiscusit dându-l în lături și întâia binecuvântare părintească a luat-o, cu cuviință ar fi putut zice: De multe ori s-a luptat cu mine vrăjmașul din tinerețele mele și nu m-a biruit. Pentru că îndată s-au ridicat asupra lui nenumărate cete de vrăjmași, dar nu l-au biruit și a lor neputință a mustrat-o.

Întâi iudeii au dat război turmei Mântuitorului nostru și cu a lor armă s-au rănit, căci prin crucea cea de dânșii înfiptă, Păstorul cel bun i-a izgonit ca pe niște lupi de la oi. Iar după aceștia slujitorii idolilor care s-au rușinat de apărătorii adevărului, și după aceștia Simon și ucenicii cei de sub dânsul, Menandros și Kedron, apoi Marchion și Valentin. Și după dânșii Cherint și Satornic, Vasilid și Carpocrat, Marcu și Tatian, Montan și Vardisan, Artemon și Navat, Sabelie și Nepon; Pavel și Maniheu, Fotinos și Marcel și cei după aceia, Arie, Aetie, Evnomie, Macedonie, Maxim, Nestorie - vidra cea cu multe capete -, Evtihie și Dioscor, Zosim, Apolinarie, Origen, Petru ticălosul, Teodosie, Iacov, Iulian, Zinon, Serghie, Pir, Chir, Macaris, Onorie și răucredinciosul Mohamed și oricare altul pe care, omenește, l-am uitat.

Pentru că mă va lăsa pe mine ziua, numărând pe apărătorii și începătorii păgânătății, a căror pomenire vremea a prăpădit-o. Și aceștia toți deodată, apostoleștilor propovăduiri dând război, Sfinții Părinți i-au izgonit după cuviință din Biserică. Și a petrecut în pașnică stare Biserica, care totdeauna a fost în război și de cele mai multe ori a biruit.

Deci, tatăl vicleniei și aflătorul răutății, diavolul, care niciodată nu încetează a da război omului celui zidit după chipul lui Dumnezeu, văzând turma Domnului că biruiește cu înlesnire pe vrăjmașii cei arătați, a socotit să aprindă văpaia războiului. Și aflând unealtă vrednică de a sa lucrare, pe un bărbat care se socotea că va face multe minuni cu descântece vrăjitorești și va putea amăgi pe oamenii care se înspăimântă de unele ca acestea, având neamul din pământul sirienesc; această fiară cu numele de leu, precum mai înainte s-a scris, întâi se aprinde împotriva închinării sfintelor icoane.

Acest eretic arătându-se de patriarhul Gherman, apărătorul adevărului, precum și mai înainte s-a zis, nici atunci dușmanul de obște al oamenilor n-a încetat. Dar el, lăsându-și viața și făcându-se cheltuială viermelui celui fără de sfârșit și focului celui veșnic, s-a ridicat în locul lui necurata odraslă a lui, zic de Constantin, cum s-ar fi putut zice din Ahaz pe Ahav și din Arhelau pe Irod cel prea rău, robul desfrânării și ucigașul Mergătorului Înainte.

Deci, copacul acelei rele rădăcini mai amare roduri odrăslind, și adunând otrăvi de multe feluri vătămătoare sufletului său, a pierdut și a ars toate chipurile sfintelor icoane. Iar după ce s-au dat înapoi de către tăinuitorii dreptcredincioși ai chipului monahicesc, s-a dat împotriva lor războiul. Și chip al întunericului fiind acest împărat, cu suflet întunecat, pe cei dreptcredincioși i-a numit închinători de idoli, pentru închinăciunea cea către cinstitele icoane.

Și pe tot poporul cel de sub dânsul adunându-l tiranul, l-a făcut a se jura - punându-se înainte de viață făcătorul Trup și Sânge al lui Hristos și Sfânta Cruce pe care Hristos Dumnezeu Și-a întins mâinile pentru noi, precum și Sfintele și prea curatele Evanghelii, prin care Hristos ne poruncește să nu ne jurăm nicidecum -, apoi să zică că nu se vor închina la sfânta icoană, ci pe aceasta o vor chema idol și nici nu se vor împărtăși de la Patriarh și nicidecum bună ziua nu-i vor da lui. Iar dacă ar afla pe vreun călugăr cu haine smerite îmbrăcat, pe acesta ocărându-l, să-l lovească cu pietre.

O, ce batjocură! Aflând unealtă de un nărav și de un glas, și nu numai atât, ci și de un nume și de un cuget, ca și cum după Scriptură s-ar zice Valac, a chemat pe Valaam, pe Ianis și pe Iamvris. Apoi nu cu hotărârea lui Dumnezeu și a preoților, ci cu vicleșug amândoi în amvon suindu-se, se îmbracă de mâinile împăratului Constantin cel nesfințit, cu mantie și cu omofor, omul cel nevrednic de patriarh al Bisericii, însuși tiranul împărat grăind Axios, adică vrednic este.

O, ce nevrednicie! Purtătorul de pavăză împărat, fiind călcător de cele sfințite, cel ce a avut trei femei cu nelegiuire, se așează în fruntea Bisericii! Cine a auzit una ca aceasta cândva din veac, sau a văzut sau a povestit? Cu adevărat nimeni. Nici chiar în slujbele elinilor și la pagini nu s-a arătat una ca aceasta. Acum s-a împlinit cuvântul proorocului: Poporul că un preot și nimeni nu eră care sfințea și care se sfințea.

Deci, această necurată pereche, împăratul și patriarhul pus de el, fiind eretici, trimiteau scrisori în fiecare eparhie către începătorii de satrapi, ca împreună cu episcopii să vină la împărăteasca cetate Constantinopol, pentru ca să se facă sinod împotriva sfintelor și cinstitelor icoane. Atunci se vedea în fiecare latură și cetate tânguire peste tânguire din partea celor dreptcredincioși. Iar din partea celor pagini icoanele cele sfințite fiind călcate, vasele prefăcându-se, bisericile săpându-se și cu cenușă însemnându-se, ca unele care aveau sfințite icoane.

Și unde se aflau cinstitele icoane ale lui Hristos sau ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale sfinților, li se dădeau foc, sau se îngropau, sau se văruiau. Unele erau aruncate prin locuri noroioase, altele în mare, altele în foc, iar altele erau tăiate și sfărâmate cu topoarele de răucredincioșii luptători împotriva sfintelor icoane. Iar unde se aflau copaci, păsări sau dobitoace necuvântătoare și mai ales hățuri de cai satanicești și vânători, priveliști ori alergări de cai rău zugrăvite, acestea cu cinste le lăsau.

Atunci era drept a se zice: „Vai mie! că a pierit cel cucernic de pe pământ și nu este cel ce face bine între oameni; căci cu secure și cu bardă a surpat ușile Bisericii lui Dumnezeu și cu foc a ars sfințitorul lui. Iar ușă se zice icoană, căci deschide mintea noastră cea zidită după Dumnezeu, către asemănarea cea dinăuntru a chipului celui dintâi. Precum oarecare uși, purtând încuietori și peceți, din cele de afară cele se asemuiesc dinlăuntru, prin întemeierea peceților, așa și închipuirea icoanelor, ca pe niște peceți arătând prescrierile și pe arătări ca pe niște încuietori, prin cele materialnice însemnează tainic cele gândite. Căci nu materiei slujim, închinându-ne acesteia - să nu fie -, ci gânditor prin cele simțite, de însăși pricinile ne apropiem, precum la Cruce și la sfințita Evanghelie, la moaște de sfânt și la tot ce este în Biserică închinat, în aceasta împlinind acest glas părintesc al lui Vasile, arătătorul de cele cerești, căci cinstea icoanei trece la chipul cel dintâi”. Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte.

În aceste dureroase lucruri fiind împărțită Biserica lui Hristos, cei mai aleși dintre monahi care se țineau de dreapta credință, din părțile Europei, ale Bizanțului, ale Tiniei și ai eparhiei Bitiniei și cei ce petreceau în peșteri și cei ce aveau locașuri în munți în părțile Prusiei, toți împreună mergând la muntele purtătorului de Dumnezeu Axentie, s-au apropiat ca de un povățuitor și doritor de mântuire, la prea fericitul Ștefan, rugându-l pe dânsul să li se facă sfeșnic de mântuire.

Deci, l-au aflat pe dânsul cuprins de mâhnire și de lacrimi, pentru eresul cel făcător de lucruri noi și au zis către dânsul: „Spune, părinte, cele cuviincioase, pentru că plânge gândul nostru și ne-am cufundat în nedumerire, că nu cumva frica cea omenească să vândă dreapta credință a sufletului, că partea lui este a se teme de moarte”.

Iar fericitul Ștefan, auzind mulțimea părinților și acea îngerească căruntețe, a zis: „O, părinți cinstiți și frați, nimic nu este mai tare decât socoteala cea dreaptă și nimic mai puternic decât sufletul ce nu voiește a sluji răutății; care lucru sunt încredințat că se păzește de către frăția voastră și pentru aceasta vă veți face ai mei sfetnici și veți lua binecuvântare. Căci văd înconjurată cu cruzime și cu amărăciune mireasa Domnului, Biserica, de vicleanul, ucigașul și iubitorul de război satana, care a lucrat ceea ce s-a întâmplat asupra Bisericii lui Dumnezeu pentru icoana Lui cea cu chip de trup și care, de la începutul zidirii a dat război firii noastre și zavistuind petrecerea noastră cea din rai, ne-a făcut să lepădăm dumnezeiasca lege.

Iar acum iarăși cinstitul trup al Bisericii se ispitește a-l strica și face a se dezbina mădularele, unele împotriva altora și război neîmpăcat s-a ridicat pentru că a pornit pe unul împotriva altuia prin eresul ce a tulburat mulțimea. Astfel de luptă a aprins vicleanul diavol între oameni, sîrguindu-se a porni pe unii împotriva altora și a-i abate din calea cea dreaptă.

Astfel vrăjmașul Bisericii care a semănat neghinele se bucură și joacă văzând reaua meșteșugire printr-acest tiran împărat. El se desfătează în primejdiile noastre, aduce din toate părțile materie la văpaia războiului și pe ale sale cete împreună ridicându-le - pe elini, pe iudei, pe sirieni și adunările ereticilor -, ca să facă priveliște mare din toate părțile, făcându-și veselie și plăcere din greutățile noastre. Și se poate vedea grăind împotriva noastră cei ce beau vin. Pentru că în ospețele lor, prin porunca puiului de leu, Constantin Copronim, ereticul împărat, cugetă împotriva noastră și ne batjocoresc.

Pentru aceasta fiii Sionului cei cinstiți, fiind mai presus decât aurul, s-au socotit că niște vase de lut, lucururi de mâini de olari. Ne-am făcut de râs la tot poporul, suntem cântare lor toate ziua. Pentru că a întunecat în iuțimea Sa Domnul pe fiica Sionului și a surpat din cer slava lui Israil și nu și-a adus aminte de așternutul picioarelor Sale, din ziua iuțimii Sale. Căci a păcătuit Ierusalimul (creștinătatea).

Pentru aceasta ochii mei varsă lacrimi, căci s-a depărtat de la mine cel ce mă mângâie pe mine și strig către cel ce bate și vindecă: Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că prea mult ne-am umplut de defăimare, prea mult s-a umplut sufeltul nostru de ocară și o dă pe dânsa dușmanilor celor ce sunt îndestulați în vremea cea de acum și celor mândri, prihănitori de creștini. Pentru că au ocărât turma Ta cea de un neam cu tine, numindu-ne pe noi închinători de idoli și pe Biserica Ta au numit-o idolatrie. Ci înnoiește-ne pe noi ca pe o mâncare de dimineață. Înmulțească-se credința Ta în dimineți, căci multe sunt suspinele noastre și inima noastră a slăbit, căci ai surpat gardul nostru și ne culeg pe noi toți cei ce trec pe cale, ne-a vătămat pe noi porcul din pădure.

Acest pui de leu ne-a mușcat și ca un porc sălbatic ne-a păscut pe noi. Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-Te și cercetează această vie și o desăvârșește pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta și pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit. Însă, plângând, tânguindu-mă și jelindu-mă pentru negura care zace peste păstori și peste turmă și Dumnezeului meu rugându-mă să risipeasă negura, iar raza cea mai dinainte a dreptei credințe și închinăciunea sfintelor și cinstitelor icoane să o așeze la starea cea dintâi, am uitat făgăduința.

Am întins și tânguirea și de-abia acum mi-am adus aminte, aflând în rugăciune pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit și mântuirea noastră ai lucrat-o printr-Însul, Atotfăcătorul, pe a Cărui dumnezeiească închipuire acești grăitori de tulburare au dat-o focului. Dar cu foc îi va mistui pe dânșii Domnul și va pieri pomenirea lor împreună cu toți cei ce nădăjduiesc spre dânșii, că Dumnezeu este Dumnezeul răsplătirilor și nu va tăcea pentru hulirea Bisericii Sale”.

Acestea vorbind prea fericitul părintele nostru Ștefan sfințitei adunări a monahilor, și toți vărsând lacrimi, bătându-se în piept și din adânc suspinând, părintele a zis: „Trei fiind ținuturile noastre care nu s-au împărtășit cu acest eres, la acestea vă sfătuiesc a alerga”. Pentru că nu a rămas alt loc care este sub stăpânirea balaurului, nesupus glasului său celui deșert. Iar ei au zis: „Unde sunt oare aceste părți, părinte?”. El le-a răspuns: „Cele de cealaltă parte a Pontului Euxinului (Marea Neagră), care sunt părțile Sciției, ale Goției și părțile Romei și ale Liviei.

Și ce se cuvine a zice, pentru întâi șezătorii Romei, ai Antiohiei, ai Ierusalimului și ai Alexandriei, care, nu numai au urât și au blestemat necurata dogmă a arzătorilor de icoane, ci și prin scrisori n-au încetat a ocărî pe păgânul împărat, care s-a plecat către această, numindu-l depărtat și începător de eres; între aceștia este preacinstitul și preaînțeleptul Ioan Damaschin preotul, care s-a numit de tiranul acesta câine, iar noi îl numim cuvios și purtător de Dumnezeu.

Acesta n-a încetat a-i scrie și a-l numi făcător de rele, arzător de icoane și urîtor de sfinți; iar pe episcopii cei de sub dânsul i-a numit întunecați și robi ai pântecelui. Mai ales pe iubitorii de lupte, alergătorii de cai și pe iubitorii de priveliști, pe Pastila, pe Tricacav, pe Nicolait și pe Atzipie, iubitorul de diavoli, ca pe niște noi Oriv, Ziv, Zivie, Salmana și Datan, și pe cei de sub dânșii, ca pe adunarea lui Aviron i-a numit”.

Acestea grăind Cuviosul Ștefan și alte multe cuvinte de suflet folositoare, părinții, făcând rugăciune tânguitoare și mai pe urmă pregătindu-se de plecare și pe sfântul sărutându-l, s-au dus către locurile cele mântuitoare, nu de mucenicie temându-se, ci de vicleșugul tiranului, având frică de neiscusința lor, căci nu este lucru puțin neiscusința. Iar cel cernut în lucruri este mai lămurit, precum se lămurește aurul în cuptor. Și se putea vedea Bizanțul dezbrăcându-se de cinul monahicesc și de chipul nazarienesc. Unul mergea către Marea Neagră, iar altul la Cipru; altul gândea a se duce către Roma și așa înstrăinându-se de ale lor mănăstiri, erau străini și fugari.

Iar tiranul împărat, săpând cinstita biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherna, care mai înainte era împodobită pe pereți cu tot felul de icoane, de la întruparea lui Hristos, Dumnezeu, până la tot felul de minuni și până la înălțarea Lui, precum și Pogorârea Sfântului Duh. Și așa răzuind toate icoanele tainice ale lui Hristos, a zugrăvit pe pereți copaci și păsări de tot felul, animale și alte închipuiri cu frunze de iederă, cocori, corbi și păuni.

Și dacă cineva dintre cei de un cuget cu împăratul socotesc că eu îl necinstesc, să meargă la această biserică și, încredințându-se că sunt adevărate, împreună cu sfințitul prooroc David să zică: „Dumnezeule, venit-au neamurile în moștenirea Ta, defăimat-au Biserica Ta cea sfântă; pus-au Ierusalimul cel gândit. Biserica Ta ca o păzitoare de poame, trupurile cuvioșilor Tăi mucenici și monahi, cinstitele moaște le-au dat fiarelor, focului și fundului mării”.

Deci, în această prea cinstită biserică, pierzătorul împărat șezând împreună cu cel de un nume vânzător al turmei lui Hristos și cu cei de sub dânsul robi ai pântecelui, episcopi eretici au ținut sinodul cel necurat și vrăjmaș al lui Dumnezeu. Și a fost adunat acest sinod de luptătorii împotriva sfintelor icoane, în anul 754, după nașterea lui Hristos, în al paisprezecelea an al împărăției lui Copronim; și era numărul episcopilor Răsăritului, celor ce se adunaseră, 338, iar patriarh nici unul nu era, fără numai Constantin mincinosul patriarh al Constantinopolului, ereticul și cel de un gând cu împăratul, numind cinstitele icoane idoli de chipuri cioplite.

După multe vorbe și pricini, împăratul a silit pe toți episcopii ca să se supună voii lui, la acea hulă împotriva lui Dumnezeu. Pentru că mulți dintre dânșii, deși vedeau luminos rătăcirea împăratului și a patriarhului și năpăstuirea Bisericii, însă nu îndrăzneau a zice nimic împotrivă, temându-se de mânia împăratului și a patriarhului și de nevoia care se făcea celor dreptcredincioși.

Deci, se plecau la credința cea rea, de care mai pe urmă, la sinodul cel adevărat al șaptelea, ce s-a făcut în împărăția lui Constantin cel tânăr și a maicii sale Irina, s-au lepădat și cu pocăință mărturisindu-se, s-au întors către bună credință; dar atunci, la acel sinod eretic au urmat împăratului și patriarhului.

Aceste dogme rău credincioase și urâte de Dumnezeu, au fost așezate atunci acolo astfel: Întâi, că sfintele icoane să fie de toți numite idoli; al doilea, toți cei ce se închină icoanelor să fie anatema. Mai întâi pe Gherman, care fusese patriarh, l-a anatemizat, slujitor de lemne numindu-l. Ereticii cei fărădelege, singuri ei fiind anatemizați, au afurisit pe omul cel sfânt și drept. Dar Dumnezeu l-a binecuvântat pe dânsul, încât s-a împlinit Scriptura care zice: Aceia vor blestema iar Tu vei binecuvânta.

Al treilea, au hotărât ereticii ca fiecare să mărturisească că, nu numai sfinții după moartea lor, ci nici Maica lui Dumnezeu nu poate să ne ajute nimic cu mijlocirea sa; al patrulea, ca nimeni să nu îndrăznească a numi sfinți pe Apostoli sau pe mărturisitori, pe fecioare și pe toți cei care au plăcut lui Dumnezeu. La sfârșit s-a zis că să fie sinodul acela numărat cu cele șase sinoade care fuseseră mai înainte și să se numească sinodul al șaptelea a toată lumea, iar cel care nu va primi sinodul acela, să fie anatema ca Arie, ca Nestorie, ca Evtihie, ca Sever, și ca Dioscor. Se înfiorează oasele mele și rărunchii inimii mele simt durere, precum zice Elifaz, o! pricepuți și credincioși ascultători, când numai le-aș cugeta în pomenire pe cele făcute atunci. O, ce orbire a vrăjmașului. O, ce hulă! O, ce schimbare în cel mai rău! Cum voi înțelege, Hristoase, nemărginita Ta răbdare!

Cea mai de pe urmă faptă și cât toate mai rea, necurații aceia și nesfințiți babilonieni, care au stricat via lui Hristos, pentru care s-a scris: Ieșit-a fărădelege de la preoții Babilonului și păstori mulți au stricat via Mea; cei ce au rătăcit cărările pe pământ, după cum zice paremia, și au adunat cu mâinile nerodire; cei ce între sfânt și între necurat nu au deosebit, ci în mijlocul jertfelnicului de tânguire au lucrat. Aceștia sculându-se împreună cu tot poporul și mâinile la înălțime ridicându-le, au strigat ticăloșii într-un glas și au zis: „Astăzi este mântuirea lumii, căci tu, împărate, ne-ai izbăvit pe noi de idoli”. O, glas dureros!

Atunci cerul s-a întunecat și pământul împreună s-a clătit, văzduhul s-a făcut necurat și toți cei de acolo s-au înstrăinat de Dumnezeu. Pentru că, dacă acest întâi începător al păgânătății este pricinuitor al surpării idolilor, apoi deșartă s-a făcut întruparea lui Hristos și zadarnică învățătura Apostolilor.

Și dacă, precum voi ziceți, acesta este izbăvitorul de închinarea făpturilor și de blestemul idolilor, care de voi se numește al treisprezecelea apostol; și dacă nu în Hristos, după glasul lui Pavel, propovăduitorul de Dumnezeu, nici în Treime nu vă botezați, ci, ca să zic ceva de râs, pentru obraznica voastră nebunie, vă botezați în Pastila, în Tricacav și în Cavalon, în învățătorii lui și ai voștri, care au lăsat Treimea cea mai presus de lumină și prea cinstită dogmă din Biserica Sa. Aceste bârfeli lăsându-le, vremea cerând, acum mergem către ceea ce ne stă înainte, întorcându-ne să vorbim despre fericitul Ștefan.

Acestea astfel săvârșindu-se și toată gura mărturisind cele despre Sfântul părintele nostru Ștefan, iar tiranul înștiințându-se, a chemat un cuvântător dintre cei slăviți, Meghistani ai lui și iscusit în a grăi și a auzi, cu numele Calist, iar cu vrednicia de patriciu. dar și la eresul lui desăvârșit fiind învățat, l-a trimis pe dânsul, zicând: „Mergi la dealul lui Axentie și pe unul cu numele Ștefan, care este sălășluit acolo, fiind de un chip cu ceata nepomeniților, pe acesta să-l pleci a iscăli la sinod, zicându-i: „Fiind mișcați de prietenia către tine, pentru cucernicia vieții tale, dreptcredincioșii și preamăriții noștri împărați, Constantin și Leon, poruncesc să te iscălești în hotărârea preamăritului nostru sinod”. Dându-i finice, smochine și altele care sunt îndemânatice pentru hrana pustnicului; pentru că știa și însuși tiranul împărat despre petrecerea Cuviosului cea înfrânata și plăcută lui Dumnezeu”.

Calist îndată mergând la munte, i-a adus sfântului părinte vestea aceea, sfătuindu-l preaînrăutățitul să iscălească și să laude hotărârea împăraților. Iar cinstitul Ștefan, cel asemenea celui dintâi dintre mucenici, ca unul ce mai înainte vedea de-a dreapta sa de-a pururea pe Dumnezeu și nu se clintea în orice fel de socoteală ereticească, a zis către patriciu:

„Ia aminte, domnule patriciu, fiindcă este judecată eretică hotărârea acestui sinod de mincinoasă adunare, eu, Ștefan nu iscălesc, nici amarul dulce nu-l numesc, ca să nu trag asupră-mi vaietul proorocului. Și pe lângă această, voiesc a muri pentru închinăciunea sfintelor icoane, neavând nici o grijă de împăratul cel începător de eres, care a îndrăznit să se lepede”.

Apoi a zis: „Înțelege dar, că-mi voi vărsa sângele pentru icoana lui Hristos. Iar mâncările cele trimise de dânsul întoarce-i-le înapoi, căci untdelemnul păcătosului nu trebuie să ungă capul meu și din mâncările ereticului să nu se îndulcească gâtlejul meu”.

Acestea auzindu-le boierul acela și întorcându-se iarăși, a ajuns la palat și arătate le-a făcut pe toate împăratului care l-a trimis. Iar el, răcnind de mânie ca un leu, și mare strigare ieșind din sufletul său cel aprins, îndată a trimis slujitori și ostași purtători de paveze, împreună cu Calist patriciul, pe care îl trimisese mai înainte să meargă la munte și îndată să ridice pe sfântul din chilie.

Apoi a poruncit să-l păzească în mănăstirea cea de jos, până ce îl va judeca. Iar el mergând la munte și ajungând la mănăstire, ca niște fiare săltând, cu lovituri de picioare băteau în uși și sărind în sfânta peșteră au scos afară pe sfântul, ca dintr-o cămară duhovnicească, târându-l afară. Căci din multă înfrânare și din prea strâmtă locuință, pulpele picioarelor lui fiind slăbite, nu putea a se mișca.

Acei bărbați purtători de paveze, văzând lucrul minunat al părintelui și multă milostivire arătând spre sfântul pentru vederea cea de spaimă, înjugîndu-se doi și pe umerele lor punând mâinile cuviosului, iar cu mâinile lor genunchii odihnindu-i, l-au dus în cimitirul Sfântului Axentie, în care închizând pe sfântul împreună cu obștea monahilor cea de Dumnezeu întărită, care era împreună cu dânsul, așteptau hotărârea împăratului. Iar Sfântul Ștefan n-a încetat cântând înăuntru cu obștea sa: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule...” și celelalte.

După această a cântat și slava: „În tâlharii gândurilor mele căzând, m-am prădat eu ticălosul, de minte...”, și celelalte ale stihului. Iar păzitorii cei dinaintea ușilor, auzind acestea cântându-se de dânșii, mișcându-și capetele, unii către alții, ziceau: „Vai nouă, că pe drept suntem socotiți că niște tâlhari de către niște monahi, care cu nimic nu ne-au nedreptățit, dar ei rău pătimesc”.

Trecând șase zile, fără de hrană au petrecut cei ce erau închiși, împreună cu sfântul. Și în ziua a șaptea a venit de la tiranul împărat un alt boier ca să așeze pe sfântul în mănăstirea sa, fiindcă avea război împotriva sciților. Iar oastea aceea, cerând binecuvântare de la sfântul, a mers în cetatea cea împărătească, și împreună cu împăratul s-au luptat împotriva sciților.

Prea răul Calist, luând pe unul din ucenicii Cuviosului, deosebit dându-i aur și făgăduindu-i încă și mai mult, a înduplecat pe ticălosul acela ca să se facă al doilea Iuda, și împotriva învățătorului său să se într-armeze. Iar Serghie, căci acesta era numele ucenicului aceluia, fiul fărădelegii, al doilea Iscariotean și moștenitor al spânzurării, prin aurul cel viclean îmbrăcându-se în satană, de atunci n-a încetat pe ascuns sfătuindu-se împotriva cinstitului părinte. Deci, despărțindu-se de sfințitul staul și alergând către începătorul de vameși și strângătorul de bir al Nicomidiei, Avlicalam cu numele, se face de o socoteală cu el și părtaș al pierzării sale.

Apoi, scriind o carte cu ocări plăsmuite împotriva Cuviosului Ștefan, a zis într-însa așa: „Serghie anatematisește pomenirea ta, ca pe a unui eretic, apoi te numește sirian de neam și sapă gropi împotriva ta, șezând în munte”. Și cu multe alte ocărându-l pe dânsul, de care nu se cade a pomeni sau scrisului a le da. Apoi spun că înșelând pe o femeie de bun neam, a tuns-o în călugărie și o are în mănăstirea cea de jos; iar noaptea ea se suie la dânsul în deal, pentru amestecare păcătoasă.

Dar acea femeie cu numele Ana, pe toate ale sale bine economisindu-le și lepădând toată grija lumească, fiică duhovnicească a sfântului s-a făcut, luând îngerescul chip.

Amăgind ei o slujnică a acelei femei, făgăduindu-i că o vor elibera și o vor însoți pe dânsa cu oarecare din cei ai palatului, au învățat-o să grăiască împotriva stăpânei sale și a sfântului. Și făcând ei o scrisoare vicleană ca aceasta, scrisă cu minciuni, au trimis-o în mâinile împăratului, care citind-o și gândind fărădelege, ca unul ce îmbrățișase vreme potrivită, cu tărie trimițând câțiva slujitori credincioși către cel ce stăpânea cetatea locului, cu numele Antim, i-a poruncit prin scrisori acestea:

„Ca unul care împlinești poruncile noastre cu mulțumire, fiind că un prieten iubit și slugă mulțumitoare, adeverindu-ne prin fapte, pentru care ți-am și încredințat vrednicia cea dinaintea feței noastre, poruncim degrab să mergi la mănăstirea cea de sub dealul lui Axentie, unde locuiesc femei desfrânate, care se fățărnicesc că sunt drept-credincioase. Și răpind pe una dintr-însele cu numele Ana, și prin acești slujitori credincioși trimițând-o la noi degrab, cu oaste să mi-o pui de față; fii sănătos”. Iar sluga cea fărădelege a împăratului cel fărădelege, necitind desăvârșit cele scrise, îndată a mers ca un barbar la mănăstire cu mulțime de ostași.

Acolo au aflat pe sfințitele femei săvârșind citirea ceasului al treilea. Apoi sărind spre femei în biserică ca niște cai îndrăciți, au înfricoșat pe fecioarele lui Hristos, scoțând săbiile tâlhărește și în văzduh cu strălucire întorcându-le. Deci, făcându-se tulburare și cântărea de laudă tăcând, femeile se tânguiau lui Dumnezeu. Și una fugea în altar înăuntrul sfintei catapetesme; alta ridicând sfințitul acoperământ al prestolului, se ascundea sub sfânta masă; alta fugea către munte, de mâinile păgânilor.

Această năpădire cunoscând-o cinstita bătrâna și proiestoasa mănăstirii, care se liniștea în chilie, a ieșit la dânșii cu suflet netulburat și a zis: „O, creștini, dacă aveți nădejde către Dumnezeu, de ce faceți semnele de biruință ca împotriva barbarilor celor fără de Dumnezeu?”.

Iar ei spăimântându-se de îndrăzneala sfințitei bătrâne și înștiințându-se că aceasta este proiestoasa, schimbând chipul cel de fiară cu blândețe, au răspuns: „Pe Ana dă-ne-o, pe iubita lui Ștefan, căci împăratul are trebuință de dânsa în oaste”. Iar ea, chemând pe nume pe aceasta și împreună cu dânsa pe alta, anume Teofana, a zis către dânsele: „Mergeți, cinstite fiice, la împăratul, și cu înțelepciune să-i dați răspunsurile, că nu cumva să vă înșele pe voi. Mergeți în pace, mergeți și Domnul să fie cu voi”.

Iar acele cinstite femei, luându-și mantiile, punând metania cea obișnuită și luând binecuvântare de la acea cinstită egumenă, s-au dus la împăratul. O, voire de bine ascultătoare a ascultătoarelor! Și o, rugăciune prea curată a credincioasei maici!

Fiind aduse ele în oaste și făcându-se împăratului arătate cele despre dânsele, a poruncit să le despartă una de alta. Apoi chemând pe duhovniceasca fiică a Sfântului Ștefan, cea căutată, a zis către dânsa: „Mă plec să cred că adevărate sunt cele grăite către noi despre tine, pentru că știu grabnica robire a cugetului femeiesc. Spune-mi, cum te-a înduplecat vrăjitorul Ștefan, să părăsești strălucirea părinților și de acest chip întunecat să te apropii? Negreșit, precum am auzit, el a vrut numai a păcătui cu tine. Și ce frumusețe are acesta care te-a amăgit pe tine?”.

Iar cinstita femeie, auzind aceste urâte graiuri, cu adevărat că o a doua Suzană înțeleaptă, uitându-și neputința femeiască, a răspuns cu minte către dânsul: „Împărate, mă aflu cu trupul înaintea ta, muncește-mă, înjunghie-mă, fă cu mine ce vrei și ce îți place, căci de la Ana nu vei auzi altceva decât numai adevărul; căci nu știu pe omul acesta așa cum zici tu, ci precum îl știu eu voi grăi: sfânt și drept îl știu pe dânsul, învățător de folosul sufletului și povățuitor al mântuirii mele”.

Iar tiranul făcându-se fără glas pentru îndrăzneala femeii, mușcându-și degetul cel mic al mâinii și cealaltă mână întorcând-o în văzduh, șezând cu fruntea împilat, a rămas uimit. Apoi a poruncit să o păzească pe dânsa, iar sora ce era împreună cu dânsa să fie dusă, chiar nevrând, la a sa mănăstire.

Aceea ajungând la mănăstire, pe toate le-a povestit sfințitei egumene și surorilor și nu numai atât, ci, suindu-se în deal la dumnezeiescul părinte Ștefan, îl ruga să se roage pentru dânsa, mai ales că pentru dânsul era luptată. Împăratul făcând adunarea oastei și mergând la cetatea cea împărătească, a poruncit ca pe fiica cea duhovnicească a sfântului s-o țină în temnița cea mai întunecată în obezi, vrând în ziua următoare să-i facă întrebare.

Iar printr-un famen care avea rânduiala împărătească la palat i-a zis acestea: „Cruță-te, femeie, și tu vei trăi bine cu împăratul, lepădând această îmbrăcăminte întunecată și să spui mâine înaintea a tot poporul adevărul împotriva lui Ștefan, căci iată și slujnica ta a spus adevărul; iar de nu vei vrea să faci această și vei rămâne în nesupunerea ta cea împietrită, voi pune înaintea ta bucăți de carne din trupul tău, despărțite de mădulare. Iar dacă cele dorite de mine vei arăta și vei mărturisi păcatul, te vei învrednici de la mine de multă cinste și de daruri”.

Dar cinstita femeie, auzind acestea și plângând în adâncul inimii cu durere și plecând capul, a zis către dânsul: „Du-te de la mine, omule, du-te și voia Domnului să se facă!”.

Împăratul, adunând de dimineață mulțime de popor înaintea târgului, ca unul ce socotea că o va îndupleca pe dânsa, a poruncit să o aducă goală în mijlocul tuturor. Apoi, mulțime de vine de bou punând înaintea ochilor ei, a zis: „Toate acestea le voi aduce pe spatele tău și pe pântece, de nu vei scoate la arătare desfrânările tale făcute cu Ștefan”. Iar cinstita femeie nimic nu răspunse. Tiranul înfricoșând-o și numind-o desfrânată, a poruncit s-o bată. Îndată opt bărbați tari, luând-o de amândouă mînile, o băteau pe pântece și pe spate fără cruțare, iar ea zicea: „Nu știu pe omul acela precum tu spui”. Apoi strigă: „Doamne miluiește”.

Și a pus tiranul pe slujnica cea vicleană să stea înaintea ei să o mustre în mijlocul tuturor, precum el a învățat-o, ridicându-și mâinile asupra stăpânei sale și scuipând-o în față. Deci, cei trei împreună tăinuitori ai păgânătății, plecându-se la urechile ei, o învățau să zică cele plăcute împăratului și să trăiască; iar ea cu glasul cel mai dinainte răspundea. Și dacă a văzut-o tiranul acum fără glas din bătaia cea fără de milă și părându-i-se că a murit, a intrat rușinat în palat și a poruncit ca s-o arunce într-una din mănăstirile Constantinopolului, fără purtare de grijă. Ea după câtăva vreme a murit în pace și s-a dus către Domnul. Iar tiranul nu înceta măiestrind cum ar ucide pe sfântul.

În ziua aceea, chemând împăratul pe unul din tinerii cei supuși ai lui, cu numele Gheorghe, se jura că foarte îl iubește și i-a zis: „Mare este, Gheorghe, dragostea ta către mine?”. Iar el a zis: „Nemărginită, stăpâne”. Iar împăratul a zis către dânsul: „Cu înlesnire îți va fi a muri pentru dragostea mea?”. Iar el plecându-se la pământ și punând mâinile la piept, se jura cu osârdie, că pentru dânsul își dă și viața.

Împăratul, pe acesta sărutându-l, a zis: „Iată dar noul Isaac; nu te rog pe tine să mori pentru mine, nici un singur mădular să-ți lipsească, ci numai această, ca un părinte cer de la tine, să mergi la dealul lui Axentie, să îndupleci pe nepomenitul cel aflat acolo, ca să te facă și pe tine numărat cu cei de sub dânsul și de un chip. Și dacă aceasta o vei dobândi, degrab să te întorci la noi”.

Iar fiul și slujitorul cel fărădelege, primind cu bucurie cuvântul, învățând multe vicleșuguri, s-a suit în munte și în loc cu tufișuri dese ascunzându-se, a ieșit la miezul nopții din acea pădure, a mers la mănăstire și înaintea ușilor stând, cu glas jalnic zicea: „Miluiți-mă, o, creștinilor care locuiți în locașul acesta, ca să nu mă mănânce fiarele sau să cad în prăpastie, pentru că am rătăcit calea”.

Și alte cuvinte zicea și diavolește se tânguia. Iar Cuviosul părintele nostru Ștefan, auzind tânguirea și plângerea, strigând pe Marin cel mai înainte pomenit, i-a poruncit să aducă înăuntru pe cel ce se tânguia.

Intrând el, a pus metanie bătrânului, zicând: „Binecuvintează, părinte”. Pe acesta sfântul binecuvântându-l, l-a ridicat și cunoscându-l pe dânsul că este de la palat, după îmbrăcăminte, după față precum și după barbă, pentru că era rasă după porunca tiranului împărat, l-a întrebat: „Cu adevărat tu, frate, nu ești din palatul împărătesc?”.

Iar el răspunse: „Așa este, părinte, dar prin fărădelegea împăratului, care cu rea credință stăpânește, am rătăcit toți, și către primejdie sufletească ne-am plecat. Și abia trezindu-mă dintr-un chip rău ca acesta, iată, fiind povățuit de Dumnezeu, la aceste de aici am venit. Și acum, cinstite părinte, să nu fiu izgonit din obștea ta cea de suflet mântuitoare și să dobândesc chipul cel îngeresc”.

Iar cinstitul Ștefan i-a zis: „Nu pot s-o fac aceasta pentru primejdia care este din partea tiranului, că nu cumva înștiințându-se, să-ți robească sufletul tău de la mântuire și cu cursele cele vechi te va împletici pe tine”. Iar el iarăși căzând, zicea: „Cuvânt vei da lui Dumnezeu pentru mine, dacă vei zăbovi a mă tunde”.

Dar sfântul i-a zis: „De ar fi fost fără primejdie aș fi împlinit glasul cel evanghelicesc, că „pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. Dar, de vreme ce, cum ai zis, din tot sufletul te apropii, aceasta o voi împlini, însă vezi numai să nu te ajungă ispită”. Zicând aceasta și învățându-l cu cuvinte folositoare, l-a dezbrăcat de portul cel lumesc și l-a îmbrăcat cu îmbrăcămintea supunerii. Și astfel au trecut trei zile.

Iar tiranul împărat, adunând poporul în priveliștea alergării de cai, stând deasupra, a strigat acestea: „Să n-am parte de viață cu ceata nepomeniților celor de Dumnezeu urâți”. Iar poporul, plângând și încercând a face tulburare, a zis: „Nici urmă a chipului lor nu s-a arătat în cetatea ta, stăpâne”. Apoi cu iuțime a strigat: „Nu voi mai putea suferi bântuirile lor, pentru că pe toți cei de sub mine pe ascuns i-a atras și întunericului i-a dat. După aceea, neîndestulîndu-se, iată și pe iubitul sufletului meu, Gheorghe singlitul, din brațele mele răpindu-l, l-a făcut avă. Dar să aruncăm către Domnul grija noastră și El îl va arăta pe dânsul degrab, numai rugăciune să facem”. Și toți au zis: „Cu adevărat inima ta este în mâna lui Dumnezeu și rugîndu- te, negreșit o va auzi Domnul”.

După a treia zi, Cuviosul Ștefan, învățând multe pe vicleanul în răutate Gheorghe, l-a tuns și l-a îmbrăcat pe dânsul cu sfântul chip. Iar slujitorul fărădelegii, nepăzind ale lui Dumnezeu, după alte trei zile, fugind din deal, s-a dus la palatul împărătesc, unde împăratul l-a primit cu dragoste, ca pe unul ce a împlinit izvodirea relei lui sfătuiri. L-a sărutat pe acesta nu pentru chip, ci pentru aflarea pricinuirii ca să ucidă pe sfântul. Și apucând vreme cu prilej, a poruncit ca de dimineață, toate vârstele, de la bătrân până la prunc, bărbați și femei, în tăcere a se aduna la priveliștea alergării de cai; și toți s-au adunat, nenumărată mulțime îngrămădindu-se.

Iar tiranul, stând pe trepte înalte, a strigat mai întâi aceasta: „A biruit poporul meu și Dumnezeu a auzit rugăciunile mele”. Iar poporul strigă: „Oare când Dumnezeu nu te ascultă pe tine?”. Și împăratul, veselindu-se și râzând, a zis: „Mi-a descoperit mie Dumnezeu pe cel căutat și, de voiți, vi-l voi arăta”. Iar mulțimea cu urlete grăia: „Muncește-l pe acesta, înjunghie-l, arde-l cu foc, ca pe unul ce a călcat porunca ta”. Împăratul l-a adus pe Gheorghe spre arătare tuturor. Iar mulțimea s-a tulburat, văzându-l pe el îmbrăcat în chipul monahicesc și a strigat cu glas ticălos, precum de demult strigau iudeii: „Ia-L, ia-L răstignește-L pe Fiul lui Dumnezeu!”, așa și aceștia, ziceau. Apoi cu porunca tiranului l-a dezbrăcat de sfânta mantie și a aruncat-o la popor, asemenea și sfințitul culion și s-au călcat în picioare.

Apoi, după ce a scos și analavul cel în chipul crucii, ca să-l arunce, împăratul, luându-l în mâinile lui, se întorcea în toate părțile întrebând: „Ce să fie oare?”. Iar unul din boierii, cei de un chip cu satana, a strigat: „Aruncă-l și pe acesta, împărate, să se calce funia spânzurării satanicești”. Asemenea a aruncat și cureaua. Apoi patru bărbați, plecându-se la pământ și apucându-se de hainele călcătorului de poruncă, îl plecară jos și ca în chip de jupuire l-au pus în mijlocul tuturor.

Apoi, aducând o vadră plină cu apă au turnat-o peste dânsul spre lepădarea botezului. Atunci punându-i coif pe cap și îmbrăcăminte ostășească, tiranul împărat i-a dat sabia cu ale sale mâini, l-a rânduit în vrednicia de comis. Apoi a poruncit să meargă mulțime nenumărată de ostași, la dealul Sfântului Axentie. Alergând toată mulțimea și risipind pe ucenicii Sfântului Ștefan, le-a ars mănăstirea și biserica până la temelii, făcându-le cenușă. Iar pe sfântul, luându-l din peșteră au plecat către pogorâșul mării.

Ce cuvânt de tânguire va povesti necazurile cele pătimitoare ale Sfântului, în aceea călătorie? Unii îl băteau peste spate cu vergi, alții îl împingeau către pogorâșul râpii, alții cu buruieni ghimpoase băteau pulpele lui, alții umpleau cu scuipat fața sfântului, iar alții frângând bețele cele mai putrede ca să facă sunet îl băteau peste cap în batjocură. Unii cu stâlpari de dafin jucând înaintea lui cu batjocură, n-au încetat a-l lovi. Îmbrăcat rău fiind și cuvinte urâte zicându-i și chinuindu-l în tot felul, au ajuns la malul mării. Apoi, punându-l în luntre, pentru că nu putea umbla din pricina înfrânării, au ajuns la mănăstirea cea sfântă a lui Filipisc, care se afla la marea cetății Hrisopoli și acolo, închizând pe sfântul, au făcut arătate împăratului toate cele despre dânsul.

Înștiințându-se împăratul despre ocară și stricarea desăvârșită a mănăstirii, a dat poruncă că, dacă va fi prins cineva la dealul lui Axentie să primească pedeapsă prin moarte de sabie. Apoi chemându-i la bârfirea lui Ștefan, pe cei de un chip cu el, pe începătorii de eres, adică pe Teodosie cel cu nume mincinos, episcop al Efesului, pe Constantin al Nicomidiei, isvoditorul de lucruri noi și pe cel cu același nume, al Nacoliei împreună cu Sisinie Pastila, și cu Vasile Tricacavul, precum și pe cei ce covârșeau în cuvânt ai palatului, pe Calist cel mai înainte zis, pe Comvoconom scriitorul, pe Masară cel cugetător ca saracinii.

Pe aceștia i-a trimis către cel de un nume și un obicei cu dânsul, începător al păstorilor, ca să facă împreună cu dânșii călătorie, către mănăstirea cea mai înainte zisă, în Hrisopoli. Iar năimitul păstor și vânzător, știind cunoștința și dreapta credință a sfântului și prea fericitului părintelui nostru Ștefan, s-a lepădat a merge împreună cu dânșii, zicând: „Duceți-vă în pace. Pentru că a vorbi Constantin împreună cu Ștefan, este multă depărtare. Căci la mine este cuvânt numai, iar la dânsul împreună cu cuvântul este și puterea dumnezeiescului Duh; vedeți ce veți auzi de la dânsul”.

Iar ei, luând hotărârea sinodului celui de adunare mincinoasă, pornind de la patriarhul, au ajuns la mănăstirea cea mai înainte zisă. Apoi intrând în sfânta biserică au făcut rugăciune și către scăldătoare întorcându-se, au șezut pe treptele ce erau acolo și au poruncit să aducă îndată pe sfântul. Și s-a adus sfântul, fiind ținut de doi, pentru că nu putea umbla, având picioarele închise în obezi de fier.

Văzându-l, urâtorii de Dumnezeu au lăcrimat. Apoi Teodosie al Efesului a zis către dânsul: „Cu ce chip, omule al lui Dumnezeu, ai voit a ne socoti eretici și a cugeta mai presus decât împărații, arhipăstorii și episcopii și decât toți creștinii? Au dar noi toți neguțătorim paguba sufletelor noastre?”. Iar sfântul cu glas lin a zis către dânșii: „Luați aminte ce a scris Ilie proorocul către Ahav: Nu răzvrătesc eu, ci tu și casa tatălui tău. Pentru că nu sunt eu acela ce tulbur, ci voi ce ați călcat învățătura cea de demult a părinților și ați învățat nouă glăsuire deșartă în Biserică. Pentru că ceea ce covârșește cu vechimea este lucru vrednic de cucernicie, după cum un înțelept a zis: „Cele nou glăsuite de voi toate sunt deșarte și de la Dumnezeu înstrăinate, și nu numai atât, ci și minciuni stricătoare de Biserică. Învățații pământului și boierii împreună cu păstorii și cu vânzătorii turmei, s-au adunat asupra Bisericii lui Hristos cugetând cele rele și zadarnice”.

Deci grăindu-se acestea de sfântul, Constantin al Nicomidiei, care a scornit lucruri noi, fiind zburdalnic cu trupul și cu mintea, pentru că avea treizeci de ani, sărind a lovit cu piciorul peste obraz pe sfântul, care ședea jos, precum odată în vremea lui Antioh pe Sfântul Eliazar. Și unii din cruzii purtători de săbii și lănci, sărind l-au lovit cu picioarele și a căzut fericitul, iar ei au început a-l călca cu picioarele pe piept. Dar cinstitul Ștefan, după evangheliceasca poruncă, s-a dat pe sine nu numai peste un obraz să fie lovit, ci și pe celălalt.

Iar Calist și Convoconom fiind sinclitici, pe nesfințitul Constantin făcându-l să tacă, au zis sfântului: „Două pricini sunt: sau te pleci și iscălești, ori dacă nu morții să te dai ca unul ce grăiește împotriva părinților și a împăraților care de la Dumnezeu au învățat legea”. Iar sfântul a zis: „Ia aminte domnule patriciu, eu am pe Hristos și a muri pentru sfânta lui icoană îmi este dobânda și slavă. Că o dată și de două ori ți-am zis, arătând palma, că oricât sânge viețuitor ar fi în mine, să se verse pentru scopul acesta. Dar să se citească hotărârea sinodului vostru, și voi vedea ce dreptate are, spre răsturnarea cinstitelor icoane.

Constantin al Nicoliei, deschizând îndată cartea, a citit acestea: „Hotărârea sfântului și a toată lumea al șaptelea sinod”. Iar sfântul amenințând pe acesta să tacă, a zis:

„O, ce minune! De la minciună începând și prin toată deșarta voastră glăsuire cea isvoditoare de lucruri noi, pe aceasta spre apărare luând-o, întru minciună ați încetat voi defăimătorii de creștini! Cum este sfânt și a necinstit pe cele sfinte? Oare nu de voi s-au călcat cele sfinte? Au nu la soborul vostru s-a adus vină asupra unui episcop, de niște bărbați iubitori de Hristos că a călcat un sfânt Disc al Preacuratelor Taine ale lui Dumnezeu, pentru că avea închipuite: cinstită icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului, și a Mergătorului-înainte?

Iar voi, lăsând vina călcării, pe acesta l-ați primit a lucra cele sfinte, iar pe iubitorii de Hristos i-ați afurisit, răzbunători ai idolilor numindu-i. Ce lucru este mai urât decât acesta? Au nu ați adus sfintele acoperăminte și le-ați rupt? Deci cum se va numi sinodul vostru sfânt? Au nu ați înstrăinat sfințenia de la toți sfinții, drepții, apostolii și mucenicii, și ați dogmatisit, zicând: „Unde mergi? La apostoli. De unde vii? De la patruzeci de mucenici. Unde și la care? La mucenicul Teodor și la mucenicul Acachie și la cei ca aceștia. Nu sunt acestea învățături ale voastre?

Și cum ați alcătuit sfânt sinod, voi care ați necinstit cele sfinte? O, ce nebunie! Apoi cum l-ați numit a toată lumea când nu a fost nici un episcop al Alexandriei, nici al Antiohiei sau al Ierusalimului? Unde sunt cărțile lor, ca sinodul vostru de-a toată lumea să se propovăduiască, fiind de adunare mincinoasă? Și cum se zice al șaptelea cel ce n-a urmat pe cele șase mai înainte de el? Iar voi calcând predaniile celor șase, cu ce chip l-ați numit al șaptelea sinod, nu mă dumiresc”.

Iar Tricacavul zicea: „Și ce am călcat noi din sfintele șase sinoade a toată lumea?”. Sfântul a zis: „Nu s-au adunat în sfințitele biserici, sfintele șase sinoade? Cel dintâi în Niceea, în biserica Sfintei Sofii; al doilea în Constantinopol, în biserica Sfintei Irina; al treilea în Efes, în biserica Cuvântătorului de Dumnezeu Ioan; al patrulea în mitropolia Calcedonienilor, în biserica prealăudatei Sico; al cincilea iar în Constantinopol; al șaselea în biserica Sfintei Sofii, iar acesta în sfințitul palat, unde se numește trula, pe care noi îl numim Trulan. Au nu în toate bisericile acelea se zugrăveau icoane? Spune, o, episcope!”.

Iar el zicând că așa este, atunci ochiul drept spre cer ridicându-l și din inimă tare suspinând, mâinile întinzând, a zis: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos în icoană, după omenire, să fie anatema și să se numere cu aceia care au strigat: „Ia-L, ia-L! Răstignește-L pe El!”. Aceștia înspăimântându-se de îndrăzneala Sfântului și el mai vrând să grăiască, ei s-au sculat, poruncind să-l închidă numai pe el, fiind rușinați, și s-au întors la împărăție. Împăratul, întrebându-i ce au făcut, episcopii vrând a ascunde biruirea, a răspuns Calist: „Ne-a biruit, împărate, pentru că bărbatul acela este înalt cu puterea, cu cuvântul și cu îndrăzneala morții”. Iar el, fierbând de mânie, a scris îndată izgonirea lui în lațurile Elespontului, la insula ce se cheamă Proconis.

Sfântul a stat nemâncat șaptesprezece zile în locașul Hrisopoliei. Măcar că împăratul îi trimitea hrană, dar el iarăși o întorcea către dânsul. În zilele acelea, egumenul mănăstirii înbolnăvindu-se rău de tifos, s-a deznădăjduit de doctori. Văzându-se cu totul lipsit, trimițând soli la Cuviosul pe cei dintâi al locașului unde el era închis, îl ruga să vină la dânsul, sau măcar să se roage pentru dânsul, zicând: „Cu trupul ne despărțim unul de altul. Deci vino, cinstite părinte, măcar să săruți a mea neputincioasă smerenie; căci doar până la al nouălea ceas vor sluji puterile mele, ca să țină sufletul meu”.

Sf. Mucenic Irinarh 

Sfântul Mucenic Irinarh

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI

A. PLĂCINTE

Trigoane cu nuci

* foi de plăcintă;

* 1 lingură mare cu miere;

* ½ ceaşcă zahăr;

* 1 ½ ceaşcă nucă măcinată;

* 1 ½ ceaşcă pesmet;

* 1 linguriţă scorţişoară

Se pun la fiert ¾ ceaşcă apă, mierea şi zahărul timp de 5 minute.

În acest sirop se pun nucile, scorţişoara şi pesmetul.

Se unge o foaie de plăcintă cu ulei, se aşază deasupra ei o altă foaie şi se taie în 7 benzi lungi.

Pe fiecare bandă se aşază o lingură de umplutură, se rulează în trigoane şi se coc.

Se pot servi ca atare sau însiropate cu un sirop obţinut din:

* 1 ceaşcă zahăr;

* 1 ceaşcă apă;

* 4 linguri miere;

* puţină scorţişoară, care se fierb timp de 5 minute.

 

B. SALATE

Salată de morcovi cu ridichi

* 400 g morcovi;

* 1 măr;

* 1 ridiche albă;

* 4 linguri ulei;

* 1 – 2 linguri oţet;

* sare;

* puţin zahăr;

* 1 legătură pătrunjel

Se spală, se curăţă şi se dau pe răzătoare morcovii, ridichea şi mărul.

Se amestecă uleiul, oţetul, sarea şi zahărul şi se toarnă peste zarzavat.

Se presară deasupra pătrunjelul tocat.

C. SOSURI

Sos de roşii

* 100 ml ulei;

* 1 morcov;

* 1 ţelină;

* 1 ardei;

* 1 ceapă;

* 2 kg roşii;

* 10 g zahăr;

* sare;

* 50 g margarină

Se sotează în ulei morcovul, ţelina, ardeiul şi ceapa curăţate şi tăiate în felii.

Se sting în apă sau supă de legume şi se fierb 30 minute.

Se adaugă roşiile spălate şi rupte în bucăţi (sau suc de roşii, sau bulion), zahărul şi sarea.

Se continuă fierberea încă 15 minute.

Se trece prin sită, se mai fierbe 5 minute, apoi se ia de pe foc şi se adaugă margarina.

Pentru aromatizare se pot adăuga o dată cu apa câteva frunze de ţelină, sau, după gust, 2 – 3 căţei de usturoi.

 

D. BORŞURI, SUPE CREME DE LEGUME

Cremă de ţelină
• 4 ţeline;
• 2 linguri ulei;
• ½ lingură făină;
• Sare;
• Pătrunjel
Se curăţă ţelinele şi se dau pe răzătoarea mare.
Se pun într-o oală cu ulei şi se călesc până se înmoaie.
Se toarnă 3 ceşti de apă fierbinte şi se lasă să fiarbă.
Se sărează, se strecoară şi se păstrează zeama.
Se dă ţelina prin sită, se adaugă puţin câte puţin toată zeama în care a fiert.
Separat se face un rântaş din ½ lingură ulei, ½ lingură făină şi puţină apă.
Se amestecă cu supa de ţelină, se pune din nou la foc pentru a mai da un clocot.
Se adaugă pătrunjelul şi se serveşte cu crutoane.
Tot aşa se prepară crema de dovlecei, crema de praz, sau crema de gulii.

 

E. MÂNCĂRURI

Praz fiert cu sos

* 1 kg praz;

* 4 linguri margarină (ulei);

* 3 linguri făină;

* 3 ceşti zeamă în care a fiert prazul;

* sare;

* piper;

* sucul de la o lămâie;

* 1 legătură pătrunjel

Se spală prazul, se taie rondele de 1 cm, se fierbe în apă cu sare şi se scurge în strecurătoare.

În margarină sau ulei încinsă la foc mic se pune făina în care, după ce capătă culoare gălbuie,  se adaugă zeama de la fiertul prazului şi se amestecă continuu până când sosul capătă consistenţa unei creme.

Se adaugă sarea, piperul, zeama de lămâie şi verdeaţa.

Se aşază prazul într-un platou, se toarnă peste el sosul şi se garniseşte cu felii de lămâie.

 

 

F. DULCIURI

Corăbioare

·       2 ceşti ulei;

·       4 linguri zahăr;

·       250 g nuci măcinate sau migdale;

·       Zeama de la ½ lămâie;

·       1 linguriţă bicarbonat;

·       1 kg făină;

·       300 g zahăr pudră

Se bate zahărul cu uleiul şi se adaugă bicarbonatul dizolvat în zeama de lămâie.

Se adaugă nuca sau migdalele mărunţite şi făina cât să se obţină un aluat relativ moale.

Se modelează corăbioare (cornuleţe) şi se coc în tavă la foc potrivit.

Când se scot din cuptor se pudrează cu zahăr din abundenţă.

GÂNDURI PESTE TIMP

GÂNDURI PESTE TIMP

MARTHA BIBESCU

Martha Bibescu
Date personale
Născută	28 ianuarie 1886[3][4][5]  București, România
Decedată	28 noiembrie 1973 (87 de ani)[3][4][5]  Paris, Franța[6]
Părinți	Ion N. Lahovari
Căsătorită cu	George-Valentin Bibescu
Copii	Valentine Bibesco[*]
Cetățenie	Franța (1959–)[7]  România
Ocupație	poetă eseistă romancieră[*] scriitoare biografă[*]
Pseudonim	Lucile Decaux
Partid politic	Frontul Renașterii Naționale
Limbi	limba franceză[1]
Note
Premii	Marcelin Guérin Prize[*] Prix Gustave Le Métais-Larivière[*] Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*][2]
Modifică date / text

Martha Bibescu (alias Marthe Bibesco; n. 28 ianuarie 1886, București – d. 28 noiembrie 1973, Paris) a fost o romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovari, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.

„Frumoasă, cultă, bogată – toate la un loc pentru o singură ființă sunt un păcat de neiertat”

—Christopher Birdwood Thomson, 1st Baron Thomson of Cardington

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Privind data exactă a nașterii scriitoarei, din mărturisirile ei se cunosc cu precizie ziua și luna (28 ianuarie, București), anul 1886 stabilit doar dintr-o întreagă serie de ipoteze ce mai cuprinde și anii 1888, 1889, 1890, 1891. Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Mama sa, Smaranda ( Emma ) Mavrocordat aparține unei dinastii princiare de origine greacă și descinde din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovari (1844-1915) avea să fie de-a lungul anilor ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului. Unchiul Marthei Bibescu, Alexandru Lahovari (1841-1897), a fost în mai multe rânduri ministru de justiție, ministru al agriculturii, ministru al industriei și ministru de externe. ^[8]

Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu își va completa educația primită într-o mănăstire din Belgia cu studii specifice culturii românești. Prin căsătoria în 1902, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte. Singurul copil al Marthei cu George Valentin Bibescu a fost Valentina care se va căsători în 1925 cu prințul Dimitrie Ghika-Comănești (1904-1989).

Principele Ferdinand al României (viitor rege) o aprecia mult, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei (la curtea căruia a făcut o vizită în 1929) îi nutrea afecțiune, prințul moștenitor Wilhelm de Prusia nu-și ascundea preferința pentru Martha Bibescu.

După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George Valentin Bibescu primește o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu își publică, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis (1908).

Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum va deschide seria unei opere impresionante, din care nu vor lipsi romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.

Începând din 1916 Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași. Zoe Bengescu, fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: "La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări […]." Ea nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (primul război mondial și actul reîntregirii – "ziua cea mai plăcută din calendarul personal", cum avea să noteze peste ani), ci și o participantă activă la desfășurarea lor. După trei decenii, maturizată și luându-și rolul în serios, iat-o pe Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, și anume de mamă a ostașului român, de data aceasta în campania contra bolșevismului, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. În 1945, fiind alertată de ambasada Franței că s-ar putea să fie arestată, Martha Bibescu părăsește România la bordul unui avion englez cu destinația Napoli, de unde pleacă la Paris și apoi în Anglia.

Aici se întâlnește cu nepotul și moștenitorul ei, prințul John Nicolas Ghika-Comănești (fiul Valentinei cu Dimitrie Ghika-Comănești) pe care l-a ajutat să părăsească țara în anii tulburi care au urmat după instaurarea comunismului.

Din 1955 devine membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles. În 1962 primește în Franța Crucea Legiunii de Onoare.

Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul * Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928).

Este de asemenea autoarea unui jurnal, din care câteva fragmente au fost publicate la fosta Editură Politică sub titlul Jurnal politic (1979). Opera sa La Nymphe Europe, apărută la Paris în 1960, este un amestec de istorie și genealogie, întemeiată pe observațiile politice, diplomatice și sociale ale prințesei, prezentată sub forma unei biografii istorice a familiei sale, de-a lungul secolelor.

Se stinge din viață la 28 noiembrie 1973, la Paris. Este înmormântată la Castelul Ménars de pe Valea Loarei, fosta proprietate a soacrei ei.^{[necesită citare]} În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care este înmormântată Martha Bibescu, precum și Ana, contesă de Noailles.^[9]

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Les Huit Paradis <=> Cele opt raiuri (1908)
• Alexandre Asiatique, ou l'histoire du plus grand bonheur possible <=> Alexandru Asiaticul, sau istoria celei mai mari fericiri posibile, 1912
• Isvor, Le Pays de Saules <=> Izvor, țara sălciilor (1923) [Este un tablou idilic al vieții din România]
• Le Perroquet Vert <=> Papagalul verde (1923) ^[10]
• Le destin du lord Thomson of Cardington <=> Destinul lordului Thomson (1927)
• Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928) ^[11]
• La Vie d'une amitié. Ma correspondance avec l'abbé Mugnier <=> Viața unei prietenii. Corespondența mea cu abatele Mugnier, Ed. Plon, Paris, (1951 - 1957)
• Une fille inconnue de Napoleon, Paris, Flammarion, 1935; O fiică necunoscută a lui Napoleon, trad. de Andreea Gheorghițoiu, București, 1993
• Egalité, Paris, Grasset, 1935
• Pages de Bukovine et des Transylvanie, Paris, 1936, Cahiers, Livres
• Le Confesseur et les poètes <=> Confesorul și poeții (1970)
• Échanges avec Paul Claudel <=> Corespondența cu Paul Claudel (1972)
• Le perroquet vert <=> Papagalul verde , Paris, 1924 Traducere: Constantin Popescu, ed. Minerva, București, 1998
• Catherine-Paris , 1927 ^[12]
• Une victime royale, Ferdinand de Roumanie , <=> O victimă regală, Ferdinand de România 1927,
• Noblesse de robe , <=> Noblețea robei 1928
• Royal portraits , New York, f.a., ( Portrete regale )
• Croisade pour l’anémone , <=> ( Cruciadă pentru anemonă ), 1931
• Le rire de la Naïade <=> Rîsul naiadei , 1935 etc.
• La Nymphe Europe <=> Nimfa Europa, Paris, editura Plon, 1960

APRECIERI CRITICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Rainer Maria Rilke

„Admirația mea pentru prințesa Bibescu era definitivă de când îl cunoscusem pe al ei Alexandru Asiatique; dar în intuiția ei de mare poet a reușit să stabilească una dintre cele mai profunde continuități umane.“

Max Jacob

„Sunteți un mare scriitor.“

François Mauriac

„Cine sunteți dumneavoastră? Cea mai admirabilă inteligență de femeie pe care o cunosc. Ați scris cărți mai importante decât acest «Bal»; dar nu este vreuna care să mă miște mai mult.“

Tudor Ionescu

„Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste «capcane ale ideilor», cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și totodată aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale.

Maestră necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.“

Șerban Cioculescu

„Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după «țara sălciilor» și amintirea prieteniilor lăsate în țară.“

Martha Bibescu

WASHINGTON IRVING

Washington Irving
Date personale
Nume la naștere	Washington Irving
Născut	3 aprilie 1783 New York City
Decedat	28 noiembrie 1859 (76 de ani) Sunnyside, New York
Înmormântat	cimitirul Sleepy Hollow[*]
Părinți	William Irving[*][2] Sarah Sanders[*][2]
Naționalitate	american
Cetățenie	Statele Unite ale Americii
Ocupație	povestitor, eseist, biograf, editor, diplomat
Limbi	limba engleză[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Romantism
Opere semnificative	The Legend of Sleepy Hollow[*] Rip Van Winkle[*] The Spectre Bridegroom[*] Tales of the Alhambra[*] The Sketch Book of Geoffrey Crayon, Gent.[*] The Crayon Miscellany[*] Adventures of Captain Bonneville[*] Letters of Jonathan Oldstyle[*] A History of New York, from the Beginning of the World to the End of the Dutch Dynasty[*]
Note
Premii	Real Academia de la Historia[*] Royal Society of Literature[*] National Academy of Design[*] Academia Americană de Arte și Științe[*]
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Washington Irving (n. 3 aprilie 1783,^[3][4][5][6] New York City, New York, SUA^[7] – d. 28 noiembrie 1859,^[3][4][5][6] Tarrytown^⁠(d), comitatul Westchester, New York, SUA) a fost un scriitor american de la începutul secolului al 19-lea. A scris o proză umoristică, de mare succes în epocă, cu ușoare accente de satiră politică, într-un stil romanțat și grațios.

Este cel mai bine cunoscut pentru povestirile „Legenda Văgăunii Somnoroase” („The Legend of Sleepy Hollow”) și „Rip Van Winkle”, amândouă au apărut în cartea sa „The Sketch Book of Geoffrey Crayon”. Munca sa istorică cuprinde biografiile lui George Washington, Oliver Goldsmith și Mahomed și câteva istorisiri din secolul al 15-lea despre Spania conținând subiecte ca Alhambra, Cristofor Columb sau maurii din Spania. Irving a servit ca ambasador american în Spania între 1842 și 1846.

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1809: Istoria New York-ului de Dietrich Knickerbocker ("A History of New-York by Diedrich Knickerbocker")
• 1819: Albumul de schițe al lui Geoffrey Crayon (" The Sketch Book of Geoffrey Crayon")
• „Dolph Heyliger”, 1822
• 1828: Istoria vieții și călătoriilor lui Cristofor Columb ("A History of the Life and Voyages of Christopher Columbus")
• 1829: Cronica cuceririi Granadei ("A Chronicle of the Conquest of Granada")
• 1840: Viața lui Oliver Goldsmith ("The Life of Oliver Goldsmith")
• „The Knight of Malta”, 1840 - „Cavalerul de Malta”
• 1855/1859: Viața lui George Washington ("Life of George Washington").

• O diligență medievală
• „Stafia mirelui” („The Spectre Bridegroom”, 1819), povestire

 Washington Irving - Citate

CORNELIU VADIM TUDOR

Corneliu Vadim Tudor
Date personale
Născut	28 noiembrie 1949  București, Republica Populară Română
Decedat	14 septembrie 2015 (65 de ani)[1]  București, România
Cauza decesului	cauze naturale (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Doina Vadim Tudor (căs. 1987-2015)
Copii	Lidia și Eugenia
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Religie	Creștin Ortodox
Ocupație	politician, scriitor, publicist
Președinte al Partidului România Mare
În funcție 20 iunie 1991 – 14 septembrie 2015
Europarlamentar
În funcție 2009 – 25 mai 2014
Partid politic	PCR (1980-1989) PRM (1991-2015)
Alma mater	Universitatea din București
Prezență online
pagină Facebook
Modifică date / text

Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București, România – d. 14 septembrie 2015,^[1] București, România) a fost un politician, publicist și scriitor român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.^[2]

A fondat Partidul România Mare (PRM). În anul 2000, s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.

A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu.

BIOGRAFIE

Copilărie și studii

Corneliu Vadim Tudor s-a născut în București, în Rahova și a fost fiul lui Ilie, croitor, și al Eugeniei, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei. În 1967 a absolivit Colegiul Național „Sfântul Sava” din București din București și, în 1971 a obținut licența la Facultatea de Filosofie a Universității din București, cu o teză despre sociologia religiei. În 1975 a satisfăcut serviciul militar și a absolvit școala de ofițeri în rezervă, cu gradul de sublocotenent. Din 1972 a lucrat neîntrerupt în presă. Între 1978-1979, cu o bursă Herder - care fusese acordată magistrului său, scriitorul Eugen Barbu - a făcut studii de istorie la Viena.

Activitate politică

Președinte al Partidului România Mare

George Becali și Corneliu Vadim Tudor în 2013

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Corneliu Vadim Tudor este fondatorul Partidului România Mare, care a intrat la alegerile din 1992 în Parlamentul României, și al publicațiilor afiliate, România Mare și Tricolorul.

A fost senator de București în Parlamentul României în perioada 1992-2008, ales cu o majoritate de voturi. În legislatura 2004-2008, Corneliu Vadim Tudor a inițiat 33 de propuneri legislative și 9 moțiuni.

A fost inițiatorul și finanțatorul programului umanitar săptămânal, „Cina Creștină”, dedicat oamenilor săraci și în vârstă. A oferit sprijin financiar unui mare număr de biserici, școli, muzee, situri arheologice, și a oferit premii și donații unui important număr de copii și studenți. A fost un bine cunoscut iubitor și protector al animalelor.

La 15 iunie 2013, a avut loc o ședință extraordinară, ilegală, a Consiliului Național, la care au participat reprezentanții din 24 de organizații județene ale PRM. Atunci s-a decis revocarea lui Vadim Tudor și a conducerii PRM, cu 116 voturi "pentru" și 9 "împotrivă". Astfel, la 15 iunie 2013, Corneliu Vadim Tudor a fost revocat din funcția de președinte al PRM.^[3]

La 27 iulie 2013, Corneliu Vadim Tudor, fondatorul partidului și cel care afirma despre el însuși: „Singurul președinte al PRM sunt eu”, a fost exclus din PRM.^{[4][5][6][7][8][9][10][11]}

Magistrații Tribunalului București au decis însă ca europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor să fie repus în funcția de președinte al Partidului România Mare după ce fusese exclus din partid și înlocuit cu Gheorghe Funar, la așa zisul Consiliu Național, constatând ilegalitatea lui.^[12]

Candidat la președinția României

A candidat la alegerile prezidențiale din 1996, clasându-se pe locul 5 din 16 candidați. La alegerile prezidențiale din 2000 a ajuns în turul doi, unde a obținut 33,17% din voturi. În 2004, a candidat la președinția României și a obținut 12,57% din voturi. La alegerile prezidențiale din 6 noiembrie 2009, lista PRM pe care a candidat a obținut votul a numai 540.380 români, adică 5,56% dintre votanți.

În 2014, Corneliu Vadim Tudor și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2 noiembrie.^[13]

Conform rezultatelor finale ale alegerilor din noiembrie 2014, Vadim Tudor a obținut în primul tur de scrutin (organizat în ziua de duminică, 2 noiembrie 2014) un număr de 349.416 voturi din numărul total de 9.723.232, situându-se pe locul 7 din 14 și cumulând circa 3,68% din toate voturile exprimate și validate.

Membru în Parlamentul European

La 7 iunie 2009 a fost ales în Parlamentul European pe lista Partidului România Mare.^[14] În nouă luni până în martie 2010 a participat la 15 din 37 de ședințe în plen - prezență de 40,54 %.^[15] Prin aceasta a contribuit la plasarea României pe ultimul loc între națiunile reprezentate în Parlamentul European, România având o prezență de 84,46 %.^[16]

Decesul

Vadim Tudor a murit la 14 septembrie 2015, în Centrul Clinic de Urgență de Boli Cardiovasculare al Armatei, unde a fost transportat după ce i se făcuse rău. Starea lui s-a agravat după internare: se pare că a suferit un infarct miocardic și decesul a fost înregistrat la ora 18:30, potrivit agenției Mediafax.^[17]

PUBLICIST

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

A înființat revistele România Mare, în care a continuat politica revistei scriitorului Eugen Barbu, Săptămîna (culturală a capitalei), considerată de mulți critici literari o oficină a Securității, prin care, în anii '70-'80, erau puse în circulație informații provenite din arhivele acestei instituții și erau utilizate pentru șantaj politic și pentru contracararea postului Radio Europa Liberă în cadrul proiectului zis Melița și eterul.

A publicat 14 volume de poezie și proză, unul din ele, intitulat „Saturnalii”, fiind interzis și retras de pe piață în anul 1984, scriitorul fiind interzis de două ori de regimul comunist.

Este autorul a patru scenarii pentru teatru radiofonic și a debutat pe scena spectacolelor de teatru la Teatrul Tănase, în 5 decembrie 1989, cu comedia „Toată lumea se pricepe la fotbal”.

Actualmente, micul său trust de presă publică revistele săptămânale, România Mare și Politica și ziarul Tricolorul.

Vadim Tudor a fost dat în judecată de mai multe ori pentru insultă și calomnie, după publicarea pamfletelor apărute fie sub semnătura sa, fie sub pseudonimul Alcibiade, în revistele România Mare și Politica.

CONTROVERSE

Poezia pamflet „În apărarea lui Eminescu”, scrisă la începutul anilor 1980, ca răspuns la un articol al rabinului Moses Rosen, care denunța revenirea antisemitismului în cultura română și făcea referire la unele poezii antisemite ale lui Mihai Eminescu.^[18] a trezit reacții în presa internațională prin publicațiile Washington Post și Paris Match. Adunate protestelor intelectualilor români, ele au dus la retragerea volumului antisemit Saturnalii.

În ultimii ani,^[Când?] Corneliu Vadim Tudor a exclus mai mulți membri care doreau schimbarea doctrinei PRM,^[19] printre care: Corneliu Ciontu, Lia Olguța Vasilescu, Daniela Buruiană, Codrin Ștefănescu, Anghel Stanciu, Dorel Onaca, Dan Claudiu Tănăsescu (revenit în PRM în 2009). Cea mai răsunătoare plecare a fost a lui Corneliu Ciontu, considerat unul dintre cei mai de încredere oameni ai liderului PRM. I-a fost atât de apropiat încât, în martie 2005, Vadim Tudor s-a retras de la șefia partidului și i-a predat-o lui Ciontu. Șefia acestuia a durat însă mai puțin de trei luni. În iunie 2005, Vadim Tudor a revenit la conducere, iar Ciontu a fost forțat să părăsească atât președinția, cât și partidul. Odată cu el au plecat vicepreședintele Anghel Stanciu și zece parlamentari. După plecarea lui Ciontu, Vadim spunea despre acesta, în comunicatul de presă prin care declara că l-a dat afară din partid, că este: „electrician pensionar și analfabet”, „care nu știe nicio limbă străină”, ”fost activist PCR la sectorul 5”, „personaj mediocru pe care l-am instalat, provizoriu, în locul meu pentru că nu găsisem altul mai prost printre cei care îmi duceau servieta”.^[20]

În 2011, a fost acuzat de fals în declarații și evaziune fiscală, conform ziarului Cotidianul ^[21] și web situl Puterea.ro.^[22]

Declarații rasiste

De-a lungul timpului, discursul său împotriva romilor a mers până foarte departe.^[23] Ziarul său, „România Mare”, a cerut la un moment dat exterminarea acestora, alături de „jidani și unguri”.^[23]

După crima săvârșită de Romulus Mailat în Italia, a declarat: „În ce privește scandalul asasinării soției unui amiral italian de către un țigan originar din județul Sibiu declar în mod răspicat: italienii au perfectă dreptate, așa ceva reprezintă o barbarie fără margini și ne face țăndări imaginea în lumea întreagă.^[23] Rog, totuși, să nu se utilizeze cuvântul „român”, fiindcă nemernicul nu e român, ci țigan!”.^[23]

Amendă

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării l-a amendat pe Vadim Tudor cu 3000 de lei pentru că a numit-o „prostituată” în repetate rânduri pe fosta candidată la parlamentare Anca Cârcu.^[24] Pe 30 aprilie 2014, Tribunalul București a decis, ca acesta să-i plătească daune de 1.000 de lei și să publice sentința în două publicații: Tricolorul și România Mare.^[25]

PUBLICAȚII

Vadim Tudor a publicat 38 de cărți, din care volume de poezie și publicistică, unele editate și în franceză, engleză și arabă, și a scris piese de teatru. A scris, împreună cu Sergiu Nicolaescu, scenariul filmului Triunghiul morții (1999), regizat de Nicolaescu.

• 1977: Poezii, Editura Eminescu
• 1977: Epistole vieneze, Ed. Eminescu
• 1979: Poeme de dragoste, ură și speranță, Ed. Eminescu
• 1981: Idealuri, Ed. Eminescu
• 1983: Saturnalii, Ed. Albatros
• 1983: Istorie și civilizație- Ed. Eminescu
• 1983: Mîndria de a fi români- Ed. sport-turism
• 1986: Miracole, Ed. Albatros,
• 1986: Carte românească de învățătură, Ed. Fundației România Mare
• 1990, 1991 și 1992: Jurnal de vacanță,
• 1996: Poems, Ed. Fundației România Mare & Editura Aggi, Torino
• 1998: Piesele de teatru radiofonic:
  • Colindul puiului de cerb, 1968,
  • Secerișul de iarnă, 1976
  • Domnul Tudor din Vladimiri, 1977
  • Adevărul la puterea I-a, 1977
  • Toată lumea știe fotbal (premieră în decembrie 1989 la teatrul Constantin Tănase)
• 2000: Pamflete cu sifon albastru
• 2004: 101 Poezii, Bijuterii
• 2007: Cartea de Aur
• 2008: Cîntece de dragoste
• 2010: Europa Creștină ^[26]
• 2010: Artificii ^[26]
• 2011: Cele mai frumoase aforisme
• 2015: Elegii pentru suflete nobile
• 2015: Pamflete explozive

Corneliu Vadim Tudor

JEAN BART

Jean Bart
Date personale
Nume la naștere	Eugeniu P. Botez
Născut	28 noiembrie 1874[2]  Burdujeni, Botoșani, România
Decedat	12 mai 1933 (58 de ani)[3]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Pseudonim	Jean Bart
Limbi	limba română[1]
Studii	Academia Navală „Mircea cel Bătrân”
Activitatea literară
Specie literară	jurnalul de bord, schița marină
Operă de debut	Iapa capitanului, 1896 (schiță)
Modifică date / text

Membru corespondent al Academiei Române

Jean Bart este pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (n. 28 noiembrie 1874,^[2] Burdujeni, Botoșani, România – d. 12 mai 1933,^[3] București, România), împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. A fost membru corespondent (din 1922) al Academiei Române.^[4]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Eugeniu P. Botez s-a născut la Burdujeni, în județul interbelic Botoșani și a fost fiul lui Panait Botez, căpitan de grăniceri, și al Smarandei Botez. În perioada 1877-1878, tatăl este mobilizat în Războiul de Independență, unde este înaintat la gradul de maior. În 1878 familia se stabilește la Iași, în Fundacul 40 de Sfinți nr. 40 din Dealul Copoului.^[5] La școala primară, „Școala de băieți nr. 2” (azi, Școala Gimnazială „Ion Creangă”) din Păcurari, Iași, l-a avut ca dascăl pe Ion Creangă. Între 1889-1894, urmează Liceul Militar din Iași. A absolvit în 1896 Școala de ofițeri din București, cu gradul de sublocotenent, fiind instruit și la bordul bricului „Mircea” (călătorie descrisă în Jurnal de bord) și a îndeplinit diferite funcții în administrația navală și portuară din epocă, fiind membru fondator al Revistei Maritime și întemeind Liga Navală Română.

Prima pagina din capitolul al 15-lea al romanului Europolis

Jean Bart rămâne un nume important pentru proza română, un scriitor autentic și original, care a cultivat pentru prima dată în literatura română jurnalul de bord și schița marină - acestea fiind pentru totdeauna legate de numele lui - iar prin Europolis, care i-a încoronat opera, ne-a dăruit primul și cel mai realizat roman al unui port românesc. Aducând în proza română „candida navă cu pânzele desfăcute”, odată cu terminologia marinărească, utilizată pentru prima dată într-o operă literară, Jean Bart a încetățenit la noi literatura vieții maritime și fluviale, a portului și a largului marin. Criticul literar Nicolae Manolescu evocă^[6] romanul Europolis la capitolul insolit „literatura pentru copii și adolescenți”: „Pe degetele de la o mână se numără romanele de aventuri demne de a fi remarcate: Europolis, Toate pânzele sus!, Cireșarii, Seri albastre.”

Eugeniu Botez a avut trei copii: Călin-Adam (n. 1909) și Stroe-Botez (n. 1912) din căsătoria cu Mărioara Dumitrescu și Ada (n. 1918) din căsătoria cu Manya Botez.

OPERA LITERARĂ^[7][MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Schițe marine

• Jurnal de bord, Schițe de bord și marine, 1901 (ed. II, 1916; ed III, 1921, pref. și note de V. Ene 1965, altă ed., 2002).
• Datorii uitate, Documente omenești. Nuvele, București 1916, (ed. II, Iași, 1921; ed. III, București, 1928).
• În cușca leului, memorii de război, București, 1916.
• Prințesa Bibița, roman, București, 1923.
• În Deltă..., București, 1925.
• Peste Ocean, Note dintr-o călătorie în America de Nord, București, 1926.
• Însemnări și amintiri, București, 1928.
• Schițe marine din lumea porturilor, Cartea Românească S.A. București, 1928
• O corabie românească. Nava-școală bricul Mircea, București, 1931.
• Pe drumuri de apă, București, 1931.
• Europolis, roman, București, 1933 (ed. II, pref. de G. Călinescu, 1933; ed. III, pref. G. Călinescu, 1939; pref. de G. Ivașcu, ed. îngrijită de C. Mohanu, 1962; pref. de O. Botez, ed. note si tabel cronologic de C. Mohanu, 1971; pref. și note de V. Ene, 1982; postfață și bibliografie de F. Băileșteanum 1985; pref. de A. Goci, 1993; pref. de Paul Cernat, 2010).

TRADUCERI ÎN LIMBI STRĂINE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Europolis, traducere în limba franceză de Constantin Botez, România, 1958. ^[8]
• Europolis, traducere în limba germană de Alfred Kittner, Germania de Est, 1974.^[9]
• Europolis , traducere în limba maghiară de Beke György, Ed. Dacia Cluj-Napoca 1987.
• Europolis, traducere în limba franceză de Gabrielle Danoux, Franța, 2016.

Jean Bart - Citate

 POEZIE

DIMITRIE STELARU

Dimitrie Stelaru
Dimitrie Stelaru portret de Ion Vlad (1953)
Date personale
Nume la naștere	Dumitru Petrescu
Născut	8 martie 1917 Segarcea Vale, România
Decedat	28 noiembrie 1971, (54 de ani) [[București], Republica Socialistă România
Părinți	Dumitru Petrescu (natural), Florea Stoicea (vitreg) și Pasca Preotu
Frați și surori	o soră
Căsătorit cu	de trei ori[1]
Copii	doi
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet, prozator, memorialist
Pseudonim	D. Orfanul, Dimitrie Stelaru
Limbi	limba română[3]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1935 - 1971
Specie literară	poezie, roman, biografie, poveste, poem, basm
Operă de debut	1935 - placheta „Melancolie”[2]
Opere semnificative	„Noaptea geniului”, „Ora fantastică”, „Cetăṭile albe”, „Mare incognitum”, „Zeii prind șoareci”
Note
Premii	Premiul Uniunii Scriitorilor, 1967
Modifică date / text

Dimitrie Stelaru (n. 8 martie 1917, Segarcea Vale, județul Teleorman – d. 28 noiembrie 1971, București, Spitalul Brâncovenesc), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, a fost un poet, prozator și memorialist român.

A debutat ca poet la mijlocul anilor 1930 când, încă elev, a publicat o plachetă intitulată Melancolie. Până în 1938 a publicat sub pseudonimul D. Orfanul (deoarece tatăl său murise pe front, în 1917), pentru ca din 1938, la îndemnul lui Eugen Jebeleanu, să adopte pseudonimul Dimitrie Stelaru.^[4]

FAMILIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Este fiul lui Dumitru Petrescu (cizmar si, apoi, agricultor, căzut pe front în timpul primului război mondial) si al Pascăi (n. Preotu). Ulterior, mama sa se căsătorește cu zidarul Florea Stoicea.^[2]

Dimitrie Stelaru a avut trei mariaje. Se căsătorește pentru prima oară la Turnu Măgurele cu o profesoară de filozofie cu care a avut o fiică. Al doilea mariaj a fost cu o pictoriță cu care a stat șase ani. Din ultima căsătorie rezultă un fiu, Eunor.^[1]

VIAȚĂ BOEMĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În anul 1940 a făcut o farsă lugubră, publicând în ziarul Semnalul un anunț prin care își anunța decesul, eveniment pe care i l-a relatat în 1967 poetului Adrian Păunescu:^[5]

„(...) presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și atîția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunțarea știrii că am murit. (...) Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămînă a urlat presa. Și cînd eram pe cale de dispariție, din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta și s-a făcut alb. Credea că sînt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sînt stafie.(...)”

Romanul autobiografic Zeii prind șoareci, apărut în 1968, ilustrează viața sa boemă, ce poate fi asemănată cu cea a lui Edgar Allan Poe^[4].

UNIVERSUL POETIC[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Afirmarea sa ca poet vine în anii ’40 cu volumele Noaptea geniului (1942), Ora fantastică (1944), Cetăṭile albe (1946), ce dezvoltă imaginea unui damnat, profet al poeziei „În deznădejdea secolului douăzeci” (Profetul, vol. C.a.). Impresionantă e ṣi zugrăvirea cuplului ca victimă a mizeriei (Maria-Maria, vol. O.f.; Poem cerṣetor, vol. N.g.), cu atât mai mult cu cât ṣtim că are origini biografice. Stelaru, la fel ca majoritatea colegilor de generaṭie, manifestă interes în crearea unei mitologii proprii. El recurge în acest sens la o onomastică stranie, în alte locuri feerică, de basm: „Eumene”, „Elra”, „Iwa”, „Regele Fără-Timp”, „Zeul vântului”. Se adaugă aici personificarea obsesiilor ṣi – în ceea ce priveṣte configurarea spaṭială – opṭiunea pentru o geografie ce ṭine de categoriile fantasticului: „Țara Chinului”, „Insula sunetelor”, „tărâmul geniilor”.

APRECIERI CRITICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Originalitatea sa nu a trecut neobservată. Pompiliu Constantinescu a remarcat autenticitatea, prospeṭimea confesiunii ṣi, mai ales, rolul de întemeietor în literatura română al unei poezii a vagabondajului. Eugen Lovinescu, în schimb, a apreciat vizionarismul poetului, capacitatea de expresie lapidară, muzicalitatea stranie a versurilor. Ion Negoițescu îl aṣază în fruntea generaṭiei sale: „incontestabil, Dimitrie Stelaru domneṣte peste poezia scrisă de Ion Caraion, Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Constant Tonegaru”. De aceeaṣi părere e ṣi Petru Poantă: „Într-o generaṭie <pierdută>, <ironică>, <sarcastică>, a <anti-iluziei>, dominată de prezenṭa furioasă a lui Geo Dumitrescu, de imagismul frondei morale a lui Ion Caraion, de melancolia decepṭionatului Constant Tonegaru, Stelaru a fost un ṣef de promoṭie”. Aceṣti poeṭi instaurează în literatura română – după cum demonstrează Marius Nenciulescu – o nouă paradigmă poetică. Prin ea se produce „despărṭirea de radicalismul modernist (înṭeles în sens larg, adică incluzând atât purismul, ermetismul, cât ṣi poeticile avangardei) ṣi revenirea la expresivitate, una ce însă a filtrat ṣi asimilat lucrurile „viabile” din acesta”.^{[necesită citare]}

VOLUME PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Melancolie, poesii, prefaṭă de I. Narcis, Braṣov, Tipografia G. I. Gologan, f.a., semnat D. Orfanul
• Abracadabru, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, f.a., semnat D. Orfanul
• Blestem, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, 1937, semnat D. Orfanul
• Preamărirea durerii, poeme, Bucureṣti, Tipografia Astoria, 1938, semnat D. Orfanul
• Noaptea geniului, poeme, Bucureṣti, Editura Bucovina – I. E. Torouṭiu, 1942
• Ora fantastică, poeme, cu O planetă de poet nou de E. Lovinescu, Bucureṣti, Editura Prometeu, 1944
• Cetăṭile albe, poeme, Bucureṣti, Întreprinderile de editură S.A.R., 1946
• Fata pădurarului, basm în versuri, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1955
• Gelu, [basm în versuri], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1956
• Ṣarpele Marao ṣi Vrăjitoarele, feerii, Bucureṣti, E.S.P.L.A., 1957
• Oameni ṣi flăcări, poezii, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1963
• Fata fără lună, [proză], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1967
• Mare incognitum, [poezii], cuvânt înainte de Eugen Jebeleanu, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1967
• Nemoarte, [poezii], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1968
• Zeii prind Ṣoareci, [însemnări], Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1968
• Cei din lună, [poveṣti], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
• Mare incognitum, [poezii], colecṭia „Cele mai frumoase poezii”, cuvânt înainte de Lucian Raicu, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
• Coloane, [poezii], Bucureṣti, Editura Minerva, 1970
• Înaltă umbră, [poezii], Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
• Poeme dramatice (Leru ṣi Împăratul Nix), Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
• Păsări incandescente, poeme, Bucureṣti, Editura Cartea Românească, 1971
• Casa veveriṭelor, [poveṣti], ediṭie îngrijită de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Ion Creangă, 1991
• Îngerul vagabond, poezii postume, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Eminescu, 1999
• Opera poetică, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Emil Manu, Bucureṣti, Editura Profile Publishing, 2002
• Scrieri literare, ediṭie critică ṣi studiu introductiv de Victor Corcheṣ, Constanṭa, Editura Ex Ponto, vol. VI: Proză, 2002; vol. I: Teatru, 2004

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1967 - Premiul Uniunii Scriitorilor' pentru volumul "Mare incognitum", ce cuprinde o selecție de versuri precum și ciclul Antirăzboinice.^[4]

 Dimitrie Stelaru - Poezii:

Înger vagabond

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol și flămînd?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea orașelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni...
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
"Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temnița. Puneți lacăte bune fiarelor."

Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare-
Vom avea pîine, pîine
Și-un kilogram de izmă pe masă.


Bună seara

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului,
de la baruri și uscăciuni,
de-acolo de unde nu se sfârșește și nu se începe nimic.

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Unii merg printre reclamele cu neon și tac osteniți -
moftangiul vrea insulte dolofane,
ucenicul vinului umple strada cu versuri proaste,
dar eu mă întorc la aripile întunerecului
(e palatul din bătrâni)
și cânt și cânt și cânt.


Maria - Maria

În dimineața aceasta m-am trezit lângă Maria-Maria
Pe scândurile patului pline de păduchi și de sânge
Și am sorbit nepăsarea ca pe o otravă –
Și am scuipat în castronul cu terci.

Drumurile noastre au fost împodobite cu spini
Și înțelepciunea preoților ne-a uscat cerul gurii;
Trezește-te Maria-Maria și cântă-mi despre un huligan;
Noi mergem în jos; pentru marii străini
Nu facem un ban.

Vom porni în Gara de nord tăcând, tremurând,
Strecurându-ne, urmăriți, pe lângă porți.
Alături de hamali vom duce bagaje,
Visând o plecare a noastră către orașele văzduhului
Și ne vom întoarce mai morți –
Dar tu ești pâinea caldă.

Trezește-te Maria-Maria, trezește-te –
Poemul Soarelui l-am scris lângă ochii tăi,
Lângă pântecul de ivoriu, iluminat de foame –
Trezește-te Maria-Maria, trezește-te !
După trei ani de groază, de cruce,
Acum ai culoarea cerului.

În dimineața aceasta m-am trezit lângă Maria-Maria
Pe scândurile patului pline de păduchi și de sânge
Și am sorbit Moartea ca pe-o otravă,
Și am scuipat în castronul cu terci.





Gabriel Iordan-Dorobanțu sau Gavriil Stiharul

Gabriel Iordan-Dorobanțu
Date personale
Născut	28 noiembrie 1958 (63 de ani) Giurgiu, România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet, profesor
Activitate
Pseudonim	Gavriil Stiharul
Limbi	limba română
Modifică date / text

Gabriel Iordan-Dorobanțu (n. 28 noiembrie 1958, Giurgiu) este un poet român. Semnează și sub pseudonimul literar Gavriil Stiharul.

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Studii de filologie și jurnalistică. Având o sănătate delicată, a căutat rezolvarea problemelor în Ortodoxie. Lirică religioasă cu tonalități mesianice și profetice. A scris poezii precum:„Eleison me ton amartalon”,„Prunc din Fecioara sfântă”,„Cuviosului",„Vis și înger”,„Iisus pe cruce”,„Rugăciune ucisă prin nerostire”,„Crezul meu pentru veșnicie”,„Frumoasa mea veșnicie”,„Haideți să mai credem în Iisus Hristos!”,„Înviere la Dumnezeiasca Liturghie Bizantină”,„Ascultă cum cântă Biserica vie”,„Mai cred copiii nostri intr-o minune?”,„Stihuitorii lui Hristos”,„A fi creștin”,"La loc cu verdeață”,"De când Domnul e cu mine”,"Lumină lină”,„Rugăciune pentru stricarea lucrării diavolești”,„Dulcea mea veșnicie”,„Sursum corda!” etc. În poemele sale, se cunoaște influența lui Iosif Trifa, Constantin Galeriu, Visarion Iugulescu, Lucian Blaga, Costache Ioanid,Traian Dorz, Ioan Alexandru. A publicat în Convorbiri literare,Ziua de Giurgiu (revista editată de autor), Azi, Dimineața, Tineretul liber, Timp liber,Vestitorul Ortodoxiei, Revista Ortodoxa Sfântul Andrei,Creștinul azi, Oastea Domnului. A redactat Dulcea mea veșnicie(Poeme creștine). Unele poezii au fost preluate și de alte confesiuni creștine. Răspândindu-se și pe cale orală, unele au ajuns în folclor.

CARACTERISTICA LIRICII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Lirica poetului se concentrează asupra unor teme mari, sacre, cosmice, precum Dumnezeu, suferință, viață, moarte, mântuire, veșnicie. Scriitura se prezintă într-o tonalitate gravă, pe măsura temelor. Poemele sunt stăbătute de fior liric ce se vrea venit din tradiția imnografică bizantină. Poeziile sale anunță un destin singuratic, o voce pustnicească. Pentru poet, singura salvare rămâne Iisus Hristos, Care este autentic doar în Ortodoxie. Își creează astfel propria sa mitologie creștină, punând în centru tradiția patristica ortodoxă. Se prezintă ca un idioritmic, ca un creștin ce își stabilește propriile reguli de trăire duhovnicească, ca un ascet eretic, ca un condamnat de dogme. Ortodoxia din adâncuri rămâne remediul cel mai sigur remediu pentru vindecarea unei lumi măcinate de rău. Sfânta Liturghie devine Poarta Raiului, la care poetul a bătut și, pentru ca această viață să nu fie irosită. Asistăm, în lirica sa, la o viziune a spațiilor largi, la un permanent urcuș spre infinit. Tot Sfânta Liturghie îi conferă viziune profetică asupra istoriei, viitorul se deslușește limpede, căci veacul va avea o finalitate hotărâtă. Caută să creeze o stare sufletească aptă să presimtă, să perceapă semnele timpului, așa cum au procedat și Sfinții Părinți. Are conștiința unei vocații imnografice, pe care o consideră însă semn al lipsei de trezvie și de smerită cugetare, și, în consecință, încearcă să se cenzureze permanent pentru a nu cădea în patima nălucirii și a părerii de sine. Prin poezie năziește să se ridice la o stare sufletească aptă de o mistică ascetică autentică, invitând pe toată lumea la un urcuș dumnezeiesc liric și creștin. Fiindcă nu se adresează atât cititorului avizat, cât, mai ales, marelui public, creația sa literară pare a face rabat de la exigențele unor filtre prea academice.

RĂTĂCITOR FULG DE PĂPĂDIE ♦

Cu mii de braţe-ntinse, Dumnezeu,
te rog în fiecare zi şi noapte
şi norii îi cuprind în palme – eu,
dar cuvintele îmi sunt deşarte.

Să fur din rugăciunea celor sfinţi
cuvinte bune şi neîntinate? –
sunt pe lume atâţia oropsiţi,
mi le cer să i le dau pe toate.

Le-mpart la toţi, dar mie nu-mi ajung,
fur din codru foşnetul de frunze,
din nori de puf, fur ploile ce plâng,
le sorb cu înfometate buze.

Sunt pe lume atâţia oropsiţi,
ei totu-mi cer acuma disperaţi,
eu nu păstrez nimica de la sfinţi,
cum nici cămaşa Domnul n-a păstrat.

Şi azi vin să-Ţi fur din veşnicie –
ruga cu netrebnice cuvinte,
rătăcitor fulg de păpădie
ce vântul îl duce înainte.

 POEMUL IUBIRILOR TÂRZII ♦

Frunze de cuvinte nearse de geruri
se zbat în priviri lipind gând de gând,
îmi vorbeşti deodată cu tristeţi de ceruri
şi ochii stelelor mai reci ca nicicând.


De cum m-ar arde asfinţituri din care
vărsai atâta soare în toamne târzii,
ai oprit râsul, şi golul lui mă doare –
emoţie de seară, doar în cuvânt mai vii.


Clipele stau pe răsuflările noaste
ca pe valurile unui ocean ne'nceput –
cineva le cată-n adâncuri albastre,
dar oarbe plutesc spre ţărm neştiut.

Eu sunt polenul din cuvinte

Eu sunt polenul din cuvinte
şi plâng în fiecare floare,
o lacrimă de-a ei mă doare
căci toate lacrimile-s sfinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

Eu sunt polenul din cuvinte,
peste câmpii vântul mă poartă
şi bat la fiecare-n poartă
şi plâng în ochiul tău fierbinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

Eu sunt polenul din cuvinte,
Hristos din slovă mă coboară
şi mă împraştie prin ţară,
balsam pe rană să alinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

Eu sunt polenul din cuvinte,
eu vin acum cu vestea bună
să-ţi fie pavăză-n furtună
şi pentru zilele cumplite.

Eu sunt polenul din cuvinte.

Eu sunt polenul din cuvinte
şi plâng în fiecare floare
ce rodu-n pântecul ei moare,
alerg acum printre morminte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

Traian T. Coșovei

Traian T. Coșovei
Date personale
Născut	28 noiembrie 1954[1]  București, România[2]
Decedat	1 ianuarie 2014 (59 de ani)  București, România[3]
Cetățenie	România
Ocupație	poet critic literar[*]
Activitate
Alma mater	Facultatea de Litere a Universității din București
Modifică date / text

Traian T. Coșovei (n. 28 noiembrie 1954 – d. 1 ianuarie 2014) a fost un poet român aparținând generației literare 80. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

La 4 ani știa deja să citească și debuta artistic dictând poeme musafirilor săi. Fire temperamentală, nonconformistă și puțin cam impulsivă, devine în scurt timp cunoscut pentru caracterul său.

Odată cu intrarea la școală, își schimbă și preocupările, orientându-se către construcția de navete spațiale în podul casei, din resturi de televizoare și frigidere. Acest elan creator dispare în momentul intervenției locatarilor, îngrijorați de ascensiunea foarte gălăgioasa a micului astronaut. Totuși, reușește să se consoleze împreună cu prietenii tăind cablurile antenelor TV și aducând astfel pentru o săptămână liniștea absolută în casele vecinilor.

Marcat puternic de separarea părinților, pe când avea 12 ani, găsește remediul citind foarte mult și devenind un client permanent al Librăriei Sadoveanu din București. Aici se interesează de scriitori precum Jean Paul Sartre, Albert Camus, Charles Baudelaire sau William Faulkner și e repede etichetat de către personalul librăriei drept un copil teribil.

Îl pasionează pictura și vrea să intre la Arhitectură, însă constată cu amărăciune că nu îi plac matematicile. Se îndreaptă ulterior spre Teatru, dar e anunțat că majoritatea locurilor s-au ocupat deja înainte de examen, prin telefon.^{[necesită citare]} În cele din urmă, hotărăște să dea examen la Filologie (Facultatea de Litere a Universității bucureștene), unde intra al doilea în urma examenului de admitere.

În anii ‘80, ia parte la cenaclul condus de criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu, iar apoi la Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu. Împreună cu poeții Florin Iaru, Ion Stratan și Mircea Cărtărescu, creează primul nucleu elitist al Generației ‘80 (Generația în blugi). Comitetul avea puterea de a decide cine intra și cine nu intra în acest club de literați.^{[necesită citare]} Banii pentru editarea antologiei Aer cu diamante reușește să-i obțină de la mama lui.

T. Coșovei este și astăzi considerat un spirit liber, nonconformist, prin literatura sa de o mare originalitate, o poezie tânără comparabilă cu aceea a Marianei Marin, a lui Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Florin Iaru sau Andrei Bodiu.

DUPĂ 1990[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În anul 1990, redactează împreună cu Dan Goanță revista Vești proaste, din care apar 6 numere, iar mai târziu, împreună cu prozatorul Mircea Nedelciu, editează ziarul Punga d'un kil - organ de stat la coadă. Acesta era tipărit pe pungi de hârtie destinată ambalării produselor alimentare, sub deviza: Vom fi mai mult decât ocaua lui Cuza.

De-a lungul timpului, a fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Asociației Scriitorilor din București, Premiul Academiei Române și chiar Premiul Uniunii Tineretului Comunist. A fost prieten și susținător al mai tânărului poet constănțean Eduard Zalle, căruia i-a scris prefațele primelor patru cărți publicate de acesta începând cu 2009.

CĂRȚI PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• - Ninsoarea electrică, ed. Cartea Românească 1978
• - 1, 2, 3 SAU… , ed. Albatros 1980
• - Cruciada întreruptă, ed. Cartea Românească 1982
• - Aer cu diamante (antologie colectivă), ed. Litera 1982
• - Poemele siameze, ed. Albatros 1983
• - În așteptarea cometei, ed. Cartea Românească 1986
• - Rondul de noapte, ed. Militară 1987
• - Pornind de la un vers (critică literară), ed. Eminescu 1990
• - Bătrânețile unui băiat cuminte”, ed. Pontica 1994
• - Mickey Mouse e mort, ed. Cartea Românească 1994
• - Ioana care rupe poeme, ed. Asociația Scriitorilor & Cartea Românească 1996
• - Patinează sau crapă!, ed. Axa 1997
• - Ninsoarea electrică, ediția a II-a, ed. Vinea, 1998
• - Percheziționarea îngerilor, ed. Crater, 1998
• - Lumină de la frigider, ed. Cartea Românească, 1998
• - Bună dimineața, Vietnam!, ed. Călăuza, 1999
• - Hotel Urmuz (critică literară), ed. Călăuza, 2000
• - Institutul de glasuri, antologie, ed. Cartea Românească, 2002
• - Vânătoarea pe capete, Ed. Libra, 2002
• - Greva căpșunelor, Ed. Libra, 2004
• - Aerostate plângând, Ed. Tracus Arte, 2010
• - Jurnalul morilor de vânt, Ed. Tracus Arte, 2012
• - Aritmetica pleoapelor, Ed. Tracus Arte, 2013
• - Elegii pentru o bucată de iaht, (antologie), Ed. Tracus Arte, 2014

Este prezent în:

• Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul Uniunii Scriitorilor, 1979
• Premiul Asociației Scriitorilor din București, 1994
• Premiul Academiei Române, 1996
• Premiul Internațional "Nichita Stănescu", 2000
• Premiul Asociației Scriitorilor din București, 2004

Traian T. Cosovei - Un inger care viseaza

Într-o dimineata de iarna
dormeai atât de adânc,
încât respiratia ta era mai nelinistita
decât albul zapezii.

În timp ce eu te priveam,
tragând perdelele rosii ale frigului.

Traian T. Cosovei - Antract

Din gura paiatei sângele se scurgea cu jumatate de gura.
Secunda de-acum urla fara glas ori dantura.

Ma bâlbâiam si eu dupa o sinecura
la stirba de viata, la umplutura de plus, la amintiri care musca
cu care ma leganasera de mic între zgarda si cusca.


Ah, moartea asta ordinara de lux –
fara chip, fara nume, fara adresa
pe care o purtam noapte de noapte în lesa.

Traian T. Cosovei - Poemul de acum

Eu nu mi-am scris niciodata numele
pe bonuri de carbuni –
pe lînga silozuri am trecut fara sa privesc înapoi –
prin iarba desculta n-am alergat niciodata.
În ploaie n-am cântat, în desert n-am scris cu creionul drumul caravanelor.
Cu maturica nu m-am batut la baia de aburi.
Cu mersul meu de urs n-am rasturnat înadins portelanurile.

Odata am iubit ferocitatea oamenilor de zapada,
tandretea sperietorilor uitate pe cîmp.
Omului care lucreaza la calea ferata am vrut sa-i povestesc
o istorioara cu tîlc.
Omul e mort de mult.
Prin fata agentiilor de voiaj mi-am plimbat viata ca pe o jumatate de pâine.
Cu o masina de ocazie am mers pîna la marginea marii.
Am privit valurile cheltuindu-se pe tarm – am privit
tineretea arzînd ca o frunza de tutun verde.
In fata oglinzii, cu lanterna mi-am luminat chipul.

Acum ceata se poate risipi.




Corneliu Vadim Tudor

Corneliu Vadim Tudor
Date personale
Născut	28 noiembrie 1949  București, Republica Populară Română
Decedat	14 septembrie 2015 (65 de ani)[1]  București, România
Cauza decesului	cauze naturale (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Doina Vadim Tudor (căs. 1987-2015)
Copii	Lidia și Eugenia
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Religie	Creștin Ortodox
Ocupație	politician, scriitor, publicist
Președinte al Partidului România Mare
În funcție 20 iunie 1991 – 14 septembrie 2015
Europarlamentar
În funcție 2009 – 25 mai 2014
Partid politic	PCR (1980-1989) PRM (1991-2015)
Alma mater	Universitatea din București
Prezență online
pagină Facebook
Modifică date / text

Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București, România – d. 14 septembrie 2015,^[1] București, România) a fost un politician, publicist și scriitor român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.^[2]

A fondat Partidul România Mare (PRM). În anul 2000, s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.

A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu.

BIOGRAFIE

Copilărie și studii

Corneliu Vadim Tudor s-a născut în București, în Rahova și a fost fiul lui Ilie, croitor, și al Eugeniei, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei. În 1967 a absolivit Colegiul Național „Sfântul Sava” din București din București și, în 1971 a obținut licența la Facultatea de Filosofie a Universității din București, cu o teză despre sociologia religiei. În 1975 a satisfăcut serviciul militar și a absolvit școala de ofițeri în rezervă, cu gradul de sublocotenent. Din 1972 a lucrat neîntrerupt în presă. Între 1978-1979, cu o bursă Herder - care fusese acordată magistrului său, scriitorul Eugen Barbu - a făcut studii de istorie la Viena.

Activitate politică

Președinte al Partidului România Mare

George Becali și Corneliu Vadim Tudor în 2013

Corneliu Vadim Tudor este fondatorul Partidului România Mare, care a intrat la alegerile din 1992 în Parlamentul României, și al publicațiilor afiliate, România Mare și Tricolorul.

A fost senator de București în Parlamentul României în perioada 1992-2008, ales cu o majoritate de voturi. În legislatura 2004-2008, Corneliu Vadim Tudor a inițiat 33 de propuneri legislative și 9 moțiuni.

A fost inițiatorul și finanțatorul programului umanitar săptămânal, „Cina Creștină”, dedicat oamenilor săraci și în vârstă. A oferit sprijin financiar unui mare număr de biserici, școli, muzee, situri arheologice, și a oferit premii și donații unui important număr de copii și studenți. A fost un bine cunoscut iubitor și protector al animalelor.

La 15 iunie 2013, a avut loc o ședință extraordinară, ilegală, a Consiliului Național, la care au participat reprezentanții din 24 de organizații județene ale PRM. Atunci s-a decis revocarea lui Vadim Tudor și a conducerii PRM, cu 116 voturi "pentru" și 9 "împotrivă". Astfel, la 15 iunie 2013, Corneliu Vadim Tudor a fost revocat din funcția de președinte al PRM.^[3]

La 27 iulie 2013, Corneliu Vadim Tudor, fondatorul partidului și cel care afirma despre el însuși: „Singurul președinte al PRM sunt eu”, a fost exclus din PRM.^{[4][5][6][7][8][9][10][11]}

Magistrații Tribunalului București au decis însă ca europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor să fie repus în funcția de președinte al Partidului România Mare după ce fusese exclus din partid și înlocuit cu Gheorghe Funar, la așa zisul Consiliu Național, constatând ilegalitatea lui.^[12]

Candidat la președinția României

A candidat la alegerile prezidențiale din 1996, clasându-se pe locul 5 din 16 candidați. La alegerile prezidențiale din 2000 a ajuns în turul doi, unde a obținut 33,17% din voturi. În 2004, a candidat la președinția României și a obținut 12,57% din voturi. La alegerile prezidențiale din 6 noiembrie 2009, lista PRM pe care a candidat a obținut votul a numai 540.380 români, adică 5,56% dintre votanți.

În 2014, Corneliu Vadim Tudor și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2 noiembrie.^[13]

Conform rezultatelor finale ale alegerilor din noiembrie 2014, Vadim Tudor a obținut în primul tur de scrutin (organizat în ziua de duminică, 2 noiembrie 2014) un număr de 349.416 voturi din numărul total de 9.723.232, situându-se pe locul 7 din 14 și cumulând circa 3,68% din toate voturile exprimate și validate.

Membru în Parlamentul European

La 7 iunie 2009 a fost ales în Parlamentul European pe lista Partidului România Mare.^[14] În nouă luni până în martie 2010 a participat la 15 din 37 de ședințe în plen - prezență de 40,54 %.^[15] Prin aceasta a contribuit la plasarea României pe ultimul loc între națiunile reprezentate în Parlamentul European, România având o prezență de 84,46 %.^[16]

Decesul

Vadim Tudor a murit la 14 septembrie 2015, în Centrul Clinic de Urgență de Boli Cardiovasculare al Armatei, unde a fost transportat după ce i se făcuse rău. Starea lui s-a agravat după internare: se pare că a suferit un infarct miocardic și decesul a fost înregistrat la ora 18:30, potrivit agenției Mediafax.^[17]

PUBLICIST

A înființat revistele România Mare, în care a continuat politica revistei scriitorului Eugen Barbu, Săptămîna (culturală a capitalei), considerată de mulți critici literari o oficină a Securității, prin care, în anii '70-'80, erau puse în circulație informații provenite din arhivele acestei instituții și erau utilizate pentru șantaj politic și pentru contracararea postului Radio Europa Liberă în cadrul proiectului zis Melița și eterul.

A publicat 14 volume de poezie și proză, unul din ele, intitulat „Saturnalii”, fiind interzis și retras de pe piață în anul 1984, scriitorul fiind interzis de două ori de regimul comunist.

Este autorul a patru scenarii pentru teatru radiofonic și a debutat pe scena spectacolelor de teatru la Teatrul Tănase, în 5 decembrie 1989, cu comedia „Toată lumea se pricepe la fotbal”.

Actualmente, micul său trust de presă publică revistele săptămânale, România Mare și Politica și ziarul Tricolorul.

Vadim Tudor a fost dat în judecată de mai multe ori pentru insultă și calomnie, după publicarea pamfletelor apărute fie sub semnătura sa, fie sub pseudonimul Alcibiade, în revistele România Mare și Politica.

CONTROVERSE

Poezia pamflet „În apărarea lui Eminescu”, scrisă la începutul anilor 1980, ca răspuns la un articol al rabinului Moses Rosen, care denunța revenirea antisemitismului în cultura română și făcea referire la unele poezii antisemite ale lui Mihai Eminescu.^[18] a trezit reacții în presa internațională prin publicațiile Washington Post și Paris Match. Adunate protestelor intelectualilor români, ele au dus la retragerea volumului antisemit Saturnalii.

În ultimii ani,^[Când?] Corneliu Vadim Tudor a exclus mai mulți membri care doreau schimbarea doctrinei PRM,^[19] printre care: Corneliu Ciontu, Lia Olguța Vasilescu, Daniela Buruiană, Codrin Ștefănescu, Anghel Stanciu, Dorel Onaca, Dan Claudiu Tănăsescu (revenit în PRM în 2009). Cea mai răsunătoare plecare a fost a lui Corneliu Ciontu, considerat unul dintre cei mai de încredere oameni ai liderului PRM. I-a fost atât de apropiat încât, în martie 2005, Vadim Tudor s-a retras de la șefia partidului și i-a predat-o lui Ciontu. Șefia acestuia a durat însă mai puțin de trei luni. În iunie 2005, Vadim Tudor a revenit la conducere, iar Ciontu a fost forțat să părăsească atât președinția, cât și partidul. Odată cu el au plecat vicepreședintele Anghel Stanciu și zece parlamentari. După plecarea lui Ciontu, Vadim spunea despre acesta, în comunicatul de presă prin care declara că l-a dat afară din partid, că este: „electrician pensionar și analfabet”, „care nu știe nicio limbă străină”, ”fost activist PCR la sectorul 5”, „personaj mediocru pe care l-am instalat, provizoriu, în locul meu pentru că nu găsisem altul mai prost printre cei care îmi duceau servieta”.^[20]

În 2011, a fost acuzat de fals în declarații și evaziune fiscală, conform ziarului Cotidianul ^[21] și web situl Puterea.ro.^[22]

Declarații rasiste

De-a lungul timpului, discursul său împotriva romilor a mers până foarte departe.^[23] Ziarul său, „România Mare”, a cerut la un moment dat exterminarea acestora, alături de „jidani și unguri”.^[23]

După crima săvârșită de Romulus Mailat în Italia, a declarat: „În ce privește scandalul asasinării soției unui amiral italian de către un țigan originar din județul Sibiu declar în mod răspicat: italienii au perfectă dreptate, așa ceva reprezintă o barbarie fără margini și ne face țăndări imaginea în lumea întreagă.^[23] Rog, totuși, să nu se utilizeze cuvântul „român”, fiindcă nemernicul nu e român, ci țigan!”.^[23]

Amendă

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării l-a amendat pe Vadim Tudor cu 3000 de lei pentru că a numit-o „prostituată” în repetate rânduri pe fosta candidată la parlamentare Anca Cârcu.^[24] Pe 30 aprilie 2014, Tribunalul București a decis, ca acesta să-i plătească daune de 1.000 de lei și să publice sentința în două publicații: Tricolorul și România Mare.^[25]

PUBLICAȚII

Vadim Tudor a publicat 38 de cărți, din care volume de poezie și publicistică, unele editate și în franceză, engleză și arabă, și a scris piese de teatru. A scris, împreună cu Sergiu Nicolaescu, scenariul filmului Triunghiul morții (1999), regizat de Nicolaescu.

• 1977: Poezii, Editura Eminescu
• 1977: Epistole vieneze, Ed. Eminescu
• 1979: Poeme de dragoste, ură și speranță, Ed. Eminescu
• 1981: Idealuri, Ed. Eminescu
• 1983: Saturnalii, Ed. Albatros
• 1983: Istorie și civilizație- Ed. Eminescu
• 1983: Mîndria de a fi români- Ed. sport-turism
• 1986: Miracole, Ed. Albatros,
• 1986: Carte românească de învățătură, Ed. Fundației România Mare
• 1990, 1991 și 1992: Jurnal de vacanță,
• 1996: Poems, Ed. Fundației România Mare & Editura Aggi, Torino
• 1998: Piesele de teatru radiofonic:
  • Colindul puiului de cerb, 1968,
  • Secerișul de iarnă, 1976
  • Domnul Tudor din Vladimiri, 1977
  • Adevărul la puterea I-a, 1977
  • Toată lumea știe fotbal (premieră în decembrie 1989 la teatrul Constantin Tănase)
• 2000: Pamflete cu sifon albastru
• 2004: 101 Poezii, Bijuterii
• 2007: Cartea de Aur
• 2008: Cîntece de dragoste
• 2010: Europa Creștină ^[26]
• 2010: Artificii ^[26]
• 2011: Cele mai frumoase aforisme
• 2015: Elegii pentru suflete nobile
• 2015: Pamflete explozive

Când un bărbat iubește o femeie

Când un bărbat iubeşte o femeie
e îmbătat de muzici în amurg
palate de cleştar din filme triste
răsfaţă ochii lui de demiurg

Înduplecat ca fiara în capcană
cu pieptul podidit de-o rană grea
prin vămile orbirii se înalţă
pentru a-şi lua lumină de la Ea

Şi toată viaţa lui se face orgă
în catedrala unui câmp de maci
iniţiat în tainele nuntirii
reîncarnarea unui antic vraci

Preschimbă-n aur tot ce va atinge
depune jertfe pe altarul Ei
mărinimos ca prinţul ce salvează
creştinii daţi la gropile cu lei

Un sentiment între extaz şi jale
ceva bolnav şi purificator-
când un bărbat iubeşte o femeie
se-mperechează îngerii în zbor.

Drojdia

Aceste vremuri strâmbe, de ocară
Au, totuşi, şi un merit cam grotesc:
Scot la iveală drojdia murdară
Care zăcea în Neamul Românesc.

Este mocirla unor veacuri grele
Migraţii de barbari şi venetici
Fanarioţii cu moravuri rele
Care-şi lăsară icrele pe-aici.

Noi i-am primit pe toţi, i-am ospătat
Le-am dat apoi odaia cea mai bună
Ba chiar cu unii ne-am împerecheat

Aşa ne-am molipsit noi de minciună
Şi am furat, ba chiar ne-am prostituat
Iar toate astea, astăzi, se răzbună...

Adio, fratele meu geamăn

Adio, fratele meu geamăn
Tristă duminică trăim.
Om bun, şi drag, şi fără seamăn
Abia acum te preţuim.

Adio, forţă a naturii
Te-au pus pigmeii la pămînt.
"Complotul bubei" şi al urii
Te-a hărţuit pîn' la mormînt.

Curînd vor răsuna colinde
Curînd Crăciunul va veni
Şi candele se vor aprinde
Pe-ntinsul scumpei Românii.

Un scaun gol va fi la masă
Precum e tronul princiar.
Şi-un strop de vin de tămîioasă
Noi vom vărsa, plîngînd amar.

E-o zi de toamnă aurie
Ce pace dulce e-mprejur!
Doar eu sînt ca o rană vie
Ce îmi dai, Doamne, să îndur?

De ce ni-l iei aşa devreme
Pe cel mai nobil dintre noi?
Crucificat peste poeme
Pentru cei mulţi, flămînzi şi goi...

De ce rămîn toţi ticăloşii
Cei mincinoşi şi paraziţi?
Şi-n vremea asta generoşii
În patru zări sînt răstigniţi?

Fă o minune şi ridică
Acest nenorocit blestem.
Şi vindecă-ne Tu de frică
E tot mai greu, nu mai putem.

Ai milă, Doamne, şi-ndurare
De-acest colos cu miere-n grai
Şi pentru inima lui mare
Dă-i viaţă veşnică în Rai.

Întreaga ţară te jeleşte
Românii doliu pun la steag.
Azi steaua ta pe cer porneşte.
Adio, fratele meu drag!

Treziți-vă, români, sau veți pieri

Ne-am adunat la căpătâiul ţării
să o vedem cum moare de frumos,
bolnavă grav de molima trădării
cuţitul scârbei i-a ajuns la os.

Au hărtănit-o ca pe-o căprioară
şi lupi, şi corbi, şi câini fără stăpâni
trag toţi de ea, o rup în colţ de fiară
ţigani, maghiari, arabi, evrei, români.

Aşa-i democraţia, ni se zice,
sub masca ei se jefuieşte tot,
Consiliul Europei ne dă bice,
suntem paralizaţi de-un vast complot.

A fi român e-o vorbă de ocară,
a-ţi apăra hotarul - e stupid -
prin puşcării trag generali să moară
iar bişniţarii şi-au deschis partid.

Invazia lăcustelor e-o glumă
în faţa jecmănelii de acum,
parcă mânaţi de-o primitivă ciumă
tâlharii dau cu fumigene-n drum.

Ei strigă primii: "Hoţii, ne omoară!"
eşti ba fascist, ba comunist sadea,
o presă ticăloasă şi murdară
pândeşte zilnic sângele să-ţi bea.

Nu poţi să zici nimic în apărarea
acestei ţări, tribunilor din veac
devii suspect, se cheamă chiar Salvarea
eşti ştampilat "nebun fără de leac".

Se fură munţi de aur şi uraniu,
se fură grâu şi se importă boli,
piraţi cu flamuri negre într-un craniu
ne târguiră flota - pe doi poli.

Dar ce anume, Doamne, nu se fură?
se fură prunci care devin cobai,
se fură cruci, odăjdii şi prescură
ba chiar şi poarta care dă spre Rai.

Deci nu vă mai miraţi că ţara moare
voi, care staţi cu mămăliga-n ţest
tot aşteptând umili minunea mare
să mântuiască ţările din Est.

Priviţi din pat cum ne vânează hoţii
Voi - la Telejurnal, noi - arşi de vii
aşa vă apăraţi voi patrioţii?
Treziţi-vă, români, sau veţi pieri!

Ultima cafea

Hai, Moarte, să bem o cafea
Ţi-o fac cu caimac, aromată
Mai leapădă-ţi coasa cea grea
Şi mantia asta ciudată.

Te rog să iei loc în fotoliu
Nu mă supără dacă fumezi
După cine eşti, Moarte, în doliu?
De ce tot suspini şi oftezi?

E foarte fierbinte cafeaua
Nu te grăbi, că te frigi
Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua
Dacă eu am să mor, ce câştigi?

Ai venit să mă iei în persoană
Prea mare onoare îmi faci
Din toată specia asta umană
Numai pe mine mă placi?

Hai să-ţi ghicesc în cafea
E bine să ştii ce te-aşteaptă
O cumpănă grea vei avea
Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.

Eşti tot timpul în criză de bani
Aici, te asemeni cu mine
De ce să fim noi duşmani?
Eu te-nţeleg cel mai bine.

Lumea te aplaudă de departe
În zvon de corridă, olé!
Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte
Să văd: după tine ce e?

Acum eşti captivă la mine
Am vrut să-ţi arăt, draga mea
Că nu-mi este frică de tine:
Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.

IACOB MUREȘIANU

acob Mureșianu
Iacob Mureșianu Portret de Mișu Popp
Date personale
Născut	28 noiembrie 1812  Rebrișoara, Bistrița-Năsăud, România
Decedat	29 septembrie 1887 (74 de ani)  Brașov, Austro-Ungaria
Căsătorit cu	Sevastia Nicolau
Copii	Iacob Mureșianu
Ocupație	poet, publicist, politician
Activitate
Membru de onoare al Academiei Române
Modifică date / text

Iacob Mureșianu (n. 28 noiembrie 1812, Rebrișoara, (jud. Bistrița-Năsăud), Imperiul austriac – d. 29 septembrie 1887, Brașov, Austro-Ungaria) a fost un publicist, poet și om politic român, membru de onoare (din 1877) al Academiei Române.^[1]

MARTHA BIBESCU

Martha Bibescu
Date personale
Născută	28 ianuarie 1886[3][4][5]  București, România
Decedată	28 noiembrie 1973 (87 de ani)[3][4][5]  Paris, Franța[6]
Părinți	Ion N. Lahovari
Căsătorită cu	George-Valentin Bibescu
Copii	Valentine Bibesco[*]
Cetățenie	Franța (1959–)[7]  România
Ocupație	poetă eseistă romancieră[*] scriitoare biografă[*]
Pseudonim	Lucile Decaux
Partid politic	Frontul Renașterii Naționale
Limbi	limba franceză[1]
Note
Premii	Marcelin Guérin Prize[*] Prix Gustave Le Métais-Larivière[*] Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*][2]
Modifică date / text

Martha Bibescu (alias Marthe Bibesco; n. 28 ianuarie 1886, București – d. 28 noiembrie 1973, Paris) a fost o romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovari, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.

„Frumoasă, cultă, bogată – toate la un loc pentru o singură ființă sunt un păcat de neiertat”

—Christopher Birdwood Thomson, 1st Baron Thomson of Cardington

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Privind data exactă a nașterii scriitoarei, din mărturisirile ei se cunosc cu precizie ziua și luna (28 ianuarie, București), anul 1886 stabilit doar dintr-o întreagă serie de ipoteze ce mai cuprinde și anii 1888, 1889, 1890, 1891. Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Mama sa, Smaranda ( Emma ) Mavrocordat aparține unei dinastii princiare de origine greacă și descinde din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovari (1844-1915) avea să fie de-a lungul anilor ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului. Unchiul Marthei Bibescu, Alexandru Lahovari (1841-1897), a fost în mai multe rânduri ministru de justiție, ministru al agriculturii, ministru al industriei și ministru de externe. ^[8]

Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu își va completa educația primită într-o mănăstire din Belgia cu studii specifice culturii românești. Prin căsătoria în 1902, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte. Singurul copil al Marthei cu George Valentin Bibescu a fost Valentina care se va căsători în 1925 cu prințul Dimitrie Ghika-Comănești (1904-1989).

Principele Ferdinand al României (viitor rege) o aprecia mult, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei (la curtea căruia a făcut o vizită în 1929) îi nutrea afecțiune, prințul moștenitor Wilhelm de Prusia nu-și ascundea preferința pentru Martha Bibescu.

După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George Valentin Bibescu primește o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu își publică, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis (1908).

Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum va deschide seria unei opere impresionante, din care nu vor lipsi romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.

Începând din 1916 Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași. Zoe Bengescu, fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: "La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări […]." Ea nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (primul război mondial și actul reîntregirii – "ziua cea mai plăcută din calendarul personal", cum avea să noteze peste ani), ci și o participantă activă la desfășurarea lor. După trei decenii, maturizată și luându-și rolul în serios, iat-o pe Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, și anume de mamă a ostașului român, de data aceasta în campania contra bolșevismului, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. În 1945, fiind alertată de ambasada Franței că s-ar putea să fie arestată, Martha Bibescu părăsește România la bordul unui avion englez cu destinația Napoli, de unde pleacă la Paris și apoi în Anglia.

Aici se întâlnește cu nepotul și moștenitorul ei, prințul John Nicolas Ghika-Comănești (fiul Valentinei cu Dimitrie Ghika-Comănești) pe care l-a ajutat să părăsească țara în anii tulburi care au urmat după instaurarea comunismului.

Din 1955 devine membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles. În 1962 primește în Franța Crucea Legiunii de Onoare.

Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul * Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928).

Este de asemenea autoarea unui jurnal, din care câteva fragmente au fost publicate la fosta Editură Politică sub titlul Jurnal politic (1979). Opera sa La Nymphe Europe, apărută la Paris în 1960, este un amestec de istorie și genealogie, întemeiată pe observațiile politice, diplomatice și sociale ale prințesei, prezentată sub forma unei biografii istorice a familiei sale, de-a lungul secolelor.

Se stinge din viață la 28 noiembrie 1973, la Paris. Este înmormântată la Castelul Ménars de pe Valea Loarei, fosta proprietate a soacrei ei.^{[necesită citare]} În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care este înmormântată Martha Bibescu, precum și Ana, contesă de Noailles.^[9]

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Les Huit Paradis <=> Cele opt raiuri (1908)
• Alexandre Asiatique, ou l'histoire du plus grand bonheur possible <=> Alexandru Asiaticul, sau istoria celei mai mari fericiri posibile, 1912
• Isvor, Le Pays de Saules <=> Izvor, țara sălciilor (1923) [Este un tablou idilic al vieții din România]
• Le Perroquet Vert <=> Papagalul verde (1923) ^[10]
• Le destin du lord Thomson of Cardington <=> Destinul lordului Thomson (1927)
• Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928) ^[11]
• La Vie d'une amitié. Ma correspondance avec l'abbé Mugnier <=> Viața unei prietenii. Corespondența mea cu abatele Mugnier, Ed. Plon, Paris, (1951 - 1957)
• Une fille inconnue de Napoleon, Paris, Flammarion, 1935; O fiică necunoscută a lui Napoleon, trad. de Andreea Gheorghițoiu, București, 1993
• Egalité, Paris, Grasset, 1935
• Pages de Bukovine et des Transylvanie, Paris, 1936, Cahiers, Livres
• Le Confesseur et les poètes <=> Confesorul și poeții (1970)
• Échanges avec Paul Claudel <=> Corespondența cu Paul Claudel (1972)
• Le perroquet vert <=> Papagalul verde , Paris, 1924 Traducere: Constantin Popescu, ed. Minerva, București, 1998
• Catherine-Paris , 1927 ^[12]
• Une victime royale, Ferdinand de Roumanie , <=> O victimă regală, Ferdinand de România 1927,
• Noblesse de robe , <=> Noblețea robei 1928
• Royal portraits , New York, f.a., ( Portrete regale )
• Croisade pour l’anémone , <=> ( Cruciadă pentru anemonă ), 1931
• Le rire de la Naïade <=> Rîsul naiadei , 1935 etc.
• La Nymphe Europe <=> Nimfa Europa, Paris, editura Plon, 1960

APRECIERI CRITICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Rainer Maria Rilke

„Admirația mea pentru prințesa Bibescu era definitivă de când îl cunoscusem pe al ei Alexandru Asiatique; dar în intuiția ei de mare poet a reușit să stabilească una dintre cele mai profunde continuități umane.“

Max Jacob

„Sunteți un mare scriitor.“

François Mauriac

„Cine sunteți dumneavoastră? Cea mai admirabilă inteligență de femeie pe care o cunosc. Ați scris cărți mai importante decât acest «Bal»; dar nu este vreuna care să mă miște mai mult.“

Tudor Ionescu

„Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste «capcane ale ideilor», cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și totodată aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale.

Maestră necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.“

Șerban Cioculescu

„Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după «țara sălciilor» și amintirea prieteniilor lăsate în țară.“

 
 Scriitoarea franceză de origine română era fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat. prin căsătoria ei în 1905 cu George Valentin Bibescu, continuator al familiei domnitoare din Ţara Românească, devine principesă, înrudită prin soţ cu altă scriitoare româno-franceză, contesa  Ana de Noailles, dar şi cu Elena Văcărescu, iar prin rudele din Franţa înrudită până şi cu familia lui Napoleon. Şi-a făcut educaţia în Belgia. În 1908, în urma unei călătorii prin diverse ţări, inclusiv Persia, împreună cu soţul diplomat, îi apare prima carte de însemnări de călătorie Les huit Paradis, în curând premiată de Academia franceză. Cu numele său sau sub preudonimul Lucile Decaux a scris numeroase romane, unele cu conţinut evocator-irstoric, altele de ficţiune, dar şi poezii: Isvoru- Ţara sălciilor, 1923; Papagalul verde, 1923; Destinul lordului Thomas; 1927; La bal cu Marcel Proust, 1928; Confesiuni şi portrete, 1970; Corespondenţa cu Paul Claudel, 1972, Portrete regale, Raiul naiadei..., A scris eseuri, a ţinut conferinţe. Dintre care destule editate şi la noi, (un Jurnal politic), dar mai ales după Decembrie 1989. A avut un număr record de prestaţii la o emisiune culturală la radio France. O prezenţă magnetică: frumoasă, inteligentă, instruită, talentată, generoasă, încântând pe toată lumea, căutată şi admirată de mulţi intelectuali de frunte ai Franţei, ai Angliei, ai Europei.

***

Se întîmplă că această rubrică a mea, pe care am iniţiat-o din spirit ludic, nepretenţios, şi ca semn al ataşamentului meu declarat pentru ideea de scriitor român, nu a avut de la început şi cu atât mai puţin în desfăşurarea sa, vreo legătură cu ideea de istorie literară, ignorând prin urmare ierarhiile pe bază de criterii valorice, fiind doar o înşiruire simpatetică de nume care au ajuns într-un fel sau altul până la mine. Căci altfel, văd a se practica în tratate şi istorii literare o discriminare fără excepţie a românilor care nu au scris sau nu scriu în româneşte. O face, spre mirarea mea şi Marian Popa, în foarte temeinica şi echilibrata sa Istorie. (Şi totuşi, din câte înţeleg eu ca ne-filolog, istoria unei literaturi musai să includă şi traducerile, ca fenomen de interacţiune cu literaturile lumii, cu cele vecine sau înrudite în ultimă instanţă...Iar mai simplu spus, câţi dintre colegii mei de generaţie nu-şi vor fi încropit pospaiul de cultură literară citind traducerile de la Cartea Rusă, apoi şi din alte literaturi, în secetoşii ani 50, când marii noştri scriitori interbelici erau la index?!). Măcar G. Călinescu, în paragraful ce li-l rezervă străinilor, spune fără echivoc, de exemplu despre Panait Istrate: nu a fost şi nu va fi scriitor român. Traducerile pe care el însuşi le-a făcut din propria operă sunt considerate fără valoare, lipsindu-le, chipurile, chiar ceea ce le-a asigurat succesul francez: exprimările de metec. Şi adaugă, cu un fel de satisfacţie: iar istoriie literare franceze nu îl menţionează nici măcar la indice. Căci, o scrisese în acelaşi paragraf, dacă un muzician precum Enescu poate cânta pe toate meridianele, scriitorul (cât este) e al limbii pe care o alege. În articolul cu pricina nu-i face loc decât Anei de Noailles şi lui Ch.A.Cantacuzino.

Ce bine că nu sunt şi nu mă tentează să fiu critic şi istoric literar! Am citit cu delicii poezioarele Marthei Bibescu: Ţara sălciilor, Flautul de soc. Dar cu şi mai mult profit La bal cu Marcel Proust, care mi s-a părut nu preţios pandant la opera marelui francez. Apoi, nu pot uita că Marta Bibescu a fost soră de caritate pe frontul primului război mondial, un fel de mamă a răniţilor, dar şi o persoană cu minte ascuţită, care a ştiut să le transmită combatanţilor noştri manevre ale inamicului nemţ. Că apoi a avut un rol cum nu se poate mai important în tratativele de la Paris, în urma cărora s-a ivit ca din cenuşă,- întrecând cele mai nesăbuite aşteptări!- România Mare. A rămas până în ultima clipă a viaţii sale, deşi despărţită de ţară, o militantă inimoasă şi cu deosebire influentă întru binele naţiunii. (Acelaşi impact teribil l-a avut asupră-mi opera lui Panait Istrati, indiferent de acuzatele carenţe ale traducerilor; inclusiv confesiunile din Cum am devenit scriitor.).
E chiar minunat că atâtea lucruri care nu încap într-o riguroasă istorie literară îşi găsesc un loc privilegiat în inima cititorului - inocent, cum altfel? - (de oriunde ar proveni ele!), răsfăţându-se el, de pildă, într-o plină de ciripituri dimineaţă de vară, întins în iarba grasă a Parcului Palatului Mogoşoaia - ultima proprietară: Martha Bibescu! - la umbra cărţile în floare...
 Pe când cele două principese ale poesiei, Ana de Noailles şi Martha Bibescu  s-au însingurat într-o criptă din cimitirul parisian Montparnasse...

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÎNT

 MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

ANTON RUBINSTEIN

Anton Grigorievici Rubinstein
Date personale
Născut	16/28 noiembrie 1829[1][2][3][4]  Ofatinți, Ținutul Balta, Gubernia Podolia, Imperiul Rus
Decedat	8/20 noiembrie 1894 (64 de ani)[1][2][3][4]  Petergof⁠(d), Gubernia Sankt Petersburg⁠(d), Imperiul Rus
Înmormântat	cimitirul Tihvin[*]
Părinți	Grigory Romanovich Rubinstein[*]
Frați și surori	Nikolai Rubinstein[*][2][5] Sofia Grigorievna Rubinștein[*][2]
Cetățenie	Imperiul Rus
Etnie	evrei ruși[*]
Religie	ateism
Ocupație	classical composer[*] pianist dirijor muzicolog[*] profesor de muzică[*] profesor universitar[*]
Activitate
Gen muzical	operă simfonie romantism
Instrument(e)	pian
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Royal Philharmonic Society Gold Medal[*] Pour le Mérite
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Anton Grigorievici Rubinstein (în rusă Антон Григорьевич Рубинштейн; n. 28 noiembrie 1829 în Wychwatinez, gubernia Podolia, actualmente Ofatinți, raionul Rîbnița, Transnistria, Republica Moldova – d. 20 noiembrie 1894 în Peterhof la Sankt Petersburg, Imperiul Rus), a fost un compozitor, pianist și dirijor rus de origine evreu.

El este fratele compozitorului Nicolai Grigorievici Rubinstein.

Anton Rubinstein: Piano Concerto No. 1 in E minor, Op. 25

Anton Rubinstein : Symphony No. 2 in C major Op. 42 'Ocean' (1851 version)

Anton Rubinstein - Symphony No. 3 in A major, Op. 56

JEAN BAPTISTE LULLY

Jean-Baptiste Lully
Date personale
Poreclă	le Florentin
Născut	28 noiembrie 1632[5][6][7][8]  Florența, Marele Ducat de Toscana[9]
Decedat	22 martie 1687 (54 de ani)[5][10][6][7]  Paris, Regatul Franței[9]
Înmormântat	basilique Notre-Dame-des-Victoires[*]
Cauza decesului	cauze naturale (cangrenă[4])
Căsătorit cu	Madeleine Lambert[*] (din 24 iulie 1662)[11]
Copii	Louis Lully[*] Jean-Baptiste Lully fils[*] Jean-Louis Lully[*]
Ocupație	compozitor dirijor coregraf[*] violonist profesor de muzică[*] balerin muzician dansator[*] pedagog[*] profesor
Gen muzical	Operă muzică clasică[1] ballet[*][2][3]
Instrument(e)	vioară
Discografie
Înregistrări notabile	Bellérophon[*] Isis[*] Thésée[*] Burghezul gentilom[4]
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Jean-Baptiste Lully (născut Giovanni Battista Lulli la 28 noiembrie 1632, Florența – d. 22 martie 1687, Paris) a fost un compozitor de origine italiană, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la curtea regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. În 1661 a devenit cetățean francez. Lully a fost unul dintre puținii oameni de la curtea lui Ludovic care a izbutit să-l impresioneze pe rege. Un pasionat al dansului, regele a făcut din Lully favoritul său și astfel Lully și-a început cariera uriașă în slujba Regelui Soare. Spre sfârșitul vieții, era unicul administrator al tuturor evenimentelor culturale din Franța.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Datorita domniei lungi a lui Ludovic al XIV-lea (72 de ani), Lully a trebuit să se adapteze nevoilor regelui și să își axeze repertoriul treptat pe opera și imnuri aduse protectorului său. Perioada muzicii de dans de la curte se încheiase odată cu pierderea interesului lui Ludovic față de dans datorită înaintării în vârstă.

Viața libertină a lui Lully de la curte, bucurându-se de o libertate și autoritate absolută, nu l-a bucurat întotdeauna pe rege, mai ales datorită aventurilor amoroase ale compozitorului.

Lully moare, după o lungă domnie în slujba culturii de la curte, datorită unui accident absurd. Dirijând una din piesele ce slăveau pompos întoarcerea la curte a lui Ludovic, de curând întremat după o lungă convalescență, Lully își străpunge din greșeală laba piciorului drept cu bastonul mare și greu ce ținea ritmul - precursorul baghetei dirijorului de astăzi. Refuzând amputarea degetului cangrenat, Lully a murit la puțin timp după aceea. Comparativ cu poziția și uriașa sa reputație din timpul vieții, numele lui Lully a intrat în scurt timp în obscuritate.

CREAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Primele opere compuse, în perioada când era și violonist:

• Les Amours Déguisés, 1664
• La Naissance de Vénus, 1665
• Les Muses, 1666

Vin mai apoi comédies ballets, realizate în colaborare cu Molière:

• Le Mariage forcé, 1664
• L'Amour Médecin, 1665
• Georges Dandin, 1668
• M. de Pourceaugnac, 1669
• Le Bourgeois gentilhomme, 1670

În ultima etapă a vieții sale, compune treisprezece tragedii lirice, majoritatea pe texte de Philippe Quinault:

• Cadmus et Hermione, 1673
• Alceste, 1674
• Thésée, 1675
• Attys, 1676
• Isis, 1677
• Psyché, 1678
• Bellérophon, 1679
• Proserpine, 1680
• Persée, 1682
• Phaëton, 1683
• Amadis, 1684
• Roland, 1685
• Armide, 1686
• Achille y Polyxène, 1687 - incompletă

precum și o pastorală eroică

• Acis et Galatée 1686

Jean-Baptiste Lully: Music for The Sun King’s State Occasions (selection), Musica Antiqua Köln

Baroque Music of Jean-Baptiste Lully - Classical Music from the Baroque Period

FILIP MERCA

Filip Merca
Filip Merca și Mondial la TVR (1971).
Date personale
Născut	28 noiembrie 1948  România, Tulcea Tulcea, Tulcea, România
Ocupație	compozitor, basist
Activitate
Gen muzical	muzică rock
Instrument(e)	chitară bas
Ani de activitate	1966–1979
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Mondial
Modifică date / text

Filip Merca (n. 28 noiembrie 1948, Tulcea^[1]) este un compozitor de muzică rock și basist (chitară bas) român de origine macedoneană.^[2] A fost cunoscut de colegii muzicieni prin apelativul „Grecul” (părinții săi provin din împrejurimile Salonicului). Este vărul chitaristului și compozitorului Iuliu Merca, fondator al formației pop-rock Semnal M.^[2]

ACTIVITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A urmat Universitatea Politehnică din București. În 1966, a înființat formația de muzică rock Mondial (este și autorul titulaturii ei).^[3] În ciuda schimbărilor frecvente de personal, Merca a rămas singurul membru fidel grupului de-a lungul întregii sale istorii. A fost conducătorul formației,^[4] împărțind această atribuție cu claviaturistul Mircea Drăgan în anii 1968–1971.^[5][6]

Cea mai cunoscută compoziție a lui Merca este „Vîntul. Nopți de veghe. Vara” (cunoscută și ca „Tripticul”^[4]), înregistrată pe unicul album de studio al formației, Mondial (1971), cu voci de Vlad Gabrielescu și Mișu Cernea.^[5] În 1973, la părăsirea formației de către chitaristul Sorin Tudoran și apoi de către bateristul Mișu Cernea, Filip Merca îl invită pe vărul lui clujean, Iuliu, să devină chitaristul și cântărețul formației;^[2] împreună cu Iuliu Merca sosește în formație pentru scurt timp bateristul Fane Nagy.^[7] La începutul lui 1977, Mondial înregistrează o nouă compoziție semnată de Filip Merca, „Regina străzilor”.^[4]

În 1979, formația este nevoită să se desființeze.^[8] Filip Merca va emigra în Statele Unite ale Americii, unde nu va mai activa în calitate de muzician.^[9] De la reunirea formației din 1998, Merca nu a mai colaborat cu foștii colegi, postul de basist fiind preluat de chitaristul Dragoș Vasiliu (prezent în Mondial la chitară ritmică, în anii 1966–1970). În schimb, este preocupat de folclorul muzical macedonean, din care a cules numeroase piese pe care și-ar dori să le interpreteze alături de muzicieni tineri.^[2]

220-Filip Merca E MAMA MEA

213-Filip Merca CANTAM IUBIREA

212-Filip Merca TANGOUL DE DEMULT

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

FILIP MERCA

Filip Merca
Filip Merca și Mondial la TVR (1971).
Date personale
Născut	28 noiembrie 1948  România, Tulcea Tulcea, Tulcea, România
Ocupație	compozitor, basist
Activitate
Gen muzical	muzică rock
Instrument(e)	chitară bas
Ani de activitate	1966–1979
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Mondial
Modifică date / text

Filip Merca (n. 28 noiembrie 1948, Tulcea^[1]) este un compozitor de muzică rock și basist (chitară bas) român de origine macedoneană.^[2] A fost cunoscut de colegii muzicieni prin apelativul „Grecul” (părinții săi provin din împrejurimile Salonicului). Este vărul chitaristului și compozitorului Iuliu Merca, fondator al formației pop-rock Semnal M.^[2]

ACTIVITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A urmat Universitatea Politehnică din București. În 1966, a înființat formația de muzică rock Mondial (este și autorul titulaturii ei).^[3] În ciuda schimbărilor frecvente de personal, Merca a rămas singurul membru fidel grupului de-a lungul întregii sale istorii. A fost conducătorul formației,^[4] împărțind această atribuție cu claviaturistul Mircea Drăgan în anii 1968–1971.^[5][6]

Cea mai cunoscută compoziție a lui Merca este „Vîntul. Nopți de veghe. Vara” (cunoscută și ca „Tripticul”^[4]), înregistrată pe unicul album de studio al formației, Mondial (1971), cu voci de Vlad Gabrielescu și Mișu Cernea.^[5] În 1973, la părăsirea formației de către chitaristul Sorin Tudoran și apoi de către bateristul Mișu Cernea, Filip Merca îl invită pe vărul lui clujean, Iuliu, să devină chitaristul și cântărețul formației;^[2] împreună cu Iuliu Merca sosește în formație pentru scurt timp bateristul Fane Nagy.^[7] La începutul lui 1977, Mondial înregistrează o nouă compoziție semnată de Filip Merca, „Regina străzilor”.^[4]

În 1979, formația este nevoită să se desființeze.^[8] Filip Merca va emigra în Statele Unite ale Americii, unde nu va mai activa în calitate de muzician.^[9] De la reunirea formației din 1998, Merca nu a mai colaborat cu foștii colegi, postul de basist fiind preluat de chitaristul Dragoș Vasiliu (prezent în Mondial la chitară ritmică, în anii 1966–1970). În schimb, este preocupat de folclorul muzical macedonean, din care a cules numeroase piese pe care și-ar dori să le interpreteze alături de muzicieni tineri.^[2]

220-Filip Merca E MAMA MEA

213-Filip Merca CANTAM IUBIREA

212-Filip Merca TANGOUL DE DEMULT

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

FILIP MERCA

Filip Merca
Filip Merca și Mondial la TVR (1971).
Date personale
Născut	28 noiembrie 1948  România, Tulcea Tulcea, Tulcea, România
Ocupație	compozitor, basist
Activitate
Gen muzical	muzică rock
Instrument(e)	chitară bas
Ani de activitate	1966–1979
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Mondial
Modifică date / text

Filip Merca (n. 28 noiembrie 1948, Tulcea^[1]) este un compozitor de muzică rock și basist (chitară bas) român de origine macedoneană.^[2] A fost cunoscut de colegii muzicieni prin apelativul „Grecul” (părinții săi provin din împrejurimile Salonicului). Este vărul chitaristului și compozitorului Iuliu Merca, fondator al formației pop-rock Semnal M.^[2]

ACTIVITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A urmat Universitatea Politehnică din București. În 1966, a înființat formația de muzică rock Mondial (este și autorul titulaturii ei).^[3] În ciuda schimbărilor frecvente de personal, Merca a rămas singurul membru fidel grupului de-a lungul întregii sale istorii. A fost conducătorul formației,^[4] împărțind această atribuție cu claviaturistul Mircea Drăgan în anii 1968–1971.^[5][6]

Cea mai cunoscută compoziție a lui Merca este „Vîntul. Nopți de veghe. Vara” (cunoscută și ca „Tripticul”^[4]), înregistrată pe unicul album de studio al formației, Mondial (1971), cu voci de Vlad Gabrielescu și Mișu Cernea.^[5] În 1973, la părăsirea formației de către chitaristul Sorin Tudoran și apoi de către bateristul Mișu Cernea, Filip Merca îl invită pe vărul lui clujean, Iuliu, să devină chitaristul și cântărețul formației;^[2] împreună cu Iuliu Merca sosește în formație pentru scurt timp bateristul Fane Nagy.^[7] La începutul lui 1977, Mondial înregistrează o nouă compoziție semnată de Filip Merca, „Regina străzilor”.^[4]

În 1979, formația este nevoită să se desființeze.^[8] Filip Merca va emigra în Statele Unite ale Americii, unde nu va mai activa în calitate de muzician.^[9] De la reunirea formației din 1998, Merca nu a mai colaborat cu foștii colegi, postul de basist fiind preluat de chitaristul Dragoș Vasiliu (prezent în Mondial la chitară ritmică, în anii 1966–1970). În schimb, este preocupat de folclorul muzical macedonean, din care a cules numeroase piese pe care și-ar dori să le interpreteze alături de muzicieni tineri.^[2]

220-Filip Merca E MAMA MEA

213-Filip Merca CANTAM IUBIREA

212-Filip Merca TANGOUL DE DEMULT

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

The Most Romantic Piano Love Songs If You Listen Over and Over Again - Ballads Love Songs Playlist

TEATRU/FILM

COLEA RĂUTU

Colea Răutu
Colea Răutu
Date personale
Născut	28 noiembrie 1912[1]  Limbenii Noi, raionul Glodeni, Republica Moldova
Decedat	13 mai 2008 (95 de ani)[2][1][3][4]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	actor de teatru[*] actor de film actor de televiziune[*] actor
Alte premii
Ordinul național „Steaua României”
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Colea Răutu (n. Nikolai Rutkovski, n. 28 noiembrie 1912,^[1] Limbenii Noi, raionul Glodeni, Republica Moldova – d. 13 mai 2008,^[2][1][3][4] București, România) a fost un actor român de film, radio, teatru, voce și vodevil.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost cel mai mare fiu din cei patru copii ai familiei Rutkovski, alături de Larisa, Natalia și Valentin. A fost elev la Colegiul „Regele Ferdinand” din Chișinău. Nu i-a plăcut niciodată cartea, după cum singur recunoștea, în schimb îi plăcea foarte mult fotbalul, jucând câtva timp în echipa Uzinelor „Mociorniță” din București. A urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București. A fost mai întâi corist la Opera din Cluj.

CARIERĂ ARTISTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A debutat la Teatrul de Revistă „Cărăbuș” condus de Constantin Tănase, unde a interpretat mai ales cuplete social-satirice. Tot acolo a interpretat pentru prima oară faimosul șlagăr „Ți-a ieșit coșaru-n drum”, de Gherase Dendrino, pe versuri de Puiu Maximilian.

La inițiativa lui Sică Alexandrescu a jucat la Teatrul Național din București. A fost distins cu titlul de Artist Emerit (1962).^[5]

Între anii 1952-1968 a jucat la Teatrul Giulești. A jucat pentru scurt timp și la Teatrul din Pitești. A interpretat roluri în peste 70 de filme de lung metraj, atât românești cât și străine și în seriale de televiziune.^[6] Rolul sau de debut (Ilie Barbu) a rămas reperul întregii sale filmografii. A debutat în film interpretând rolul protagonistului din „Desfășurarea”, regia Paul Călinescu, prima ecranizare după Marin Preda.^[7] A interpretat roluri memorabile în „Moara cu noroc”, „Mihai Viteazul”, „Frații Jderi”, „Nemuritorii”, „Pintea” etc.

Actorul a primit premiul ACIN în 1988, pentru întreaga activitate, și s-a numărat printre laureații Galei „Vârsta de Aur” din 2001, ai Premiilor Naționale în Domeniul Teatrului și Galei Premiilor în Cinematografie.

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[8]

Actorul Colea Răutu Rutkovski a fost decorat la 30 mai 2002 cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.^[9]

Colea Răutu - Ploua în seara aceea, doamnă

Colea Rautu - Cosarul (1967)

DAN TUFARU

Dan Tufaru
Date personale
Născut	3 februarie 1944  București, România
Decedat	28 noiembrie 2002 (58 de ani)  București, România
Căsătorit cu	Vasilica Tastaman[1] Anda Călugăreanu[2]
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Dan Tufaru (real Dan-Dumitru Tufar) (n. 3 februarie 1944 – d. 28 noiembrie 2002) a fost un actor român de film și teatru.

Biografie[modificare | modificare sursă]

A absolvit IATC în 1965. A jucat mai întâi la Teatrul Național din Craiova, apoi la Teatrul Giulești, iar din 1976 fără întrerupere la Teatrul de Comedie pentru ca în ultimii ani ai vieții să joace pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București.^[3]

Viața personală[modificare | modificare sursă]

A fost căsătorit cu actrițele Vasilica Tastaman, Anda Călugăreanu (cu care a avut o fiică, Ioana Tufaru) și Cristina Dogaru.^[4] Împreună cu Anda Călugăreanu și Florian Pittiș, au constituit un trio de mare succes la TVR în regia lui Alexandru Bocăneț.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Păcală (1974)
• Revanșa (1978)
• Nea Mărin miliardar (1979)
• Un om în loden (1979)
• Ora zero (1979)
• Sosesc păsările călătoare (1985)
• Începutul adevărului (Oglinda) (1994)
• Crucea de piatră (1994)

Dan Tufaru - Şi vine o vreme (1971)

MIRCEA ANCA

Mircea Anca
Date personale
Născut	10 iunie 1960[1]  Fărcașa, Maramureș, România
Decedat	28 noiembrie 2015 (55 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actor regizor de teatru regizor de film regizor de televiziune[*]
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Mircea Anca (n. 10 iunie 1960, Fărcașa, Maramureș – d. 28 noiembrie 2015^[2], București) a fost un actor și regizor român.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale, București, specializarea Actorie, promoția 1989, clasa profesor Sanda Manu, Adriana Popovici, continuată cu specializarea Regie de Teatru, promoția 2003, clasa profesor Cătălina Buzoianu.^[3] A fost actor al Teatrului Național București și profesor de actorie la Facultatea de Arte din cadrul Universității Hyperion din București.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Moromeții (1987)
• Cale liberă (1987)
• Maria și marea (1989)
• Dragoste pierdută (2008)
• Băieți buni (serial) (2005)
• Poveste neterminată (2003)
• Patul lui Procust (2001)
• Căpitanul Conan (1996)
• Passion Mortelle (1996)
• Polul Sud (1993)
• Hotel de lux (1992)
• Balanța (1992)
• Kilometrul 36 (1989)
• Rezerva la start (1988)

ROLURI LA TEATRUL NAȚIONAL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Contele de Salisbury – „Eduard al III-lea” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 2008
• Grigore Ruscanu - „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga, 2007
• Moș Neagu - „Apus de Soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Dan Pița, 2004
• Sangoro - „Amanții însângerați” de Chikamatsu Monzaemon, regia Alexandru Tocilescu, 2001
• Doctorul - „Țăranul Baron” de Ludwig Holberg, regia Lucian Giurchescu, 2000
• Ulise - „Filoctet” de Sofocle, regia Andreea Vulpe, 2000
• Funcționarul - „Machinal” de Sophie Treadwell, regia Alexander Hausvater, 2000
• Regele Poloniei - „Regele și cadavrul” de Vlad Zografi, regia Andreea Vulpe, 1999
• Inspectorul - „Roberto Zucco” de Bernard Marie Koltes, regia Felix Alexa, 1995
• Montague - „Romeo și Julieta” de William Shakespeare, regia Beatrice Bleonț, 1994
• Ion Amaru - „Morișca” de Ion Luca, regia George Motoi, 1991 - 1992
• XX - „Emigranții” de Slawomir Mrozek, regia Vlad Stănescu, 1992 - 1993
• Michel - „Părinții teribili” de Jean Cocteau, regia Andreea Vulpe, 1992 - 1993
• Harap-Alb - „Harap-Alb” de Radu Ițcus după Ion Creangă, regia Grigore Gonța, 1991 - 1992
• Locotenent Gratze - „Avram Iancu” de Lucian Blaga, regia Horea Popescu, 1991
• Toffolo - „Gâlcevile din Chioggia” de Carlo Goldoni, regia Dana Dima
• Chirița, Un străin - „Patrihoții” după Vasile Alecsandri, regia Mihai Manolescu, 1991
• Bărbat șezând lângă femeia în picioare - „Mașinăria Hamlet” de Heiner Müller, regia Robert Wilson, Ann-Christin Rommen, 1991
• Harry Brewer - „Cine are nevoie de teatru?” de Timberlake Wertenbaker, regia Andrei Șerban, 1991
• Oreste - „O Trilogia Antică” după Euripide și Seneca, regia Andrei Șerban, 1990
• Toni - „Un anotimp fără nume” de Sorana Coroamă Stanca, regia Sanda Manu, 1987

PIESE DE TEATRU REGIZATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Cu ușile închise (Teatrul Național București)
• Adunarea femeilor (Teatrul Tineretului)
• Emigranții (Teatrul Tineretului)
• Regele Lear (Teatrul Tineretului)
• Visul unei nopți de vară (Teatrul Valah Giurgiu)