MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 27 NOIEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI, GÂNDURI PESTE TIMP,  MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT,  TEATRU/FILM, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, 

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

• 43 î.Hr.: Al doilea triumvirat, încheiat între Octavian, Marc Antoniu și Lepidus.
• 176 - Impăratul Marcus Aurelius il ridica pe fiul sau Commodus la rangul de Imperator şi Comandant Suprem al legiunilor romane.
• 511: Moartea fondatorului Dinastiei Merovingiene Clovis I conduce la divizarea [Imperiul Franc|Imperiului Franc]] sub cei partu fii ai lui Theuderic, Chlodomer, Chlodomer und Childebert.
• 602: Regele bizantin Mauriciu și fii lui sunt uciși de soldații lui Focas Tiranul, cel care va urma la tron.

• 1095 - La Conciliul de la Clermont, Papa Urban al II-lea a declarat Prima Cruciadă.

  

  Papa Urban al II-lea la Conciliul de la Clermont – foto: ro.wikipedia.org

  Conciliul de la Clermont a fost un sinod al clericilor şi mirenilor romano-catolici, ce a avut loc între 18 şi 28 noiembrie 1095 la Clermont, Franţa. Discursul Papei Urban al II-lea din 27 noiembrie a fost punctul de cotitură al Primei Cruciade. În ultima zi a conciliului, s-a dat un apel general la cavalerii şi nobilii Franţei.

  Urban se pare că ştia dinainte că Raymond al IV-lea de Toulouse, exemplar pentru curaj şi pietate, este pregătit deja să ridice armele. Urban însuşi a petrecut câteva luni ţinând predici despre cruciadă în Franţa, în vreme ce legaţii papali răspândeau vestea în sudul Italiei, perioadă în care accentul a trecut de pe ajutorarea lui Alexius pe cucerirea Ierusalimului; populatia generală, auzind de Conciliu, probabil că a înţeles că acesta este de fapt scopul Cruciadei.

  

  Papa Urban al II-lea a fost un papă al Romei. A fost beatificat (declarat fericit) – foto: en.wikipedia.org

  Scrisoarea lui Urban, adresată credincioşilor care „aşteaptă în Flandra” deplânge faptul că turcii, pe lângă pângărirea „bisericilor lui Dumnezeu din regiunile de răsărit”, au luat „Oraşul Sfânt al lui Hristos, sfinţit de patima şi de învierea Lui—şi doar s-o spui e o blasfemie—l-au vândut pe el şi pe bisericile sale în abominabilă robie.”

  Totuşi, el nu cere explicit recucerirea Ierusulimului. El cere explicit doar „eliberarea” militară a bisericilor răsăritene, şi îl numeşte pe Adhemar de Le Puy în fruntea Cruciadei, programată să înceapă în ziua de Adormirea Maicii Domnului, 15 august.

  

  Robert de Normandia la asediul Antiohiei 1097–1098, pictură de J.J. Dassy, 1850, “Croisades, origines et consequences.” – foto: ro.wikipedia.org

• 1308: Henric al VII-lea este ales rege al romanilor.
• 1640 - Domnitorul Matei Basarab a emis o lege prin care a limitat posibilitatea de inchiriere a manastirilor romanesti aflate pe Muntele Athos ori a altor locuri sfinte.
• 1815 - In urma Congresului de la Viena este adoptata Constituţia regatului Poloniei, aflat sub autoritatea Rusiei.
•  1895 - Inventatorul dinamitei, Alfred Nobel, si-a semnat testamentul in care a specificat ca isi cedeaza averea pentru crearea unor premii care sa recompenseze descoperirile cele mai importante in domeniul fizicii, chimiei si in medicina. Primele premii Nobel au fost acordate in 1901, acordandu-se anual pe 10 decembrie, data decesului celebrului suedez.
• 1913 - Se constituie “România“, prima societate naţională de navigaţie maritimă care începe să funcţioneze la 1 martie 1914. Preşedinte a societăţii a fost Anghel Saligny.
• 1918 - Are loc ultima şedinţă a Sfatului Ţării din Republica Democrată Moldovenească (succesoarea Guberniei Basarabiei), in care acesta s-a autodizolvat.
• 1919: Prin Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine, Bulgaria pierde teritoriul trac de la granița cu Grecia, teritoriul din vest este atribuit Statului sârb și sudul Dobrogei cu Silistra, României.
• 1921 - La Bucureşti are loc Congresul Partidului Naţional Liberal din România, la care se adoptă noul statut şi program al partidului ce prevedea modificarea Constituţiei, unificarea legislativă şi administrativă
• 1931 - Are loc la Paris o Conferinţă a dezarmării, la care au participat delegaţii din 30 de ţări printre care şi România.

1919: Bulgaria după Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine

• 1940: La Strejnic, localitate în județul Prahova este asasinat de legionari istoricul Nicolae Iorga.
• 1940: Mai mult de 60 de foști oficiali și susținători români ai regelui abdicat Carol al II - lea, vor fi uciși de Garda de Fier a lui Ion Antonescu, în închisoarea de la Jilava, în așteptarea procesului lor.
• 1945: Un cutremur de 8.2 în Iran a provocat circa 4.000 morți.
• 1963: La prăbușirea unui DouglasDC-8F al companiei Trans-Canada din Montréal, Canada, au murit toți cei 118 pasageri.
• 1971: Sonda spațială sovietică Marte 2 aflată pe orbita planetei Marte lansează modulul de coborâre. Acesta funcționează defectuos și se prăbușește, însă este primul obiect făcut de om care ajunge pe suprafața planetei Marte.
  
  

• 1978 - Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) este infiintat in orasul de Riha (Urfa), în Turcia si devine principalaformatiune kurda care lupta pentru independenta Kurdistanului.

  

  Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1983: Un avion Boeing 747 se prăbușește în apropierea aeroportului Barajas din Madrid, omorând 181 de oameni.
• 1984 - În conformitate cu Acordul semnat la Bruxelles între guvernele din Marea Britanie şi Spania,s-a convenit înceaperea discuţiilor privitoare la viitorul coloniei britanice Gibraltar , inclusiv acordarea suveranitatatii acestui teritoriu.

• 1986 - A fost demolată Biserica Doamna Oltea din Bucureşti.

  

  Biserica „Doamna Oltea”- Cuvioasa Parascheva din Bucureşti înaintea demolării (anii 80) – foto preluat de pe fototecaortodoxiei.ro

  Parohia Doamna Oltea a luat fiinta in anul 1940, intr-o cladire alcatuita din doua camere. Ulterior in 1948 este ridicat primul locas de cult, iar mai apoi si casa parohiala. Acestea continua sa functioneze pana la data de 27 noiembrie 1986, moment in care sunt demolate abuziv de catre regimul comunist. Dupa revolutia din decembrie 1989, s-au inceput eforturi pentru redobandirea terenului si construirea unui altar. In anul 1997 s-a construit Biserica Mica (actuala capela), iar in anul 2000 este terminata constructia Bisericii Mari.

• 1986 - Izbucnesc local incidente, proteste, în centre industriale importante, cum ar fi Turda şi Cluj.

• 1989: Revoluția de Catifea: Are loc o grevă generală de două ore, în toate sectoarele economiei, pe tot cuprinsul Cehoslovaciei.
  

  Revoluția de catifea (Václav Havel si protestatari pașnici în Praga) – foto: ro.wikipedia.org

  Revoluția de catifea a fost mișcarea pacifistă prin care partidul comunist din Cehoslovacia a pierdut monopolul puterii și a revenit la democrație.

• 1991 - A început vizita la Bucureşti a premierului elen Constantin Mitzotakis, care a avut ca principal efect semnarea, la 28 noiembrie, a Tratatului de prietenie, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Elenă.

  

  Constantine Mitsotakis  - foto: en.wikipedia.org

• 1992 - A fost parafat Acordul de comerţ liber între România şi ţările membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb.
• 1996 - Preşedintele în exerciţiu al României i-a graţiat, prin decret prezidenţial, pe ultimii şase foşti membri ai Comitetului Politic Executiv (CPEx) al PCR.
• 1998: A avut loc la București premiera filmului „Terminus Paradis", în regia lui Lucian Pintilie, care a fost distins cu Marele Premiu Special al Juriului la Festivalul de la Veneția.

  Posterul filmului Terminus Paradis de Lucian Pintilie – foto: ro.wikipedia.org

• 2000 - În Norvegia se deschide Tunelul Laerdal, cel mai lung tunel rutier din lume, de 24,5 km lungime, între Aurland și Laerdal. Astfel, se creează un drum continuu de la Oslo la Bergen.

  *  2001 - S-au deschis, la Petersberg, la reşedinţa oaspeţilor Germaniei, de lângă Bonn, lucrările Conferinţei inter-afgane privind viitorul politic al Afganistanului.

• 2004 - Revoluţia Portocalie - Parlamentul ucrainean a invalidat rezultatul alegerilor prezidenţiale.

  

  Revoluţia Portocalie - foto: ro.wikipedia.org

  Revoluţia Portocalie (câteodată şi Revoluţia Castanilor datorită arborilor de castan din Kiev) reprezintă o serie de proteste, blocade şi greve generale la nivel naţional în Ucraina, organizate de susţinătorii candidatului la preşedinţie Viktor Iuşcenko după publicarea rezultatelor disputate al alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2004.

• 2004 - Papa Ioan Paul al II-lea restituie moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur  Bisericii Ortodoxe Răsăritene.

• 2005 - Au loc alegeri în Cecenia, în condiţii stricte de securitate.

  

  Localizarea Ceceniei – foto it.wikipedia.org

• 2009 - Preşedintele CE, Jose Manuel Barroso, a anunţat la Bruxelles lista comisarilor europeni desemnaţi. Din partea României a fost desemnat pentru portofoliul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Dacian Cioloş

  

  Dacian Julien Cioloș - foto: ro.wikipedia.org

  Dacian Julien Cioloș (n. 27 iulie 1969, Zalău), inginer agronom și om politic român. A ocupat funcția de comisar pentru domeniul agriculturii în cadrul Comisiei Europene între 2010-2014

• 2019: Parlamentul European confirmă Comisia von der Leyen, care își va începe mandatul de cinci ani la 1 decembrie.

Nașteri

• 1127 - S-a nascut impăratul chinez Xiaozong ( Zhao Shen), din dinastia Song; (d. 1194). A fost un descendent indepartat al fondatorului dinastiei, Taizu si domnit din anul 1162 pana in anul 1189.
• 1635: Françoise de Maintenon, metresă a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței (d. 1719)
• 1701: Anders Celsius (n. 27 noiembrie 1701, Ovanåker — d. 25 aprilie 1744, Uppsala) a fost un astronom, fizician și matematician suedez. 
  Celsius-Observatorium din Uppsala
  Anders Celsius s-a născut la Ovanåker în Suedia la 27 noiembrie 1701. A fost profesor de astronomie la Universitatea din Uppsala între anii 1730 și 1744. Celsius s-a ocupat în egală măsură de geodezie și fizică. A studiat aurorele boreale și a explicat acest fenomen pentru prima dată prin magnetismul terestru.
  În anul 1737 participă la o expediție în Laponia la Torneo condusă de Pierre Louis Maupertuis, Alexis Claude Clairaut și Pierre-Charles Lemonnier pentru a determina lungimea unui grad de meridian. Expediția a confirmat ideea lui Isaac Newton că Pământul nu este perfect sferic, ci este aplatizat la poli.
  În anul 1742 publică rezultatele cercetărilor efectuate pentru calibrarea unui termometru din sticlă cu mercur. Pentru acest scop alege ca puncte de reper temperatura de fierbere a apei, pe care o numește „0 grade”, și cea de topire a gheții, pe care o numește „100 de grade”; după moartea lui Celsius cele două repere au fost inversate de Carl Linné. Numele său a fost atribuit în 1948 gradului centigrad de temperatură, care astfel și-a schimbat denumirea în grad Celsius (°C).
  Moare de tuberculoză în 1744, la nici 43 de ani. Opera: 
• Nova methodus distantiam solis a terra determinandi - (1730)
• Recueil de 316 observations d'aurores boréales - (1716-1732)
• Observationes pro figura telluris determinanda in Gallia habitse - (1738).
• Arithmetics for the Swedish Youth - (1742)

Anders Celsius

Anders Celsius

• 1818 - S-a născut omul de cultură Aron Pumnul, unul dintre fruntaşii Revoluţiei din Transilvania de la 1848, profesor al lui Mihai Eminescu, la Cernăuţi;(m. 12 ianuarie 1866) .

  

  Aron Pumnul - foto: ro.wikipedia.org

  Aron Pumnul (n. 27 noiembrie 1818, satul Cuciulata, județul Brașov; d. 12 ianuarie 1866) a fost un cărturar român, lingvist, filolog și istoric literar, profesor al lui Mihai Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din Transilvania.

• 1833: Mary Adelaide de Cambridge, mama reginei Mary a Regatului Unit (d. 1897)
• 1867: Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867,^[1] Botoșani, România – d. 9 martie 1944,^[1] București, România) a fost un naturalist, biolog darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român. Este savantul care a reorganizat Muzeul Național de Istorie Naturală în noua clădire care astăzi îi poartă numele, proiectată de arhitectul Grigore Cerchez, edificată în anul 1906 și inaugurată de Carol I al României în anul 1908. Și-a petrecut copilăria la Botoșani, într-un cartier locuit de mulți armeni și evrei, care l-au deprins cu limbile străine. Tatăl său era avocat, dar și-a pierdut devreme părinții și a fost crescut de mătuși, într-un mediu modest. Mulțumită fratelui său mai mare, Nicolae, care era parazitolog, a obținut o bursă regală și a făcut studii universitare la Jena (Germania), cu celebrul naturalist Ernst Haeckel (1834-1919), inventatorul ecologiei. Și-a continuat cercetările științifice în Franța și Italia. Din această perioadă datează un studiu al său asupra evoluției timusului la pești. 
  Stațiunea de biologie marină Caliacra a Institutului Bio-Oceanografic din Constanța în 1937 și în 2007.
  

  Dioramă realizată de Grigore Antipa, reprezentând focile Monachus monachus albiventer azi dispărute.
  În apropierea insulei Capri (Italia), Antipa a descoperit o nouă specie de meduză fixă, Capria sturdzii. El s-a consacrat studierii Dunării și Mării Negre, participând în 1893 la o expediție în jurul acestei mări, expediție organizată de țările riverane și care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziție, pentru această expediție, crucișătorul Elisabeta. Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în știința românească, cât și în cea mondială.
  Antipa a înființat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanța, cu cele două rezervații și stațiuni de cercetări, cea de la Agigea (creată de Ioan Borcea) și cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar rezervația a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervația mai există). Institutul Biooceanografic din Constanța a fost transformat în 1949 în Stațiunea de Cercetări Maritime și Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.
  Grigore Antipa a pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I și Ferdinand, un plan de exploatare rațională a pescăriilor din lunca și delta Dunării, și de la limane (limanele Basarabiei și ale Dobrogei de la nordul și sudul gurilor Dunării). Conform principiilor ecologice ale lui Haeckel, acest plan a dublat în zece ani producția de pește și de icre negre, fără să distrugă mediile și îndeosebi locurile de înmulțire ale peștilor. Cherhanalele cooperative au îmbunătățit situația pescarilor, astfel că sistemul Antipa, foarte avansat pentru timpul său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 și dezvoltat până în anii 1965. Dar ulterior a fost înlocuit cu sistematizarea desecărilor, a îndiguirilor și a canalizărilor. Politica ecologică de optimizare a fenomenelor naturale, numită de Grigore Antipa geonomie^[3] a fost înlocuită cu una de contrariere a lor, care a dus logic la accelerarea curentelor pe canale, la eutrofizarea zonelor stagnante, și la prăbușirea productivității peștelui (parțial compensată astăzi prin piscicultură).
  A fost director al Muzeului Național de Istorie Naturală (1892 - 1944). Principiile și inovațiile sale muzeologice, privind organizarea acestui muzeu, modul de expunere, aranjamentul și explicarea colecțiilor, au stârnit interesul specialiștilor străini, care i-au solicitat o lucrare referitoare la organizarea muzeelor de istorie naturală, care a fost publicată în 1934, purtând titlul Principes et moyens pour la réorganisation des musées d'histoire naturelle. Pornind de la reorganizarea muzeului bucureștean, în 1907 apar, pentru prima dată, dioramele biologice, care au reprezentat o nouă etapă în evoluția și organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viața de pe piscurile munților Carpați, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum și din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există și numeroase diorame care înfățișează fauna din regiunile de tundră, prerie, savană sau din deșertul Sahara. Datorită acestei prezentări deosebite, numeroase muzee europene și americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecțiilor lor muzeistice. Grigore Antipa a fost membru al Academiei Române și a mai multor academii din străinătate. A întemeiat școala românească de hidrobiologie și ihtiologie. L-a recomandat ca șef de secție pe oceanologul și biologul Mihai C. Băcescu. Lucrări: 
• Despre necesitatea introducerii unei pisciculturi sistematice în apele României (1892)
• Studii asupra pescăriilor din România (1895)
• Proiect de lege a pescuitului (1896)
• Die Fischerei-Verlaltnisse Rumaniens (1899)
• Fauna ihtiologică a României (1909)
• Pescăriile și regiunea inundabilă a Dunării în cadrul economiei naționale și mondiale (1932)
• Iconographie des Sturions et Clupeides de la Mer Noire (1934)
• Marea Neagră și ihtiologia ei (1941)

Grigore Antipa

Grigore Antipa în anii 1930

• 1867: Charles Koechlin, compozitor francez (d. 1950)
• 1857: Charles Scott Sherrington, fiziolog britanic, Premiul Nobel pentru Medicină 1932 (d. 1952)
• 1865: Petre Greceanu (n. 27 noiembrie 1865 - 1919) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.
  A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și de divizie de cavalerie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918. După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Petre Greceanu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de aghiotant regal în Casa Militară Regală și de comandant al Brigăzii 6 Roșiori.^[4][5][6][7]
  În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcția de comandant al Brigăzii 6 Roșiori (în perioada 15 /28 august 1916 - 15/ 28 ianuarie 1917) și al Diviziei 2 Cavalerie (în perioada 15 /28 ianuarie 1917 - 10/ 23 aprilie 1918). 

  Petre Greceanu

  
  
• 1870: Juho Kusti Paasikivi, ministru al Finlandei

• 1874 - S-a nascut Chaim Weizmann, fost preşedinte israelian; (d. 09.11.1952).

  

  Chaim Weizmann, 26 March 1949 – foto: en.wikipedia.org

  Chaim Azriel Weizmann (n. 27 noiembrie 1874 Motol, lângă Pinsk, Imperiul Rus; d. 9 noiembrie 1952 Rehovot, Israel), om politic israelian de centru, unul dintre cei mai remarcabili conducători istorici ai mișcării sioniste, chimist, originar din Belorusia.

Sari la navigareSari la căutare

Vasile Voiculescu
Vasile Voiculescu
Date personale
Născut	27 noiembrie 1884[3][4]  Pârscov, Judeţul Buzău, România
Decedat	26 aprilie 1963 (78 de ani)[3][4]  București, Republica Populară Română
Cauza decesului	cauze naturale (cancer)
Părinți	Costache Voicu Sultana Hagiu
Frați și surori	șase : Filipache, Maria, Irina, Florica, Ana, ?
Căsătorit cu	Maria Mittescu
Copii	Martha Elisabeta (1 aprilie 1911 - 5 aprilie 1994, Paris) Olga-Sultana (13 iulie 1912 - 16 februarie 1983, Paris) Radu Ilie Vasile (28 mai 1914 - 12 noiembrie 1996) Ion (16 mai 1916 - 23 octombrie 1973) Gabriela - Michaela (8 noiembrie 1920)[2]
Cetățenie	România
Etnie	români
Religie	ortodoxă
Ocupație	medic, poet, dramaturg, prozator
Pseudonim	V. Voiculescu
Limbi	limba română[1]
Studii	Liceul Gheorghe Lazăr Facultatea de Litere București Facultatea de Medicină
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Perioada interbelică
Mișcare/curent literar	tradiționalism, modernism, expresionism, Rugul Aprins
Specie literară	poezie, dramaturgie, proză
Operă de debut	1912 - cu poezia „Dorul” în „Convorbiri literare” 1916 - volumul „Poezii”
Opere semnificative	„Din țara zimbrului”, „Poeme cu îngeri”
Influențe[ascunde] Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc
Note
Premii	1917 - Steaua Romaniei cu spade 1918 - Premiul Academiei pentru volumul „Din țara zimbrului și alte poezii” 1924 - Crucea Meritul Sanitar cl.I 1941 - Premiul Național de poezie
Membru post-mortem al Academiei Române
Modifică date / text

Vasile Voiculescu

* 1884: Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. 27 noiembrie 1884,^[3][4] Pârscov, Judeţul Buzău, România – d. 26 aprilie 1963,^[3][4] București, Republica Populară Română) a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, dramaturg și prozator.

CUPRINS

• 1Date biografice
• 2Poetul, dramaturgul și prozatorul
• 3Maturitatea și bătrânețea
• 4Posteritatea
• 5Opera
  • 5.1Poezie
  • 5.2Proză
  • 5.3Dramaturgie
• 6Galerie
• 7Note
• 8Bibliografie
• 9Lectură suplimentară
• 10Legături externe

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior scriitorul luând numele de Voiculescu), gospodar cu stare, și al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Școala a început-o în satul Pleșcoi, Buzău în 1890. Cursul primar l-a absolvit la Buzău. A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” și apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din București. Preocupat de materialism, pozitivism și evoluționism, îi citește pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer. Studiază opera lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras de psihopatologie și psihofizică.

Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 - 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.

S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.^[5]

Vasile Voiculescu a murit în anul 1963. La Pârscov există Casa Memorială Vasile Voiculescu.

POETUL, DRAMATURGUL ȘI PROZATORUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influența poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc. Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie în curentul tradiționalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Înclinația spre teluric și elementar, spre sentimentul religios, este transpusă în simboluri și alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsului. Temele religioase preferate sunt Nașterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe prezențe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.

Devine medic și doctor în medicină la București, ține la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru scris se amplifică. A scris și povestiri fantastice. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, ambele volume de povestiri; romanul Zahei orbul și Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viața literară, iar din dramaturgie între altele: Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală, Pribeaga.

În 1941 i-a fost conferit Premiul Național de poezie.

MATURITATEA ȘI BĂTRÂNEȚEA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost timp de patru ani deținut politic în închisorile comuniste (1958 - 1962). A fost condamnat din eroare judiciară alături de alți membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga etc.)

Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic,^{[judecată de valoare]} din care fac parte și „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare ...”. Creațiile au fost elaborate între 1954 - 1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată "paradisului și infernului iubirii", conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.

În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34).

POSTERITATEA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În 1993 Vasile Voiculescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.^[6]

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Poezie[modificare | modificare sursă]

• Poezii (1916)
• Din țara zimbrului,(1918)
• Pârga, Editura Cartea românească, (1921)
• Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, (1927)
• Destin, Editura Cartea românească, (1933)
• Urcuș (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1937)
• Întrezăriri (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1939)
• Veghe (1943)
• Poezii. Publicate postum. București, Editura pentru literatură, 1964.
• Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. (Creații publicate postum). București, Editura pentru literatură, 1964.

Proză[modificare | modificare sursă]

• Șarpele Aliodor , nuvelă fantastică. 1947
• Capul de zimbru, nuvele postume. Vol. I. București, Editura pentru literatură, 1966
• Ultimul berevoi, nuvele postume,Vol. II. București, Editura pentru literatură, 1966
• Zahei orbul, (roman elaborat între 1947- 1958) publicat postum. București, Editura pentru literatură, 1966
• Zahei orbul. Cluj, Editura Dacia, 1970.

Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

• Duhul pământului (conține piesele Umbra și Fata ursului)
• Demiurgul, 1943
• Gimnastică sentimentală, 1972
• Pribeaga

GALERIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 

  Sultana Voicu, gravidă cu viitorul scriitor Vasile Voiculescu, în 1884

 
• 

  Casa natală Vasile Voiculescu din Pârscov

 
• 

  Student (1902)

 
• 

  Maria Mitescu, viitoarea soție a lui Vasile Voiculescu, în 1908

 
• 

  Cu soția la un an de la căsătorie (11 februarie 1911)

 
• 

  La mobilizarea din 1916

 
• 

  Medic de plasă

 
• 

  Medic la Domeniile Coroanei

 
• 

  Cu Iancu Ioachimescu în Cișmigiu (1930)

 
• 

  De vorbă cu Tudor Vianu

 
• 

  Cu rudele sale în împrejurimile satului Pârscov (1937)

 
• 

  Soția lui Vasile Voiculescu

 
• 

  La căsătoria Martei, una dintre fiicele sale

 
• 

  Redactor la Radio București

 
• 

  Cu Daniela în Parcul Operei din București

 
• 

  Pe patul de moarte (1963)

• 1885: Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885,^[2][3][4][5] Târlișua, Târlișua, Bistrița-Năsăud, Austro-Ungaria – d. 1 septembrie 1944,^[6][5] Valea Mare, Priboieni, Muscel, Regatul României) a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române. Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.
  În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Potrivit afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.
  În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor). A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.
  A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la școala de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), cunoscut și sub numele de Gimnaziul Evanghelic din Bistrița (astăzi Colegiul Național "Liviu Rebreanu"), unde a urmat încă trei clase.
  În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia și ultima poezie". Fascinat de o tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil, în limba maghiară, după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acest gen dramatic.
  În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul "eminent". Ca și la Gimnaziul din Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul militar al școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare". Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Aici, din nou, în primul an, a primit distincția de eminent.
  La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. În 1907 a conspectat numeroase opere din literatura universală, specificând, uneori, data lecturilor (25 aprilie, 2, 3, 7, 8 și 16 mai, 1, 2 iulie). Între scriitorii excerptați au fost clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, maghiari. Li s-au adăugat câteva proiecte de literatură dramatică: Vetélytársak - Örveny (Rivalii - Vâltoarea); Valkó föhadnagy (Locotenentul Valkó); Gigi (Ghighi), ultimul cu personaje inspirate din viața "intelighenței" năsăudene.
  La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în "arest la domiciliu", s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).
  La 12 februarie 1908 demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre disperarea părinților, care l-au știut un domn realizat: "Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui - lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea..." La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească la Sibiu, unde în revista "Luceafărul" îi apare nuvela numită Codrea. Pentru o scurtă perioadă de timp din anul 1909 a lucrat ca funcționar la primăria din Vărarea, actualul Nepos. Participă la serbările Astrei de la Sibiu. Trece munții și se stabilește la București unde participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, unde va prezenta nuvela "Proștii".
  În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităților românești extrădarea gazetarului ardelean. În februarie, Rebreanu a fost arestat și deținut la Văcărești. Într-un Memoriu adresat autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor a menționat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfășurat-o în slujba românilor de peste munți. În închisoarea Văcărești, a terminat nuvela Culcușul.
  Publicând în Convorbiri critice nuvela Culcușul, criticul Mihail Dragomirescu a ținut să o prefațeze astfel:

  Deși nu admitem cruditățile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor săi, totuși, publicăm această novelă, și încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o adâncime de concepție puțin comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de observație, prin energia decepției și mai cu seamă prin originalitatea limbii.

  După detenția din închisoarea Văcărești, este transferat la închisoarea din Gyula, Imperiul Austro-Ungar. Aici scrie Golanii și începe să traducă volumul de povestiri Lelki kalandok (Aventuri spirituale), apărut la Budapesta, 1908 sub semnătura scriitorului maghiar Gyula Szini. Autorul îi era prieten și – după mărturisiri datând din acele zile (epistola lui Rebreanu către Mihail Dragomirescu, la 7 august 1910) – împreună ar fi scris mai multe lucrări (pe când eram la Pesta). Câteva titluri din volum, îndeosebi din ciclul Biedermeier képek (Tablouri Biedermeier) vor fi publicate, peste ani, la București, în paginile Universului literar (1913) și în Almanahul Adevărul (1914). A întocmit și un proiect sumar al romanului Zestrea, datat în închisoarea din Gyula.
  La 16 august 1910, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță. S-a angajat ulterior ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi în Nimigea, în zona lui de baștină. Din București a primit vestea că piesa Osânda va fi pusă în citire, ulterior, însă, a fost respinsă. În toamna anului 1910 se afla într-o situație materială precară. A avut convingerea că nu stăpânește cum se cuvine limba literară românească:

  "A trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu și în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură și ferită de miasmele de până ieri, adică în Țară și mai ales în București."

  "Întâiul meu contact cu literații români s-a efectuat cu prilejul unui congres al Astrei la Sibiu, unde am fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am și trecut dincoace, la București."

  

  Liviu Rebreanu
  Revenit intre timp la București întâmpină o serie de greutăți financiare: Am sosit cu 300 de lei în buzunar... Și aici... aici... aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria și pasiunea de scriitor. [...] Am venit în contact cu toți corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai ales era marele prozator al epocii. În vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea era înțeles de gingașii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu, curgător, cu înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic.
  A fost angajat la publicația "Ordinea", unde redactor-șef era Ștefan Antim: în Răscoala apare ca personajul Antimiu. La 25 octombrie 1910 a debutat în București, în revista Convorbiri critice. Împreună cu Mihail Sorbul, în acea perioadă scoate revista "Scena", dedicată teatrului și muzicii. Anul 1911 și l-a dedicat teatrului. Până în 1912, a avut îndeletniciri diverse: de la întocmirea repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea unor piese (Hoții de Schiller și Ofițerul de Franz Molnar) la pregătirea revistei bilunare Teatrul. În iunie, 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu. O lună mai târziu, la teatrul din Craiova a sosit și Ștefana (Fanny) Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie). Între timp devine membru al Societății Scriitorilor Români.
  În data de 15 ianuarie 1912, presat de acute nevoi materiale, începe să publice în revista craioveană Ramuri, condusă de Constantin Șaban-Făgețel. Pe 19 ianuarie se căsătorește cu actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu, adoptând-o și pe fiica acesteia, Puia-Florica. Elocvente sunt rândurile adresate lui Constantin Șaban-Făgețel despre starea materială a tinerei sale familii: Neavând la cine apela la Craiova, sunt nevoit să mă dedau la cerșetorie și, cum n-am la altcineva aici afară de tine, sunt nevoit să mă cerșetoresc la tine, cu toate că mi-e nespus de penibil.
  "Dezangajarea" soției de la Teatrul Național din Craiova pe data 1 mai 1912 (cf. Registrul de procese-verbale, 25 aprilie 1912) l-au determinat să părăsească orașul, stabilindu-se la București. Artista Fanny a fost angajată la Teatrul Național, la intervenția lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. În Capitală a avut colaborări sporadice la ziare și reviste, fiind copleșit de greutăți materiale. Familia rămasă în Prislop îi cere ajutorul cu disperare ("acasă suntem 9 oameni"), deși învățătorul Vasile Rebreanu mai lucrează "ca cancelarist" la avocatul Tudor Moisil.
  Din luna iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), s-a angajat ca reporter la Adevărul (la sfârșitul războiului a fost concediat). În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofițer, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele germane ocupă Bucureștiul. "Fugarul" se află într-o situație dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion.
  Între 12/13 mai 1917, fratele său Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraților). În primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, dar Liviu a reușit în cele din urmă să fugă. În luna mai, ajutat de socialiști, a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași. În luna noiembrie a revenit în București. În vacanța din vara anului 1918 a călătorit cu soția în Transilvania, Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârșitul tragic al lui Emil. Reîntors la București, prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraților, fără să reușească să finalizeze romanul.
  În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcției Educației Poporului. A cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde au fost scrise majoritatea cărților sale de acum încolo.
  La începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Național. A acceptat numirea de director al cotidianului Viața (fără o participare esențială). În luna ianuarie 1942, a luat parte la un turneu de conferințe despre cultura românească la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena. În luna martie a călătorit la Zagreb și Weimar, călătorii prilejuite de constituirea societății culturale pan-europene. Aici a susținut că nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură.
  A fost decorat la 27 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Cruce. La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”
  La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
  O altă opinie sugerează că Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în seara de 23 august 1944 într-o mașină alături de generalul Manolescu și Rică Georgescu fiind împușcat de un soldat care asigura un baraj:

  „ Pe la miezul nopții, unchiul ei (Lygiei Georgescu), generalul Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică la un dineu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la petrecere când va putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește spre Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp și un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere au stat aproape toată noaptea la spital, unde prietenul lor a decedat; Rică s-a întors îndurerat la închisoare”

  — Ivor Porter, Operațiunea „Autonomus” , Editura Humanitas, București, 1991, p. 263

  
  

  Liviu Rebreanu

  OPERA LITERARĂ

  Nuvele Proștii (1910) Catastrofa (1921) Norocul (1921) Cuibul visurilor (1927) Cântecul lebedei (1927) Ițic Ștrul, dezertor (1932) Romane sociale Ion (1920) Crăișorul (1929) Răscoala (1932) Gorila (1938) Romane psihologice Pădurea spânzuraților (1922) Adam și Eva (1925) Ciuleandra (1927) Jar (1934).

  Romane polițiste Amândoi (1940) Teatru Cadrilul (1919) Plicul (1923) Apostolii (1926) Note de călătorie Métropoles, 1931, éditée par Paralela 45 et Éditions Autres Temps, traduction et préface de Jean-Louis Courriol, 2001. Versiunea în limba română a rămas inedită. Jurnal intim Liviu Rebreanu, Jurnal I, text ales și stabilit de Puia Florica Rebreanu, note și comentarii de Nicolae Gheran, București, Minerva, 1984 Liviu Rebreanu, Jurnal II, text ales și stabilit de Puia Florica Rebreanu, note și comentarii de Nicolae Gheran, București, Minerva, 1984

• 1892: Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei (27 noiembrie 1892 - 12 octombrie 1914), a fost al cincilea copil al Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și a soției lui Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg.
  A murit din cauza rănilor suferite în bătălia împotriva germanilor în Primul Război Mondial. 

  Prințul Oleg Constantinovici

  Părinți Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg  Frați și surori Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințul Igor Constantinovici al Rusiei Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei Prințul George Constantinovici al Rusiei Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei

• 1894: Konosuke Matsushita, industriaș japonez
• 1895 - S-a nascut Pierre–Paul Grassé, celebru zoolog francez, considerat ca fiind cel mai mare cunoscător al termitelor. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a Franţei, din 1948. În 1967 a fost ales preşedinte al acestei instituţii.(d.09.07.1985).
• 1896: Prințul Sigismund al Prusiei (Wilhelm Viktor Karl August Heinrich Sigismund; 27 noiembrie 1896 – 14 noiembrie 1978) a fost al doilea fiu al Prințul Heinrich al Prusiei și a Prințesei Irene de Hesse.^[1] A fost nepot de frate al Kaiserului Wilhelm al II-lea și al Țarinei Alexandra a Rusiei și strănepot al reginei Victoria prin ambii părinți. La 11 iulie 1919 la Hemmelmark, el s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte de Saxa-Altenburg (4 martie 1899 – 16 februarie 1989), fiica cea mare a lui Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg. Ei au avut doi copii:^[2][1]
  1.Prințesa Barbara a Prusiei (2 august 1920 – 31 mai 1994) căsătorită la 5 iulie 1954 cu Ducele Christian Louis de Mecklenburg-Schwerin; au avut copii:
  • Ducesa Donata de Mecklenburg (n. 11 martie 1956) căsătorită la 14 august 1987 cu Alexander von Solodkoff (n. 1951) și au avut următorii copii:
    • Thyra von Solodkoff (n. 12 octombrie 1989)
    • Alix von Solodkoff (n. 17 martie 1992)
    • Niklot von Solodkoff (n. 8 decembrie 1994)
  • Ducesa Edwina de Mecklenburg (n. 25 septembrie 1960) căsătorită la 20 septembrie 1995 cu Konrad von Posern (n. 1964) și au avut următorii copii:
    • Leopold von Posern (n. 27 februarie 1996)
    • Friedrich von Posern (n. 14 iunie 1997)
    • Ferdinand von Posern (n. 19 iunie 1999)
  2.Prințul Alfred al Prusiei (17 august 1924 - 5 iunie 2013) căsătorit la 15 decembrie 1984 cu Maritza Farkas (6 august 1929 – 1 noiembrie 1996), fără copii.
  În 1927, Prințul Sigismund și familia sa s-au stabilit în Costa Rica.^[3] El a planificat să se implice în afaceri cu banane și cafea pe proprietățile de acolo. Au fost însoțiți doar de o guvernantă, deoarece copiii erau încă mici.^[3]
  Sigismund a murit la Puntarenas la 14 noiembrie 1978, la vârsta de 81 de ani. 

  Prințul Sigismund

  Prințul Sigismund al Prusiei

  Părinți Prințul Heinrich al Prusiei Prințesa Irene de Hesse  Frați și surori Prințul Waldemar al Prusiei Prince Henry of Prussia[*]  Căsătorit cu Prințesa Charlotte de Saxa-Altenburg (c. 1919–78; decesul lui) Copii Barbara, Ducesă Christian Louis de Mecklenburg-Schwerin Prințul Alfred

• 1896: Giovanni Battista Angioletti, scriitor italian (d. 1961)
• 1897: Valeriu Carp (n. 27 noiembrie 1897, Iași, județul Iași - d. iulie 1944, Pașcani) a fost unul dintre ofițerii Armatei României din Al Doilea Război Mondial. În contextul atitudinii vexatorii cu care unii membri ai populației alogene au întâmpinat retragerea trupelor române, dar și în cel al transformării populației evreiești de către autorități în „paratrăznet politic” care să canalizeze valului nemulțumirii populare către repectiva minoritate,^[2] maiorul Carp în perioada în care se afla în retragere a dispus la Ciudin și Zaharești, să fie omorâți mai mulți evrei^[3] de către unii dintre militarii Regimentului 16 Infanterie Aceasta s-a întâmplat la Ciudei în 30 iunie 1940^{[necesită citare]} și la Zaharești în 6 iulie 1940 ^[4] (succesiv retragerii subunității de pe poziția situată la nord de Vicov).^{[necesită citare]} Respectivele acte au fost ulterior etichetate drept crime.^[3]
  În cartea reportaj Refugiații – scrisă de bucovineanul Vasile Țigănescu în 1940 și localizată temporal în perioada de șase zile succesivă ultimatumului sovietic din iunie 1940, carte care a redat impactul catastrofal al acestuia asupra orașului Storojineț și asupra populației ținutului până la Vicovu de Sus, martor ocular al evenimentelor din zonă și în același timp scriitor, Vasile Țigănescu a afirmat însă că i s-a povestit chiar în acele zile că cei 4 evrei împușcați de către Carp la Ciudei, veniseră ca delegați pentru a invita trupele române, afară din localitate. În derularea evenimentelor, sovieticii ar fi dezgropat ulterior morții mutilându-i, pentru ca ulterior să-i fotografieze astfel mutilați. Cei patru ar fi fost apoi, reînmormîntați în mod ceremonios. Tot Țigănescu a afirmat în cartea sa, faptul că l-a întâlnit pe maiorul Carp la Ciudei. Conform analizei din anul 2006 a profesorului Vasile Precop, nimic din carte nu este inventat, ci fotografiat și înregistrat în cuvinte^[
• 1903: Lars Onsager, chimist american
• 1908: Tameo Ide (27 noiembrie 1908 - ?) a fost un fotbalist japonez.
• 1912: Maria Constantina (Dina) Cocea (n. 27 noiembrie 1912, București - d. 28 octombrie 2008, București) a fost o actriță română. A desfășurat o prestigioasă activitate teatrală la Teatrul Național București și Teatrul Național Radiofonic, având apariții rare, dar memorabile, pe micul sau marele ecran. Fiică a scriitorului N.D. Cocea și a Floricăi Mille (fiica lui Constantin Mille), Dina Cocea s-a născut la București la data de 27 noiembrie 1912. Sora ei a fost viitoarea actriță Tanți Cocea (1909-1990).
  Studiile de actorie le-a absolvit la Paris. Debutul teatral a avut loc tot la Paris, în anul 1934^[1]. Debutul în România și l-a făcut la Teatrul „Comedia” din București, în 17 ianuarie 1935, cu piesa de teatru „Adevăratul Iacob”, în rolul dansatoarei Yvette, alături de George Timică.
  Pe marile ecrane a apărut pentru prima dată în 1934, într-un rol din filmul La jeune fille d'une nuit^[2]. Debutul în filmul românesc s-a produs în 1939, în filmul O noapte de pomină, după care au urmat apariții în filmele Neamul Șoimăreștilor, Ștefan cel Mare, Cantemir sau Iancu Jianu.
  Unii apropiați au afirmat că Dina Cocea a frecventat intimitatea baronului Manfred von Killinger (în perioada cât acesta a fost ambasador al Germaniei în România), apoi pe cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (cu care ar fi avut o legătură discretă).^[3][4]
  Între anii 1941-1949 a fost director la Teatrul Nostru și la Studioul Teatrului Nostru, iar în perioada 1952-1962 a fost decan al Facultății de Teatru. Începând din 1956, a reprezentat România la congrese internaționale sau la manifestările organizate de ONU și UNESCO. Între anii 1979 și 1989 a fost președintele Asociației Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale. Dina Cocea a fost deputat în Marea Adunare Națională în perioada 1965 - 1969.^[5]
  De-a lungul timpului, Dina Cocea a jucat în peste zece filme de lung-metraj, a avut peste o sută de roluri în spectacole de teatru, teatru radiofonic și teatru pentru televiziune. A avut o prodigioasă activitate eseistică și publicistică, scriind nenumărate articole de sinteză, critică și cronică dramatică în presa de specialitate autohtonă și din străinătate.
  Între anii 2001 și 2008 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București.
  Pentru activitatea sa deosebită i-a fost conferit titlul de Doctor honoris causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică din București.
  A încetat din viață cu o lună înainte de a împlini vârsta de 96 de ani. Filmografie:  
• O noapte de pomină (1939)
• Cartierul Veseliei (1964)
• Neamul Șoimăreștilor (1965) - Doamna Elisabeta Movilă
• Ciprian Porumbescu (1973) - sora pastorului Gorgon
• Cantemir (1973)
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - sultana Mara
• Mușchetarul român (1975)
• Aurel Vlaicu (1977)
• Iancu Jianu haiducul (1980)
• Cântec pentru fiul meu (1980)
• Atac în bibliotecă (1992)

Dina Cocea

Părinți Nicolae Cocea și Florica Mille Frați și surori Tanți Cocea Căsătorită cu Mihai Brediceanu Dina Cocea

• 1913 - S-a născut actriţa Nineta Gusti; (m. 4 iunie 2002).

  

  Nineta Gusti - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Nineta Gusti (n. 14/27 noiembrie 1913, Iași – d. 4 iunie 2002, Crevedia, județul Dâmbovița), actriță română de teatru și film. A primit titlul de Artist Emerit.

• 1921 - S-a născut Alexander Dubcek, om politic, prim secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia (1968-1969), iniţiatorul “Primăverii de la Praga” din 1968; (m. 8 noiembrie 1992).

  

  Alexander Dubček – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Alexander Dubček (27 noiembrie, 1921 – 7 noiembrie, 1992) a fost un politician slovac și lider, pentru scurtă vreme, al Cehoslovaciei (1968-1969), cunoscut pentru încercarea sa de a reforma regimul comunist (primăvara de la Praga).

• 1924 - S-a nascut Nina Cassian, poetă, prozatoare şi traducătoare (volumele de poezie: “Dialogul vântului cu marea”, “Confidenţe fictive”).

  

  Nina Cassian - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Nina Cassian (nume la naștere Renée Annie Cassian, n. 27 noiembrie 1924, Galați – d. 15 aprilie 2014, New York), poetă, eseistă și traducătoare română, de origine evreiască.

• 1929: Vladimir Țopa, fizician român (d. 1996)
• 1939: Laurent-Désiré Kabila, președinte de stat congolez
• 1939: Nicolae Manolescu, născut Nicolae Apolzan, (n. 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea) este un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române (din 2013^[2][3]). A activat și ca politician după Revoluția din 1989. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii.^[4][5] În legislatura 1992-1996 a fost ales ca senator în județul Sibiu pe listele partidului OCL-(PAC).
  Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român. S-a născut într-o familie de profesori de liceu. Tatăl său, Petru Apolzan, care a fost la un moment dat și inspector școlar, era originar din Sibiel, cu ascendență în Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina, centenară, profesoară de limba franceză, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. În anul 1953, după arestarea părinților săi din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și a luat numele acestuia, Manolescu.
  În 1956 Nicolae Manolescu a absolvit studiile preuniversitare la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. În 1962 devine licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București. În 1974 obține titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din București. Teza de doctorat a stat la baza cărții sale Contradicția lui Maiorescu, o incursiune critică, un eseu biografic și psihanalitic, un exercițiu de hermeneutică necesar, întrucât studiile despre Maiorescu sufereau de politizarea excesivă.^[6]
  Carieră didactică universitară la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din București începută în 1963, este numit profesor titular în 1990. Predă, de asemenea, și studenților străini. Debutează cu cronica literară în Gazeta literară, acceptând întocmai clișeele dogmatismului realist-socialist, potrivit analizei lui Marian Nițescu. Devine apoi cronicar literar al României Literare vreme de treizeci de ani, o bună parte din timp sub conducerea lui George Ivașcu.
  A coordonat lucrările Cenaclului de luni, la care au debutat majoritatea poeților optzeciști până la desființarea acestuia, din rațiuni politice. Din 1990 devine director și editorialist al revistei România Literară. Cronicar al revistei Contemporanul din 1962 până în 1972, perioadă din care datează textele în care „limbajul, marcat de aceleași poncife ale dogmatismului, capătă o notă personală“ („Poeții noștri au conștiința că exprimă un umanism superior și, din această perspectivă, ei simt nevoia să reconsidere universul, traducând în mari simboluri ideile, valorile etice ale comunismului... etc.“, „Laudă creației“, Contemporanul, nr. 44, 1. nov. 1963), demonstrează același M. Nițescu.
  Cronicar al revistei România literară din 1972 până în 1989. În 1997 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 2005 devine președinte al Uniunii Scriitorilor din România.
  Între 1997-2000 moderează talk show-ul cultural Profesiunea mea, cultura, la Pro TV. Din 2002 conduce Întâlnirile României Literare la Clubul Prometheus.
  În 2006 a fost numit în funcția de ambasador al României la UNESCO. A debutat editorial cu volumul Lecturi infidele în anul 1966.
  În anul 2008 a publicat Istoria critică a literaturii române, care poartă subtitlul 5 secole de literatură , în care a continuat eforturile de canonizare, cea de-a doua istorie a literaturii române de la origini pînă în zilele noastre, prima fiind cea scrisă de G. Călinescu. Nicolae Manolescu este membru fondator al Alianței Civice. Devine președinte al Partidului Alianța Civică (PAC) (iulie 1991). Partidul a fost membru al Convenției Democrate Romane, pe listele căreia Nicolae Manolescu a fost ales, în septembrie, ca senator. În legislatura 1992-1996, Nicolae Manolescu a fost ales senator PAC de Sibiu. În cadrul activității sale parlamentare, Nicolae Manoescu a fost membru în Comisia Parlamentului României pentru Integrarea Europeană și în Comisia pentru Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională. În 1992, PAC împreună cu PL'93, au înființat Alianța Naționala Liberală (ANL). La Congresul extraordinar al ANL, Nicolae Manolescu a fost desemnat candidat la președinție. Nicolae Manolescu și-a depus candidatura la președinție pe 20 septembrie 1992. În 1998 P.A.C., partidul înființat de Nicolae Manolescu, fuzionează cu PNL, într-o tentativă de unificare a mișcării liberale. În anul 2000, Nicolae Manolescu demisionează din funcția de președinte al Consiliului Național al P.N.L. și se retrage din viața politică. A devenit membru corespondent al Academiei Române din 1997.
  A fost decorat cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în rang de Mare Cruce, cu Ordinul național „Steaua României” în rang de Mare Cruce (cea mai înaltă distincție a statului român) și cu medalia și titlul „Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres”, din partea Ministerului Educației Naționale, Învățământului Superior și Cercetării din Franța.
  Din luna octombrie 2016 a devenit profesor doctor honoris causa al Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău.^[7] Din data de 14 ianuarie 2017 a devenit doctor honoris causa al Universității din Bălți, Republica Moldova. Nicolae Manolescu a publicat peste 40 de volume.
  • 1966 - Lecturi infidele, eseuri de critică și istorie literară. Debut editorial.
  • 1968 - Metamorfozele poeziei, un studiu foarte important, sinteză a poeziei române interbelice.
  • 1968 - Poezia româna modernă de la George Bacovia la Emil Botta. Antologie.. La scurtă vreme de la lansarea cartea a fost retrasă din librării și topită. Ediția a doua apare abia după 1990.
  • 1970 - Contradicția lui Maiorescu, monografie, eseu psihanalitică, biografie,istorie literară. La origine stă teza de doctorat numită mai sus.
  • 1971 - 1988 - Teme, 7 volume de eseuri, critifiction
  • 1976 - Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, monografie critică
  • 1976 - Sadoveanu sau utopia cărții, o monografie atipică, în stil manolescian a operei lui Mihail Sadoveanu.
  • 1980 - 1983 - Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, 3 volume. Poate cea mai cuprinzătoare sinteză asupra romanului românesc. Conține teoria celor trei vârste ale romanului, doric, ionic și corintic. Evident această clasificare își are originea în stilurile coloanelor templelelor din Grecia antică. Cele trei categorii corespund romanelor clasice, realiste sau omnisciente, romanelor la persoana I, și romanelor postmoderne.
  Vezi și articolul Teoria romanului.
  • 1987 - Despre poezie, ediția a doua, Aula, 2002. O introducere în analiza poeziei cu speciile ei literare.
  • 1990 - Istoria critică a literaturii române, volumul I. De la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung la perioada romantismului timpuriu și a literaturii post-pașoptiste, la Hasdeu și Alexandru Odobescu. Volumul I se închide cu capitolul dedicat romanului postpașoptist.
  • 1991 - Dreptul la normalitate: Discursul politic și realitatea, eseuri și editoriale pe teme politice publicate în revista România literară la începutul anilor 90.
  • 1995 - Cărțile au suflet, volum care reia o parte din Teme.
  • 1999 - Poeți romantici, prima parte din al doilea volum al Istoriei critice a literaturii române. Conține analize ale operei lui Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu și Vasile Alecsandri.
  • 2000 - Contradicția lui Maiorescu, ediția a III-a la Editura Humanitas
  • 2001 - Teme, Editura Universalia
  • 2002 - Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, Editura Aula, trei volume, vol.I, Poezia, vol. II, Proza, teatrul, vol. III, Critica, Eseul
  • 2003 - Cititul și scrisul, Nicolae Manolescu par lui meme.
  • 2008 - Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008.
  • 2009 - Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45, 2009.^[8]
  • 1965 - Literatura română de azi, 1944-1964, în colaborare cu Dumitru Micu.
  Este coautor la manualele de limbă și literatură românâ pentru clasele a IX-a (1977) și a XII-a (1979) 

  Nicolae Manolescu

• 1940 - S-a nascut actorul american de origine chineza Bruce Lee, maestru în Arte Marţiale, fondator al stilului Jeet Kune Do ; (d. 20.07.1973).

  

  Bruce Lee - foto: ro.wikipedia.org

  Bruce Lee (n. 27 noiembrie 1940, San Francisco, California – d. 20 iulie 1973, Hong Kong) actor chinez-american, instructor de arte marțiale, filozof, regizor, producător, scenarist și întemeietorul categoriei de artă marțială cunoscută sub numele de Jet Kune Do.

   

• 1940 - S-a nascut Ioan Scurtu, istoric român.

  

  Ioan Scurtu - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Ioan Scurtu (n. 27 noiembrie 1940, Dochia, Neamț), istoric, fost şef al Catedrei de Istoria Românilor de la Universitatea din Bucureşti, directorul general al Arhivelor Naţionale ale României, directorul Institutului de Istorie “Nicolae Iorga”.

• 1942: James Marshall „Jimi” Hendrix (n. Johnny Allen Hendrix; 27 noiembrie 1942; d. 18 septembrie 1970) a fost una dintre cele mai mari personalități ale hard rock-ului, chitarist cu o tehnică de neîntrecut.
  Jimi Hendrix este considerat unul dintre cei mai mari chitariști rock din lume, stilul său nou, la acea vreme, de a cânta la chitara electrică a influențat majoritatea chitariștilor moderni. Din cauza vieții dezordonate el a lăsat în urmă puține înregistrări hi-fi; multe dintre discurile sale care circulă, sunt piratate din concerte.
  În 2003 a fost numit de revista Rolling Stone „Cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor” Jimi a învățat să cânte la chitară la vârsta de 12 ani, pe când copilărea în Seattle, Washington, fiind influențat de legendele blues B.B. King și Robert Johnson. La început a cântat pentru formații locale doar pentru răcoritoare și hamburgeri. În 1959, la 17 ani, s-a înrolat în Air Force, unde a servit ca parașutist până când, datorită unei accidentări, 'cariera' sa militară s-a încheiat. Până în anul 1963 el cânta(se) pentru Little Richard, The Isley Brothers, Wilson Pickett, Jackie Wilson ș.a. ca al 2-lea chitarist sau chitarist de rezervă. Deși stângaci, el a cântat cu chitara pentru dreptaci, folosind-o răsturnată. Nu și-a încercat șansele de unul singur până în anul 1965, după ce l-a ascultat pe Bob Dylan cântând.
  S-a reținut să pornească o carieră solo până în acel moment, nepăsându-i de vocea pe care o avea, dar dacă Dylan poate să se descurce cu vocea sa care suna destul de ciudat, el - Jimi de ce nu ar putea ? Mai întâi, s-a făcut cunoscut cântând blues în cluburi din Greenwich Village, New York, sub numele Jimmy James, trupa sa numindu-se Blue Flames. S-a răspândit repede în oraș, zvonul existenței unui chitarist nou care putea să scoată din chitara sa Fender Stratocaster sunete nemaiauzite de cineva până atunci. Muzicieni de prin tot orașul veneau să-l vadă cântând, iar unul dintre ei, aflat în vizită în oraș, era basistul trupei Animals - Chas Chandler. Impresionat profund, Chandler îl convinge pe Jimi să se mute în Anglia, promițându-i că-l va face faimos. În Anglia, Chandler devine managerul lui Hendrix, îi aduce un basist - Noel Redding și un baterist - Mitch Mitchell, formând astfel Jimi Hendrix Experience. Trio-ul a urcat foarte repede culmile succesului în US și UK, unde piesele Hey Joe, Purple Haze, The Wind Cries Mary au ajuns în top 10 în prima jumătate a anului 1967.
  Albumul de debut al lui Jimi împreună cu Experience, intitulat Are You Experienced?, a fost lansat, inițial, doar în Anglia, la începutul anului 1967. Acest album a afișat nu doar calitățile de chitarist de excepție ale lui Hendrix, ci și abilitatea sa de a scrie versuri pentru piesele albumului. În iunie 1967, el s-a întors în America pentru a participa la Monterey Pop Festival, unde a trebuit să cânte după un show de zile mari făcut de cei de la The Who.
  După ce publicul l-a privit pe Peter Townsend (The Who) distrugându-și chitara pe scenă, ridicând astfel miza spectacolului, Jimi a încheiat dând foc chitarei sale. La început a cântat în turnee prin Statele Unite, deschizând concertele pentru mai multe trupe. Dar nu trece foarte mult timp, până când pornește la drum cu propriul turneu. Albumul Are You Experienced? deși a fost lansat în SUA într-o versiune puțin diferită de versiunea lansată în Marea Britanie, a avut parte de un succes uriaș. Hendrix a înregistrat, în scurta sa viață, doar 3 albume concepute în studio, celelalte două fiind: Axis Bold As Love lansat în 1968, și dublul LP ELectric Ladyland, înregistrat de asemenea în 1968. Ambele albume fiind considerate de unii mai experimentale decât albumul de debut.
  Ultimul album aduce ceva nou în lumea muzicii prin folosirea inedită chiar a întregului de înregistrări pe post de instrument, realizare posibilă cu ajutorul inginerului de sunet Eddie Kramer. La începutul anului 1969, Jimi desființeaza The Jimi Hendrix Experience. În luna mai, este arestat în Toronto, Canada pentru posesie de heroină, dar mai târziu a fost găsit nevinovat.
  În luna august, este cel care cântă la închiderea celebrului festival de la Woodstock, unde concertează cu o trupă de moment, numită Band Of Gypsies, pe care a format-o special pentru acest concert împreună cu bateristul Buddy Miles și basistul Billy Cox. Memorabilă rămâne de la reprezentația sa de la Woodstock, versiunea în care a cântat The Star Spangled Banner. În formatul acesta, a lansat un album de înregistrări live. La scurt timp, această formulă eșuează însă, și The Experience se reunește, însă nu pentru mult timp. Rămas singur, din nou, Hendrix înregistrează noi piese, însă fără să planifice lansarea unui nou album, datorită dificultăților întâmpinate în a găsi un grup potrivit de muzicieni pentru a înregistra și porni în turneu. Dar, la mijlocul anului 1970, Hendrix îi aduce din nou pe Mitchell și Cox, pentru a-l sprijini în turnee și pentru a începe înregistrarile unui nou dublu album, pe care Jimi ar fi intenționat să-l intituleze First Rays Of the New Rising Sun. Mai multe piese erau deja înregistrate pentru noul album, dar, din păcate, Hendrix moare pe 18 septembrie 1970, în timpul somnului provocat de beție, sufocat de propria vomă, iar albumul nu este finalizat. Jimi Hendrix a înregistrat o cantitate uriașă de material nelansat în timpul vieții sale, material ce a fost motiv al unei lungi dispute în tribunal.
  În 1995, această dispută este încheiată, iar drepturile asupra posesiunilor lui Hendrix, îi revin lui Al Hendrix, tatăl chitaristului. Împreună cu Janie, sora vitregă a lui Jimi, tatăl său au angajat pe John McDermott și pe inginerul de sunet al lui Jimi - Eddie Kramer pentru a prelucra cele 3 albumele dar și înregistrările nelansate, în vederea scoaterii pe piață a unor ediții CD. Astfel, în aprilie 1997, sunt relansate albumele lui Jimi, cu un sunet foarte mult îmbunătățit. Mai târziu, au apărut în magazinele de muzică și compilații precum First Rays Of the New Rising Sun, sau South Saturn Delta ( cu piese precum: Cry Of Love, Rainbow Bridge, War heroes, Crash Landing). Au urmat și alte materiale de arhivă: Radio One, extins mai târziu pe un dublu cd - BBC Sessions (1998), iar în 1999 este lansat întreg concertul lui Jimi Hendrix de la Woodstock, precum și alte materiale LIVE înregistrate pe vremea când Jimi concerta cu Band Of Gypsies, lansate sub numele Live At The Fillmore East. 

  Jimi Hendrix

  Interpretare cu The Isley Brothers, Little Richard, the Blue Flame, Curtis Knight, the Jimi Hendrix Experience, Gypsy Sun and Rainbows, Band of Gypsys

• 1946: Jerome Clark (n. 27 noiembrie 1946^[2]) este un cercetător american și scriitor, specializat în obiecte zburătoare neidentificate și alte subiecte paranormale. El a apărut la emisiunea ABC News, Mistere nerezolvate (Unsolved Mysteries), în Sightings și pe canalul A&E. Clark a lucrat ca scriitor, reporter și editor la mai multe reviste care se ocupă de OZN-uri și alte subiecte paranormale. A fost editor al revistei Fate și al International UFO Reporter. Clark a fost membru al consiliului de administrație al CUFOS.^[3][4][5]
  În anii 1990, Clark a scris UFO Book, o versiune prescurtată a The UFO Encyclopedia (Enciclopedia OZN), care a câștigat în 1998 Premiul Benjamin Franklin la categoria Știință/Mediu sponsorizată de Independent Book Publishers Association.
  În recenzia cărții sale din 1999 Cryptozoology A to Z (Cripto-zoologie de la A la Z), Salon.com comenta că Clark și co-autorul Loren Coleman "prezintă un caracter înduioșător de susținere" a unui subiect care de multe ori este criticat pentru lipsa sa de rigoare științifică.^[6]
  Sunday Express combină recenziile sale asupra cărții lui Clark din 2000, Extraordinary Encounters, An Encyclopedia of Extraterrestrials and Otherworldly Beings (Întâlniri extraordinare, o enciclopedie a extraterestrilor și a altor ființe supranaturale) cu o altă carte similară intitulată UFOs and Popular Culture (OZN-urile și cultura populară) de James R. Lewis, numind ambele cărți "inexplicabil de amuzante" și comentând că autorii "au reușit să gestioneze un echilibru între o raționalitate sănătoasă și o minte deschisă, nici prea-sceptică dar nici gata să creadă pretențiile negustorilor de OZN-uri." Cărți publicate: 
• Extraordinary Encounters: an Encyclopedia of Extraterrestrials and Otherworldly Beings, 2000, ABC-CLIO. ISBN 1-57607-379-3
• Encyclopedia of Strange and Unexplained Physical Phenomena, 1993, Thomson Gale Press, ISBN 0-8103-8843-X
• The UFO Book: Encyclopedia of the Extraterrestrial, 1997, Visible Ink Press, ISBN 1-57859-029-9
• The UFO Encyclopedia: The Phenomenon From The Beginning (2-Volume Set), 1998, Omnigraphics Books, ISBN 0-7808-0097-4
• Strange Skies: Pilot Encounters with UFOs, 2003, Citadel Books, ISBN 0-8065-2299-2
• Unexplained: Strange Sightings, Incredible Occurrences, and Puzzling Physical Phenomena, second edition, 2003, Visible Ink Press, ISBN 0-7808-0715-4
• Unnatural Phenomena: A Guide to the Bizarre Wonders of North America, 2005, ABC-Clio Books, ISBN 1-57607-430-7
• Hidden Realms, Lost Civilizations, and Beings from Other Worlds, 2010, Visible Ink Press, ISBN 1-57859-175-9
• Cryptozoology A to Z: The Encyclopedia of Loch Monsters, Sasquatch, Chupacabras, and Other Authentic Mysteries of Nature by Loren Coleman and Jerome Clark. Simon and Schuster, 1999. ISBN 0684856026
• The Unidentified & Creatures of the Outer Edge by Jerome Clark and Loren Coleman. Anomalist Books, 2006. ISBN 1933665114
• Earths Secret Inhabitants by D Scott Rogo and Jerome Clark. Tempo Books, 1979. ISBN 0-448-17062-0
• The Unidentified: Notes Toward Solving the UFO Mystery by Jerome Clark and Loren Coleman. Warner Paperback Library, 1975. ISBN 0-446-78735-3
• Creatures of the goblin world by Jerome Clark and Loren Coleman. Clark Publications, 1984
• Spacemen, demons, and conspiracies by Jerome Clark. Fund for UFO Research, 1997
• Strange & Unexplained Happenings: When Nature Breaks the Rules of Science by Jerome Clark and Nancy Pear. UXL Publishing. ISBN 0-8103-9780-3
• 1951: Kathryn Ann Bigelow (n. 27 noiembrie 1951) este un regizor american de film. A devenit celebră pentru filmul horror Near Dark (1987), și pentru filmul de acțiune Point Break (1991). În 2010 a cunoscut consacrarea grație dramei de război The Hurt Locker, film care a câștigat premiul Oscar și premiul BAFTA în 2010 și a fost nominalizat pentru Globul de Aur.
  

  Bigelow la Premiile Oscar 2010
  Prin decernarea premiului Oscar pentru regia filmului The Hurt Locker, Kathryn Bigelow a devenit prima femeie câștigătoare a premiului Oscar pentru cel mai bun regizor. A primit și premiul BAFTA pentru același film pentru munca sa de regizor. 

  Kathryn Bigelow

  Căsătorită cu James Cameron (1989-1991)

• 1953: Stephen Kevin „Steve” Bannon (n. 27 noiembrie 1953,^[1][2][3] Norfolk, Virginia, SUA) este Strateg Șef și Consilier Principal al președintelui Statelor Unite Donald Trump. Anterior asumării acestor funcții, Bannon a fost șeful campaniei prezidențiale din 2016 a lui Donald Trump.^[4][5] Înainte de a-și începe cariera politică, Bannon a servit ca președinte executiv al Breitbart News, website de știri, opinii și comentarii^[6][7] de extrema dreaptă,^[17] pe care Bannon l-a descris drept o platformă pe internet pentru ideologia alt-right.^[25]
  Bannon a plecat temporar de la Breitbart pentru a lucra la campania lui Trump.^[26][27] După alegeri, el a anunțat că va demisiona de la Breitbart. 

  Steve Bannon

  Căsătorit cu Cathleen Houff Jordan (divorțat) Mary Piccard (1995–1997) Diane Clohesy (divorțat 2009) Număr de copii 3  Strateg Șef al Casei Albe Deținător actual Funcție asumată 20 ianuarie 2017 Președinte Donald Trump Precedat de Post nou înființat Consilier Principal al președintelui Deținător actual Funcție asumată 20 ianuarie 2017 Președinte Donald Trump Precedat de John Podesta (2015)

• 1955: Constantin Niță (n. 27 noiembrie 1955, com. Miroslovești, Iași) este un politician român, membru al Parlamentului României. Este absolvent al Facultății de Științe Economice din Iași în 1978 și al Facultății de Drept a Universității ieșene în 1983. A fost ministrul pentru IMM-uri, Comerț și Mediul de Afaceri în Guvernul Emil Boc. La data de 15 iunie 2016 Direcția Națională Anticorupție a trimis în judecată, sub control judiciar pe cauțiune, pe numitul Constantin Niță, deputat în Parlamentul României, pentru infracțiunea de trafic de influență. În anul 2013, când exercita funcția de ministru al Energiei, el a cerut și a primit, în mai multe tranșe, diferite sume de bani de la un om de afaceri pentru a-i înlesni acestuia activități comerciale cu o primărie de municipiu.^[1]În mai 2017, Constantin Niță a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executare. 

  Constantin Niță

  Niță în septembrie 2009, la Otopeni

• 1955: Leonid Bujor (n. 27 noiembrie 1955) este un politician din Republica Moldova, fost Ministru al Educației al Republicii Moldova în Guvernul Republicii Moldova (cabinetul Filat 1) din 25 septembrie 2009 până în 14 ianuarie 2011.^[1] A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova în Legislatura 2005-2009, ales pe listele partidului Blocul electoral Moldova Democrată.
  În prezent, începând cu 18 februarie 2015 este Secretar General adjunct al Guvernului Republicii Moldova.^[2]
  În decembrie 2010 a fost decorat cu „Ordinul de Onoare” de către președintele interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu. 

  Leonid Bujor

• 1956: Mariana Simionescu (n. 27 noiembrie, 1956, Târgu Neamț) este o fostă jucătoare de tenis română. A jucat în circuitul profesionist WTA între 1973 și 1980. A câștigat turneul Hit Union Japan Open în 1980 (simplu).
  Cea mai bună performanță Grand Slam a fost turul 4 al turneului de la Wimbledon în 1977, iar cel mai bun ranking a fost locul 7.
  La dublu, juca deseori cu Virginia Ruzici sau cu Florența Mihai.
  În 1980 s-a căsătorit cu tenismenul suedez Björn Borg, dar au divorțat în 1984. După aceea, sportiva s-a recăsătorit.
  

  Mariana Simionescu - foto: people.com

• 1956: William Edward "Bill" Fichtner, (n. 27 noiembrie 1956 în statul New York), este un actor american. Apare în genericele filmelor sub apelativul William Fichtner sau Bill Fichtner. A fost distribuit în serialului Prison Break în rolul agentului Alexander Mahone. A jucat și în jocul Grand Theft Auto Vice City ca și Ken Rosenberg 

  William Fichtner

• 1957: Kenny Acheson, pilot irlandez de Formula 1
• 1960: Iulia Volodimirivna Timoșenko (în ucraineană Юлія Володимирівна Тимошенко, n. 27 noiembrie 1960, Dnipropetrovsk, RSS Ucraineană) este un politician și om de afaceri ucrainean, fost prim-ministru al Ucrainei. S-a născut cu numele de Grigyan și este fiica Ludmilei Nikolaevna Telegina - născută Nelepova la data de 11 august 1937 și a lui Vladimir Abramovich Grigyan, nascut pe 3 decembrie 1937 si care la origine era lituanian. Tatăl ei a părăsit familia atunci când Iulia avea doar trei ani. În 1977, a terminat liceul în orașul său natal, pentru ca un an mai târziu să se angajeze la Departamentul de Exploatări Miniere din cadrul Institutului de Exploatări Miniere.
  În 1979, s-a măritat cu Oleksandr Timoșenko, fiul unui birocrat din cadrul Partidului Comunist. Cei doi au o fată Evghenia, născută în anul 1980. Iulia a început să progreseze urcând treptele evoluției în cadrul organizației de tineret a Partidului Comunist, organizație denumită Komsomol. A absolvit Universitatea de stat din Dnipropetrovsk, fiind licențiată în economie. 
  Iulia Timoșenko, alături de fostul președinte american, George Bush
  

  Iulia Timoșenko, noiembrie 2009
  Înainte de a deveni prima femeie prim-ministru din Ucraina, a fost, alături de Viktor Iușcenko, unul din liderii importanți ai Revoluției Portocalii. În această perioadă unele dintre publicațiile din Occident au denumit-o Ioana D'Arc a acestei Revoluții.
  Înainte de a face carieră în politică, Iulia Timoșenko a fost o femeie de afaceri de succes în domeniul industriei gazelor naturale, acest lucru ajutând-o să devenă bogată. Revista Forbes o plasa, la data de 28 iulie 2005, pe locul al treilea în clasamentul celor mai puternice femei din lume, după secretarul de stat Condoleezza Rice și vicepremierul chinez Wu Yi. Între 24 ianuarie 2005 și 8 septembrie 2005 a fost prim-ministru al Ucrainei. A fost demisă de președintele Viktor Iușcenko, sub pretextul problemelor de corupție. În urma alegerilor parlamentare din 2007, blocul condus de Timoșenko și blocul Ucraina Noastră, susținut de președintele Viktor Iușcenko a câștigat majoritatea în legislativul ucrainean, iar Iulia Timoșenko a devenit din nou Prim-ministru al Ucrainei, candidatura ei fiind propusă de Președinte și validată de Parlament cu 226 de voturi pentru minimul necesar.^[4]
  A candidat la alegerile prezidențiale din 2010, dar a fost învinsă de Viktor Ianukovici.
  A primit șapte ani de închisoare pentru abuz de putere,^[5] acțiune privită cu suspiciune de Uniunea Europeană și Federația Rusă.^[6] La data de 22 februarie 2014, Iulia Timoșenko a fost eliberată în urma presiunii populare care a determinat ca pe 21 februarie, Parlamentul să elimine din codul de procedură penală articolul în urma căruia Iulia fusese condamnată. 

  Iulia Timoșenko Юлія Тимошенко

  Părinți Volodymyr Hrihyan[*] Lyudmila Telehina[*]  Căsătorită cu Oleksandr Timoșenko (1979–prezent) Copii Eugenia Prim-ministru al Ucrainei În funcție 18 decembrie 2007 – 11 martie 2010 Locțiitor Oleksandr Turcinov Președinte Viktor Iușcenko Viktor Ianukovici Precedat de Viktor Ianukovici Succedat de Mikola Azarov În funcție 24 ianuarie 2005 – 8 septembrie 2005 interimar 24 ianuarie 2005 – 4 februarie 2005 Locțiitor Mikola Azarov Anatoli Kinah Președinte Viktor Iușcenko Precedat de Mikola Azarov (interimar) Succedat de Iuri Iehanurov Ministerul Combustibilului și Energiei În funcție 30 decembrie 1999 – 19 ianuarie 2001 Prim-ministru Viktor Iușcenko Precedat de Aleksei Șeberstov (Energie)[1][2] Succedat de Viktor Iușcenko (interimar)[3]

• 1961: Ekaterina Sergheevna Andreeva (în rusă Екатери́на Серге́евна Андре́ева; n. 27 noiembrie 1961, Moscova)^[1][2] este o prezentatoare de televiziune, jurnalistă și actriță rusă. Din 1998 ea prezintă principalul bulentin de știri al zilei de pe postul TV Pervîi Kanal, «Время» (Vremea). ^[3]
  În 2006 a primit Ordinul Prieteniei,^[4] iar în 2007 a câștigat premiul TEFI (ТЭФИ) pentru cea mai bună prezentatoare a unui program informativ.
  În august 2014 a fost inclusă de Ucraina în lista persoanelor care au interdicția de a intra în țară, datorită poziției sale referitoare la războiul din estul Ucrainei și anexarea Crimeei de către Federația Rusă. Filmografie: 
• 1990 — Неизвестные страницы из жизни разведчика — pasagera
• 1991 — Исчадье ада — Elena
• 1999 — В зеркале Венеры — soția lui Cistov
• 2004 — Личный номер — cameo

Ekaterina Andreeva

Ekaterina Andreeva pe 24 decembrie 2001

• 1962: Anatol Arapu (n. 27 noiembrie 1962, Văsieni, raionul Ialoveni) este un economist moldovean, fost Ministru al Finanțelor al Republicii Moldova, fiind în funcție de la 14 august 2013 până la 20 ianuarie 2016, în trei guverne consecutive: Guvernul Leancă, Guvernul Gaburici și Guvernul Streleț. A mai fost Ministru al Finanțelor în anii '90, în Guvernul Ciubuc-2 (22 mai 1998 - 17 februarie 1999) și în Guvernul Sturza (12 martie - 12 noiembrie 1999).
• 1962: Mike Bordin (n. 27 noiembrie 1962 în San Francisco, California) este un baterist și co-fondator al trupei Faith No More. În prezent cântă cu Ozzy Osbourne. 

  Michael A. Bordin

• 1962: David "Davey Boy" Smith (28 noiembrie 1962- 18 mai 2002) a fost un binecunoscut luptător profesionist de origine britanică. Davey, a fost cunoscut mai ales datorită aparițiilor sale în Wrestling World Wrestling și World Championship Wrestling în anii '90.
  Cuvântul Boy al numelui lui se datorează unei greșeli a părinților săi de a specifica sexul în certificatul de naștere.
• 1963: Roland Nilsson (n. 27 noiembrie, 1963) este un fost fotbalist suedez. A fost convocat de 116 ori în echipa națională a Suediei cu care a ajuns în semifinala Campionatului Mondial din 1994.
• 1964: Dan Gîju, pseudonim literar Bogdan Didescu (n. 27 noiembrie 1964, Didești, județul Teleorman), este poet, pictor, publicist, romancier, membru fondator al Societății Scriitorilor Târgovișteni^[1], membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membru al Academiei Internaționale „Mihai Eminescu” (India), membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, membru asociat al Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române (2017).
  Militar de carieră (colonel), din 1999 lucrează exclusiv în structuri cu specific cultural-educativ și de informare din armată (Trustul de Presă, Muzeul Militar Național și Editura Militară). Din decembrie 2016, trece în rezervă anticipat (la cerere), dedicându-se scrisului. În prezent, este directorul Editurii Favorit (București). A absolvit Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, Constanța (1983), Școala Militară de Ofițeri Activi de Geniu, Construcții și Căi Ferate, Rm. Vâlcea (1986), Facultatea de Drept a Universității „Hyperion”, București (1998); master în Jurnalism și Relații publice la Facultatea de Jurnalistică a Universității „Lucian Blaga”, Sibiu (2005). În cei peste 30 de ani de carieră, a îndeplinit funcții precum: comandant de subunitate, șef de comenduire de transporturi militare (Petroșani, 1989), redactor și redactor-șef în presa militară (1999–2010), director adjunct ș.a. A publicat: 

  Poezie

  • Elegii damnate, Editura Domino, Târgoviște, 1998
  • Elegii valahe, Editura Sfinx 2000, Târgoviște, 2000
  • Cai verzi, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2003
  • Elegii banale, Editura Pildner & Pildner, Târgoviște, 2003
  • Elegii barbare, Editura Muzeul Literaturii Române, 2006
  • Poeme de rămânere sub arme, Editura RawexComs, București, 2010; Editura Favorit, București, 2016
  • Noiembrie, Editura RawexComs, București, 2010
  • Jurământ și rugă, Editura Favorit, București, 2015

  Proză scurtă (inclusiv publicistică)

  • Amintirile detectivului Vigilantes, Editura Pildner & Pildner, Târgoviște, 2001
  • Semn de armă – harta României. Interviuri cu și despre grăniceri (în colaborare cu Vasile Moldovan), Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006
  • Poligonul cu ținte moarte, Editura Favorit, București, 2014

  Romane

  • Diribiștii, Editura Realitatea Dâmbovițeană, Târgoviște, 2000
  • Pumnul de fier. Confesiunile colonelului Cojocea, fost Leutnant în Wehrmacht, Editura Phobos, București, 2003, 2014
  • Zodia capului de mort, Editura Phobos, București, 2005
  • Duelul condamnaților, Editura Phobos, București, 2006
  • Fantomele nu răspund la salut, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2007
  • Și pace va fi în inima mea, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2008
  • Femeia ca obiect de studiu, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2011; Editura Favorit, București, 2018
  • Labirintul hienei, Editura TipoMoldova, Iași, 2013
  • Războiul lupilor păduchioși, Editura Favorit, București, 2013
  • Criminalistul. Cele două secrete ale colonelului Gică Banjo, Editura Favorit, București, 2015
  • Evadare din Eden. Destinul asului Florea Chifulescu, primul pilot român salvat cu parașuta dintr-un avion avariat, Editura Favorit, București, 2018

  Alte scrieri

  • Istoria presei militare, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2008
  • Istoria presei militare. De la Cezar la Ceaușescu, vol. I: Armata. Presa scrisă, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012
  • Însemnările unui condamnat la uitare, vol. I (1998–2005) – Așteptând-o pe Gloria, Editura Favorit, București, 2013
  • Vânătorii negri. Ultimul comando românesc al lui Hitler, Editura Favorit, București, 2014
  • Revoluția inocenților. Interviuri despre evenimentele din Decembrie 1989, Editura Favorit, București, 2014
  • Ucenicii zeului Thot. File dintr-o istorie a literaturii române contemporane în interviuri, Editura Favorit, București, 2015
  • Testul șobolanului. Spitalul, TEATRU – Antologiile Favorit, București, 2015
  • UNDERCOVER. Scriitori militari în Arhivele Securității, vol. I, Editura Favorit, București, 2016
  • ISTORIA PRESEI MILITARE. Armata. Presa scrisă (vol. I), Poliție, Siguranță, școli, armate de ocupație. Presa scrisă (vol. II), Editura Favorit, București, 2016
  • Aproape totul despre colonelul caricaturii românești, Editura Favorit, București, 2017
  • Ion Aramă – de la marinar de frunte la soldatul ultimei șanse, Editura Favorit, București, 2017
  • Așii Aviației Regale, Editura Favorit, București, 2017
  • Amazoanele văzduhului (Interviuri, povestiri, amintiri), Editura Favorit, București, 2018

  Prezențe în antologii

• Sentiment latin/Sentimento latino. Poeți români, poeți napoletani, traducere de Ana Haș și Lelieana Ionescu, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2004
• Târgoviște-India. Antologie poetică/Poetical anthology, de Mihai Stan, versiune în limba engleză de George Anca, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2008
• Târgoviște–Chișinău–Sankt-Petersburg. Antologie poetică, de Mihai Stan și Iulian Filip, traducere în (din) limba rusă de Miroslava Metleaeva, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012
• Din universul poeziei române actuale. Șimdiki römen șiirinin evreninden, selecție și traducere de Marian Ilie, Editura Betta, București, 2018  
• A avut expoziții de pictură: 1995 ^[6], 1996, 1997, 1998, 2011 Târgoviște
• 1964: Roberto Mancini (n. 27 noiembrie 1964,^[1] Jesi, Italia) este un antrenor italian de fotbal, fost jucător.
  Din 14 noiembrie 2014 până în 2016 antrenează echipa Inter Milano, înlocuindu-l pe Walter Mazzarri și revenind la echipă în cel de-al doilea termen după o pauză de 6 ani
• 1965: Rachida Dati (n. 27 noiembrie 1965 la Saint-Rémy, Bourgogne) este un politician francez. Dati are două naționalități, franceză și marocană (franceză jus soli și marocană jus sanguinis), dar susține despre sine că este "o franțuzoaică de origine franceză"^[1]. A fost numită Ministru de Justiție pe 18 mai 2007 de către președintele Nicolas Sarkozy. Dati a fost purtătorul de cuvânt al lui Nicolas Sarkozy în timpul campaniei electorale din Franța din anul 2007.
  Rachida Dati este prima femeie de origine non-europeană și primul arab care deține un mandat pentru un post ministerial cheie în Guvernul francez. 

  Rachida Dati

  Ministru de Justiție al Franței În funcție 18 mai 2007 – 23 iunie 2009 Precedat de Pascal Clément Succedat de Michèle Alliot-Marie Membră a Parlamentului European Deținător actual Funcție asumată iunie 2009

• 1965: Anvar Kamilevici Ibraghimov (în rusă Анвар Камилевич Ибрагимов; n. 27 noiembrie 1965, Ufa, Rusia) este un fost scrimer specializat pe floretă, care a reprezentat succesiv Uniunea Sovietică, Echipa Unificată, și Rusia. A fost laureat cu aur pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 1988 de la Seul și cu argint pe echipe la Campionatul Mondial din 1995 de la Haga.
  După ce s-a retras din activitatea competițională, a devenit antrenor de scrimă. Din 2000 până în 2004 a fost antrenor național al echipa Rusiei de floretă juniori.
  Este căsătorit cu fosta floretistă Olga Veliciko. Împreună au un copii, Kamil, dublu campion mondial pe echipe la sabie.
• 1966: Valentina Sandu-Dediu (n. 27 noiembrie 1966,^[1] București, RS România^[1]) este o muzicologă, pianistă și profesoară universitară română. Sandu-Dediu a studiat la Universitatea Națională de Muzică București, între 1986-1990: pian, cu Aurora Ienei, și muzicologie, la clasa lui Grigore Constantinescu. În 1991 a efectuat un stagiu de studii la Weimar, cu o bursă oferită de Alban-Berg-Stiftung.
  Între anii 1990-1993, a fost redactor la Editura Muzicală din București și asistent universitar la Universitatea Națională de Muzică București, unde a continuat ascendent în ierarhia didactică, predând istoria muzicii, stilistică muzicală și muzicologie. Între anii 1993-1997, a fost cercetător la Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”, pe domeniul istoriei muzicii contemporane românești. În anul 1995 și-a susținut teza de doctorat „Ipostaze stilistice și simbolice ale manierismului în muzică”. Între anii 1998-2004 a beneficiat de o bursă a Fundației Ernst-von-Siemens pentru un proiect asupra muzicii românești între 1944-2000, concretizat în editarea câte unei cărți pe această temă, în Germania și România. Din anul 2000, Valentina Sandu-Dediu este colaboratoare a enciclopediei germane Die Musik in Geschichte und Gegenwart (MGG). Este editorul publicației Musicology Today, la Universitatea Națională de Muzică București. Este rector al institutului de studii avansate New Europe College București, din 2014.
  A susținut conferințe academice în Europa, Israel și SUA.^[2] A publicat peste 500 de cronici muzicale, mai ales în revistele „Muzica”, „Actualitatea muzicală”, „Dilema veche”, „România literară”. A inițiat (în 2014) și conduce talk show-ul Round Table Romania, la Universitatea Națională de Muzică București.
  Este membră în:
• Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (U.C.M.R. - secția muzicologie)
• Fundația Mihail Jora (Colegiul Criticilor Muzicali)
• Societatea Internațională de Muzică Contemporană (S.I.M.C. - secția română), în cadrul căreia, între 1994-1995, a fost director de proiect al Centrului de Informare asupra Muzicii Noi, sponsorizat de Fundația Soros
• Societatea Română Mozart
• International Musicological Society
• Gesellschaft für Musikforschung        Cărți publicate: 
• Wozzeck - profeție și împlinire, București, Editura Muzicală, 1991, 188 pag.
• Ipostaze stilistice și simbolice ale manierismului în muzică, București, Editura Muzicală, 1997, 288 pag.
• Dan Constantinescu - esențe componistice, monografie scrisă în colaborare cu Dan Dediu, 1998, București, Inpress, 288 pag. Ed. a 2-a București, Editura Muzicală, 2013
• Studii de stilistică și retorică muzicală, curs universitar, Universitatea Națională de Muzică București, 1999, 86 pag.
• Ludwig van Beethoven, București, Editura Muzicală, 2000, 134 p.; ediție revăzută: București, Editura Didactică și Pedagogică, 2008, 115 pag.
• Simpozionul Anatol Vieru - 1999 (editor), București, Editura Muzicală. 2001
• Muzica românească între 1944-2000, București, Editura Muzicală, 2002, 288 p.
• Muzica nouă între modern și postmodern, București, Editura Muzicală, 2004, 300 p.
• Rumänische Musik nach 1944, Saarbrücken, Pfau, 2006, 314 p.
• Alegeri, afecte, atitudini. Despre stil și retorică în muzică. București, Editura Didactică și Pedagogică, 2010, 284 pag.; ediția a doua: 2013
• Robert Schumann, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2011, 144 pag.
• Octave paralele. București, Humanitas, 2014
• Music in Dark Times. Europe East and West (editor). București: Editura Universității Naționale de Muzică, 2017
• În căutarea consonanțelor. București, Humanitas, 2017

• 1967: Sorin Lavric (n. 27 noiembrie 1967, Turnu Severin) este scriitor, traducător român. Este absolvent al Facultății de Medicină (1993) și al Facultății de Filosofie (1996), doctor în filosofie în 2005. După terminarea studiilor medicale a lucrat, timp de un an, ca stagiar, pentru ca mai apoi să renunțe la practica medicală. În 1997 a devenit redactor la Editura Humanitas, iar din 2003 ține cursuri semestriale la Facultatea de Filosofie București, a căror tematică este axată pe filozofia lui Constantin Noica.^[1] În prezent este redactor al revistei România literară. Lucrări: 
• Cartea de Crăciun, Humanitas, 1997.
• Ontologia lui Noica. O exegeză, Humanitas, 2005.
• Noica și mișcarea legionară, Humanitas, 2007.
• 10 Eseuri, Humanitas, 2010.
• Glasuri din bolgie, Ideea Europeană, 2018.
• Decoct de femeie, Ideea Europeană, 2019.

Sorin Lavric

• 1969: Oleg Balan (n. 27 noiembrie 1969, Cîrpești, Cantemir) este un jurist din Republica Moldova, care din 18 februarie 2015 până la 20 ianuarie 2016 a îndeplinit funcția de Ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova.

  Oleg Balan

• 1971: Victoria Lungu (n. 27 noiembrie 1971, Grinăuți, raionul Râșcani, URSS) este o cântăreață de muzică ușoară, romanțe și de estradă din Republica Moldova. Este cunoscută mai ales pentru piesa Crede-mi Iubirea, care este cartea sa de vizită. Între anii 1978 – 1989 a învățat la școala medie de cultură generală din satul Grinăuți, apoi între anii 1979–1984 la școala muzicală din satul Pelinia, specialitatea vioară, ulterior începând cu 1989 a studiat la Institutul de Arte din Chișinău la facultatea actor de teatru și cinema, unde absolvește în anul 1992 si urmează cursurile Conservatorului de Stat din Chișinău la facultatea canto de estradă și jazz, absolvind-o în 1997.^[2]
  Și-a demonstrat profesionalismul în domeniul muzicii ușoare participând la numeroase concerte și festivaluri, la care deține și premii, fapt ce a contribuit la o recunoaștere a interpretei de către publicul larg și de către elita muzicală. Se implică cu entuziasm în diverse concerte de binefacere din țară. Un accent important în realizarea carierei sale de interpretă a constituit-o și colaborarea cu compozitori și textieri profesioniști. 

  Victoria Lungu

• 1972: Alexandr Petkov (în rusă Александр Петков; n. 27 noiembrie 1972, Ciobalaccia, raionul Cantemir)^[2] este un istoric, politolog și politician moldovean, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XIX-a (2010-2014) din partea Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM). Este redactorul-șef^[3] și directorul agenției de presă „OMEGA”.^[4]
  Pe 22 noeimbrie 2014 acesta a fost exclus din Partidul Comuniștilor din Republica Moldova „pentru încălcarea statutului formațiunii”.^[5][6]
  La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 a fost inclus pe poziția a treia în lista candidaților din partea Partidului „PATRIA”, condus de Renato Usatîi,^[7] dar cu două zile înainte de alegeri partidul a fost exclus din cursa electorală.^[8]
  Pe 31 ianuarie 2015 Alexandr Petkov a fost amendat cu 1980 de lei pentru ultragierea colaboratorilor organelor de ocrotire a normelor de drept și opunerea de rezistență, caz care a avut loc pe 9 decembrie 2014, în incinta Curții de Apel Chișinău, în timpul examinării unui recurs privind aplicarea arestării preventive în privința unei persoane învinuite.^[9][10] La mijlocul lunii februarie, el a fost sancționat cu 2.200 de lei pentru două contravenții - lipsă de respect față de judecători și nesupunere cu rea-voință reprezentantului structurilor de drept. În data de 14 ianuarie, Petkov l-a insultat pe un procuror în timpul unei ședințe de judecată, fapt pentru care risca 10 zile de arest,^[11] însă, într-un final i s-a aplicat o amendă de 500 de lei. 

  Alexandr Petkov
  Date personale

• 1974: King ov Hell, basist norvegian
• 1975: Andrian Candu (n. 27 noiembrie 1975^[1]) este un politician și om de afaceri din Republica Moldova, fost vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova între 30 mai 2013 — 11 iulie 2014,^[2][3] viceprim-ministru, ministru al economiei Republicii Moldova din 2 iulie 2014^[2][4] — 23 ianuarie 2015, președinte al Parlamentului Republicii Moldova între 23 ianuarie 2015 – 21 martie 2019, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în 3 legislaturi consecutive: 24 decembrie 2010 — 11 iulie 2014,^[1] 9 decembrie 2014 — 9 martie 2019, 9 martie 2019 — prezent. Este vicepreședinte al Partidului Democrat. Andrian Candu s-a născut la data de 27 noiembrie 1975. ^[5] În anul 2006, în timp ce se afla la un eveniment organizat de PricewaterhouseCoopers în Budapesta, Ungaria, o întâlnește pe Zuzana Stastna, angajată la biroul PwC din Praga. Abia după aproape jumătate de an, Andrian Candu s-a decis să o invite la o cină. Într-un interviu, Candu a povestit că relația lor a evoluat foarte repede, cu toate că viața lor a fost mereu pe bagaje. „Am locuit împreună în Austria, Cehia, dar și în alte state unde am ajuns datorită studiilor. Decizia de «a fi sau a nu fi» împreună a venit peste doi ani, când am terminat studiile. De vreme ce eu trebuia să revin acasă, chemat de obligațiile pe care le aveam, i-am zis: «Hai cu mine». Și ea a acceptat, fără condiții.”, a povestit Candu.^[8]
  Trei ani mai târziu, tinerii se căsătoresc la Chișinău. În 2009, în familia lui Andrian și Zuzana Candu se naște primul copil, Daniel. La sfârșitul lunii martie, 2012, familia se mărește cu încă un membru — o fetiță, pe care părinții au numit-o Vera. Iar la începutul anului 2017, pe lume vine al treilea copil al cuplului, al doilea băiat în familie, Adam.^[9]
  Andrian Candu este finul politicianului, filantropului și omului de afaceri Vlad Plahotniuc. 

  Andrian Candu

  Căsătorit cu Zuzana Stastna (din 2009) Număr de copii 3  Copii 3 (Daniel,Vera și Adam)

• 1977: Ivar Bjørnson, muzician norvegian
• 1978: Răzvan Constantin Păunescu (n. 27 noiembrie 1978 în București) este un fotbalist român care a evoluează pe poziția de fundaș.
• 1978: Mike Skinner, rapper britanic
• 1979: Eero Heinonen, muzician finlandez (basistul formatiei rock The Rasmus)
• 1981: Bruno Eduardo Regufe Alves (n. 27 noiembrie 1981) este un fotbalist portughez care joacă pentru Parma FC pe postul de fundaș central.
• 1982: Aleksandr Anatolievici Kerjakov (în rusă Алекса́ндр Анато́льевич Кержако́в}; n. 27 noiembrie 1982, Kingisepp) este un fotbalist rus care evoluează pe postul de atacant la clubul rus Zenit Sankt Petersburg și la echipa națională de fotbal a Rusiei.
• 1982: Tatsuya Tanaka (n. 27 noiembrie 1982) este un fotbalist japonez.
• 1983: Stephen Paul Manderson, cunoscut sub numele de Professor Green, născut pe 27 noiembrie 1983, în Hackney, Londra este un rapper, actor și compozitor britanic. El a devenit faimos în 2008 odată cu câștigarea unui concurs de battle rap, acesta primind distincția de "Cel mai bun rapper britanic". Este prezentatorul emisiunii TV Lip Sync Battle în Marea Britanie.
  În 2006 a lansat primul său mixtape, Lecture #1. După prima sa casa de discuri, The Beats, acesta a produs pe cont propriu un EP numit The Green EP . După ce a concertat cu Lily Allen a semnat cu Virgin Records și a lansat "I Need You Tonight", cu Ed Drewett. De asemenea, el s-a alăturat cu Allen pe al doilea single "Just Be Good to Green".
  Pe 23 mai 2009 Profesor Green a fost atacat cu mai multe sticle sparte în clubul de noapte Cargo din Shoreditch, East London.Acesta a fost la un pas de moarte. El are un tatuaj "norocos", unde a fost înjunghiat cu o sticlă, deși tatuajul a fost înainte de atacul de la gât.A fost la doar 3mm de vena aorta și de moarte. Atacatorul său a fost ulterior condamnat pentru crimă și condamnat la opt ani de închisoare.
  În iulie 2010, Profesor Green a lansat albumul de debut Alive Till I'm Dead unde ii regasim si pe Lily Allen, Emeli Sande, Fink, Labrinth și Example precum și The Streets. El a continuat cu albumul At Your Inconvenience în octombrie 2011, și Growing Up In Public în septembrie 2014.
  Pe 25 martie 2013, acesta anunță oficial logodna cu actrița si modelul britanic Millie Mackintosh. Nunta a avut loc pe data de 10 septembrie 2013 la Babington House Somerest. În 2015 apar primele speculații de divorț in presă, în ciuda faptului ca cei doi păreau mai fericiți ca niciodată. Professor Green și Millie Mackintosh anunță oficial despărțirea lor pe 20 februarie 2016, motivul principal fiind neînțelegerile pe tema unui viitor copil. Rapperul își dorea foarte mult un copil în timp ce soția sa nu se grăbea să facă acest pas.
  În mai 2013 Professor Green a fost spitalizat de urgență după ce a fost strivit între două automobile. La 24 mai 2013, Professor Green a fost strivit între două mașini Mercedes atunci când călătorea pentru a efectua un show live la Hartpury College din Gloucester.^[3].
  Pe data de 30 noiembrie 2013 Professor Green a fost arestat. Acesta a fost acuzat de influențare a cursului justiției.^[4]
  În septemberie 2015, Green scrie prima sa carte, autobiografia intitulata ''Lucky''. 

  Professor Green

  Professor Green in 2012

• 1983: Miloš Pavlović (Chirilic: Милош Павловић n. 27 noiembrie 1983, Belgrad) este un fotbalist sârb care s-a aflat sub contract cu clubul român FC Vaslui a evoluat în Liga I.
• 1984: Sanna Viktoria Nielsen (născută la 27 noiembrie 1984) este o cântăreață pop suedeză.^[1] După a șaptea încercare, ea a câștigat Melodifestivalen 2014 cu piesa "Undo" și așa a reprezentat Suedia la Concursul Muzical Eurovision din anul 2014, ce a avut loc în Copenhaga, Danemarca, terminând pe locul 3. 
  Sanna Nielsen
• 1985: Christina Novelli (n. 27 noiembrie 1985) este o vocalistă și DJ din Marea Britanie.
  În 2012, ea a lansat piesa Concrete Angel în colaborare cu DJ-ul Gareth Emery. Single-ul s-a clasat pe poziția #15 în clasamentul Billboard și a fost nominalizat la categoria 'Best Trance Track of 2013' la gala anuală International Dance Music Awards.^[2] Ulterior, Novelli a mai colaborat cu artiști ca Dash Berlin și Armin van Buuren.
  Ea este fiica lui Jean-Christophe Novelli, un celebru chef francez. 

  Christina Novelli

  Christina Novelli în Honolulu, Hawaii, 15 mai 2014

• 1988: Miroslav Šmajda (n. 27 noiembrie 1988, Košice, Cehoslovacia) sau Max Jason Mai este un cântăreț, cunoscut pentru participarea sa la concursurile Česko Slovenská Superstar (bazat pe UK Pop Idol) (locul 2) și Concursul Muzical Eurovision 2012. Este vegetarian. Pe data de 16 noiembrie 2011, s-a anunțat oficial că Max Jason Mai va reprezenta Slovacia la ediția din 2012 a concursului Eurovision cu melodia Don't close your eyes. A fost repartizat în cea de-a doua semifinală. A obținut doar locul 18 cu 22 de puncte, nereușind să intre în finală. 

  Max Jason Mai

* 1994: Andreea Părăluță (n. 27 noiembrie 1994, Craiova, România) este o jucătoare de fotbal română. În prezent joacă pentru echipa feminină Atletico Madrid și ca portar al echipei naționale a României

* 1996: Amanda Michelle Todd (n. 27 noiembrie 1996, Vancouver - d. 10 octombrie 2012, Port Coquitlam, Columbia Britanică)^[1][2] a fost o adolescentă din Canada, care s-a sinucis ca reacție la o îndelungată hărțuire și șantajare în mediul virtual. Cu puțin înainte de a muri, a postat pe Youtube un videoclip în care, prin intermediul unor foi scrise, și-a expus succint viața și mai ales modul cum a fost supusă la o succesiune de agresiuni emoționale. După decesul ei, filmul a devenit viral, fiind distribuit, prin intermediul a diverse rețele de socializare, în întreaga lume. Astfel, la numai trei zile după moartea ei, la 13 octombrie 2012, filmul a deținut peste 1,6 milioane de vizualizări.^[3] De asemenea, pe Facebook au fost create numeroase pagini cu numele tinerei, în care utilizatorii online și-au expus opiniile și sentimentele, dar și sfaturi privind combaterea suicidului și chiar și adresele unor servicii care se ocupă cu această problemă.

Christy Clark, guvernatoarea provinciei canadiene Columbia Britanică și-a prezentat online condoleanțele și a propus o dezbatere națională pe tema pericolelor din mediul virtual și mai ales a agresiunii pe Internet, prin încălcarea dreptului la viață privată a individului.

Amanda Todd

* 2001: Teodora Sava (n. 27 noiembrie 2001, Piatra Neamț) este o cântăreață, vedetă la postul de televiziune Antena 1 și fost competitor în cadrul competiției muzicale internaționale X Factor România, la care a ajuns până în semifinale în sezonul 7, 2017. Începând cu ianuarie 2010, a participat la multe festivaluri și concursuri, la care a obținut multe trofee, clasându-se mereu pe primele locuri. Teodora Sava s-a născut pe 27 noiembrie 2001 în Piatra Neamț. Este fostă elevă la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra-Neamț, în prezent studiind canto, pian, flaut și chitară la Colegiul național de muzică „George Enescu” din București. Nu se vede facând altceva în afară de muzică, care o definește.^[1][2] A cântat în Orchestra Emanuel Elenescu și în Corul Liceului de Arte, și este membră în corul „EXTENSIO” al Academiei de Muzică Gheorghe Dima, extensia Piatra-Neamț, coordonat de profesor universitar Ildikó Kalló. A luat lecții de teatru cu profesoara Gina Gulai, actriță la Teatrul Tineretului Piatra Neamț. Debutul în teatru și l-a făcut pe 24 mai 2017, obținând premiul I la Festivalul de teatru în limba română, pentru copii și tineri - Suceava, continuând apoi cu alte roluri precum cel din muzicalul adolescentin „Dacă noi ne iubim”.^[3][4] A participat la activități culturale și concerte organizate în cadrul Asociației TAGMA, precum și la evenimente destinate tinerilor.^[5]. Conform propriilor declarații, artista a „cântat la concerte de caritate, la case de copii și la aziluri de bătrâni”, iubește natura și animalele, iar cel mai mult îi place să se implice în viețile celor din jur, inclusiv prin voluntariat.^[6][7] De asemenea, conform ei, artista își dorește să cânte într-o bună zi pe scenă cu Beyoncé, Christina Aguilera sau Mariah Carey, iar studiile dorește să le continue în străinătate, tot în domeniul muzicii.

A cântat alături de Nico, Paula Seling, Proconsul la emisiunea Next Star și pe scenă^[8], și FREE STAY (al cărui solist este Florin Ristei) la emisiunea Te cunosc de undeva!^[5].

Performanțele sale artistice notabile înregistrate încă de la vârsta copilăriei, culminând cu prestațiile de la X Factor România 2017 - sezonul 7, când, la finalul interpretării piesei din etapa audițiilor, toți jurații s-au ridicat în picioare aplaudând^[9], au făcut ca ea să fie invitată de către Consiliul Local Piatra Neamț și premiată de către consilierii locali și primar.^[10] De asemenea, ea a fost nominalizată ca ambasador al județului Neamț la categoria „Tinere valori” în cadrul „Galei ambasadorilor nemțeni” și din 2017 face parte din Consiliul Local al Tinerilor Piatra Neamț. 

Teodora Sava

Teodora Sava, 15 decembrie 2017

Decese

Jump to navigationJump to search

• 8 î.Hr.: Quintus Horatius Flaccus, în limba română Horațiu, (n. 8 decembrie 65 î.Hr., Venosa; d. 27 noiembrie 8 î.Hr., Roma) a fost unul dintre cei mai importanți poeți romani din "perioada de aur" a literaturii romane ("Secolul lui Augustus") sau "epoca augustană", cuprinsă între 43 î.Hr. (moartea lui Cicero) și 14 d. Hr. (moartea împăratului Augustus). Horațiu s-a născut la 8 decembrie 65 î.Hr. în Venusia (astăzi Venosa) din provincia Apulia, fiu al unui libert (sclav eliberat). Tatăl său avea funcția de coactor argentarius (încasator de impozite) și realizase o oarecare avere. Familia se mută la Roma și Horațiu are posibilitatea să obțină o cultură aleasă, frecventând școala de retorică a lui Orbilius. Continuă studiile la Academia din Atena, ocupându-se în special de filosofie și poezie. După asasinarea lui Caesar în anul 44 î.Hr., Horațiu se alătură trupelor republicane conduse de conspiratorii Brutus și Cassius și devine tribun militar. După înfrângerea suferită în bătălia de la Philippi (42 î.Hr.) în fața trupelor lui Marcus Antonius și Octavianus Augustus (viitorul împărat), Horațiu se întoarce la Roma, beneficiind de o amnistie generală instituită de învingători. Averea părintească a fost însă confiscată, Horațiu obține o funcție de secretar în administrația statului și are timp să se dedice poeziei. Primele sale versuri sunt remarcate de Virgiliu, pe atunci "Poeta laureatus" al Romei, care îl prezintă nobilului și influentului încurajator al artelor, Gaius Maecenas. Între Horațiu și Maecenas se dezvoltă o strânsă și durabilă prietenie. În anul 33 î.Hr., Maecena îi dăruiește o proprietate în regiunea munților Sabinici, nu departe de Roma. Aici are liniștea și tihna (otium) necesare pentru a se dedica întru-totul creației sale literare. După moartea lui Virgiliu, în anul 19 î.Hr., Horațiu este cel care primește distincția de "Poeta laureatus". În anul 8 î.Hr. Maecena moare și în același an, la 27 noiembrie, moare și Horațiu, fiind înmormântat pe colina Esquilina. Creația lui Horațiu s-a păstrat în întregime până în zilele noastre și poate fi împărțită în trei perioade:
• Opera timpurie (42 î.Hr.-30 î.Hr.):
  • Satirae, satire care evoluează de la tonul violent sau sarcastic la ironia amuzantă și înțeleaptă, prin care răzbate conținutul didactic, dar și grație spirituală, umor și eleganță
  • Epodon liber
• Perioada clasică a maturității (31 î.Hr.-20 î.Hr.):
  • Carmina I-III, unde este prefigurată concepția epicureică echilibrată a poetului și realismul său psihologic
  • Epistulae I, prin care se realizează trecerea de la satira personală la filozofia morală
• Opere târzii (18 î.Hr.-13 î.Hr.):
• Carmen saeculare, imn scris la cererea împăratului August în cinstea Dianei și a lui Apollo
• Carmina IV
• Epistulae II, cuprinde celebra Ars poetica, în care sunt formulate principiile clasicismului antic reluate ulterior de Boileau și Pope. Satirele
• 

  Satirae, 1577
  Cele două cărți cu Satire (Satirae), numite de Horațiu Sermones ("Convorbiri"), cuprind 18 poezii scrise în hexametre dactilice, inspirate din operele satiricului Gaius Lucillius. Sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate teme etice, criticându-se, pe baza unor exemple, ambiția nemăsurată, prostia, avariția, defecte și vicii care îi fac pe oameni nefericiți, într-un mod tolerant și cu umor, fără asprimea predecesorului său. Uneori se referă la slăbiciunile propriei sale persoane. Dialogul dintre poet și interlocutorul său ia sfârșit prin postularea principiului epicurian, al cărui adept a fost Horațiu, bazat pe preconizarea ataraxiei, a echilibrului interior și armoniei: "Est modus in rebus, sunt certi denique fines,

  Quos ultra citraque nequit consistere rectum" "E o măsură-n toate: tu, drumul drept îl ține

  Și nu călca hotarul pus între rău și bine" (Sermones, I,1: trad. de Al. Hodoș și Th. Măinescu)

  Epodele

  Cartea Epodelor (Epodon liber, din limba greacă: "epódos" = refren), denumită de Horațiu "Iambi", deși numai o parte din poezii sunt scrise în ritm iambic, restul în dactile, cuprinde 17 poeme lirico-satirice cu referire la evenimentele și problemele politice ale epocii, după modelul poetului grec Archilochos din Paros.

  Odele

  Horațiu a scris patru cărți de ode, intitulate "Carmina", care cuprind 104 poeme pe teme civice, mitologico-religioase, politice, morale, erotice, bacchice, unele consacrate Romei sau lui Augustus, reprezentând o culme a măiestriei sale poetice. Primele trei cărți au fost realizate în anul 23 î.Hr., ultima în anul 13 î.Hr. Ca modele i-au folosit creațiile din literatura greacă ale lui Alceu, Anakreon, Pindar și Sappho. Spre deosebire de predecesorii săi greci, odele lui Horațiu sunt poezii lirice pure și nu au fost transpuse pe muzică.
  Meditația asupra scurgerii ireversibile a timpului este un motiv major în odele horațiene, încercarea de a opri trecerea timpului și apropierea sfârșitului prin rugăminți și ofrande aduse zeilor este zadarnică (Carmina, II,14: Ad Postumum). Având în vedere meditația asupra acestor motive, în oda Ad Leuconoen, poetul îndeamnă la trăirea clipei - carpe diem - și renunțarea la cercetarea inutilă a viitorului:

  Spem longam reseces. Dum loquimur, fugerit invida / aetas: CARPE DIEM, quam minimum credula postero! ("Speranța după timp ți-o păsuiește / căci vremea, cât de rea, se scurge cât vorbim / CULEGE ZIUA CEA DE ASTĂZI, ce va fi mâine noi nu știm!” - Carmina, I,11: Ad Leuconoen)

  În poemul-epilog al cărții a treia de Ode se regăsește expresia celebră a motivului autoelogiului propriei opere literare: Exegi monumentum... (Carmina, III,30). Carmen saeculare, scrisă cu ocazia sărbătorilor „seculare” (ludi saeculares) organizate de împăratul Augustus (17 î.Hr.), este oda patriotică cea mai avântată închinată gloriei Romei.

  Epistole

  Epistulae ("Scrisori"), două cărți (20 și 13 a.Chr.) în hexametru dactilic cu problematică filosofică, morală, literară etc. Ca filosof, Horațiu preferă principiul aristotelian al "căii de mijloc de aur" (aurea mediocritas) și învățăturile lui Epicur, conform cărora plăcerea reprezintă bunul unic, iar durerea singurul rău existent. Adevărata plăcere se găsește în starea de absolută liniște sufletească, în tihnă, într-un mod de viață bazat pe virtuțile majore (mores maiorum): modestia, curajul, fidelitatea, statornicia, dreptatea și respectul. A doua carte de epistole este consacrată problemelor literaturii. Se remarcă printre ele "Epistula ad Pisones" ("Scrisoare către Pisoni", Lucius Calpurnius Piso, consul în anul 15 a.Chr., și cei doi fii ai săi, Lucius și Gaius, iubitori și protectori ai literelor), cunoscută mai târziu ca "Ars poetica" ("Artă poetică"). Fără a avea pretenția de a redacta un tratat de poetică după toate regulile, Horațiu își exprimă clar în 476 de versuri, sub forma unei conversații prietenești cu Pisonii, ideile sale referitoare la problemele scrierii operelor literare. Această operă a exercitat o deosebită influență asupra posterității, până în timpurile moderne. Astfel Nicolas Boileau-Despréaux, poet și critic literar francez, sintetizează în "Art poétique" 1674) principiile clasicismului, fructificând izvoarele antice: Aristotel (poezia este o imitație a vieții - mimesis) și ideile estetice ale lui Horațiu.

  REPERE ALE OPEREI LUI HORAȚIU

  Opera lui Horațiu, prin concepția filosofică, spiritul ei larg, lirismul avântat, înclinația satirică, ironia fină, eleganța și concizia, varietatea de ritmuri a versurilor, valorificarea experienței umane și artistice în funcție de principiile morale, a găsit un ecou profund în conștiința artistică a multor poeți moderni, printre care și Mihai Eminescu, admirator entuziast al marelui poet latin. Seninătății, echilibrului armonios din meditațiile horațiene îi corespunde o artă literară întemeiată pe simetrie, pe stăpânirea rațională a expresiei. 
• Citate: 
• Quae virtus et quanta sit vivere parvo! ("A se mulțumi cu puțin este o virtute atât de mare!") - Sermones, II,2,1
• Dum licet, in rebus iucundis vive beatus! ("Fii fericit cu lucrurile plăcute, cât îți este cu putință") - Sermones, II,6,96
• Ira furor brevis est; animum rege, qui nisi paret, imperat. ("Mânia este o nebunie de scurtă durată; stăpânește-ți mânia, căci dacă nu este ținută în frâu, ea îți poruncește") - Epistulae, I,2,62-63
• Carpe diem, quam minimum credula postero! ("Trăiește-ți ziua de azi, nu te încrede în cea următoare!") - Carmina, I,11,7-8
• Dimidium facti qui coepit habet. ("Lucrul început este pe jumătate făcut.") - Sermones, I,2,14
• Beatus ille procul negotiis... ("Fericit acela departe de orice griji...") - Epodae, II,1
• Quidquid praecipies, esto brevis! ("Orice sfat vei da, să fii concis!") - Ars poetica, 335
• Scribendi recte sapere est et principium et fons. ("Bunul simț este pentru scrisul cel bun și izvor, și principiu") - Ars poetica, 309 

  Quintus Horatius Flaccus

• 511: Clovis I (scris și Chlodowech sau Chlodwig, franceza modernă Louis, olandeza modernă Lodewijk, germana modernă Ludwig) (ca. 466 – 27 noiembrie 511) a fost primul rege al francilor care a unit această națiune în întregime. I-a succedat la tron tatălui său Childeric I în 481 ca rege al francilor salieni, unul dintre triburile francilor care ocupau la acea vreme regiunea de la vest de Rinul de jos, cu centrul în jurul orașelor Tournai și Cambrai, de-a lungul graniței de astăzi dintre Franța și Belgia, într-o zonă cunoscută sub numele de Toxandria. El a cucerit triburile france din apropiere, și s-a încoronat ca singurul rege înainte de moartea sa.
  S-a convertit de la arianism^[1] la catolicism, la insistențele soției sale, Clotilda, ca urmare a victoriei de la Tolbiac, fiind botezat de episcopul de Reims, Remi, prin anul 500; tradiția fixează data de 25 decembrie 496. Acest lucru a fost de o mare importanță în istoria Franței și a Europei Occidentale în general, deoarece Clovis s-a extins peste aproape întreaga fostă provincie romană Galia (corespunzând Franței de astăzi) situată în centrul Europei. Este considerat fondatorul atât al Franței (cu care statul său semăna îndeaproape din punct de vedere geografic) cât și al Dinastiei Merovingiene care s-a aflat la conducerea francilor în următoarele două secole. În 486, cu ajutorul lui Ragnachar, Clovis l-a înfrânt pe Syagrius, ultimul oficial roman din nordul Galiei, care conducea zona de lângă Soissons din Picardia de astăzi. Această victorie a extins stăpânirea francă pe aproape întreg teritoriul la nord de Loara. După aceasta, Clovis a încheiat o alianță cu ostrogoții, prin căsătoria surorii sale Audofleda cu regele lor, Theodoric cel Mare. După această victorie, el a învins, în 491, și un mic grup de thuringieni la est de teritoriul său. Mai târziu, cu ajutorul altor sub-regi franci, el i-a învins pe alemani în Bătălia de la Tolbiac. El se căsătorise de mai de mult cu prințesa burgundă Clotilda (493), și, după victoria de la Tolbiac, s-a convertit în 496 la religia ei - creștină de rit latin. Acest lucru reprezenta o schimbare importantă față de alți regi germanici, precum vizigoții și vandalii, care erau arieni. 
  Botezul lui Clovis.
  Convertirea lui Clovis la romano-catolicism, religia majorității supușilor săi, a întărit legăturile dintre supușii săi romani și cuceritorii lor germanici. Totuși, Bernard Bachrach susține că această convertire de la credințele sale păgâne france l-a îndepărtat de ceilalți sub-regi franci și i-a slăbit poziția militară în următorii ani.
  Poate surprinzător, călugărul Grigore de la Tours a scris că religia păgână pe care Clovis a abandonat-o era în zeii romani, cum ar fi Jupiter sau Mercur, și nu în echivalenții lor germanici. Dacă afirmația lui Grigore este corectă, atunci ea sugerează o puternică afinitate a conducătorilor franci pentru prestigiul culturii romane, pe care o îmbrățișaseră ca aliați și federați ai Imperiului în secolul precedent.
  Deși a purtat o bătălie la Dijon în anul 500, Clovis nu a reușit să subjuge regatul burgund. Se pare că a câștigat cumva sprijinul armoricanilor în anii următori, deoarece aceștia l-au ajutat să înfrângă regatul vizigot de la Toulouse în Bătălia de la Vouillé (507), această victorie izolându-i pe vizigoți în Spania și adăugând cea mai mare parte a Aquitaniei regatului lui Clovis. El și-a stabilit apoi capitala la Paris, ridicând o biserică dedicată Sfinților Petru și Paul pe malul sudic al Senei. Din acea mare biserică a mai rămas Tour Clovis, un turn romanic care se află astăzi în incinta prestigiosului Lycée Henri IV, la est de Panthéon. (după construirea ei, biserica a fost redenumită în onoarea sfintei protectoare a Parisului, Geneviève. A fost demolată în 1802)
  După afirmațiile lui Grigore de la Tours, după Bătălia de la Vouillé, împăratul bizantin Anastasius I, i-a oferit lui Clovis titlul de consul. Grigore vorbește de asemenea despre campaniile sistematice ale lui Clovis de după victoria de la Vouillé pentru a-i elimina pe ceilalți reguli sau sub-regi franci. Printre aceștia se numără Sigibert din Koln și fiul său Clotaire; Chararic, un alt rege al francilor salieni; Ragnachar din Cambrai, fratele său Ricchar, și fratele lor Rigomer din Le Mans.
  La scurt timp înainte de moartea sa, Clovis a convocat un sinod de episcopi gali la Orléans pentru a reforma biserica și a crea o legătură puternică între coroană și episcopatul catolic. Acesta a fost Primul Conciliu de la Orléans. Clovis I a murit în 511 și e îngropat în Basilica Saint Denis din Paris, în timp ce tatăl său fusese îngropat alături de ceilalți regi merovingieni la Tournai. La moartea sa, teritoriul său a fost împărțit între cei patru fii ai săi, Theuderic, Chlodomer, Childebert, și Clotaire. Această împărțire a creat noile unități politice ale Regatelor din Reims, Orléans, Paris și Soissons și a inaugurat o perioadă de dezbinări ce a continuat, cu scurte întreruperi, până în 751, la sfârșitul Dinastiei merovingiene. Moștenirea lui Clovis se bazează pe trei acțiuni importante: unificarea națiunii france, cucerirea Galiei și convertirea la religia romano-catolică. Prin prima acțiune, și-a asigurat influența asupra poporului său în probleme majore, lucru pe care un mic rege regional nu l-ar fi putut realiza. Prin a doua acțiune, a pus bazele unui stat național ulterior: Franța. În sfârșit, prin a treia acțiune, a devenit aliatul papalității și protectorul ei, precum și al poporului, în majoritate catolic.
  

  Galia la moartea lui Clovis.
  În afară de aceste acțiuni care aveau mai mult decât importanță națională, împărțirea statului, pe linii geografice sau naționale a asigurat venituri egale între frați dar la moartea sa, a provocat multe dezbinări interne în Galia și a contribuit pe termen lung la prăbușirea dinastiei sale.
  

  Clovis roi des Francs by François-Louis Dejuinne (1786–1844) – foto: en.wikipedia.org

• 602 - A murit executat impreuna cu fiii sai, împaratul bizantin Mauriciu; (n. 539).

  

  Flavius Mauricius Tiberius Augustus – foto: ro.wikipedia.org

  Flavius Mauricius Tiberius Augustus (c.539, Arabissus – 602, Constantinopol), cunoscut sub numele de Mauriciu/Maurikios, a fost împărat bizantin între 582 şi 602. El a fost ultimul membru al dinastiei iustiniene. În 602, trupele dunărene sub conducerea lui Focas, s-au revoltat împotriva împăratului si l-au forțat pe Mauriciu să abdice. Acesta a fost nevoit să fugă cu familia sa la Nicomedia (azi Izmit, Turcia) dar nu a apucat să iasă din oraș, fiind executat de trupele lui Focas, care a devenit împărat. Mauriciu este autorul tratatului militar Strategikon.

• 1763: Prințesa Isabella de Parma (31 decembrie 1741 – 27 noiembrie 1763) arhiducesă de Austria, infantă a Spaniei, a fost fiica infantelui Felipe al Spaniei, Duce de Parma și a soției lui Prințesa Louise-Élisabeth a Franței, fiica cea mare a regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Maria Leszczyńska. Bunicii paterni erau Filip al V-lea al Spaniei (nepot al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței) și a doua sa soție, Elisabeta de Parma. 
  Isabella de Bourbon, 1749.
  Născută la Buen Retiro Palace în Madrid, a fost infantă a Spaniei și a crescut la Curtea bunicului ei, Filip al V-lea al Spaniei. A avut doi frați:
  • Ferdinando Maria Filippo Lodovico Sebastiano Francesco Giacomo de Parma (1751–1802) - i-a succedat tatălui său ca Duce de Parma în 1765 și s-a căsătorit cu cumnata surorii sale, Arhiducesa Maria Amalia a Austriei. A avut copii.
  • Luisa Maria Teresa Ana de Parma (1751–1819) - cunoscută sub numele Maria Luisa. S-a căsătorit cu vărul ei, viitorul Carol al IV-lea al Spaniei. A avut copii. Bunica paternă a Isabellei aparținea Casei de Farnese care conducea Ducatul de Parma, Piacenza și Guastalla de multe generații. Ducatul a fost condus între 1731 și 1736 de unchiul ei Carol, însă acesta, după războiul polonez de succesiune a renunțat la Ducat în favoarea Celor Două Sicilii. Doisprezece ani mai târziu, prin Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748), Austria a pierdut Ducatul, Filip a devenit noul Duce și a fondat Casa de Bourbon-Parma. Ca rezultat, Isabella a rămas infantă a Spaniei și a devenit și prințesă de Parma. Când tatăl ei a devenit Duce de Parma, familia s-a mutat în Ducat, în nordul Italiei.
    Isabella a învățat să cânte la vioară, a citit cărți scrise de filosofi și teologi ca Jacques-Bénigne Bossuet sau John Law. Uneori devenea melancolică și, după decesul mamei în 1759, era adesea preocupată de gânduri despre moarte.
    În 1759 Isabella și-a pierdut mama, care în acel moment era în Franța, la Palatul Versailles și complota pentru a obține un teritoriu mai bun pentru a-l conduce. Relația dintre mamă și fiică nu a fost bună; ducesa a fost rece față de Isabella și a arătat un favoritism clar față de fiica ei mai mică, Maria Luisa. Mama ei a comunicat cu puternica Maria Tereza a Austriei, care a promis mamei ei tronul din Țările de Jos. Această idee nu s-a materializat niciodată, dar fiica ei mai mare, s-a căsătorit cu fiul Mariei Tereza. La 6 octombrie 1760, la vârsta de 18 ani, Isabella s-a căsătorit cu Iosif, Arhiduce de Austria, moștenitor al monarhiei habsburgice]. Isabella a cucerit repede curtea de la Viena cu frumusețea și inteligența ei.
    Ea și sora lui Iosif, Arhiducesa Maria Christina, au devenit repede prietene foarte bune. Isabella și Iosif au avut doi copii:
    • Arhiducesa Maria Theresia a Austriei (20 martie 1762 - 23 ianuarie 1770);
    • Arhiducesa Marie Christine a Austriei (1763).
    Marie Christine (numită după cumnata ei) a murit la naștere iar Isabella a murit câteva zile mai târziu de variolă la Palatul Schönbrunn. Fiica ei Maria Theresia a murit la vârsta de aproape opt ani în ianuarie 1770 de pneumonie.
    În 1765, socrul ei, Francisc I, Împărat Roman, a murit iar soțul ei i-a succedat sub numele de împăratul Iosif al II-lea. 

    Isabella de Parma

    Isabella de Jean-Marc Nattier Părinți Filip, Duce de Parma Prințesa Louise-Élisabeth a Franței  Frați și surori Ferdinand, Duce de Parma Maria Luisa de Parma  Căsătorită cu Iosif al II-lea, Împărat Roman (pre ascensiune) Copii Arhiducesa Maria Tereza a Austriei Arhiducesa Maria Christina a Austriei

• 1852: Ada Lovelace, matematiciană, scriitoare engleză (n. 1815)
• 1875: Richard Christopher Carrington (n. 26 mai 1826 – d. 27 noiembrie 1875) a fost un astronom amator englez ale cărui observații astronomice din 1859 au arătat în primul rând existența exploziilor solare, precum și influența lor electrică asupra Pământului și asupra aurorelor sale; și ale căror evidențe 1863 de observații petelor solare a demonstrat rotația diferențiată a Soarelui. 
  Desenul petelor solare observate în data de 1 septembrie 1859 de Richard Christopher Carrington
• 1885: Friedrich de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg^[1] (23 octombrie 1814 – 27 noiembrie 1885) a fost al treilea Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.^[1] Friedrich a fost al doilea fiu^[1] al lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Louise Caroline de Hesse-Kassel și fratele mai mare al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.^[1] Friedrich a moștenit titlul de Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg după moartea fratelui său Karl la 14 octombrie 1878. Friedrich s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Schaumburg-Lippe, a doua fiică a lui George Wilhelm, Prinț de Schaumburg-Lippe și a soției acestuia, Prințesa Ida de Waldeck și Pyrmont,^[1] la 16 octombrie 1841 la Bückeburg, Schaumburg-Lippe.^[1] Friedrich și Adelheid au avut cinci copii^[1]:
  • Prințesa Marie Karoline Auguste Ida Luise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (27 februarie 1844 – 16 septembrie 1932)
  • Friedrich Ferdinand Georg Christian Karl Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein (12 octombrie 1855 – 21 ianuarie 1934)
  • Prințesa Luise Karoline Juliane de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (6 ianuarie 1858 – 2 iulie 1936)
  • Prințesa Marie Wilhelmine Luise Ida Friederike Mathilde Hermine de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (31 august 1859 – 26 iunie 1941)
  • Prințul Albrecht Christian Adolf Karl Eugen de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (15 martie 1863 – 23 aprilie 1948) 

    Friedrich

    Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

    Părinți Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Prințesa Louise Caroline de Hesse-Cassel  Frați și surori Princess Marie of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Karl Prince Wilhelm of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Christian al IX-lea al Danemarcei Princess Louise of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Julius de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Johann von Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Prins Nicholas of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*]  Căsătorit cu Prințesa Adelheid de Schaumburg-Lippe Copii Prințesa Auguste Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein Louise, Prințesă de Waldeck și Pyrmont Prințesa Marie Prințul Albrecht

• 1888 - A încetat din viaţă George Ioanid, profesor de greacă, membru de onoare al Societăţii Academice Române ; (n. 1800).

• 1895 - A murit Alexandre Dumas–fiul, romancier şi dramaturg francez.

  

  Alexandre Dumas - foto: ro.wikipedia.org

  Alexandre Dumas (zis și Dumas-fils, “fiul”) (n. 27 iulie, 1824, Paris – d. 27 noiembrie 1895, Marly-le-Roi), romancier și dramaturg francez, fiul lui Alexandre Dumas. Romanul “Dama cu camelii” i–a adus celebritatea, inspirând şi libretul cunoscutei opere de G. Verdi, “Traviata”, precum si numeroase productii cinematografice; (n.27.07.1824).

• 1934 - A murit Baby Face Nelson (Lester Joseph Gillis ), celebru în SUA pentru jafurile asupra băncilor. Declarat inamic public numărul 1 de către FBI, a fost împuşcat de către agenţi FBI; (n.06.12.1908).

  

  Lester Joseph Gillis (December 6, 1908 – November 27, 1934) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

   

• 1937: Yeghishe Charents (în armeană Եղիշե Չարենց, n. 1/13 martie 1897, Kars, Turcia^[2] – d. 27 noiembrie 1937,^[3][4] Erevan, URSS) a fost un poet armean, scriitor și activist public. Charents a fost un poet remarcabil al secolului al XX-lea, atingând o multitudine de subiecte care au variat de la experiențele sale din Primul Război Mondial, revoluția socialistă și, mai pe larg, despre Armenia și armeni.^[5] El este recunoscut ca cel mai mare poet al secolului al XX-lea în Armenia. 

  Yeghishe Charents

• 1940: Gabriel Marinescu, general și om politic român (asasinat) (n. 1886)

• 1940 - A murit Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret al Armatei, asasinat de legionari la închisoarea Jilava; (n. 08.11.1887).

  

  Mihail Moruzov - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Mihail Moruzov (n. 16 septembrie 1887 – d. 27 noiembrie 1940), creatorul și directorul Serviciului Secret de Informații al Armatei Române (SSI) în perioada 1924-1940.

• 1940: Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga,^[1] n. 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.
  După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din Iași în 1888. A absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma "magna cum laude", apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.
  A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece volume. A predat la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural.
  În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-dreapta, ale cărui orientări politice au inclus elemente ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. Deși în ultima parte a liceului a intrat sub influența marxismului, Nicolae Iorga a depășit acest episod în timpul universității, având să adere pentru scurt timp la grupul literar conservator Junimea. Nicolae Iorga a fost o figură centrală a Sămănătorului, revistă populistă și a fondat reviste conservatoare ca Neamul Românesc, Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor.
  A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial, datorită susținerii cauzei românilor din Austro-Ungaria și a avut un rol politic important în România Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura României. A stârnit controverse datorită retoricii antisemite. A fost adversar al Partidului Național Liberal și al Partidul Național Român.
  S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte partide în partidul unic, de sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii Naționale. Pentru că fusese implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu, contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-Legionar, fiind în cele din urmă asasinat de un comandou legionar. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. A studiat pentru prima dată în străinătate în Italia (aprilie și iunie 1890), apoi în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des hautes études.^[23] A contribuit la Encyclopédie française, recomandat personal de slavistul Louis Léger.^[23] Reflectând asupra trecutului, a menționat: „Nu am mai avut niciodată atât de mult timp la dispoziție, atât de multă libertate de spirit, atâta bucurie de a învăța de la acele mari figuri ale omenirii [...] ca atunci, în vara anului 1890.”.^[33] În timp ce se pregătea pentru a-și lua a doua diplomă, Iorga a devenit și mai interesat în filologie, învățând engleza, germană și bazele altor limbi germanice.^[34] În 1892, a fost în Anglia și în Italia, căutând surse istorice pentru teza în limba franceză despre Philippe de Mézières, un francez care a participat la Cruciada Alexandriană.^[34] Între timp a devenit contribuitor al Revue Historique, un jurnal academic francez.^[34]
  Oarecum nesatisfăcut de educația în Franța,^[35] Iorga și-a prezentat disertația și, în 1893, a plecat în Imperiul German, pentru a se înscrie la programul de doctorat al Universității din Berlin. Lucrarea sa despre Thomas III Marquis de Saluces nu a fost primită pentru că Iorga nu a studiat trei ani înainte, așa cum se cerea. Ca alternativă, a spus că lucrarea este în întregime propria sa muncă, dar afirmația sa a fost invalidată tehnic, considerându-se că lucrarea sa a fost redactată de un mai bun vorbitor de limbă germană, ale cărui intervenții nu au modificat esențialul lucrării.^[34] I s-a permis să-și dea doctoratul la Universitatea din Leipzig; pentru lucrarea sa, revizuită de o comisie formată din trei savanți germani (Adolf Birch-Hirschfeld, Karl Lamprecht și Charles Wachsmuth), i s-a acordat diploma în august.^[36] Pe 25 iulie, Iorga a mai primit și diploma de la École pratique pentru munca anterioară depusă la Philippe de Mézières, analizată de o comisie formată din Gaston Paris, Charles Bémont și alții.^[34] Și-a petrecut timpul chestionând surse istorice din arhivele din Berlin, Leipzig și Dresden.^[37] Între 1890 și sfârșitul lui 1893, a publicat trei scrieri: debutul în poezie (Poezii, Poeme), primul volum al seriei Schițe din literatura română (1893; al doilea în 1894) și lucrarea din Leipzig, tipărită în Paris ca Thomas III, marquis de Saluces. Étude historique et littéraire.^[38]
  Trăind în condiții precare (așa cum relata cărturarul care l-a vizitat, Teohari Antonescu),^[39] dar rămânându-i încă un an din cei patru, Nicolae Iorga decide să-și petreacă timpul rămas în străinătate, cercetând mai multe arhive orășenești din Germania (Munchen), Austria (Innsbruck) și Italia (Florența, Milano, Napoli, Roma, Veneția etc.).^[37] Se concentra pe figurile istorice din Moldova și Țara Românească printre care se aflau domnitorul Petru Șchiopul, fiul său Ștefăniță, și Mihai Viteazul^[37] S-a împrietenit și a colaborat cu istorici din mai multe țări europene: editori ai Revue de l'Orient Latin, care au publicat pentru prima dată studiile lui Iorga în Notes et extraits („Note și extrase”) și Frantz Funck-Brentano, alături de care a publicat în Revue Critique.^[40] Articolele lui Iorga au mai fost publicate în două reviste românești din Austro-Ungaria: Familia și Vatra. Iorga s-a întors în țară în octombrie 1894 la București. Și-a schimbat reședința de mai multe ori, până s-a stabilit în zona Grădina Icoanei.^[41] A fost de acord să participe la o societate de dezbateri, intervențiile sale fiind publicate de-abia în 1944.^[42] A candidat pentru un post la catedra de istorie medievală a Universității din București, ținând o disertație în fața unei comisii de examinare care cuprindea istorici și filozofi (Caragiani, Odobescu, Xenopol, Aron Densușianu, Constantin Leonardescu și Petre Râșcanu), dar a obținut o medie de 7 care i-a permis doar obținerea unui post de profesor suplinitor.^[43] Repusă în context, această reușită este remarcabilă pentru o vârstă de doar 23 de ani.^[44]
  Prima prelegere pe care a ținut-o în acel an a fost o părere personală despre metodica istoriei, Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei.^[45] A plecat din nou în strănătate în 1895, vizitând Olanda și, din nou, Italia, în căutarea unor documente, publicând prima parte a colecției Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, o conferință ținută la Ateneul Român despre rivalitatea lui Mihai Viteazul cu condotierul Giorgio Basta și debutul în literatura de călătorie cu Amintiri din Italia.^[46] În următorul an este numit curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea lui Xenopol, dar cu obligația de a ceda orice drepturi de autor care ar fi rezultat din contribuțiile sale.^[45] A publicat a doua parte din Acte și fragmente și ediția tipărită a studiului despre Mézières (Philippe de Mézières, 1337–1405).^[45] După o reexaminare care a avut loc în octombrie 1895, i s-a acordat un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București (cu media 9,19).^[45]
  1895 a fost anul în care Iorga a început colaborarea cu cadrul universitar și agitatorul politic A.C. Cuza, alături de care a fondat grupul Alianței Antisemite Universale, făcând astfel primii pași în politica antisemită.^[47][48] În 1897, după ce a fost ales membru corespondent al Academiei Române, s-a întors în Italia și a cercetat mai multe documente în Regatul autonom Croația-Slavonia, la Dubrovnik.^[45] A îngrijit publicarea celui de-al zecelea volum Hurmuzachi, grupând rapoarte diplomatice despre regatul Prusiei din cele două Principate Dunărene (din perioada 1703-1844).^[45] După ce și-a petrecut mare parte din anul 1898 în cercetarea mai multor subiecte și, după ce a prezentat rezultatele Academiei, a mers în Transilvania, cea mai mare subregiune a Austro-Ungariei locuită de români. A cercetat arhivele din Bistrița, Brașov și Sibiu, a făcut un progres major prin stabilirea adevăratului autor a cronicilor valahe nesemnate, Stolnicul Cantacuzino, un literat și agitator politic din secolul al XVII-lea, ale cărui cronici au servit ca surse istorice primare pentru mult timp.^[49] A publicat mai multe cărți în 1899: Manuscrise din biblioteci străine (două volume), Documente românești din arhivele Bistriței și o carte în limba franceză despre cruciade, intitulată Notes et extraits pour servir à l'histoire des croisades (două volume).^[50] Xenopol și-a propus elevul pentru a primi calitatea de membru al Academiei, pentru a-l înlocui pe Odobescu care s-a sinucis, dar propunerea sa nu a fost susținută.^[51]
  Tot în 1899, Nicolae Iorga a contribuit pentru prima dată la ziarul bucureștean de limbă franceză L’Indépendance Roumaine, publicând articole polemice despre activitatea colegilor săi și provocând în consecință un lung scandal. Țintele articolelor erau adesea savanți mai bătrâni care, fiind susținători sau activiști ai Partidului Național Liberal, se opuneau Junimii și Partidului Conservator al lui Titu Maiorescu; printre aceștia, mai vechii săi prieteni Hasdeu și Tocilescu, precum și V. A. Urechia și Dimitrie Sturdza.^[52] Episodul, descris de Iorga însuși ca un debut furtunos dar patriotic în treburile publice, a avut drept consecință cereri pentru excluderea din Academie pentru comportament nedemn.^[53] Tocilescu s-a simțit insultat de acuzațiile ce i se aduceau, provocându-l pe Iorga la un duel, dar prietenii săi au intervenit ca să-l tempereze.^[54] Un alt om de știință care s-a confruntat cu acuzațiile lui Iorga a fost George Ionescu-Gion. Iorga avea să recunoască mai târziu că în cazul acestuia argumentele sale fuseseră exagerate.^[55] În aceste polemici, printre principalii susținători ai lui Iorga au fost Dimitrie Onciul, N. Petrașcu și, din afara României, lingvistul german Gustav Weigand. Tânărul polemist s-a mutat de la L'Indépendance Roumaine la nou formata România Jună, colaborare întreruptă un timp pentru călătorii în Italia, Olanda și Galiția și Lodomeriei.^[50] În 1900, a publicat articolele polemice în Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en 1899 („Opinii sincere. Viața intelectuală a românilor în 1899") și Opinions pérnicieuses d'un mauvais patriote („Opiniile pernicioase a unui rău patriot”).^[57][58] Activitățile de cercetare s-au concretizat într-o a doua călătorie în Transilvania care i-a permis să studieze din nou arhivele din Bistrița și a scris al unsprezecelea volum Hurmuzachi și două lucrări despre istoria modernă timpurie a României: Acte din secolul al XVI-lea relative la Petru Șchiopul și Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul.^[59] Atitudinea sa publică controversată a atras o interdicție oficială asupra rapoartelor date Academiei, astfel fiind scos și din competiția pentru premiul național al Academiei (unde a propus Documente românești din arhivele Bistriței).^[59] În această perioadă a avut loc o răcire a relației lui Iorga cu Xenopol.^[60]
  

  Nicolae Iorga și Catinca
  În 1901, la puțin timp după divorțul de Maria, s-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca), sora prietenului și colegului Ioan Bogdan.^[61] Celălalt frate al ei era istoricul cultural Gheorghe Bogdan-Duică, al cărui fiu, pictorul Catul Bogdan, va fi ajutat de Iorga să devină cunoscut.^[62] Cuplul a fost în luna de miere la Veneția, unde Iorga a primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a românilor care să apară într-o lucrare de specialitate care să cuprindă istoria întregii lumi.^[63] Iorga, care l-a convins pe Lamprecht să nu-i acorde această sarcină lui Xenopol,^[64] a mai terminat Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. A fost prezentată Academiei, care a respins-o, făcându-l pe istoric să demisioneze în semn de protest.^[59] Pentru a primi imprimatur, Iorga a apelat la prietenii intelectuali, reușind să-și asigure sprijinul familiei Callimachi.^[59]
  Înainte de sfârșitul anului, familia Iorga se afla în Budapesta, unde istoricul stabilește legături strânse cu alți intelectuali români originari din Transilvania care susțineau Memorandumul Transilvaniei, prin care solicitau pentru populația română drepturi etnice egale cu cele ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare.^[59] Interesat de recuperarea contribuțiilor române despre Istoria Transilvaniei, în principal al rolului de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor, Iorga și-a petrecut timpul cercetând, copiind și traducând documente din limba maghiară, fiind ajutat de soția sa.^[59] În timpul celei de-a 300-a comemorări a morții lui Mihai Viteazul, pe care studenții români au transformat-o într-un protest împotriva restricțiilor Austro-Ungariei în ceea ce privește învățământul, Iorga s-a adresat mulțimii și a fost primit cu brațele deschise de liderii protestatarilor, poetul Octavian Goga și preotul ortodox Ioan Lupaș.^[59] În 1902, a publicat noi tratate pe tema Transilvaniei și a Țării Românești: Legăturile Principatelor române cu Ardealul, Sate și preoți din Ardeal, Despre Cantacuzini, Istoriile domnilor Țării Românești.^[65]
  Iorga a devenit interesat de naționalism cultural și didacticism, conform unei scrisori deschise adresate revistei lui Goga, Luceafărul, cu sediul în Budapesta.^[65] După mai multe intervenții ale lui Goga și ale lingvistului Sextil Pușcariu, Luceafărul a devenit principalul mijloc de exprimare din afara României.^[66] S-a întors la București în 1903, unde a urmat sugestiile lui Lamprecht și s-a concentrat pe scrierea primei sale priviri de ansamblu a istoriei României, cunoscută în țară ca Istoria românilor.^[65] A mai fost implicat într-un proiect de cercetare a arhivelor din Moldova și Țara Românească^[65] și, după ce a restabilit politica naționalistă a poetului junimist Mihai Eminescu, l-a ajutat pe acesta în alegerea și publicarea creațiilor sale. 
  Coperta Sămănătorului, martie 1905. Iorga este menționat ca editorialist politic
  În 1903, Nicolae Iorga a devenit unul dintre conducătorii revistei Sămănătorul. Din acest moment s-a distanțat de influența lui Maiorescu, renunțând la Junimism și afiliindu-se unei curentelor etno-naționalist și neoromantic pe care le promova revista.^[68] Școala Sămănătorulului era formată din foști sau actuali junimiști, iar retragerea treptată a lui Maiorescu din viața literară a putut duce la crearea unei legături cu Convorbiri Literare: noul său editor, Simion Mehedinți, era însuși un susținător al tradiționalismului.^[69] Un cerc de junimiști care susțineau varianta lui Maiorescu de conservatorism au reacționat formând propria revistă, Convorbiri Critice, editată de Mihail Dragomirescu.^[70]
  

  Caricatură de Ion Theodorescu-Sion, înfățișând Foișorul de Foc drept singura clădire destul de mare pentru a acomoda înălțimea istoricului. Ziarul Furnica, 1910.
  În tandem cu întoarcerea deplină în cultură și jurnalism politic, care includea dezbateri lungi cu istorici „vechi” și junimiști,^[71] Iorga încă se ocupa de cercetarea istorică. În 1904, a publicat lucrarea de geografie istorică intitulată Drumuri și orașe din România și, până la cererea specială venită din partea ministrului de educație național-liberal Spiru Haret, a dedicat o carte dedicată lui Ștefan cel Mare, publicată până la a 400-a aniversare de la moartea sa în Istoria lui Ștefan cel Mare.^[72] Iorga a mărturisit că opera a făcut parte din agenda didactică a lui Haret, și se dorea „distribuirea în toate colțurile țării în 1000 de exemplare”.^[73] Ajută la descoperirea romancierului Mihail Sadoveanu, numind anul 1904 „anul Sadoveanu”, cel care a fost pentru o perioadă figura principală a literaturii sămănătoriste.^[74]
  În 1905, anul în care istoricul Onisifor Ghibu îi devine prieten apropiat și discipol,^[75] a scris 23 de titluri distincte, printre care două volume din Geschichte des Rümanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen („O istorie o românilor în contextul formării naționale”) în germană, Istoria românilor în chipuri și icoane, Sate și mănăstiri din România ("Villages and Monasteries of Romania") și eseul Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul.^[73] I-a mai vizitat pe românii din Bucovina, pe vremea aceea teritoriu austriac, și pe cei din Basarabia, teritoriu al Imperiului Țarist, și a scris despre lupta pentru cultură în Neamul romănesc în Basarabia.^[76][77] Aceasta se referea la autocrația țaristă ca sursă de „întunecime și sclavie”, pe când despre regimul mai liber din Bucovina a spus că e „lanț de aur”.^[77]
  Nicolae Iorga a candidat la alegerile din 1905 și a câștigat un loc de deputat.^[78] A rămas independent până în 1906, când s-a alăturat Partidului Conservator, încercând pentru ultima oară să schimbe cursul Junimimii.^[79] Mutarea sa a fost contracarată de un grup de naționaliști de extremă-stânga din facțiunea poporanistă, care au intrat în Partidului Național Liberal, și, la scurt timp după aceea, au intrat în conflict deschis cu Iorga. Deși făcea parte din aceeași familie culturală ca Sămănătorul, teoreticianul poporanist Constantin Stere a fost desființat în articolele lui Iorga, deși Sadoveanu a încercat să rezolve această problemă.^[79]
  Campania naționalistă a lui Iorga a cunoscut vârful în acel an: profitând de un val de francofobie în rândul populației urbane tinere, Iorga a boicotat Teatrul Național, obligând actorii să pună în scenă o piesă în întregime în limba franceză, și perturbând liniștea publică.^[78][80] Conform unuia din tinerii discipoli ai lui Iorga, viitorul jurnalist Pamfil Șeicaru, starea de spirit era în atât de puternică încât Iorga ar fi putut da cu succes o lovitură de stat.^[81] Aceste evenimente au avut mai multe consecințe politice. Siguranța Statului a deschis un dosar despre istoric, informându-l pe prim-ministrul român Sturdza despre agitația naționalistă.^[78] Percepția că Iorga era xenofob i-a adus critici din partea unor cercuri moderat-tradiționaliste, în special în săptămânalul Viața Literară. Ilarie Chendi și tânărul Eugen Lovinescu au ridiculizat afirmația conform căreia Iorga se credea superior; Chendi a criticat în special refuzarea scriitorilor pe criterii etnice și nu pe baza meritelor (Iorga însuși având rădăcini grecești). 
  Coperta publicației Neamul Românesc, noiembrie 1907

  

  Istoria Bisericii Românești, ediția originală
  Iorga s-a despărțit în cele din urmă de Sămănătorul în 1906, punând bazele propriei publicații Neamul Românesc. Schisma a venit ca rezultat direct al conflictelor cu alte cercuri literare,^[73] și au dus la o scurtă colaborare a lui Iorga cu jurnalistul de la revista Făt Frumos, Emil Gârleanu.^[82] Noua revistă, ilustrată cu portrete ale țăranului român în ipostaze idealiste,^[83] care era populară printre învățații de la țară (pentru care era distribuită gratuit), promovând teorii antisemite și aducând oprobriul autorităților și a presei urbane.^[76]
  Tot în 1906, Iorga a mers în Imperiul Otoman, unde a vizitat Istanbulul, și a publicat o altă colecție de volume—Contribuții la istoria literară, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc etc.^[73] În 1907, a început să publice un al doilea periodic, revista culturală Floarea Darurilor,^[73] publicată de Editura Minerva (al doilea volum în 1908, al treilea în 1909).^[84] A mai publicat un studiu în engleză despre Imperiul Bizantin.^[73] Acasă, el și discipolul Vasile Pârvan au fost implicați într-un conflict cu istoricul Orest Tafrali, oficial din cauza unei teorii arheologice, dar și din cauza unui conflict regional în Academie: București și Transilvania contra Iașului lui Tafrali.^[85]
  Un moment de cotitură în cariera politică a lui Iorga a avut loc în timpul Răscoalei Țărănești din 1907, începută în timpul cabinetului Conservator și reprimată cu multă violență de cel liberal. Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din regatul român.^[86] Această revoltă sângeroasă l-a făcut pe istoric să scrie pamfletul Dumnezeu să-i ierte, publicat în Neamul Românesc.^[73] Textul, împreună cu programul de conferințe despre agricultură și programul pentru ajutorarea victimelor l-a făcut din nou adversar al Partidului Național Liberal, care îl făceau pe Iorga instigator.^[73] Istoricii și-au amintit de Stere, care a fost numit în postul de prefect al Iașului împotriva intereselor partidului, a inaugurat o colaborare informală cu Iorga și poporaniștii.^[79] Clasa politică în ansamblu a fost destul de reticentă privind relațiile lui Iorga cu Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor și politica iredentistă, din cauza căreia aveau de suferit relațiile cu Austro-Ungaria care ocupa Transilvania și Bucovina.^[87] Totuși, popularitatea lui Iorga era în creștere, fiind reales ca deputat la alegerile din același an.^[73][79]
  Iorga și noua sa familie s-a mutat de mai multe ori, închiriind o casă în cartierul bucureștean Gara de Nord (Buzești).^[41] După ce și-a manifestat dorința de a deveni profesor al Universității din Iași, dar nu a reușit,^[88] a decis, în 1908, să se mute din centrele urbane la o vilă din orașul Vălenii de Munte (situat în zona deluroasă a Județului Prahova). În ciuda acuzații de agitator atribuită de Sturdza, a primit sprijin de la Ministrul Educației Spiru Haret.^[89] Odată stabilit, a fondat o școală de vară, propria editură, o tipografie și suplimentul literar al Neamului Românesc,^[90] dar și un azil condus de scriitorul Constanța Marino-Moscu.^[91] În același an a publicat încă 25 de lucrări, printre care volumul introductiv în limba germană (Geschichte des Osmanischen Reiches, „Istoria Imperiului Otoman”), Istoria bisericii românești,^[92] și o antologie despre romantismul român.^[93] În 1909 a urmat un volum de discursuri parlamentare, În era reformelor, o carte despre Unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859 (Unirea principatelor),^[94] și o carte de critică în legătură cu poeziile lui Eminescu.^[95] În timpul unei vizite la Iași pentru jubileul Unirii, Iorga și-a cerut scuze în public lui Xenopol pentru criticile aduse în deceniul precedent. 
  Iorga la masa de lucru, 1914. Poză publicată în Luceafărul.
  În această perioadă a vieții, Iorga a devenit membru onorific al Societății Scriitorilor Români.^[97] A încercat să publice creațiile sale în Sămănătorul și Neamul Românesc, dar a scris împotriva sistemului lor de taxe.^[98] Odată eliberată de restricțiile guvernamentale în 1909, școala sa din Văleni a fost transformată într-un centru studențesc, auto-finanțat din vânzarea de cărți poștale.^[99] Succesul său a creat panică în Austrio-Ungaria: ziarul Budapesti Hírlap a descris școala lui Iorga ca fiind un instrument pentru a radicaliza românii din Transilvania.^[99] A încercat să înstrăineze principalele organizații românești din Transilvania: Partidul Național Român (PNR) s-a temut de propunerea sa de a boicota Dieta Ungariei, din moment ce liderii PNR erau loiali proiectului Statele Unite ale Austriei Mari.^[100]
  Iorga a avut de suportat consecințele în mai 1909, atunci când nu i s-a permis să intre în Bucovina, fiind declarat persona non grata, și exilat de pe sol austriac (în iunie, li s-a interzis prin lege profesorilor bucovineni să ia parte la discursurile lui Iorga).^[99] După o lună, Iorga l-a întâmpinat în București pe istoricul englez R.W. Seton-Watson. Critic al Austro-Ungariei, a devenit prietenul lui Iorga, și l-a ajutat să-și facă cunoscute ideile în anglosferă.^[101][102]
  În 1910, anul în care a făcut turul Vechiului Regat în care a ținut mai multe conferințe, Nicolae Iorga s-a raliat din nou cu A. C. Cuza pentru a constitui Partidul Naționalist-Democrat. Parțial constituit pe baza componentelor antisemite ale revoltelor din 1907,^{[48][76][103]} doctrina sa descria comuniteatea evreiască din România și evreii în general ca fiind un pericol pentru dezvoltarea României.^[104] La începuturile sale, partidul folosea ca simbol svastica (卐), promovată de Cuza ca simbol mondial al antisemitismului și, mai târziu, al „rasei ariene”.^[105] De asemenea cunoscut ca PND, a fost primul grup românesc care a reprezentat mica burghezie, intervenind între cele două partide care s-au aflat la putere timp de trei decenii.^[106]
  În 1910, Iorga a mai publicat încă treizeci de lucrări, printre care se numără și Viața femeilor în trecutul românesc, Istoria armatei românești și Ștefan cel Mare și mănăstirea Neamțului.^[94] Activitatea sa academică a dus la un alt conflict cu istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș, naș și fost prieten, care obiecta crearea obiectului Istoriei artelor ca obiect separat la Universitate.^[107]
  Reinclus în Academie și făcut membru cu drepturi depline, a ținut un discurs în mai 1911 pe tema Filozofia istoriei intitulat Două concepții istorice, prefațat de Xenopol.^[108] În luna august a aceluiași an, se afla din nou în Transilvania, la Blaj, unde a adus omagii Societății Culturale ASTRA.^[109] Și-a adus prima contribuție la drama românească cu o piesă numită după și al cărui personaj principal era Mihai Viteazul, una din cele douăzeci de titluri din acel an pentru aforismele strânse (Cugetări, "Musings") și memorii asupra vieții sale în cultură (Oameni cari au fost).^[110] În 1912, a publicat, printre altele, Trei drame, grupând Mihai Viteazul, Învierea lui Ștefan cel Mare și Un domn pribeag.^[111] În plus, Iorga a scris primele studii despre geopolitica balcanică în contextul războaielor balcanice (România, vecinii săi și chestia Orientală).^[109] A mai adus contribuții notabile etnografiei, cu Portul popular românesc. 
  Coperta revistei Drum Drept, nr. 48-52, datată 31 decembrie 1915
  În 1913, Iorga a mers în Londra la Congresul Internațional de Istorie, unde a propus noi moduri de abordare a medievalismului și o lucrare despre efectele sociale ale Căderii Constantinopolului în Moldova și Țara Românească.^[109] Apoi a vizitat Regatul Serbiei, fiind invitat de Academia din Belgrad, unde a prezentat o disertație despre relațiile româno-sârbe și Declinul Imperiului Otoman.^[109]
  Iorga a fost chiar chemat sub arme în al Doilea Război Balcanic, în timpul căruia România a luptat alături de Serbia împotriva Regatului Bulgariei.^{[41][113][114]} Deposedarea Bulgariei de Cadrilater, susținută de Maiorescu și conservatori, a fost văzută de Iorga ca o mișcare imperialistă.^[115]
  Interesul lui Iorga în criza balcanică a fost redat în două din cele patruzeci de cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria statelor balcanice și Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani.^[109] A mai făcut un studiu despre domnia de la începutul secolului al XVIII-lea a lui Constantin Brâncoveanu (Viața și domnia lui Constantin vodă Brâncoveanu).^[109] A publicat primul număr al revistei Drum Drept, care apărea lunar, și care mai târziu a fuzionat cu revista sămănătoristă Ramuri.^[109] În 1914 a primit distincția Bene Merenti din partea statului român,^[116] și a inaugurat Institutul de Studii Sud-Est Europene sau ISSEE (fondat prin eforturile sale), cu un discurs pe tema istoriei Albaniei.^[117]
  Din nou invitat în Italia, a vorbit la Ateneo Veneto despre relațiile dintre Republica Veneția și Balcani,^[109] și din nou despre cultura Settecento.^[118] S-a concentrat asupra albanezilor și Arbëreshëlor — Iorga a descoperit cel mai vechi document istoric scris în albaneză, Formula e pagëzimit (1462).^[119][120] În 1916, a fundat jurnalul academic bucureștean Revista Istorică, un echivalent românesc al Historische Zeitschrift și al The English Historical Review. Implicarea lui Nicolae Iorga în dispute politice și cauza iredentistă au devenit caracteristice în viața sa în timpul Primului Război Mondial. În 1915, în timp ce România era încă neutră, a trecut de tabăra predominant naționalistă, francofilă și pro-Antanta, cerând purtarea unui război împotriva Puterilor Centrale pentru a recupera Transilvania, Bucovina și alte regiuni deținute de Austro-Ungaria; pentru a-și atinge scopul, a devenit un membru activ al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, și a organizat personal mari manifestații pro-Antanta în București.^[122] Un prudent anti-austriac, Iorga a adoptat agenda intervenționistă fără întârziere. Ezitările sale au fost ridiculizate de militantul pro-transilvănean dar anti-război Eugen Lovinescu,^[123] lucru care l-a costat pe Iorga postul din Liga Culturală.^[115] Istoricul a mărturisit mai târziu că, la fel ca premierul Ion I. C. Brătianu și cabinetul Național Liberal, a așteptat cel mai bun moment de atac.^[115] În final, eforturile sale „antantiste” au fost susținute puternic de persoane publice ca Alexandru I. Lapedatu și Ion Petrovici, dar și de grupul Acțiunea Națională a lui Take Ionescu.^[124] Iorga a făcut parte și din cercul privat de prieteni al tânărului Rege, Ferdinand I,^[125] pe care îl găsea bine intenționat, dar lipsit de voință.^[115] Iorga este uneori creditat ca tutore al Prințului Carol (viitorul Rege Carol al II-lea),^[126] care frecventa cursurile școlii din Vălenii.^[127]
  În polemica sa cu Vasile Sion din octombrie 1915, un fizician germanofil, Iorga și-a justificat suspiciunile avute despre germanii din România și i-a felicitat pe românii care plecau din armata austriacă.^[128] Antantiștii care doreau Transilvania înapoi s-au întors împotriva poporaniștilor, care deplângeau soarta românilor din Basarabia, regiune aflată sub opresiunea Imperiului Rus cu consimțământul aliaților. Teoreticianul poporanist Garabet Ibrăileanu, editor al publicației Viața Românească, l-a acuzat pe Iorga că nu a venit deloc în sprijinul basarabenilor.^[129]
  Iorga a reflectat asupra temelor politice în raportul predat Academiei în 1915, intitulat Dreptul la viață al statelor mici și în multe din cele 37 cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Politica austriacă față de Serbia etc.^[122] Tot în 1915, Iorga și-a terminat tratatul în istorie economică, Istoria comerțului la români, dar și un volum despre istoria literaturii și a filozofiei românești, Faze sufletești și cărți reprezentative la români.^[122] Înainte de vara anului 1916, a făcut naveta între București și Iași, pentru a-l suplini pe Xenopol, bolnav fiind, la Universitatea Iași.^[130] A finalizat colecția de Studii și documente, care cuprinde comentariile sale despre 30000 de mii de documente individuale în 31 de volume. La sfârșitul verii anului 1916, odată cu stabilirea alianței cu Antanta de către guvernul Brătianu, Iorga și-a exprimat bucuria într-o piesă numită Ceasul: „A sosit un ceas pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre."^[122] Totuși, campania românească a fost un eșec, forțând Armata Română și întreaga administrație să evacueze zonele din sud, inclusiv Bucureștiul, pentru a se adăposti de ocupația germană. Casa lui Iorga din Vălenii de Munte s-a numărat printre proprietățile lăsate în urmă și ocupate de inamici, și, conform lui Iorga, a fost vandalizată de Armata Germană.^[131]
  Încă membru al Parlamentului, Iorga s-a alăturat autorităților în capitala provizorie Iași, dar s-a opus planurilor de relocare a guvernului în afara Moldovei asediate în Republica Rusă. Aceast argument a făcut subiectul unui discurs parlamentar, tipărit ca pamflet și distribuit militarilor: „Fie ca câinii acestei lumi să se înfrupte din noi mai repede decât ne-am găsi bucuria, calmul, și prosperitatea acordată de străinul ostil.”^[132] Totuși a permis stocarea unora din caietele sale în Moscova, împreună cu Tezaurul României,^[133] și și-a adăpostit familia în Odesa.^[41]
  Iorga, care a republicat Neamul Românesc în Iași, și-a oprit temporar activitatea la Universitatea Iași și a început să lucreze la cotidianul de propagandă de război România,^[134] contribuind totodată și la publicația internațională a lui R.W. Seton-Watson The New Europe (română Noua Europă).^[135] A mai publicat în acel an mai multe broșuri dedicate menținerii moralului printre soldați și civili: Războiul actual și urmările lui în viața morală a omenirii, Rolul inițiativei private în viața publică, Sfaturi și învățături pentru ostașii României etc.^[122] A tradus din engleză și a tipărit Țara mea, un eseu patriotic scris de Regina Maria.^[136]
  Criza tot mai puternică l-a făcut pe Iorga să lanseze apeluri împotriva defetismului și să republice Neamul Românesc din Iași, explicând: „Am realizat acum ce suport moral ar putea servi aceasta pentru miile de oameni descurajați și deziluzionați și împotriva trădătorilor care se strecură peste tot.”^[137] Scopul a fost din nou reflectat în prelegerile ce au urmat (unde a discutat despre „principiul național”) și în alte lucrări; acestea contemplau asupra angajamentului Aliaților (Relations des Roumains avec les Alliès, „Relațiilor românilor cu Aliații; Histoire des relations entre la France et les roumains, „Istoria relațiilor dintre Franța și România”), caracterului național (Sufletul românesc) sau împotriva scăderii moralului (Armistițiul).^[137] Idealul lui de regenerare morală în timpul războiului a fost completat de dorința unei reforme agrare. Brătianu nu s-a opus propunerii, deși se temea că deținătorii de pământuri se vor răscula. Iorga i-a răspuns sarcastic: „așa cum ai împușcat țăranii pentru ca boierii să prospere, atunci vei împușca boierii pentru ca țăranii să prospere.”^[138]
  În mai 1918, România a cedat cerințelor germane și a semnat Tratatul de la București, considerat de Iorga drept un armistițiu umilitor („Strămoșii noștrii ar fi preferat moartea”);^[131] a refuzat să reprimească catedra de la Universitatea din București.^[139] Autoritățile germane din București au reacționat, operele sale fiind interzise. 

Nicolae Iorga
Iorga s-a întors la București doar după ce România a reluat contactele cu Aliații iar armata germană a părăsit țara. Incertitudinea politică a luat sfârșit la sfârșitul toamnei, când victoria Aliaților de pe Frontul de vest a dus la înfrângerea Germaniei. Celebrând Armistițiul Compiègne, Iorga a scris: „Nu poate exista o zi mai mare ca aceasta pentru întreaga lume”.^[131] A mai remarcat că Bucureștiul a devenit „un iad murdar sub conducerea cerurilor.”^[41] Atunci a avut loc și premiera piesei sale, Învierea lui Ștefan cel Mare, la Teatrul Național din capitală, care a continuat să găzduiască puneri în scenă a textelor sale dramatice în mod regulat, până în cca. 1936.^[140]
A fost reales în camera inferioară în alegerile din noiembrie 1918, devenind președinte al acesteia, fiind totodată prima persoană care a deținut acest post în cadrul României Mari.^[131][141] În acest an a participat la a 360-a aniversare de la nașterea lui Mihai Viteazul.^[131] Pe 1 decembrie, mai târziu sărbătorită ca Ziua Națională a României, Iorga a participat la Unirea cu Transilvania, fiind doar unul din miile de români care s-au adunat în Alba Iulia pentru a cere pe unirea pe baza dreptului de autodeterminare.^[131] A fost ignorat de Regele Ferdinand, și s-a bazat doar Brătianu pentru suport.^[115] Deși nu a fost invitat la Conferința de Pace de la Paris, a susținut-o pe Regina Maria în rolul ei de negociator informal pentru România, lucru care a dus la o mai strânsă prietenie.^[142]
La puțin timp după formarea României Mari, Iorga a expus public colaboratorii inamicilor din război. Subiectul a fost dezbătut într-un discurs din 1919 pe care l-a ținut în fața membrilor Academiei, unde a fost criticat de academicienii germanofili, opunându-se primirii calității de membru a poporanistului Constantin Stere.^[143] Nu a obținut sprijin în demersul de a scăpa de profesori germanofili de la Universitate, demers care a reaprins conflictul dintre el și Alexandru Tzigara-Samurcaș, care a făcut parte din administrația numită de germani după ocuparea Bucureștiului.^[144] Cei doi cărturari au continuat disputa la tribunal^[145] și, până la moartea lui Iorga, a prezentat exclusivități din istoria politică recentă.^[146] Deși nu era în cele mai bune relații cu poetul germanofil încarcerat Tudor Arghezi, Iorga a venit în ajutorul său pe lângă Ferdinand.^[147]
După alegerile din 1919, Iorga a devenit membru al Senatului, reprezentând democrat-naționaliștii. Deși nu susținea votul universal și adoptarea simbolurilor electorale care promovau analfabetismul politic, PND-ul a folosit o siglă reprezentând două mâini strânse (înlocuită mai târziu cu un steag negru cu o seceră).^[148] Alegerile păreau să nu urmeze tiparul politicii vechi: partidul lui Iorga era al treilea, urmat de două formațiuni noi, PNR și Partidul Țărănesc (PȚ), cu care a format Blocul Parlamentar cu un cabinet de miniștri condus de Alexandru Vaida-Voevod.^[149] Această uniune a fostelor rivale arătau suspiciunile tot mai mari pe care le avea Iorga despre Brătianu, care se temea că intenționa să includă PND-ul în PNL, și l-a acuzat de crearea unei mașini politice.^[115] El și discipolii si erau cunoscuți ca politicianiști, care-și exprimau dezamăgirea față de noul context politic.^[115][133]

Nicolae Iorga în anii '30
Tot în 1919, Iorga a fost ales președinte al Ligii Culturale, unde a ținut un discurs despre „drepturile românilor asupra teritoriului țării”, a fost numit la conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, și s-a întâlnit cu mai mulți academicieni din delegația trimisă de Franța în România (Henri Mathias Berthelot, Charles Diehl, Emmanuel de Martonne și Raymond Poincaré, pe care i-a întâmpinat cu un discurs despre români și oamenii din Europa latină).^[150] Împreună cu eroul francez din Primul Război Mondial Septime Gorceix, a întocmit Anthologie de la littérature roumaine („O antologie a literaturii române”).^[151] În același an, statul francez i-a acordat lui Iorga cea mai mare distincție a sa, Legiunea de onoare.^[152]
Ca președinte fondator al Asociației Bibliotecilor publice din România,^[153] Iorga a ținut legătura cu mai tinerii intelectuali transilvăneni: a luat parte la reorganizarea Universității Franz Joseph, reușind să înlocuiască predarea în limba maghiară cu cea în limba română, unde i-a întâlnit pe cărturarii Vasile Pârvan și Vasile Bogrea (care l-au primit cu apelativul „geniul nostru protector”), și a publicat o laudă la adresa poetului tradiționalist Lucian Blaga.^[154][155] A ținut corespondența cu intelectualii din toate regiunile, și este românul căruia i s-au trimis cele mai multe scrisori în istoria Poștei Române^[141] În timpul unei călătorii în jurul României, a mai scris 30 de cărți, printre care Histoire des roumains de la Peninsule des Balcans („Istoria românilor din Peninsula Balcanică”: aromânii, istroromânii și meglenoromânii), Istoria poporului francez, Pentru sufletele celor ce muncesc și Istoria lui Mihai Viteazul.^[156] I-a fost acordat titlul de doctor honoris causa de către Universitatea din Strasbourg,^[157] iar scrierile sale despre Albania, strânse de poetul Lasgush Poradeci, au devenit Brève histoire de l'Albanie („Scurta istorie a Albaniei”).^[120] În București, Iorga a primit cadou de la admiratori o nouă casă în București pe Bulevardul Bonaparte (Bulevardul Iancu de Hunedoara). 

Nicolae Iorga, Doctor honoris causa al Universității Oxford.
Un moment important în cariera europeană a lui Iorga a avut loc în 1924, când a ținut în București primul Congres Internațional al Studiilor Bizantine, la care au luat parte cei mai importanți experți în domeniu.^[175] A mai predat la Institutul italian Ramiro Ortiz din București.^[180] Tot atunci, Iorga a fost numit profesor emerit de Universitatea din Paris, primind onoarea de a găzdui studenți străini la școala Vălenii de Munte, și a publicat un număr de lucrări științifice și eseuri, ca: Brève histoire des croissades („O scurtă istorie a cruciadelor”), Cărți reprezentative din viața omenirii, România pitorească și un volum adresat comunității româno-americane.^[175] În 1925, când a fost ales membru al Academiei din Cracovia, Polonia, Iorga a ținut conferințe în mai multe țări europene, incluzând Elveția (unde a vorbit în fața Ligii Națiunilor despre starea minorităților din Romania).^[175] Bibliografia sa din anul 1925 include 50 de titluri.^[175] Și-a mărit averea, construind vile în două orașe turistice: în Sinaia (arhitect: Toma T. Socolescu) și, mai târziu, Mangalia.^[181] Mai controversată a fost decizia sa de a folosi fonduri în exces de la Congresul Internațional pentru a-și îmbunătăți tipografia din Văleni.^[181]
Iorga a fost din nou în străinătate în 1926 și 1927, ținând discursuri pe mai multe teme la reuniuni din Franța, Anglia, Italia, Elveția, Danemarca, Spania, Suedia și Regatul Iugoslaviei, multe dintre lucrările sale fiind traduse în franceză, engleză, germană și italiană.^[182] În 1926 a scris primul din cele patru volume ale Essai de synthèse de l'histoire de l'humanité („Eseuri despre sinteza istoriei lumii”), urmat în 1927 de Istoria industriei la români, Originea și sensul democrației, un studiu al contribuțiilor române la Războiul Ruso-Turc (1877-1878) (Războiul de independență) etc.^[182] Acasă, PND-ul a fuzionat cu PNR, lucru acceptat de Iorga, căruia i s-a propus să devină președintele uniunii.^[160] Liderul în exercițiu al PNR Iuliu Maniu a reușit să țină de scaun cu succes, și cele două partide au avut dispute în ceea ce privește această problemă.^[160]

Iorga la o expoziție de agricultură din Versailles, fotografie din 1928
În 1927 a fost pentru un timp lider al mișcării pan-europene, creată internațional de Graf Coudenhove-Kalergi.^[183] Ca doctor honoris causa al Universității din Genova, și-a deschis cursurile de la Universitatea din Paris cu lectură publică despre politica Levantistă (1927) și, în timpul anului 1928, a fost din nou invitat să țină prelegeri în Spania, Suedia și Norvegia.^[184] Lucrările publicate în acea perioadă cuprind eseurile politice Evoluția ideii de libertate, noi studii istorice și variante tipărite ale conferințelor sale: Istoria învățământului, Patru conferințe despre istoria Angliei, Țara latină cea mai îndepărtată din Europa: Portugalia.^[185] În afara postului de la Facultatea de Istorie a Universității din București, Iorga a luat și postul de profesor de istorie a literaturii la aceeași instituție.^[184]
Numit rector al universității în 1929, a urmat un nou set de conferințe în Franța, Italia sau Spania, și a publicat 40 de cărți pe tema folclorului românesc și a istoriei Scandinaviei.^[186] Pentru o perioadă a ținut și cursurile de literatură, înlocuindu-l pe profesorul Ion Bianu.^[187] S-a împrietenit cu cercetătorul Constantin C. Giurescu, fiul istoricului Constantin Giurescu, care a fost rivalul lui Iorga.^[188]
Iorga a pornit în 1930 într-o călătorie lungă: a ținut din nou prelegeri în Paris în luna ianuarie, apoi a plecat în Genova și, de acolo, în Statele Unite, unde a vizitat 20 de orașe, fiind întâmpinat de comunitatea româno-americană și unde s-a întâlnit cu Președintele Herbert Hoover.^[189] A fost oaspete onorabil al Universității Case Western Reserve, unde a ținut un discurs în engleză.^[120] Întorcându-se în Londra pentru a lua parte la Congresul Internațional de Istorie, Iorga a fost făcut doctor honoris causa de Universitatea din Oxford (cu un discurs introductiv despre Titus Livius și Plinius cel Bătrân).^[186] A fondat și institutul Casa Romena din Veneția.^[190] A scris America și românii din America și Priveliști elvețiene și piesele Sfântul Francisc („Francisc de Assisi”) și Fiul cel pierdut.^[191] În 1931-1932, a fost făcut doctor honoris causa de alte patru universități (Universitatea din Paris, La Sapienza, Stefan Batory, Comenius), a fost primit în Accademia dei Lincei și Accademia degli Arcadi, și a publicat peste 40 de titluri pe an. 

Regele Carol al II-lea și președintele Consiliului Nicolae Iorga în vizită la Timișoara (mai 1931).
Iorga a devenit Prim-ministrul României în aprilie 1931, la cererea lui Carol al II-lea, care s-a întors din exil pentru a-și înlocui fiul, Mihai I. Relațiile sale cu monarhul autoritarist s-au îmbunătățit simțitor în timpul vizitelor pe care cel din urmă le făcea la vila din Vălenii de Munte în iulie 1930.^[193] Un istoric contemporan, Hugh Seton-Watson (fiul lui R.W. Seton-Watson), a confirmat prin documente că politica agrară de confiscare pe care o ducea Carol al II-lea era în beneficiul propriu, notând: „Vanitatea imensă a profesorului Iorga l-a propulsat în mâinile regelui.”^[194] Ambiția imprudentă a lui Iorga este menționată de istoricul cultural Z. Ornea, care îl enumeră, printre alții, pe Iorga, în rândul celor care se opuneau invalidării lui Carol.^[115] În scurt timp, sprijinul lui Iorga pentru monarhul controversat a dus la ruperea coaliției cu PNR și PȚ. Uniunea lor agrară, Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), s-a distanțat de politicile lui Carol, deși Iorga avea ca prioritate monarhismul „Carlist”.^[115][195] Momentul a agravat disputele fondatorului PND cu Iuliu Maniu,^[115] dar Iorga îl avea de partea sa chiar pe fratele lui Maniu, avocatul Cassiu Maniu, care refuza politica regionalistă a PNR-ului.^[155]
Odată reconfirmat pe tron, Carol a făcut experimente tehnocratice, împrumutând profesioniști din mai multe partide politice, și apropiind pe Iorga de Ministrul Administrației și Internelor Constantin Argetoianu.^[115][196] Iorga a rezistat alegerilor din iunie, după care a condus o coaliție a uniunii naționale, cu sprijin primit din partea rivalilor, național-liberalii.^[197] În timpul scurtului mandat, a călătorit în toată țara, vizitând în jur de 40 de orașe și municipii,^[192] și a fost într-o vizită de stat în Franța, primit acolo de prim-ministrul Aristide Briand și de aliatul său André Tardieu.^[198] În semn de recunoaștere a meritelor sale ca albanolog, Regatul Albaniei i-a acordat lui Iorga o proprietate în orașul Saranda, în care a creat un Institut Român de Arheologie.^[120][199]

Nicolae Iorga, Doctor honoris causa al Universității Sorbona, 1931.
Principalul conflict al lui Carol din mandatul lu Iorga era cel cu Garda de Fier, o organizație fascistă a cărei popularitate era în creștere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care scotea mișcarea în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor de interese cu fondatorul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu.^[200] În același timp, noua lege a educației oferea universităților autonomie, pentru care Iorga milita încă din anii '20, a fost văzută ca fiind nerealistică de Florian Ștefănescu-Goangă, care presupunea că aceasta doar încuraja agitatorii politici să se deplaseze în afara țării.^[201] Fiind de asemenea și Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, a dat avizul prin care elevii puteau să ia parte la cursurile universitare fără să fi luat bacalaureatul.^[202] A fost lăudat pentru mișcarea de tineret Micii Dorobanți,^[203] fiind totodată și susținător oficial al mișcarii de cercetași din România.^[204] A mai fondat o altă școală de vară populară, în stațiunea turistică Balcic, Dobrogea de Sud.^[136]
Marea problemă cu care se confrunta Iorga era criza economică, parte a Marii crize economice, neavând succes în a contracara-o.^[115][205] Cabinetul a încercat să implementeze ștergerea datoriilor cultivatorilor faliți în dauna piețelor financiare,^[206] și a semnat un agrement cu Argentina, un alt exportator de produse agricole, să încerce să limiteze deflația.^[207]

Nicolae Iorga între alegători (1931).
Administrarea proastă a problemelor economice l-au făcut pe istoric țintă batjocurilor și indignării în rândul publicului larg.^[208] A fost redus deficitul bugetar prin măsuri drastice ca tăierile salariilor tuturor bugetarilor sau concedieri, ducând la deziluzionarea clasei mijlocii, care începuse să sprijine și mai mult Garda de Fier.^[115][209] Alte aspecte controversate au fost probabil favoritismul și nepotismul: văzut ca o figură centrală în mediul academic, Iorga a ajutat familia lui Gheorghe Bogdan-Duică și Pârvan, promovându-l pe tânărul istoric Andrei Oțetea și numindu-l pe cumnatul său Colonel Chirescu (c. Florica Iorga în 1918) în postul de prefect al județului Storojineț.^[210] Mandatul său a mai ieșit în evidență prin tensiunile crescânde între PND în București și foștii aliați din Transilvania: Iorga a ajuns la putere după lansarea unor zvonuri conform cărora PNȚ ducea o „conspirație transilvăneană”, cabinetul lui Iorga neincluzând nici un politician transilvănean.^[211] Totuși a fost deschis sașilor, Iorga creând un minister al minorităților etnice.^[212]
Nicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică. Aceasta a urmat după o neînțelegere între Carol al II-lea și o facțiune de dreapta a PNȚ-ului, care l-a impus pe Alexandru Vaida-Voevod ca premier.^[213] PND-ul, candidând cu o sigla pătrat în pătrat (回),^[214] a devenit rapid o minoritate politică. A supraviețuit prin alianțe cu național-liberalii sau cu Averescu, în timp ce Argetoianu a plecat din partid pentru a stabili un mic grup agrar.^[215] Iorga a scris memorii, publicate cu titlurile Supt trei regi, cu ajutorul cărora intenționa să contreze ostilitatea politică.^[115][216] A fondat și Muzeul Artelor Sacre, găzduit de Palatul Crețulescu. 

Nicolae Iorga decorat în Polonia.
Conflictele politice s-au reflectat în viața sa academică: s-a opus puternic unei noi generații de istorici, care îi includea pe Giurescu cel tânăr, P. P. Panaitescu și Gheorghe Brătianu. La mijloc a fost o dispută științifică: toți cei trei istorici, care colaborau la noua Revista Istorică Română, au găsit studiile lui Iorga drept speculații, politizare sau material didactic inutil.^[218] Discrepanța politică a fost evidențiată de suportul mai radical pe care îl manifestau pentru Regele Carol al II-lea.^[219] În următorii ani, Iorga a avut divergențe de opinie cu discipolul transilvănean Lucian Blaga, încercând în van să oprească primirea lui Blaga în rândurile Academiei din cauza diferendelor din filozofie și a preferințelor literare.^[220] De partea lui Blaga a fost psihologul Bazil Munteanu; corespondența sa cu Blaga includea remarci ostile la adresa „vulgarității” lui Iorga și a culturii politice.^[221]
Pe drum spre un congres pan-european, Iorga a stârnit și mai multe controverse luând parte, în Roma, la a zecea aniversare a Marșului asupra Romei din 1923, care sărbătorea Italia Fascistă.^[222] Nu a mai participat la conferințe în 1933, în schimb revizitând Franța și reluându-și postul de la Universitatea din București; a mai publicat încă 37 de cărți și, în august 1933, a fost la Congresul de Istorie de la Varșovia.^[192] Noul său proiect a fost o variantă a Alianței polono-române, lucrând împreună cu poetul și diplomatul Aron Cotruș pentru a crește gradul de conștientizare a țării sale, și a publicat în presa poloneză.^[223]

Coperta revistei Cuget Clar, nr. 34, datată 2 martie 1939
În 1934, Iorga a condamnat public Garda de Fier, după ce nicadorii l-au asasinat pe premierul național-liberal Ion G. Duca.^[224] În timpul anchetelor desfășurate în rândul legionarilor, Iorga a intervenit pentru eliberarea filozofului fascist Nae Ionescu,^[225] și l-a invitat pe poetul legionar Radu Gyr pentru a ține o cuvântare la Văleni.^[226] În același timp critica moderniștii în Istoria literaturii românești contemporane și poezia lui Arghezi în presă.^[126][227] Tot în 1934, Iorga a publicat o carte în care relata punctul său de vedere despre România în perioada la începutul perioadei moderne—Byzance après Byzance („Bizanț după bizanț”), și trei volume din Histoire de la vie byzantine („O Istorie a vieții bizantine”).^[228] A urmat volumul de memorii Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost,^[115][229] și a contribuit la Revista Fundațiilor Regale.^[230]
Iorga a călătorit din nou prin Europa, ținând mai multe conferințe sub auspiciile Ligii Culturale,^[231] invitându-l pe istoricul Franz Babinger să țină un discurs la ISSEE.^[232] Aflat din nou în Iași, istoricul a participat la aniversarea lui Dimitrie Cantemir, ale cărui rămășițe au fost recuperate din Uniunea Sovietică pentru a fi îngropate în România.^[231] În 1935 a publicat o nouă variantă a volumului Istoria lui Mihai Viteazul, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir, Comemorarea unirii Ardealului și două volume de Memorii.^[231] Celelalte eseuri erau despre cariera celebrilor intelectuali ai secoului al XVII-lea Antim Ivireanul, Axinte Uricariul și Constantin Cantacuzino).^[233] Împreună cu fiica sa, Liliana, a lansat și un ghid al Bucureștiului.^[234]

Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu și Savel Rădulescu la ieșire de la Camera Deputaților
În 1936 a predat la Universitatea din Paris, și a ținut o conferință la Société des études historiques, înainte de a găzdui Comitetul Internațional al Istoricilor, ținut la București.^[231] A mai fost în Olanda, unde a ținut un discurs despre istoria socială a Imperiului Bizantin: L'Homme byzantin („Omul bizantin”).^[235] La întoarcere, dorind să-și reînnoiască campania împotriva moderniștilor, Iorga fondează revista neo-sămănătoristă Cuget Clar.^[236]
Și-a exprimat public temerile privind dorința de expansiune a Regatului Ungariei, care dorea să recucerească Transilvania, avertizând totodată publicul de pericolul pe care îl prezintă Germania Nazistă și dorința sa de revanșă.^[237] Într-un mod asemănător și-a exprimat opinia despre pericolul sovietic și soarta românilor din Uniunea Sovietică, colaborând cu refugiatul anti-comunist Nichita Smochină.^[238] O parte din acestea au fost difuzate la radio, în emisiunea Sfaturi pe întuneric (publicată și ca broșură).^[239] A mai terminat câteva volume: Dovezi despre conștiința originii românilor, eseul polemic Lupta mea contra prostiei, și primele două volume din Istoria românilor. 

Nicolae Iorga
Nicolae Iorga a fost onorat de inaugurarea Muzeului Bucureștean de Istorie a Lumii de către Carol al II-lea, dat în grija ISSEE-ului.^[241] Amenințările cu moartea primite de la Garda de Fier l-au făcut să se retragă de la Universitate.^[242] S-a retras în Vălenii de Munte, dar a rămas activ pe scena academică, ținând un discurs despre „dezvoltarea spiritului uman” la Institutul Mondial de Istorie, și devenind membru corespondent al Academiei de Istorie din Chile.^[242] L-a avut ca discipol pe Eugen Wolbe, care a strâns date despre regii români.^[146] Această contribuție a fost dublată de o scurtă participare la viața politică. Iorga a luat parte la Congresul Ligii Culturale din Iași, unde a cerut public scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier, pe motiv că servea intereselor naziste, și a mai ținut discursuri despre pericolul de război la Vălenii de Munte și conferințe radiofonice.^[243] A continuat lupta contra modernismului cu discipolul N. Georgescu-Cocoș la Neamul Românesc, trimițând la Academie și un raport special despre „pornografia” moderniștilor (vezi Pulă (revistă)).^[244]
În 1938 s-a alăturat guvernului lui Miron Cristea.^[245] Din postura de consilier regal nu a arătat prea mult sprijin partidului Frontul Renașterii Naționale, unicul partid de stat, creat de Carol al II-lea, partid care era pro-fascist dar anti-legionar (vezi Constituția României din 1938).^[246] Iorga a fost deranjat de impunerea purtării uniformelor de către toate oficialitățile, numind-o drept o „tiranie”, și i-a ridiculizat în particular pe cei care au format noua constituție, dar s-a conformat schimbărilor.^[247] În aprilie, Iorga a fost în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui Codreanu și la uciderea acestuia. Până atunci, istoricul atacase politica Gărzii de a înființa mici firme comerciale și acțiuni de caritate. Acestea l-au făcut pe Codreanu să i se adreseze cu o scrisoare deschisă, în care îl făcea „necinstit” și „incorect”.^[248][249] Premierul Armand Călinescu, care a cerut interzicerea activităților legionare, a răspuns cererii lui Iorga, ordonând judecarea lui Codreanu pentru conspirație.^[250] O consecință neașteptată a acestei decizii a fost demisia în semn de protest a generalului Ion Antonescu din postul de ministru al Apărării.^[251]
Iorga a refuzat să ia parte la proces; în scrisorile pe care le-a adresat judecătorilor, a cerut retragerea acuzației de calomnie, și a avertizat că Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să urmeze un program de reabilitare psihică.^[252] Iorga s-a concentrat pe alte activități: a fost comisar Venice Biennale în 1938,^[253] și a sprijinit încercările de a stabili o școală românească de genealogi.^[254]

Nicolae Iorga la casa din Vălenii de Munte.
În 1939, după ce campania de condamnare a Gărzii a degenerat în terorism, Iorga a apărut la tribuna Senatului pentru a cere încetarea violențelor.^[255] A lipsit din țară, predând din nou la Paris.^[256] A publicat alte câteva volume din Istoria românilor, și a terminat de lucrat la alte cărți: în 1938, Întru apărarea graniței de Apus, Cugetare și faptă germană, Hotare și spații naționale; în 1939 Istoria Bucureștilor, Discursuri parlamentare, Istoria universală văzută prin literatură, Naționaliști și frontiere, Stări sufletești și războaie, Toate poeziile lui N. Iorga și două volume intitulate Memorii.^[255] Tot în 1938, Iorga a inaugurat teatrul în aer liber din Vălenii de Munte cu una din creațiile sale dramatice, Răzbunarea pământului.^[242] A publicat 45 de titluri, incluzând o piesă despre Cristina a Suediei (Regele Cristina)^[257] și un ciclu de poeme anti-război.^[13] Câteva dintre eseurile anglofile au fost incluse de Mihail Fărcășanu în Rumanian Quarterly, a cărui scop era păstrarea relațiilor anglo-române.^[258]
Iorga a fost din nou mandatar la Bienalul de la Veneția din 1940.^[253] Dezvoltarea rapidă a politicii l-a făcut să se concentreze pe activitățile de militant și jurnalist. A ținut mai multe conferințe și a dedicat mai multe articole păstrării granițelor României Mari și cauzei anti-legionare: Semnul lui Cain, Ignoranța stăpâna lumii, Drumeț în calea lupilor etc.^[257] Iorga se temea de izbucnirea Al Doilea Război Mondial și a fost întristat de urmările Bătăliei Franței, evenimente care au făcut subiectul eseului Amintiri din locurile tragediilor actuale.^[257] A lucrat la o variantă a Prometheus Bound, o tragedie care reflecta îngrijorările față de România, aliații ei, și viitorul politic nesigur. 

Casa memorială din Vălenii de Munte
În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga.^[161][259] La două ședințe ale Consiliului Coroanei ținute la 27 iunie, a fost unul din cei șase din totalul de 21 de membri care s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei.^[161] Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurarea Statului Național-Legionar cu Ion Antonescu ca Conducător, sprijinit de un guvern legionar. Iorga decide să suspende apariția gazetei Neamul Românesc, explicând că: „Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”.^[257] Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii)^[260] și tirade de la sediul legionar din Văleni.^[261] S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul față de regele care fusese obligat să abdice.^[262]

Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde deținea o casă nouă în cartierul Dorobanți)^[41] și din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminat Istoriologia umană.^[263] A fost ridicat de un grup de legionari, (cel mai cunoscut dintre aceștia și conducătorul grupului format din Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare fiind inginerul agronom Traian Boeru),^[264] în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm.^[265] Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava (în care aparatul administrativ al lui Carol al II-lea a fost decimat).^[266] Aceste acte de răzbunare, puse în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost făcute de legionari din propria inițiativă, ducând la tensiuni între ei și Antonescu.^[267] Membrii Gărzii de Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când în urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie.^[268] Cu toate că Iorga a adresat câteva scrisori instanței în care a cerut suspendarea procesului, procedura juridică nu a fost oprită.

Cadavrul savantului este ridicat de la marginea drumului în dimineața zilei de 28 noiembrie 1940.
Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.^[265] Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”.^[265] În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la Academia Română.^[269] Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt...”.^[270]
Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funeraliile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor.^[271] Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescu și publicate la o dată ulterioară.^[272] Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene^[273] și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga). 
Jump to navigationJump to search

Nicolae Iorga

Frați și surori George Iorga Căsătorit cu Maria Tasu (1890-1900, div.) Ecaterina (Catinca) Bogdan Copii Petru, Elena, Maria, Florica (1898 – 1954), Mircea (1902–1966), Adriana (n. 1904), Liliana, Alina, Magdalina (1905), Ștefan (1906–1975), Valentin–Nicolae (1912–1977)

• 1940: Ioan Bengliu (n. 1881 - d. 26 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general român, care a îndeplinit funcția de comandant al Jandarmeriei Române (1938 și 1940). A fost înaintat la gradul de general de corp de armată cu începere de la data de 8 iunie 1940. A fost trecut în retragere prin decretul-lege nr. 3.094 din 9 septembrie 1940 al generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român și președinte al Consiliului de Miniștri, împreună cu mai mulți generali considerați a fi apropiați fostului rege Carol al II-lea și acuzați că, în calitate de înalți comandanți militari, s-ar fi comportat necorespunzător în împrejurările dramatice din vara anului 1940.^[2][3] Decretul-lege prevedea scoaterea mai multor generali din cadrele active ale armatei cu următoarea justificare: „având în vedere că următorii ofițeri generali au săvârșit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oștirii și elementarele comandamente ale răspunderii de ostaș. Având în vedere că prin lingușiri și metode incompatibile cu demnitatea de ostaș au ocupat înalte comandamente, încurajând apoi neseriozitatea și lipsa demnității ofițerești; Având în vedere că prin incapacitatea acestor ofițeri generali s'a ajuns la decăderea oștirii și la acte grave prin pierderea granițelor; Socotind că Națiunea trebue să primească exemplul datoriei și al răspunderii prin sancționarea celor care s'au făcut vinovați de aceste abateri”.^[2] Efectele decretului-lege au fost anulate la 1 septembrie 1944.^[3]
  Generalul Ion Bengliu - Inspector General al Jandarmeriei - a fost arestat de guvernul lui Antonescu și Sima (Statul național-legionar) și încarcerat la penitenciarul Jilava unde a fost asasinat de către un comando legionar împreună cu alți 63 de jandarmi și demnitari ai fostului regim carlist, în noaptea de la 26-27 noiembrie 1940, noaptea în care s-a petrecut Masacrul de la Jilava. 
  Generalul Ioan Bengliu

• 1953 - A încetat din viaţă dramaturgul Eugene O’Neill, reprezentant de seamă a teatrului modern american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (“Din jale se întrupează Electra”) ; (n. 16 octombrie 1888).

  

  Portret O’Neill de Alice Boughton – foto: ro.wikipedia.org

  Eugene Gladstone O’Neill (n. 16 octombrie 1888, New York – d. 27 noiembrie 1953), dramaturg american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1936.

• Ioan Moga (Hălmagiu)
  Date personale
  Născut	1804
  Decedat	27 noiembrie 1862 (58 de ani)
  Cetățenie	Imperiul Austriac
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	preot[*]
  Modifică date / text

  1962: Ioan Moga.

  Ioan Moga (n. 1804^{[necesită citare]} - d. 27 noiembrie 1862, Hălmagiu, județul Arad) a fost preot paroh român unit al Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Hălmagiu în perioada 1825-1862,^[1] personalitate implicată în mișcarea națională din anii 1848-1849,^[2][3] delegat al românilor transilvăneni la Curtea de la Viena.

  BIOGRAFIE

  În data de 6 decembrie 1825 a fost hirotonit preot de episcopul Ioan Bob în Biserica Adormirea Maicii Domnului din Hălmagiu.^[4]

  În anul 1848 fost singurul delegat din Hălmagiu participant la Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj, cu care prilej a fost ales în delegația care a prezentat Dietei din Cluj, doleanțele românilor. A fost ales și membru în Comitetul Național Permanent din Sibiu în anii 1848-1849,^[2] iar în anul 1861 a făcut parte din delegația celor patru români care au prezentat în Viena împăratului Franz Joseph al Austriei, un memorandum de protest împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria.^[3]

  Moga a scris și o cronică a evenimentelor desfășurate în timpul Revoluției anilor 1848-1849 prin părțile Hălmagiului („Descrierea întâmplărilor de la începutul revoluției in anul 1848 și 1849 în Protopresbiteriatul din Hălmagiu”).^[2] Rămasă în manuscris, aceasta a fost de abia în 1943, în revista „Transilvania” nr.74 din 1 ianuarie.^[5]

  Pe crucea lui s-au scris următoarele versuri:^[6]

  „Ceriulu din a se cunună

  Își perdu un meteoru

  Ear aici o tristă turmă

  Și a perdutu unu brav păstoriu,...”

• 1964: Elpidifor Chirilov- (n. 8 octombrie 1883 - d. 27 noiembrie 1964) a fost un fizician și doctor în științe fizico-matematice. Născut la Șipca, a absolvit Universitatea Novorossisk din Odesa în anul 1907. A lucrat la aceeași universitate întreaga viață, fiind din 1921 șeful catedrei de fizică experimentală, iar din 1926 directorul Institutului de fizică. Fost membru PCUS. Lucrările principale sunt consacrate opticii, în particular cercetării proprietăților optice și fotoelectrice în halogenizii argintului, precum și efectului fotoelectric intern. În anul 1930 a descoperit efectul fotolectric negativ (reducerea intensității curentului sub acțiunea luminii), a studiat spectrul acestuia și a arătat , că este legat cu formarea unei imagini ascunse , stabilind astfel legătura între procesele fotoelectrice și fotochimice. În anii 1946- 1953 a îndeplinit un ciclu de cercetări ale spectrelor de absorbție a straturilor subțiri de argint galoid colorate slab sub acțiunea luminii, a descoperit în ele o structură fină a benzilor de absorbție a coloranței fotochimice și a imaginii ascunse.

• 1970 - A încetat din viaţă Petru Comarnescu, critic literar şi de artă, memorialist, iniţiator al grupării “Criterion” ; (n. 23 noiembrie 1905).

  

  Petru Comarnescu - foto: autorii.com

  Petru Comarnescu (n. 23 noiembrie 1905, Iași – d. 27 noiembrie 1970, București), critic literar, eseist, memorialist, jurnalist cultural și cunoscut anglist român, unul dintre fondatorii revistei interbelice Criterion (1934), alături de Mircea Vulcănescu și Alexandru Christian Tell. Fiul lui Petru Comarnescu, funcționar, și al Elenei (n. Cernătescu), institutoare. Familia sa era înrudită cu episcopul Veniamin Costache. Este îngropat în cimitirul mănăstirii Voroneț

• 1972: Victor Eftimiu (n. 24 ianuarie 1889, Boboștița, Albania - d. 27 noiembrie 1972, București) a fost un dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător român de origine macedoromână,^[2] respectiv membru al Academiei Române și francmason român din perioada interbelică. Victor Eftimiu s-a născut în ținutul Korcei, al doilea din cei 12 copii ai negustorului macedoroman Gheorghe [Ghergo] Eftimiu (bunicul se numea Eftimie [Timco] Ceavo) si ai Mariei (născută Cociu), zisa si Economu, fiica de preot.^[4] Între anii 1895-1897 urmează clasele primare în limba greacă, în comuna natală. În anul 1897 este înscris, în București, la școala primară de pe strada Silvestru, stradă, unde tatăl avea o băcănie. Se stabilește definitiv în Romania în 1905.
  Director al teatrelor Comedia (1913) și Național (1920, 1930 și 1944-1945), director general al teatrelor (1920), al Teatrului Național și al Operei din Cluj (1 august - 31 decembrie 1927). A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a și debutat în 1904), Viața literară (1906), Țara noastră. În 1932 primește Premiul Național pentru Literatură, iar la 31 mai 1948 este ales membru titular al Academiei Române.
  În 1935 obține în francmasonerie gradul 33 și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat și este ales Venerabil al Lojii bucureștene Meșterul Manole. În actul I din opera sa, Meșterul Manole reproduce aproape cuvânt cu cuvânt, ceremonialul de inițiere în gradul al treilea, cel de Maestru.^[5]
  Victor Eftimiu a fost autorul pieselor de teatru în versuri Înșir'te mărgărite, Omul care a văzut moartea, Cocoșul negru, Prometeu. A introdus teatrul poetic în România după modelul lui Federico Garcia Lorca în literatura spaniolă. Teatru: 
• Meșterul Manole
• Cocoșul negru
• Înșir-te mărgărite
• Omul care a văzut moartea
• Inspectorul broaștelor
• Marele duhovnic
• Haiducii
• Parada
• Pană Lesnea Rusalim
• Strămoșii
• Crinul vieții
Akim (1914)
Volume de versuri: 
• Poemele singurătății, 1913;
• Odă limbii române, 1958;
• Minciuni terestre, 1961;
• Poezii, 1964;
• Crizanteme.

• Victor Eftimiu

  Victor Eftimiu - placă comemorativă montată pe casa în care a locuit, Intrarea Victor Eftimiu, București Bustul lui Victor Eftimiu, amplasat în curtea casei în care a locuit, lângă Parcul Cișmigiu. Bustul i-a fost comandat de Victor Eftimiu lui Dimitrie Paciurea în 1929 și dramaturgul l-a instalat, cu de la sine putere, în parcul Cișmigiu, de unde, în urma protestelor, a fost scos, în ciuda voinței "proprietarului", și amplasat pe locul actual.

• 1975 - Ross McWhirter, editorul si co-fondatorul Guinness Book of Records, a fost împuşcat mortal la Londra.

  

  Alan Ross McWhirter - foto: nickelinthemachine.com

  Alan Ross McWhirter (12 August 1925 – 27 November 1975). McWhirter a fost impuscat de aproape, în cap şi piept, la ora 18,45 GMT. A fost dus la un spital local, dar murit la scurt timp. A fost un critic vehement al IRA,( Armata Republicana Irlandeza), organizatie care lupta impotriva ocupatiei engleze a Irlandei de Nord. El oferise cu putin timp in urma o recompensa de 50.000 de lire sterline,pentru informaţii care să ducă la arestarea unor membri ai miscarii armate antibritanice ai IRA.

• 1979 - A murit Dona Dumitru Siminică, solist vocal român. (n. 1926, Târgoviște)

  

  Dona Dumitru Siminică în anul 1976 – foto: ro.wikipedia.org

  Dona Dumitru Siminică (n. 1926, Târgoviște — d. 27 noiembrie 1979, București), solist vocal român, provenit dintr-o familie de muzicieni și lăutari.Dona Dumitru Siminică este descendent dintr-o mare familie de instrumentiști de muzică populară, el fiind acela care a impus numele familiei pe scene, atât pe plan național cât și internațional, în bună parte datorită legăturilor cu muzica ale rudelor sale.

  S-a născut în Târgoviște în anul 1926, fiind fiul violonistului Nicolae Siminică. În 1933 se mută cu familia la București, în această perioadă începând să învețe în paralel zidăritul, dar și să cânte la vioară de la tatăl său. În 1946 face doi ani de școală de constructori, meseria sa de bază fiind cea de zidar până la jumătatea anilor `50. În 1950 ajunge șef de șantier.

  În 1952 creează un taraf și începe să cânte prin localurile bucureștene din Piața Amzei și Piața Sf. Gheorghe. În 1958 debutează discografic la Electrecord cu piesele „Lelea cu coadele lungi” și „A bre nane, a bre dade”, cu acompaniamentul orchestrei lui Radu Voinescu. Între anii 1959-1971 face numeroase înregistrări, transpuse pe discuri de patefon și vinil, cu orchestrele Aurel Gore, Nicolae Băluță, Ion Mărgean și Gheorghe Trandafir. În 1979 lansează ultimul disc al său, cu taraful lui Nicolae Stan, un vinil cu 10 piese intitulat „Inel, inel de aur”. Moare la 27 noiembrie 1979 în București.

   

• 1986: Cezar Lăzărescu (n. 3 octombrie 1923, București - d. 27 noiembrie 1986, București) a fost un arhitect și urbanist român a cărui activitate s-a desfășurant în perioada conducerii țării de către Partidul Comunist Român. Din primii ani după absolvirea facultății, în 1952, și până după cutremurul din 1977, a conceput și realizat un număr important de planuri și detalii de sistematizare în toată țara.
  A format în jurul său o echipă de arhitecți, artiști si studenți cu care a propus puterii comanditare ceea ce numea el „principiile mele de artizan”: să construiască ieftin, repede și în termeni (ceea ce era extrem de dificil în acea perioadă de lipsuri). Mulțumită relațiilor sale bune cu forurile comanditare de mare pondere politică, a avut acces prioritar la furnizori și, obținând materiale și meșteri de calitate, a reușit adesea să-și atingă scopurile ținând termenii.
  Aceste principii i-au adus recunoașterea puterii dar și critici șoptite printre colegi. La aceste critice, replica sa era că „preferă să facă cât poate mai bine pentru profesiune decît să devină un disident, al cărui discurs poate fi marcant dar ale cărui realizări rămân la stadiul de schițe”. Tatăl său, Alexandru Lăzărescu a fost colonel de geniu militar. Se afla în mare parte a timpului în garnizoană, departe de București și de casă. Cezar Lăzărescu a păstrat o imagine de protector de la distanță a tatălui său și amintirile unor vacanțe exuberante. Mama sa, Sophia Lăzărescu Georgescu, casnică, era fiica unui muncitor tipograf care a devenit director-acționar de tipografie și în tinerețe ea urmase o școală prestigioasă de artă. Astfel i-a transmis gustul și tehnica desenului și a picturii precum și voința muncii serioase și ambiția.  

  LISTA DE LUCRĂRI

  Urbanism

  • Planul de sistematizare al orașului Cernavodă -1952
  • Planul de sistematizare al orașului Poarta Alba -1952
  • Planul de sistematizare al orașului Năvodari - 1952
  • Planul de sistematizare al orașului Constanța - 1954
  • Planul de sistematizare și amenajare a litoralului Mării Negre - 1957
  • Planul de sistematizare al orașului Vasile Roaită (Eforie Sud) - 1958
  • Planul de sistematizare al orașului Eforie Nord - 1958
  • Planul de sistematizare al orașului Pitești - 1967
  • Detaliu de sistematizare a campusului Institutului de Fizică Atomică la Măgurele - 1969
  • Planul de sistematizare al orașului Zimnicea - 1977

  Arhitectură

  • Pavilionul administrativ al Combinatului Siderurgic Hunedoara - 1949
  • Dezvoltare rezidențială pentru muncitori nefamiliști la Hunedoara - 1949
  • Colegiul Tehnic cu 24 de clase și ateliere, Hunedoara - 1950
  • 4 blocuri de locuințe pentru fabrica Electroputere de la Craiova - 1951
  • Dezvoltarea sediul Consiliului de Stat al Planificării - 1951
  • Blocuri de locuințe Medgidia, 86 apartamente - 1951
  • Amenajarea interioară și extinderea sediului Casei Compozitorilor București - 1951
  • Blocuri de locuințe cu 140 apartamente la Medgidia - 1952
  • Colonii muncitorești pentru mineri, Baia Mare - 1952
  • Pavilionul Central al Clubului Sportiv Dinamo București - 1954
  • Clădiri pentru Armată, Dobrogea - 1955
  • Clădiri pentru Ministerul de Interne - 1956
  • Complex de clădiri de balneoterapie, Eforie Sud - 1957
  • Amenajarea falezei (restaurant, terase și anexe), Eforie Nord - 1957
  • Hotel de 200 de locuri, Eforie Nord - 1957
  • 8 vile ministeriale, Eforie Sud - 1957
  • Dezvoltarea hotelului "Albatros" și construcția restaurantului anexă^[8], Mamaia - 1957
  • Tabără de vară pentru 200 de locuri, Eforie Nord - 1957
  • 3 vile la Mangalia - 1958
  • Tabără de vară pentru 600 de locuri Eforie Sud - 1958
  • Bar și restaurant pe malul mării, Eforie Nord - 1958
  • 9 vile guvernamentale, Eforie Nord - 1958
  • Hoteluri și restaurante pentru 1600 de locuri Eforie Nord - 1958
  • Hoteluri pentru 1200 locuri, restaurante și comerțuri, Mangalia - 1958
  • Trei vile prezidențiale Eforie Nord - 1958
  • 3 case de odihnă medicalizate, 600 de locuri, restaurant și club, Mangalia - 1959
  • Hoteluri, magazine, cinematografe și restaurante pentru 2000 de locuri, Eforie Nord - 1959
  • Clădiri balneare, Lacul Techirghiol - 1959
  • Sanatoriu și clinică de 500 de locuri^[9], Mangalia - 1959
  • Tabară de vară, restaurant și dotări sociale, Mamaia - 1959
  • Sediul Consiliului Popular al orașului Mangalia - 1959
  • Sanatoriul pentru copii tuberculoși, 600 de locuri, Mangalia - 1959
  • 21 hoteluri și 8 restaurante, magazine, baruri și cluburi, 10000 locuri, Mamaia - 1960
  • Residență pentru personalul administrativ, Eforie Nord - 1960
  • Bloc pentru personalul administrativ al centrului de odihnă cu cazare 300 locuri, Eforie Nord - 1961
  • Vila prezidențială pentru demnitari străini de la București Floreasca ‘’Lac 1’’ - 1962
  • 5 vile guvernamentale cu cinematografe și piscine, București - 1963
  • Vila prezidențială cu piscină și cinematograf în București Floreasca ‘’Lac 2’’ - 1964
  • Vila prezidențială cu cinema la Timișu de Jos, Brașov - 1964
  • Vila prezidențială pentru demnitari de afaceri externe la Snagov - 1965
  • Reședința pentru oficialii partidului la Snagov - 1965
  • Hotel de 50 de locuri pentru demnitari de partid la Snagov - 1965
  • Vila guvernamentală la Craiova - 1965
  • Hotel "Europa", Eforie Nord - 1966
  • Vila prezidențială "Marina" din Mamaia - 1966
  • Cameră de primire și protocol Mangalia Nord - 1967
  • OMNIA Sala de conferințe^[10] a Sediul Central al Partidului, București - 1967
  • Resedință 50 de locuri și restaurant, Pitești - 1969
  • Sediul administrativ și politic, Pitești - 1969
  • Sediul administrativ și politic Focșani - 1969
  • Tren guvernamental și decorarea interioară a 24 vagoane - 1969
  • Vapor guvernamental și decorarea interioară - 1969
  • Casa de Cultură - Sală de 800 de locuri în Pitești - 1970
  • Aeroportul Internațional „Henri_Coandă” București^[11] - 1970
  • Centru Sportiv de 12000 de locuri București - 1970
  • Pavilion pentru Institutul de Fizică Atomică la Măgurele - 1970
  • Extindere pentru Facultatea Tehnică de Construcții - 1971
  • Palatul Sporturilor din București 8000 de locuri - 1974
  • Hotel la Predeal - 1974
  • Clădiri în Libia - 1975
  • Resedința prezidențială la Monrovia în Liberia -1976 (proiect)
  • Ambasada României la Beijing - China - 1977
  • Parlamentul din Sudan la Khartoum - 1977
  • Palatul Prezidențial din Khartoum - 1977 (proiect)
  • Ambasada Chinei la București - 1979
  • Centrul cultural al Ambasadei Franței la București - 1979
  • Turn de televiziune la București - 1980 (proiect)
  • Reactualizarea Teatrului Național din București - 1982
  • Biblioteca Națională din București -1984 (construcție neterminată)

  PUBLICAȚII

  • Manualul arhitectului vol. 1- Editura Tehnică București, 1954 (colaborare)
  • Proiectarea și construcția orașelor - Norme și principii – Editura Tehnică București, 1956
  • Problemele actuale ale hotelurilor din orașele țării noastre - Teză de Doctorat
  • Betonul aparent – Editura Tehnică București, 1969
  • Construcții hoteliere – Editura Tehnică București, 1971 (citește online)
  • Arhitectura construcțiilor turistice moderne din România – Editura Meridiane, 1972
  • Arhitectura românească în imagini – Editura Meridiane, 1973
  • Arhitectura contemporană din România – Editura Meridiane, 1973
  • Urbanismul în România – Editura Tehnică București, 1974
  • Arhitectura și viața orașelor - Editura Tehnică București, 1986 (citește online)
  • Conceptul de proiectare în învățămîntul de arhitectură – Institutul de Arhitectură, 1971
  • Cum să înțelegem arhitectura - Bruno Zevi - Traducere din limba italiană și comentarii, 1969  

    Cezar Lăzărescu
    Cezar Lăzărescu - foto: snipview.com
    Date personale
    Născut	3 octombrie 1923 București
    Decedat	27 noiembrie 1986 București
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	arhitect urbanist[*]
    Activitate
    Clădiri semnificative	Aeroportul Otopeni-București Teatrului Național București Biblioteca Națională

• 1988 - A decedat actorul american John Carradine ; (n.05.02.1906).

  

  John Carradine - foto: dracula.wikia.com

• 2000 - A încetat din viaţă mezzo-soprana Elena Cernei, solistă a Operei Naţionale Române vreme de mai bine de 25 de ani (n. 1 martie 1924).

  

  Elena Cernei – foto: elena-cernei.blogspot.com

  Elena Cernei (n. 1 martie 1924, Bairamcea, Basarabia – d. 28 noiembrie 2000, Grecia) a fost o interpretă de operă.

   

• 2005: Jocelyn Brando (n. 18 noiembrie 1919 - 27 noiembrie 2005) a fost o actriță americană de film, teatru și televiziune.
  A debutat în filmul de război China Venture (1953) (cu Edmond O'Brien și Barry Sullivan). Cel mai cunoscut rol al său de film este cel al văduvei Det. Sgt. Dave Bannion (Glenn Ford) din filmul noir The Big Heat (1953). A mai jucat în filme ca The Explosive Generation (1961), Bus Riley's Back in Town (1965), Why Would I Lie? (1980) și Mommie Dearest (1981). 

  Jocelyn Brando

  Jocelyn Brando în Marea lovitură (1953) Părinți Marlon Brando, Sr.[*] Dodie Brando[*]  Frați și surori Marlon Brando  Căsătorită cu Don Hanmer (?–?) (divorț) 1 copil Eliot Asinof (1950–1955) (divorț) 1 copil

• 2010: Irvin Kershner (n. 20 aprilie 1923 – d. 27 noiembrie 2010^[1][2]) a fost un regizor american și, ocazional, actor, cel mai bine cunoscut pentru regizarea filmelor Star Wars Episode V: The Empire Strikes Back, filmul cu James Bond Never Say Never Again,^[3] și RoboCop 2. Filmografie: 
• Stakeout on Dope Street (1958)
• The Young Captives (1959)
• Hoodlum Priest (1961)
• Face in the Rain (1963)
• The Luck of Ginger Coffey (1964)
• A Fine Madness (1966)
• The Flim-Flam Man (1967)
• Loving (1970)
• Up the Sandbox (1972)
• S*P*Y*S (1974)
• The Return of a Man Called Horse (1976)
• Raid on Entebbe (TV) (1977)
• Eyes of Laura Mars (1978)
• Star Wars Episode V: The Empire Strikes Back (1980)
• Never Say Never Again (1983)
• The Last Temptation of Christ (actor) (1988)
• RoboCop 2 (1990)
• SeaQuest DSV (serial TV) (1993)

Irvin Kershner

• 2013: Nílton Santos, fotbalist brazilian (n. 1925)
• 2014: P. D. James, scriitor britanic (n. 1920)
• 2017:  Cristina Stamate.

Sari la navigareSari la căutare

Cristina Stamate
Date personale
Născută	8 februarie 1946  București, România
Decedată	27 noiembrie 2017 (71 de ani)[1]  București, România[1]
Cauza decesului	accident vascular cerebral
Căsătorită cu	Dan Ivănescu[*]
Ocupație	actriță actriță de film
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Cristina Stamate (n. 8 februarie 1946, București, România – d. 27 noiembrie 2017,^[1] București, România^[1]) a fost actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce.

BIOGRAFIE

S-a căsătorit la vârsta de 20 de ani cu actorul Dan Ivănescu, fiind căsătorită cu acesta timp de 11 ani.

FILMOGRAFIE

• Grăbește-te încet (1982)
• Secretul lui Bachus (1984)

TEATRU

Teatrul de Revistă Constantin Tănase

• Arca lui Nae și Vasile
• Bufonii regelui
• Dai un ban, dar face
• Idolul femeilor
• Nimic despre papagali
• Poftă bună lui Tănase
• Revista revistelor
• Te aștept diseară pe Lipscani
• Ura... și la gară
• Vara nu-i ca iarna

Teatrul Național de Televiziune

• Evantaiul

Teatrul Național Radiofonic

• Scene din viața lumii mari
• Stăpânul tăcerii

Sărbători

În calendarul ortodox:

• Sf. Mare Mucenic Iacov Persul; Sf. Cuvios Natanael; Sf. Cuvios Pinufrie
  

  Sfântul Mare Mucenic Iacov Persul – foto: ro.orthodoxwiki.org

  Sfântul Mare Mucenic Iacov Persul (+395), este unul dintre martirii Bisericii lui Hristos care au impresionat o lume întreagă de-a lungul secolelor prin cutremurătoarea lor pătimire pentru dragostea de Hristos. Apostat la început, iar apoi mărturisitor fierbinte, Sfântul Iacov a luat cununa grelei sale mucenicii în jurul anului 395, fiind prăznuit de Biserica Ortodoxă la 27 noiembrie.(calendar creștin-ortodox)

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf. Mare Mucenic Iacov Persul; 

Sf. Cuvios Natanael; 

Sf. Cuvios Pinufrie

Sf. Mare Mucenic Iacov Persul

Viața Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul

• • 

    Viața Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul

    Viața Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul

S-au ostenit chinuitorii tăind mădularele lui de dimineață până în al nouălea ceas, și în toată vremea aceea ieșea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat.

Sfântul Mucenic Iacob era din țara perșilor din cetatea ce se chema Elani, născut din părinți creștini și crescut cu bună credință. Acesta și-a luat de soție o femeie creștină și viețuia în multă bogăție și cinste pentru că era iubit de împăratul perșilor, anume Isdegherd. Și a fost rânduit de dânsul mai mare în palatele împărătești. Dar i s-a întâmplat să se înșele cu facerile de bine cele multe și cu cinstirile împărătești și a cădea din credință, încât a adus jertfă idolilor și s-a închinat lor împreună cu împăratul.

Auzind despre aceasta maică să și femeia lui, au făcut o scrisoare către dânsul și i-au trimis-o degrabă, în care scria așa: „O, ticălosule! Pentru ce ai lăsat pe Dumnezeu, Împăratul cerului, pentru cinstea omenească? Căci făcând după plăcerea împăratului acestuia vremelnic, ai pierdut viața cea fără de moarte. Și slujind împăratului acestuia stricăcios, te-ai lepădat de Cel nestricăcios. Ai schimbat adevărul pe minciună, lăsând credința în Hristos și ai primit înșelăciunea diavolească.

Supunându-te împăratului celui muritor, ai trecut cu vederea pe Judecătorul viilor și al morților. Pentru dragostea omenească, te-ai făcut nevrednic dragostei lui Dumnezeu și ai căzut din nădejdea cea bună. Plângem și ne tânguim pentru tine, căci fiind fiu al luminii, acum te-ai făcut fiul întunericului și al gheenei. Și să știi că dacă nu te vei întoarce către Dumnezeu, apoi nu ai parte cu noi; pentru că nu voim a te mai vedea, fiind închinător de idoli. Iar când îi va ajunge mânia lui Dumnezeu pe împărat și pe ai lui, împreună cu dânșii te va ajunge și pe tine. Atunci vei plânge cu amar, văzându-te chinuit în focul gheenei. Drept aceea, te rugăm cu lacrimi, întoarce-te către Hristos și te sârguiește a scăpa de urgia lui Dumnezeu care o să vină asupra voastră”.

Acest fel de scrisoare a fost dată lui Iacob de la maica și de la soția sa, fiind el atunci cu împăratul afară din cetate. Iar el luîndu-o și citind-o, s-a umilit grăindu-și în sine: „De vreme ce maica și soția mea se înstrăinează de mine, deci ce-mi va fi veacul ce va să fie, când va veni Dumnezeu să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui?”.

Citind iarăși scrisoarea cu sârguință, a plâns foarte și se tânguia pentru păcatul său. Apoi și-a zis în sine: „Știu ce voi face, ca să nu piară până în sfârșit sufletul meu. Voi petrece bătând neîncetat în ușa milostivirii lui Dumnezeu, până când îmi va deschide; căci știu că-mi va deschide, pentru că este Îndurat și Milostiv și nu voiește moartea păcătosului, ci primește cu bucurie pe cei ce se pocăiesc”.

Astfel plângând el și acestea către sine zicând, l-au văzut niște pagini și l-au cunoscut că este creștin. Apoi mergând, au spus împăratului. Iar împăratul, chemându-l îndată la sine, i-a zis: „Spune-ne nouă adevărul, nazarinean ești?”. Iar Iacob răspunse: „Este adevărat, sunt nazarinean!”. Apoi împăratul a zis: „Dar ești fermecător?”. Iacob a răspuns: „Nu sunt fermecător, ci creștin”. Împăratul a zis: „Ticălosule și nemulțumitorule, oare n-ai primit daruri și cinste de la mine și de la tatăl meu?”. Iacob a răspuns: „Unde este acum tatăl tău? Iată că trupul lui cel muritor se strică în pământ, iar sufletul lui este aruncat în iad”.

Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte tare și a zis către dânsul: „Astfel de mulțumire dai dragostei mele cu care te-ai îndulcit până acum și mie te împotrivești, iar pe tatăl meu îl grăiești de rău? Să știi dar că ești vinovat de moarte. Dar nu te voi pierde cu sabia, ca să nu mori îndată. Ci, muncindu-te cu felurite chinuri multă vreme, la crudă moarte te voi da”.

Sfântul Iacob a răspuns: „Ceea ce te lauzi să faci, o! împărate, aceea fă-o mai degrabă, căci să știi că nu mă sperie cuvintele tale, care sunt asemenea vântului ce bate în piatră. Nici îngrozirea ta nu mă înspăimântă, pentru că nu mă tem de moarte, știind că această moarte vremelnică nu este moarte, ci somn. Căci ca din somn se vor scula din morminte toți oamenii la înfricoșata venire a Hristosului meu”. Iar împăratul a zis: „Să nu te înșele nazarinenii care numesc moartea somn și învață a nu se teme de dânsa, de care însă se tem și împărații”. Sfântul a răspuns: „Moartea drepților întru odihnă va fi, iar vouă necredincioșilor și păcătoșilor începere a chinului celui veșnic”.

Atunci, chemând împăratul pe sfetnicii și pe prietenii săi, s-a sfătuit cu dânșii cu ce chinuri să-l piardă pe Iacob. După această a dat astfel de hotărâre asupra sfântului ca să fie spre înfricoșarea și a altor perși necredincioși, dintre care s-a despărțit Iacob cu credința, ca fiecare mădular al său să primească deosebită chinuire, prin tăiere. Și luând chinuitorii pe Sfântul după porunca împăratului, îl duceau la locul cel de chin pentru ca să taie toate mădularele lui, unul câte unul. În urma lui mergeau mulți din cei cunoscuți, din boieri și din ostași și din cetate popor fără de număr, ca să vadă pătimirea și sfârșitul lui. Iar el, ajungând la locul orânduit a rugat pe chinuitori să-i dea puțină vreme să se roage. Și, ridicând ochii spre cer, s-a rugat, zicând:

„Doamne Dumnezeul meu ascultă-mă pe mine robul Tău și căutând din înălțimea cea sfântă a Ta, dă-mi tărie și putere în ceasul acesta pentru ca să rabd durerile acestea și să-mi răsplătesc cu sângele meu greșeala, căci mă lepădasem de Tine făcătorul și Stăpânul meu. Acum îmi pare rău de aceasta și mă întorc la Tine, Dumnezeul meu. Mărturisesc Preasfânt numele Tău și-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău spre răbdare, ca să vadă vrăjmașii Tăi și să se rușineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat și m-ai mângâiat”.

Astfel rugându-se Sfântul, s-au apropiat chinuitorii și, dezbrăcându-l, i-au întins mâinile și picioarele și i-au zis: „Ce vei face acum Iacobe, căci acum nu poți avea nici o scăpare pentru că așa este poruncă ca trupul tău să se taie în bucăți și chiar degetele mâinilor și picioarelor și tot trupul tău de la grumaz până la glezne; iar mai pe urmă și capul îl vom tăia. Deci socotește ce-ți este mai de folos: a te pleca voii împărătești și a fi viu, întreg și sănătos? Sau a muri în aceste chinuri grele?”.

Asemenea, și unii din prietenii lui plângeau pentru el, zicând: „Pentru ce îți pierzi sufletul tău în deșert, cruță-te și nu-ți pierde frumoasele tinereți; fă voia împăratului și închină-te zeilor lui, ca să fii viu, iar Dumnezeului tău îi vei sluji în taină, precum vei vrea”.

Iar Sfântul, deschizând gura, a zis: „Nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru voi și pentru fiii voștri. Pentru că eu merg întru odihna cea veșnică, iar voi vă veți duce să pieriți în veșnicele chinuri. Căci zdrobindu-mi voi mădularele, îmi veți mijloci veșnica răsplătire negrăită în ceruri, iar vouă mai multă muncă în iad, ca să vă ardeți în veac, împreună cu dracii cărora vă închinați”.

Atunci, unii din ispravnicii împărătești au început a bate pe chinuitori, zicând: „Ce stați, uitându-vă la dânsul? Începeți a face ceea ce vi s-a poruncit”. Și îndată unul, luând mâna cea dreaptă a Sfântului, i-a tăiat degetul cel mare, iar fericitul privind la cer a zis: „Ajutorul meu și nădejdea mea, Doamne Dumnezeul cel mare întru tărie, Care cu degetul Tău cel dumnezeiesc izgonești dracii, primește acest deget care s-a tăiat pentru Tine din îndemnarea drăcească, ca o ramură din copaci și fii mie milostiv pentru că și din vie se taie mlădițele ca să înverzească vița, ca mai mare să crească și mai mult rod să aducă”.

Ispravnicului împărătesc, fiindu-i milă de dânsul, a zis: „Cruță-te, Iacobe, ascultă porunca împăratului, căci iată tuturor ne pare rău de tine; închină-te zeilor ca să fii viu. Iar pentru degetul ce ți s-a tăiat, nu te întrista; căci sunt doctori, care te vor tămădui, dar nu voiesc mai mult a-ți pierde sănătatea și frumusețea tinereților tale!”.

Iar fericitul a zis către dânsul: „Au nu vezi vița de vie, când i se taie mlădițele la vremea sa? Căci când începe a se încălzi pământul de soare, lângă fiecare tăietură odrăslește. Deci, dacă vița se taie pentru ca la vremea viitoare să crească odrasla și să aducă rod, cu atât mai mult omul cel credincios, fiind răsădit în via Dumnezeului Celui Preaînalt și unit cu viața cea adevărată, cu Fiul lui Dumnezeu, Care a zis: Eu sunt vița iar voi mlădițele. Fiind tăiat acum cu moartea cea vremelnică, va învia întreg în veacul viitor, înverzind cu odrasla slavei nestricăcioase și aducând rodul răsplătirii celei veșnice”.

Grăind acestea Sfântul, s-a apropiat și i-a tăiat și al doilea deget. Iar Sfântul Iacob, răbdând, a zis: „Primește, Doamne, și a doua ramură din livada Ta, pe care a zidit-o dreapta Ta”. Iar fața Sfântului era luminată și plină de bucurie, ca și cum s-ar fi îndulcit de veselie. Și tăindu-i și al treilea deget, el a zis: „De trei ispite care sunt în lume izbăvindu-mă, binecuvântez pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh și cu cei trei tineri mântuiți din foc, mă voi mărturisi Ție, Doamne și cu cetele mucenicilor voi lăuda numele Tău, Hristoase”.

Apoi i-au tăiat și al patrulea deget. Iar el a zis: „Cel ce primești laudă de la patru viețuitori, primește pătimirea degetului al patrulea, tăiat pentru mărturisirea Preasfântului Tău nume”. Tăindu-i și al cincilea deget, a zis: „S-a săvârșit veselia mea, ca la nunta celor cinci fecioare înțelepte”. Chinuitorii vrând să-i taie și degetele de la mâna stânga, au început a zice către dânsul: „Cruță-ți măcar acum sufletul tău, Iacobe, și nu te pierde, ci fă voia împăratului că să fii întreg. Oare nu-ți este mai bine a fi viu și întreg, decât a pătimi aceste chinuri și a muri? Iar pentru pierderea unei mâini nu te mâhni, căci mulți oameni sunt în lume numai cu o mână și se îndestulează cu multe bogății și cu cinste și se îndulcesc de tot binele pe pământ”.

Iar Sfântul a zis: „Păstorii, când tund oile, tunzând partea din dreapta, oare lasă pe cea din stânga netunsă? Eu sunt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat în mâinile voastre pentru Domnul meu, ca să-mi tundeți mădularele mele ca pe o lină; acum având mâna cea dreaptă tunsă, o voi cruța pe cea stângă? Nu voi cruța nici unul din mădularele mele; ci mă voi dezbrăca de trupul meu stricăcios, pentru ca să mă îmbrac într-unul nestricăcios”.

Și privind către cer, a zis: „Mic și prost sunt în fața Ta, Doamne, Care, fiind Dumnezeu mare, Te-ai micșorat pe Tine, îmbrăcându-Te în chipul nostru și ai răbdat pentru noi răstignire și junghiere. Nu pot, Stăpâne, a urma patimilor Tale. Însă mă dau pentru Tine spre zdrobire și spre moarte, pentru ca în vremea Învierii să mă ridici viu și întreg”.

Zicând acestea, s-a apropiat gealatul (chinuitorul) și i-a tăiat degetul cel mare al mâinii stângi. Iar el a zis: „Mulțumesc Ție, prea lăudate Doamne, că m-ai învrednicit pe mine a-ți aduce al șaselea deget, Cel ce în ziua și în ceasul al șaselea Ți-ai întins pe cruce Preacuratele Tale mâini”. Și i-au tăiat și al șaptelea deget. Iar el a zis: „Precum cu buzele împreună cu David de șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecățile dreptății Tale, așa astăzi cu șapte degete care sunt tăiate pentru Tine, preamăresc mila Ta, arătată asupra mea”.

Atunci i-au tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Tu Însuți, Doamne, ai primit în a opta zi tăiere împrejur după lege, iar eu rabd tăiere a opt degete, pentru ca, despărțindu-mă de oamenii cei fărădelege și necurați, să mă unesc cu Tine, Mântuitorul Meu; ieșind din trup să văd Preasfânta Ta față, pe care așa dorește sufletul meu să o vadă precum dorește cerbul izvoarele apelor”.

Tăindu-i-se și al nouălea deget, Sfântul a zis: „Într-al nouălea ceas pe cruce Ți-ai dat Duhul Tău, în mâinile Părintelui, Hristoase al meu; iar eu întru durerea acestui al nouălea deget tăiat, îți aduc mulțumire, că m-ai învrednicit a fi întins spre tăierea mădularelor mele, pentru preasfânt numele Tău”.

Atunci i-au tăiat și al zecelea deget, iar el lăudând pe Domnul, a zis: „În psaltire cu zece strune voi cânta Ție, Dumnezeule și îți mulțumesc Ție, Care m-ai învrednicit a răbda tăierea degetelor de la amândouă mâinile, pentru cele zece porunci ale Tale, care au fost scrise pe două table”.

Atunci unii din boierii împărătești, care stăteau de față, fiind prieteni Sfântului, plângând cu amar, au început a zice către dânsul: „O! preaiubitul nostru prieten, te rugăm ascultă-ne pe noi, fă voia împăratului, ca să nu mori în grele chinuri. Și să nu ai mâhnire pentru degetele tale, căci sunt doctori iscusiți, care pot să te vindece, numai cruță-te, ca să nu te lipsești de această lume dulce; pentru că ai multă avere și poți să fii întru mare odihnă. Că de-ai fi fost sărac, ai fi putut zice: ce nădejde îmi este mie și ce folos am de viața mea, nemaiputând de acum a lucra cu mâinile și a mă hrăni? Dar tu ești bogat și ai aur destul și numai singur de vei voi, poți să trăiești cât se poate de bine în dulcețile acestei lumi și să te înveselești împreună cu soția și cu maica ta și cu iubiții tăi prieteni. Pentru ce voiești să-ți pierzi sufletul în deșert, spune nouă măcar un cuvânt, prin care să te pleci voii împăratului și îndată vei fi slobod de munci”.

Iar fericitul, privind spre dânșii, a zis: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, și nimeni, punând mâna pe plug, căutând înapoi, este îndreptat întru împărăția lui Dumnezeu. Căci Domnul meu a zis: Cine iubește pe tată sau pe mamă, pe femeie, sau pe copii, mai mult decât pe Mine, nu-Mi este Mie vrednic; cel ce nu-și ia crucea sa și să vină după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci nu voi asculta sfatul vostru, pentru că nefolositoare îmi sunt cuvintele voastre; ci mai mult vă rog, să nu mă cruțați pe mine. Ci precum vă este vouă poruncit pentru mine, așa faceți”.

Atunci mâniindu-se gealatul, s-a apropiat și i-a tăiat degetul cel mare al piciorului drept. Iar Sfântul Iacov a zis: „Slavă Ție, Hristoase, Căruia nu numai mâinile, ci și picioarele au fost străpunse, și sângele Ți-a curs. Învrednicește-mă, ca piciorul drept care a pătimit tăierea degetului dintii să stea cu cei mai de pe urmă de-a dreapta Ta”.

Și i-au tăiat al doilea deget al aceluiași picior. Iar el a zis: „Îndoitu-s-a spre mine stăpânirea și mila Ta Doamne, în această zi, în care pătimind tăierea și acestui deget al doilea, voi veni către Tine, Dumnezeul meu Cel tare și viu, care mă izbăvești pe mine de moartea veșnică”.

Și i-a tăiat și al treilea deget și l-a aruncat dinaintea lui, iar fericitul căutând spre dânsul a zâmbit și a zis: „Mergi în numele Treimii și tu al treilea deget către soții tăi, ca și grăuntele de grâu care cade în pământ, și murind pentru Hristos, Cel ce a înviat a treia zi, mult rod de cinste vei avea împreună cu prietenii tăi în ziua învierii celei de obște”.

I-a tăiat și al patrulea deget și a zis fericitul: „Pentru ce ești mâhnit sufletul meu și pentru ce te tulburi? Nădăjduiește către Dumnezeu, Care te mântuiește cu puterea crucii celei în patru cornuri, că mă voi mărturisi Celui ce m-a zidit pe mine din patru stihii”.

Și i-a tăiat lui și al cincilea deget, iar Sfântul a zis: „Acum voi începe a grăi către Tine, Doamne, Cel ce ai răbdat pe cruce cinci răni mai mari, preamărind ajutorul Tău, pentru că mă faci vrednic părții credincioșilor robilor Tăi, celor ce au pătimit pentru Tine, cei care au înmulțit cei cinci talanți”.

Apropiindu-se gealatul de piciorul lui cel sting, i-a tăiat degetul cel mic și a zis Sfântul Iacob: „Îmbărbătează-te, micule deget al șaselea, prin Dumnezeul cel mare, Cel ce mă întărește pe mine cu milă, care în a șasea zi te-a făcut pe tine cel mic cu cele mari și, deopotrivă, cel mic ca și cel mare va învia. Și de vreme ce nici un fir de păr din cap nu piere, cu atât mai mult tu, deget mic, nu te vei despărți de soții tăi cei mai mari, ci deopotrivă cu dânșii te vei preamări, precum și deopotrivă pătimești”.

Și i-a tăiat și al șaptelea deget. Iar Sfântul a zis: „Risipiți casa această veche sub care se ascundea șarpele cel cu șapte capete, pentru că mie mi se gătește de Ziditorul – Cel ce în a șaptea zi S-a odihnit de lucrurile Sale –, altă casă nerisipită, nefăcută de mână, veșnică în cer”.

Apoi i-a tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Cel ce a mântuit opt suflete din apă în corabia lui Noe, mă va mântui și pe mine, cel căruia îmi vărsați sângele cu apa. Căci tăindu-mi-se și acest deget al optulea, precum nicovala, fiind bătută cu ciocanul nu simte lovitura, ci mai mult se întărește, așa nici eu nu bag seamă de durerea mădularelor ce mi se taie; pentru că Însuși Făcătorul doctorul cel mai bun, mă întărește pe mine și-mi ușurează durerile și mă va pune cu totul întreg în a opta zi, după zilele săptămânii vieții acesteia, în viața cea viitoare preafericită și veșnică”.

Și i-a tăiat și al nouălea deget. Iar Sfântul a zis: „Întărește-mă în răbdare, Dumnezeule adevărat, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu, Cel ce ai întărit cu darul Tău cele nouă cete îngerești, cu care mă învrednicești a sta înaintea Ta, pe mine care pătimesc tăierea acestor nouă degete ale picioarelor”.

Atunci i-au tăiat și al zecelea deget, iar el, lăudând pe Domnul, a zis: „Iată că-Ți aduc Ție jertfă, Iisuse Hristoase, Cel ce ești desăvârșit Dumnezeu și om desăvârșit, douăzeci de degete ale mele”. Și iarăși a zis: „Judecă mie, Dumnezeule, și alege judecata mea de la neamul necuvios; că iată, necredincioșii n-au cruțat făptura Ta, ci ca niște lupi nemilostivi au tăiat mădularele mele”.

Și stătea acolo mulțime multă de popor, bărbați și femei, bătrâni și tineri, privind la acea priveliște și mirându-se de răbdarea Sfântului.

Apoi pătimitorul lui Hristos, căutând asupra prigonitorilor, a zis: „Ce stați fără de lucru? Tăiați copacul ale cărui ramuri le-ați tăiat!”. Și apropiindu-se chinuitorul, i-a tăiat piciorul cel drept, iar Sfântul a zis: „Acum aduc în dar Împăratului ceresc starea mea înaintea Lui, pe care iubindu-L, pătimesc acestea, ca piciorul meu acesta tăiat să stea drept întru Împărăția Lui, alcătuit la încheietura să întru dreptate”.

I-a tăiat apoi și piciorul stâng, iar Sfântul, căutând la cer, a zis: „Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta. Tu ești Dumnezeul Care faci minuni! Fă cu mine semn spre bine și mă izbăvește de starea cea de-a stânga”.

După aceasta i-a tăiat mâna cea dreaptă, iar el a strigat, zicând: „Mila Ta, Doamne, în veci o voi lăuda; în neam și în neam voi vesti adevărul Tău, că împlinești asupra mea cuvântul Tău, care zice: De te smintește pe ține mâna ta cea dreaptă, tai-o pe ea și o aruncă de la tine”.

Și i-a tăiat lui și mâna cea stângă, iar el a zis: „Nu morții Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, care se țin de lucrurile cele nedrepte ale stângii; ci noi cei vii, care, lepădând stânga, bine Te cuvântam, Doamne, de acum și până-n veac”.

Apoi i-a tăiat umărul cel drept, iar el a zis: „Laudă suflete al meu pe Domnul, lăuda-voi pe Domnul în viața mea, cînta-voi Domnului până ce voi fi! Căci Cel ce și-a pus pe umărul Său oaia cea pierdută, și-a pus-o pe ea de-a dreapta Sa și își va aduce aminte și de acest umăr al meu drept și ca pe cel pierdut îl va afla și, asemenea, de-a dreapta Să îl va pune”.

Și i-a tăiat lui și umărul stâng. Iar Sfântul a zis: „Vrăjmașii m-au înconjurat, ci ajutorul meu și lauda mea este mie Domnul spre mântuire, a Cărui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui. Acela nu mă va lăsa pe mine, care pătimesc tăierea acestui umăr sting, ca să mă abat spre stânga către stăpâniile întunericului”.

Deci, a început a-i tăia pulpele până la genunchi, iar Sfântul, pătimind durere, a strigat: „Doamne, Dumnezeul meu, Care nu în puterea bărbatului binevoiești; ci binevoiești întru cei ce se tem de Tine și întru cei ce nădăjduiesc spre milă Ta, ajută-mi mie robului Tău, căci m-au cuprins pe mine durerile morții”. Iar chinuitorii au zis către dânsul: „Dar nu ți-am spus ție că grele chinuri și cumplite dureri te vor cuprinde? Dar tu nu ne-ai crezut pe noi”.

Iar viteazul pătimitor a răspuns: „Au nu știți pentru ce mă doare? Pentru ca să se arate că sunt trup, căci până acum, Dumnezeu întărindu-mă, nu am ținut seama de chinuri, ca și cum aș fi fost fără trup; iar acum, durându-mă după fire, mă arăt că sunt cu trup, dar mă voi îmbrăca pe mine în trup nou, pe care nu vor putea să-l taie sau să-l zdrobească niciodată uneltele voastre cele de chinuri”.

Așa s-au ostenit chinuitorii, tăind mădularele lui de dimineață până în al nouălea ceas, și în toată vremea aceea ieșea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat. Apoi încetând chinuitorii a-l mai tăia, ostașul lui Hristos, biruind cu durerile sale pe diavolul, striga către Dumnezeu, zicând:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, Atotțiitorule, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Cel ce ești lăudat de heruvimi și slăvit de serafimi și preamărit de toate cetele cerești, precum și de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor și al morților, și mă auzi pe mine care sunt abia viu. Căci iată că îmi sunt tăiate toate mădularele și zace trupul meu o parte mort și altă parte încă puțin viu. Și nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mâini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpâne. Nu am genunchi pe care, căzând, să mă închin Ție, Ziditorului meu; mâinile, picioarele, umerii și pulpele mele îmi sunt tăiate, iar eu sunt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută și ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa până în sfârșit, ci scoate din temniță sufletul meu”.

Așa rugându-se el, unul din cei ce stăteau înainte, luând cuțitul, i-a tăiat sfințitul cap. Și astfel săvârșindu-și nevoința pătimirii, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, cel zdrobit și aruncat, a zăcut pe pământ până în noapte. Apoi după ce s-a înnoptat au adunat credincioșii mădularele lui și le-au îngropat cu cinste, toate împreună, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în veci. Amin.

Sf. Cuvios Natanael

Sf. Cuvios Pinufrie

Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul era dregător la curtea regelui perşilor, pe vremea împăraţilor Arcadie (395-408) în Răsărit şi Onorie (395-423) în Apus. Făcând parte dintr-o familie cu strămoşi creştini, s-a căsătorit cu o femeie creştină şi vieţuia în bogăţie şi cinste, fiind foarte iubit de regele său, împăratul perşilor. Bogăţiile au reprezentat pentru Iacob o mare primejdie pentru sufletul său, pentru că se alipise prea mult de cele materiale, uitându-le cu desăvârşire pe cele folositoare sufletului. Înşelându-se deci cu toate binefacerile şi cinstirile regelui, când a pornit acesta război împotriva creştinilor, Iacob a căzut de la credinţa în Hristos şi a adus jertfe idolilor. Aflând de apostazia sa, mama şi soţia lui s-au îndepărtat de el, arătându-i prin scrisori greul păcat pe care-l săvârşise că a preţuit mai mult dragostea împăratului decât dragostea lui Hristos şi că a ales osânda ruşinii veşnice pentru o slavă trecătoare. Pentru cuvintele mamei sale şi ale soţiei, pocăindu-se pentru păcatul său, Sfântul Iacob s-a depărtat de păgânism şi îşi plângea mult faptele sale, dar mai ales că s-a despărţit de Domnul Iisus Hristos. Deci, venind înaintea împăratului, a mărturisit cu mult curaj faptul că el este creştin. Împăratul, mâniindu-se, a poruncit să i se taie fiecare încheietură a trupului, una câte una. Astfel, păgânii i-au tăiat toate încheieturile trupului său, ale mâinilor şi ale picioarelor, până i-au mai rămas trunchiul şi capul. La urmă, necredincioşii i-au tăiat capul şi aşa Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul a primit cununa cea ne­stricăcioasă a muceniciei din mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

 ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NASTERII DOMNULUI

A. PLĂCINTE

Trigoane cu nuci

* foi de plăcintă;

* 1 lingură mare cu miere;

* ½ ceaşcă zahăr;

* 1 ½ ceaşcă nucă măcinată;

* 1 ½ ceaşcă

 GÂNDURI PESTE TIMP

ALEXANDRE DUMAS - fiul

Alexandre Dumas fiul
Date personale
Născut	27 iulie 1824[1][3][4][5]  Paris, Franța[6][4][7][8]
Decedat	27 noiembrie 1895 (71 de ani)[1][3][4][9]  Marly-le-Roi, Seine-et-Oise, Franța[10][7][8][5]
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*][11]
Părinți	Alexandre Dumas[4][7][9] Catherine Laure Labay[*]
Frați și surori	Henry Bauër[*] Marie Alexandrine Dumas[*] Micaëlla-Clélie-Josepha-Élisabeth Cordier[*]
Căsătorit cu	Nadine Dumas[*]
Copii	Colette Dumas[*] Jeannine d'Hauterive[*]
Naționalitate	francez
Cetățenie	Franța
Ocupație	scriitor dramaturg dramaturg[*]
Limbi	limba franceză[2]
Studii	lycée Chaptal[*] Lycée Condorcet
Activitatea literară
Specie literară	roman istoric
Operă de debut	"Les Aventures de quatre femmes et d'un perroquet"
Opere semnificative	Dama cu camelii
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Pentru tatăl scriitorului, vedeți Alexandre Dumas.

Alexandre Dumas (zis și Dumas-fils, "fiul"; n. 27 iulie 1824, Paris – d. 27 noiembrie 1895, Marly-le-Roi) a fost un romancier și dramaturg francez, fiul lui Alexandre Dumas.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Pe 27 iulie 1824 se naște la Paris Alexandre Dumas fiul. Părinții săi, romancierul Alexandre Dumas și modesta croitoreasă Chaterine-Laure Labay(1793-1868), îl declară "copil din flori", cu mamă și cu tatăl necunoscuți. Este crescut de mama sa până la vârsta de 7 ani.1831 Pe 17 martie, Alexandre Dumas își recunoaște oficial fiul. O săptămână mai târziu, îl recunoaște oficial și mama. După o luptă aprigă între părinți, fiul este luat în îngrijire de tată.

• 1833 intra la internat;
• 1844 O întâlnește pe Marie Duplessis, care îi devine amantă și care îl va inspira în crearea personajului Marguerite Gautier, eroina romanului "Dama cu camelii".
• 1845 Este publicat primul său roman "Les aventures de quatre femmes et d'un perroquet", apoi urmează culegerea de versuri "Pechés de jeunesse"
• 1848 Este publicat romanul "La Dame aux camélias", iar autorul devine celebru.
• 1852 Adaptează "Dama cu camelii" pentru teatru, care va obține un succes enorm, unul din cele mai importante din secolul al XIX-lea.
• 1864 Se căsătorește cu Nadjeschda Narîșkin (născută Nadjeschda von Knorring), văduva principelui Aleksandr Narîșkin.
• 1867 Scrie "Les idées de Madame Aubray". Piesa are un mare succes. Autorul își botează fiica după personajul Jeannine.
• 1875 Pe 11 februarie, Alexandre Dumas fiul este ales membru al Academiei Franceze.
• 1895 După moartea primei sale soții, se căsătorește cu Henriette Régnier de La Brière.

Alexandre Dumas fiul moare pe 28 noiembrie la Marly-le-Roi și este înmormântat în cimitirul Montmartre din Paris.

OPERĂ LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• La Dame aux camélias (1848); tradus în limba română: Dama cu camelii
• Diane de Lys (1851)
• L'Affaire Clemenceau, Mémoire de l'accusé (1866); tradus în limba română: Acuzatul^[12]
• Trois Hommes forts (1850); tradus în limba română: Trei oameni tari^[13]

 Alexandre Dumas–fiul: Citate:

Eugene O’Neill

Eugene O'Neill
Date personale
Născut	16 octombrie 1888[4][5][6][7]  New York City, New York, SUA[8]
Decedat	27 noiembrie 1953 (65 de ani)[4][5][6][7]  Boston, Massachusetts, SUA[9]
Înmormântat	Forest Hills Cemetery[*][10]
Cauza decesului	cauze naturale (pneumonie)
Părinți	James O'Neill[*] Ella O'Neill[*]
Căsătorit cu	Agnes Boulton[*] Carlotta Monterey[*]
Copii	Oona O'Neill Eugene O'Neill, Jr.[*]
Cetățenie	Statele Unite ale Americii[11]
Ocupație	dramaturg scenarist scriitor autor
Limbi	limba engleză[1]
Studii	Universitatea Princeton
Opere semnificative	Din jale se întrupează Electra[*] Toți copiii lui Dumnezeu au aripi[*]
Influențe[ascunde] Anton Cehov
Note
Premii	Premiul Nobel pentru literatură[2][3] Premiile Laurence Olivier Premiul Pulitzer pentru Dramaturgie
Semnătură
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Eugene Gladstone O'Neill (n. 16 octombrie 1888,^[4][5][6][7] New York City, New York, SUA^[8] – d. 27 noiembrie 1953,^[4][5][6][7] Boston, Massachusetts, SUA^[9]) a fost dramaturg american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1936.

MOTIVAȚIA JURIULUI NOBEL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

"pentru puterea, onestitatea și emoțiile profunde ale operelor sale dramatice, care întruchipează o concepție originală a tragediei"^[12].

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Eugene Gladstone O'Neill s-a născut la New York, într-unul din hotelurile de pe Broadway, fiu al actorului James O'Neill, al cărui rol în Contele de Monte Cristo îl făcuse celebru în întreaga țară. Copil fiind, Eugene și-a însoțit tatăl în turnee, apoi a frecventat variate școli și în 1906 a intrat la universitatea din Princeton, unde nu a rămas decât un an.

O experiență de viață deosebit de diversă - a încercat tot felul de meserii de la căutător de aur până la reporter de ziar - s-a reflectat în fondul dramatic din care au izvorât operele lui O'Neill. În peregrinările care l-au dus în multe părți ale lumii, o atracție constantă a constituit-o marea și viața chinuită a oamenilor ei.

Între anii 1912 - 1913, O'Neill a fost spitalizat într-un sanatoriu de tuberculoși, unde a făcut ample lecturi din literatura dramatică, cu deosebire din Ibsen și Strindberg. Momentul acesta a fost decisiv pentru orientarea sa ulterioară. În 1914 s-a înscris la cursurile de dramă ale profesorului George Pierce Baker de la Harvard, predate în cadrul așa-numitului "47 Workshop". După un an le-a părăsit pentru a se asocia trupei de artiști amatori "Provincetown Players". Această trupă îi va juca prima piesă într-un act Bound East for Cardiff (Îmbarcat pentru Cardiff), și apoi mutându-și sediul la New York, în Greenwich Village, va prezenta în continuare noile piese într-un act ale tânărului dramaturg.

O'Neill câștigă atenția criticii și a publicului abia în 1920 cu piesa Dincolo de orizont, care a marcat începutul unei noi ere în teatrul american contemporan.

Eugene O’Neill - Citate:

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

VICTORIA LUNGU

Victoria Lungu
Date personale
Nume la naștere	Victoria Lungu
Născută	27 noiembrie 1971  Grinăuți, Râșcani, Bălți, URSS Grinăuți, raionul Rîșcani, Moldova
Ocupație	Cântăreață, cantautoare
Activitate
Studii	Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice
Gen muzical	Muzică populară, romanțe, muzică ușoară
Instrument(e)	Voce
Modifică date / text

Victoria Lungu (n. 27 noiembrie 1971, Grinăuți, raionul Râșcani, URSS) este o cântăreață de muzică ușoară, romanțe și de estradă din Republica Moldova. Este cunoscută mai ales pentru piesa Crede-mi Iubirea, care este cartea sa de vizită.^[1]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Premii
• 3Discografie
• 4Referințe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut în familia lui Gheorghe și Zinaida Lungu. Între anii 1978 – 1989 a învățat la școala medie de cultură generală din satul Grinăuți, apoi între anii 1979–1984 la școala muzicală din satul Pelinia, specialitatea vioară, ulterior începând cu 1989 a studiat la Institutul de Arte din Chișinău la facultatea actor de teatru și cinema, unde absolvește în anul 1992 si urmează cursurile Conservatorului de Stat din Chișinău la facultatea canto de estradă și jazz, absolvind-o în 1997.^[2]

Și-a demonstrat profesionalismul în domeniul muzicii ușoare participând la numeroase concerte și festivaluri, la care deține și premii, fapt ce a contribuit la o recunoaștere a interpretei de către publicul larg și de către elita muzicală. Se implică cu entuziasm în diverse concerte de binefacere din țară. Un accent important în realizarea carierei sale de interpretă a constituit-o și colaborarea cu compozitori și textieri profesioniști. ^[3]

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1992 – premiul II la Festivalul de muzică ușoară din Buzău
• 1993 – premiul II la Festivalul de muzică ușoară din Moldova „Clipa de noroc”
• 1999 – premiul I la Festivalul de muzică ușoară din Moldova „Maluri de Prut”

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 2000: Vacanta la mare (casa de discuri Can Records)

Victoria Lungu-La poarta parintilor(Concert aniversar cu Orchestra Lautarii)

TEODORA SAVA

Teodora Sava
Teodora Sava, 15 decembrie 2017
Date personale
Nume la naștere	Teodora Sabina Sava
Născută	27 noiembrie 2001 (19 ani)  Piatra Neamț, România
Cetățenie	România
Ocupație	Cântăreață, compozitoare, studentă la BIMM Institute, Londra, Marea Britanie
Activitate
Gen muzical	Pop   R&B/Soul   Jazz
Instrument(e)	Voce, Pian, Flaut, Chitară
Ani de activitate	2010-prezent
Colaborare cu	Nico   Paula Seling   Proconsul   Florin Ristei (FREE STAY)
Prezență online
Site web
Modifică date / text

Teodora Sava (n. 27 noiembrie 2001, Piatra Neamț) este o cântăreață, fostă vedetă la postul de televiziune Antena 1 și fost competitor în cadrul competiției muzicale internaționale X Factor România, la care a ajuns până în semifinale în sezonul 7, 2017. Începând cu ianuarie 2010, a participat la multe festivaluri și concursuri, la care a obținut multe trofee, clasându-se mereu pe primele locuri.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Primii pași în lumea muzicii
• 3Performanțe muzicale și vocale
• 4Apariții media și spectacole
• 5Premii și nominalizări
• 6Piese interpretate (printre altele), inclusiv cover-uri
• 7Piese personale
• 8Referințe
• 9Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Teodora Sava s-a născut pe 27 noiembrie 2001 în Piatra Neamț. Este fostă elevă la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra-Neamț și la Colegiul național de muzică „George Enescu” din București, studiind canto, pian, flaut și chitară. În prezent studiază la BIMM Institute din Londra, Marea Britanie. Nu se vede facând altceva în afară de muzică, care o definește.^[1][2] A cântat în Orchestra Emanuel Elenescu și în Corul Liceului de Arte, și este membră în corul „EXTENSIO” al Academiei de Muzică Gheorghe Dima, extensia Piatra-Neamț, coordonat de profesor universitar Ildikó Kalló. A luat lecții de teatru cu profesoara Gina Gulai, actriță la Teatrul Tineretului Piatra Neamț. Debutul în teatru și l-a făcut pe 24 mai 2017, obținând premiul I la Festivalul de teatru în limba română, pentru copii și tineri - Suceava, continuând apoi cu alte roluri precum cel din muzicalul adolescentin „Dacă noi ne iubim”.^[3][4] A participat la activități culturale și concerte organizate în cadrul Asociației TAGMA, precum și la evenimente destinate tinerilor.^[5] Conform propriilor declarații, artista a „cântat la concerte de caritate, la case de copii și la aziluri de bătrâni”, iubește natura și animalele, iar cel mai mult îi place să se implice în viețile celor din jur, inclusiv prin voluntariat.^[6][7] De asemenea, conform ei, artista își dorește să cânte într-o bună zi pe scenă cu Beyoncé, Christina Aguilera sau Mariah Carey.

A cântat alături de Nico, Paula Seling, Proconsul la emisiunea Next Star și pe scenă^[8], și FREE STAY (al cărui solist este Florin Ristei) la emisiunea Te cunosc de undeva!^[5].

Performanțele sale artistice notabile înregistrate încă de la vârsta copilăriei, culminând cu prestațiile de la X Factor România 2017 - sezonul 7, când, la finalul interpretării piesei din etapa audițiilor, toți jurații s-au ridicat în picioare aplaudând^[9], au făcut ca ea să fie invitată de către Consiliul Local Piatra Neamț și premiată de către consilierii locali și primar.^[10] De asemenea, ea a fost nominalizată ca ambasador al județului Neamț la categoria „Tinere valori” în cadrul „Galei ambasadorilor nemțeni” și din 2017 face parte din Consiliul Local al Tinerilor Piatra Neamț.^[11]

PRIMII PAȘI ÎN LUMEA MUZICII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Teodora Sava a fost remarcată pentru calitățile sale vocale încă de la grădiniță, sprijinită fiind de Oana Floricel. „Sora Monica, o măicuță care se ocupa de copiii de la grădinița Fundației Vincenzina Cusmano a sesizat că fetița noastră are o voce deosebită. Ea i-a compus și i-a imprimat primele melodii“, conform celor spuse de Mihai Sava, tatăl artistei. Cele 4 piese au fost înregistrate și publicate in 4 CD-uri pentru copii cu teme diferite. A urmat colaborarea cu profesoara Alina Apetrei la clubul Allegria, unde Teona, așa cum îi spun părinții, colegii si prietenii, a fost membră. Din noiembrie 2009, a început pregătirea cu profesoara Cristina Cozma de la Palatul Copiilor Iasi și profesorul Lucian Sitaru de la Liceul de Artă din Piatra Neamț, coordonatorul grupului „Camena”, cu care Teodora a obținut Premiul Special al TVR pentru cel mai bun show la „Mamaia Copiilor” și locul al II-lea la Cerbul de Aur Junior cu Jocul Ielelor, ambele în 2010.^[12] Primul premiu cucerit a fost locul al treilea obținut la Festivalul Național de Muzică Ușoară pentru Copii „Fiero”, desfășurat la București în ianuarie 2010. A urmat invitația de a cânta la concursul „Cerbul de Aur Junior”, tot în 2010. „În fața publicului, Mihai Trăistariu, care era președintele juriului, a recunoscut că a fost impresionat de felul în care a cântat Teodora și i-a acordat premiul „Revelația Festivalului”. Tot atunci, compozitorul Dan Dimitriu i-a făcut invitația de a susține un recital la ediția din acest an a concursului Cerbul de Aur Junior“, conform celor afirmate de Mihaela Sava, mama cântăreței.^[13]

PERFORMANȚE MUZICALE ȘI VOCALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Piesele sale cover cântate la o vârstă foarte fragedă la emisiunea Next Star 2013 (Listen si „One Moment in Time” - cover Whitney Houston) au strâns pe YouTube câteva milioane de vizualizări, beneficiind de recenzii elogioase și manifestări emoționale ale juraților, unul dintre ei (cântărețul hip hop și pop Connect-R) invitând-o ulterior la nunta lui pentru a-i cânta valsul mirilor.^[14] La scurt timp după acea performanță, Teodora Sava a acceptat oferta de a înregistra o piesă originală, „Belief”.^[15] Ani de zile, cât a fost copil, piesele interpretate de ea s-au adresat unei audiențe mature, de unde și atenția atrasă publicului de toate vârstele, neobișnuit cu o astfel de maturitate artistică la un copil. Ulterior si în prezent, piesele interpretate de ea au înregistrat si înregistrează cu ușurință zeci de mii de vizualizări pe YouTube la relativ scurt timp după ce sunt postate acolo. Artiști bine-cunoscuți din lumea muzicală românească o definesc pe Teodora Sava ca având o constanță dezarmantă în interpretarea exactă a pieselor dificile cu o voce puternică si bine controlată, în care se disting, pe lângă acuratețea interpretării, ușurința nativă de a folosi melisme melodioase și sunete acute de efect, un timbru vocal deosebit și un vibrato plăcut, precum și un ambitus remarcabil. Astfel, cântărețul Pepe, jurat la emisiunea Next Star, a declarat într-o emisiune că Teodora Sava este „cea mai bună voce pe care am auzit-o la Next Star”,^[5] Florin Ristei (câștigător al sezonului 3 X Factor România) a spus că Teodora Sava este „cel mai bun invitat din cele 15 gale Te cunosc de undeva de până acum”^[5] iar artista Ozana Barabancea a afirmat în fața ei: „Din toată inima o aplaud pe Teodora. Știu palmaresul tău. Ai o voce extraordinară și foarte bine lansată, foarte bine susținută, pentru că tu ești flautistă la Liceul de Arte din Piatra-Neamț, deci ești un muzician profesionist. Asta contează foarte mult și, pentru cei care nu știu, respirația pentru un suflător este cea mai importantă și cu atât mai mult te-a ajutat să îți susții toată fraza muzicală și să abordezi un astfel de repertoriu atât de greu, pentru că ai o școală foarte bună în spate.”^[5] În sezonul 7 din concursul X Factor (România) 2017, jurații (ei înșiși cântăreți consacrați în România) i s-au adresat în mod repetat cu expresii și cuvinte precum „tăvălug”, „zid”, „panzer”, „roboțel”, „robot”^[16], „formidabilă Teodora”, „un copil extrem de talentat, cu un pachet complet, cu o voce foarte bună”, „ai o voce incredibilă, cu toții știm asta”, „cânți impecabil”, „o puștoaică de 15 ani cântă de rupe, mi-ar fi plăcut mult să fii în echipa mea, mă jur”,^[17] „ai fost impecabilă”,^[17] „de departe, cea mai bună voce”,^[17] „ești pacostea care motivează toți concurenții din spate”,^[18] „tanc german de luptă care își face treaba imperturbabil”^[19][20], pentru a sublinia constanța interpretărilor ei precise și la un înalt standard artistic în fiecare din etapele concursului, indiferent de obstacole și emoțiile inerente evoluției pe scenă.

APARIȚII MEDIA ȘI SPECTACOLE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• X Factor (România) 2017 (sezonul 7) - participare până în semifinale, runda a doua (galele live)
• Apariții la emisiunea 'Neatza cu Răzvan și Dani (Antena 1)^[21]
• Antena 1 - Next Star: Sezonul 1 - 2013 (participare până în finală și clasare pe locul II), plus în toate Edițiile Speciale care au urmat până în 2017^[9]
• Antena 3: Sinteza zilei^[22][23][24]
• Antena Stars: Răi da' buni
• Antena 1: Junior Chef (a fost și jurat în semifinală)
• Antena 1: Te cunosc de undeva!
• ZU TV: ZU Kids On the Block - 12 emisiuni în total
• Național TV ; Favorit TV ; EST TV ; Antena 1 Deva
• Mai multe apariții la TVR 3 în emisiunea Țara lui Piticot
• Emisiuni pentru copii la posturile locale TV din Piatra Neamț (TVM, 1TV, TeleM)
• Emisiune TVM Piatra Neamț „Talente nemțene”
• Spectacol la Casa de Cultură Piatra Neamț
• Spectacole la Mall Piatra Neamț, Petrodava, Prefectura Neamț
• Spectacolul de caritate ”Pentru voi, copii”, desfășurat la Teatrul Tineretului Piatra Neamț în decembrie 2009

PREMII ȘI NOMINALIZĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În palmaresul ei se află numeroase premii și trofee.^[25] În anii 2010-2012, artista a participat la aproximativ 40 festivaluri și concursuri, pentru a se familiariza cu scena și competițiile, și pentru dezvoltarea vocii^[26]:

• Festivalul Liga Campionilor, Râșnov, iulie 2013 - Locul I^[27]
• Festivalul Trofeul Toamnei, Piatra Neamț, noiembrie 2012 - Trofeul Festivalului
• Festivalul Stea printre Stele, Bacău, noiembrie 2012 - Locul I Marele premiu „Mihai Trăistariu”
• Festivalul Constelația Juniorilor, Focșani, octombrie 2012 - Locul I
• Festivalul Internațional Trixie, Bulgaria, august 2012 - Locul II
• Festivalul Așchiuță, Bacău, iunie 2012 - Trofeul Festivalului
• Festivalul Cununa Petrolului, Moreni, Dâmbovița iunie 2012 - Trofeu gr. 1
• Festivalul Vis de Stea, Moinești, iunie 2012 - Trofeu
• Festivalul Mihaela Runceanu, Buzău, mai 2012 - Trofeul Festivalului^[28]
• Festivalul Lucky Kids, Roman, aprilie 2012 - Trofeu
• Festivalul Femina, Bacău, 2012 - Trofeu
• Festivalul Adantino București, 2011 - Trofeu
• Festivalul Neghiniță Bacău, 2011 - Trofeu
• Festivalul Cântec de Stea, Piatra Neamț, 2011 - Locul I
• Festivalul Music For Kids, Iași, 2011 - Trofeul Copiilor
• Galeria Mall caută o vedetă, Piatra Neamț, 2011 - Locul I
• Festivalul Constelația Necunoscută, Vaslui, 2011 - Locul II
• Festivalul Ceata lui Pițigoi, Galați, 2011 - Locul II
• Festivalul Farmecul muzicii, Năvodari, 2011 - Trofeul gr. 1
• Festivalul Mamaia Copiilor, Constanța, 2011 - Premiul Presei
• Festivalul Cerbul de Aur Junior (Romanian Top Kids)”, București, 2011 - Mențiune
• Festivalul Music For Kids, Iași, iunie 2011 - Locul I grupa 8-10 ani
• Festivalul internațional „Micul Prinț”, Chișinău, 2011 - Locul II pe festival
• Festivalul Portativul cu Steluțe, Ploiești, martie 2011 - Trofeu
• Festivalul Ghiocelul de Argint, Bârlad, martie 2011 - Trofeu
• Festivalul Remember, Constanța, decembrie 2010 - locul III
• Festivalul Fulg de nea, Brașov, noiembrie 2010 - locul I
• Festivalul Trofeul Toamnei, Piatra Neamț, noiembrie 2010 - locul I
• Concurs „Galeria Mall caută o vedetă”, Piatra Neamț, septembrie 2010 - locul I
• Festivalul Olimpiada copiilor, Bacău, mai 2010 - locul I
• Festivalul SuperStar Fest, Bacău, octombrie 2010 - locul II
• Festivalul Liga Campionilor, Râșnov, august 2010 - Trofeul grupei 8-10 ani
• Festivalul Camena, Piatra Neamț, iunie 2010 - Trofeul grupei 5-8 ani
• Festivalul Steluțe de Mai, Focșani, mai 2010 - locul II
• Festivalul Așchiuță, Bacău, mai 2010 - locul II
• Festivalul Music For Kids, Iași, iunie 2010 - locul III
• Festivalul Fiero, București, martie 2010 - locul III
• Festivalul Fiero, București, 2010 - juriul copiilor - locul III
• Festivalul Trofeul Toamnei, Piatra Neamț, 2010 - Premiul Presei
• Festivalul Steluțe de Mai, Focșani, 2010 - Premiul Melody
• Festivalul Camena, Piatra Neamț, 2010 - Premiul „Revelația festivalului” (Mihai Trăistariu)
• Microrecital în cadrul Festivalului „Cerbul de Aur Junior” 2010

PIESE INTERPRETATE (PRINTRE ALTELE), INCLUSIV COVER-URI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 2017 – Alive - a doua gală (live - semifinale, a doua rundă) X Factor 2017; eliminată
• 2017 – Listen - a doua gală (live - semifinale, prima rundă) X Factor 2017; calificată în runda următoare
• 2017 – Purple Rain - prima gală (înregistrată) X Factor 2017; calificată în etapa următoare
• 2017 – The Voice Within - proba duelurilor X Factor 2017; calificată în etapa următoare
• 2017 – Firework - Bootcamp X Factor 2017; calificată în etapa următoare
• 2017 – Who's Lovin' You - auditii X Factor 2017, sezonul 7; calificată în etapa următoare cu 4 de „DA"
• 2017 – The Greatest
• 2017 – Nobody's Perfect - duet cu Free Stay
• 2016 – Stone Cold
• 2016 – Take Me to Church
• 2016 – Lost on You
• 2016 – Cerul - duet cu Proconsul
• 2015 – Roar
• 2015 – Eu cred
• 2015 – Halo
• 2015 – I Don't Want to Miss a Thing
• 2015 – If I Were a Boy
• 2015 – When You Believe - duet cu Nico
• 2014 – La Solitudine - duet cu Paula Seling
• 2014 – I Was Here
• 2014 – All I Want for Christmas Is You
• 2013 – Belief
• 2013 – Listen
• 2013 – One Moment in Time
• 2010 – It's My Time
• 2009 – Mamma, son tanto felice
• 2009 – Mămico, te iubesc
• 2009 – Drumul meu
• 2009 – Lacrima limbii noastre
• 2009 – Voi cânta mereu
• 2009 – Cry, Cry, Cry
• 2009 – Șansa e de partea mea
• 2009 – Hai la hora mare
• 2009 – De Crăciun devenim mai buni
• 2009 – Steaua Crăciunului
• 2009 – Împodobește mama bradul
• 2009 – Dă, Doamne, cântec
• 2009 – Copil și înger
• 2009 – Un univers de copil

PIESE PERSONALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 2021 – First ^[29]

(CONCERT Online) Cu TEODORA SAVA, LIVE ... şi cu voi, separaţi dar ÎMPREUNĂ, online !!!

DONA DUMITRU SIMINICĂ

Dona Dumitru Siminică
Date personale
Născut	13 septembrie 1926, Târgoviște Târgoviște, Dâmbovița, România
Decedat	27 noiembrie 1979, București București, România
Cetățenie	România
Etnie	țigani
Ocupație	cântăreț, violonist
Activitate
Gen muzical	Muzică lăutărească
Instrument(e)	Vioară
Case de discuri	Electrecord
Modifică date / text

Dona Dumitru Siminică (n. 13 septembrie 1926, Târgoviște — d. 27 noiembrie 1979, București) a fost un solist vocal român, de etnie rromă. Este descendent dintr-o mare familie de instrumentiști de muzică lăutărească, el fiind acela care a impus numele familiei pe scene, atât pe plan național cât și internațional, în bună parte datorită legăturilor cu muzica ale rudelor sale.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Decesul
• 3Discografie
• 4Bibliografie
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la data de 13 septembrie 1926 în Teiș lângă Târgoviște, fiind fiul violonistului Nicolae Siminică. În anii ’40 a venit cu familia în București să lucreze pe șantiere. Talentul lui Siminică era înnăscut. Își începuse cântările încă de la vârsta de 8 ani, când colinda casele celor bogați. S-a casatorit la doar 18 ani cu Oița si au avut doi copii – Nelu și Trandafir. În anul 1960, a renunțat la șantiere fiindcă era plecat tot mai des pe la nunți si cântări.

În 1933 se mută cu familia la București, în această perioadă începând să învețe în paralel zidăritul, dar și să cânte la vioară de la tatăl său.

În 1946 face doi ani de școală de constructori, meseria sa de bază fiind cea de zidar până la jumătatea anilor `50.

În 1950 ajunge șef de șantier.

În 1952 creează un taraf și începe să cânte prin localurile bucureștene din Piața Amzei și Piața Sf. Gheorghe.

În 1958 debutează discografic la Electrecord cu piesele „Lelea cu coadele lungi” și „A bre nane, a bre dade”, cu acompaniamentul orchestrei lui Radu Voinescu.

Între anii 1959-1971 face numeroase înregistrări, transpuse pe discuri de patefon și vinil, cu orchestrele Aurel Gore, Nicolae Băluță, Ion Mărgean și Gheorghe Trandafir.

În 1979 lansează ultimul disc al său, cu taraful lui Nicolae Stan, un vinil cu 10 piese intitulat „Inel, inel de aur”.

DECESUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Pe 27 noiembrie 1979 artistul a fost găsit mort în apartamentul său din Calea Griviței, din București. După ce a cântat o noapte la o nuntă, inima sa a încetat să mai bată. S-a stins din viață la vârsta de 53 de ani, în urma unui infarct. Maestrul este înmormântat în Cimitirul Herăstrău, din București. Moartea sa nu a ținut capul de afiș al ziarelor vremii. Din păcate, nu există articole, cărți sau interviuri cu Dona Dumitru Siminică, cum nu există nici cu alți artisti de pe scena muzicii lăutărești.

Dona Dumitru Siminică - La Șalul cel negru (Cântece lăutărești) - Album Integral

Dona Dumitru Siminica - Inel, Inel De Aur

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

Spanish Guitar Best Hits - Super Relaxing Tango - Rumba - Mambo | Beautiful Spanish Guitar 2023

TEATRU/FILM

DINA COCEA

Dina Cocea
Date personale
Nume la naștere	Maria Constantina Cocea
Născută	27 noiembrie 1912 București, România
Decedată	28 octombrie 2008 (95 de ani) București, România
Înmormântată	Cimitirul Bellu[2][3]
Cauza decesului	cauze naturale (infarct miocardic)
Părinți	Nicolae Cocea și Florica Mille
Frați și surori	Tanți Cocea
Căsătorită cu	Mihai Brediceanu
Cetățenie	România
Ocupație	actriță profesoară universitară[*] actriță de teatru[*] actriță de film
Roluri importante	1. Neamul Șoimăreștilor - Doamna Elisabeta Movilă 2. Ștefan cel Mare -sultana Mara Branković
Debut	1935 - Yvette în „Adevăratul Iacob” la Teatrul „Comedia” din București
Alte premii
1962 - Artist Emerit 1967 - Ordinul Muncii Clasa a II-a 1967 - Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a 2002 - Ordinul național Steaua României Doctor honoris causa al IATC
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Maria Constantina (Dina) Cocea (n. 27 noiembrie 1912, București – d. 28 octombrie 2008, București) a fost o actriță română. A desfășurat o prestigioasă activitate teatrală la Teatrul Național București și Teatrul Național Radiofonic, având apariții rare, dar memorabile, pe micul sau marele ecran.

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Fiică a scriitorului N.D. Cocea și a Floricăi Mille (fiica lui Constantin Mille), Dina Cocea s-a născut la București la data de 27 noiembrie 1912. Sora ei a fost viitoarea actriță Tanți Cocea (1909-1990).

Studiile de actorie le-a absolvit la Paris. Debutul teatral a avut loc tot la Paris, în anul 1934^[4]. Debutul în România și l-a făcut la Teatrul „Comedia” din București, în 17 ianuarie 1935, cu piesa de teatru „Adevăratul Iacob”, în rolul dansatoarei Yvette, alături de George Timică.

Pe marile ecrane a apărut pentru prima dată în 1934, într-un rol din filmul La jeune fille d'une nuit^[5]. Debutul în filmul românesc s-a produs în 1939, în filmul O noapte de pomină, după care au urmat apariții în filmele Neamul Șoimăreștilor, Ștefan cel Mare - Vaslui 1475, Mușchetarul român sau Iancu Jianu haiducul.

Unii apropiați au afirmat că Dina Cocea a frecventat intimitatea baronului Manfred von Killinger (în perioada cât acesta a fost ambasador al Germaniei în România), apoi pe cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (cu care ar fi avut o legătură discretă).^[6][7]

Între anii 1941-1949 a fost director la Teatrul Nostru și la Studioul Teatrului Nostru, iar în perioada 1952-1962 a fost decan al Facultății de Teatru. Începând din 1956, a reprezentat România la congrese internaționale sau la manifestările organizate de ONU și UNESCO. Între anii 1979 și 1989 a fost președintele Asociației Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale. Dina Cocea a fost deputat în Marea Adunare Națională în perioada 1965-1969.^[8]

De-a lungul timpului, Dina Cocea a jucat în peste zece filme de lung-metraj, a avut peste o sută de roluri în spectacole de teatru, teatru radiofonic și teatru pentru televiziune. A avut o prodigioasă activitate eseistică și publicistică, scriind nenumărate articole de sinteză, critică și cronică dramatică în presa de specialitate autohtonă și din străinătate.

Între anii 2001 și 2008 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București.

Pentru activitatea sa deosebită i-a fost conferit titlul de Doctor honoris causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

A încetat din viață cu o lună înainte de a împlini vârsta de 96 de ani.^[9]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• O noapte de pomină (1939)
• Cartierul Veseliei (1964)
• Neamul Șoimăreștilor (1965) - Doamna Elisabeta Movilă
• Ciprian Porumbescu (1973) - sora pastorului Gorgon
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - sultana Mara
• Mușchetarul român (1975)
• Curcanii (1977), de Grigore Ventura, regia Virgil Bradateanu, Anca Ovanez-Dorosenco
• Aurel Vlaicu (1978)
• Cântec pentru fiul meu (1980)
• Iancu Jianu haiducul (1981)
• Atac în bibliotecă (1993)

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distinsă cu Ordinul Muncii clasa a II-a (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”^[10] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[11] și clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[12]

A primit titlul de Artist Emerit (1962).^[13]

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit Dinei Cocea la 29 noiembrie 2002 Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”.^[14]

FILATELIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Portretul actriței Dina Cocea, pe o marcă poştală emisă în anul 2006

• Seviciile poștale ale României au pus în circulație, în anul 2006, o marcă poștală, cu valoarea nominală de 1,50 lei, purtând portetul actriței Dina Cocea, în seria Mari actori români contemporani.

Mit şi istorie: Actriţe de odinioară - Dina Cocea (@Arhiva TVR)

RETROARHIVA - DINA COCEA

NINETA GUSTI

Nineta Gusti, actriță română de teatru și film

Biografie Nineta Gusti

Nineta Gusti (n. 14/27 noiembrie 1913, Iași - d. 4 iunie 2002, Crevedia, județul Dâmbovița) a fost o actriță română de teatru și film. A primit titlul de Artist Emerit.

A copilărit la Vălenii de Munte, în casa pictorului Nicolae Tonitza. Casa copilăriei sale a făcut-o apoi să-și dorească să aibă și ea o casă la țară.^[1]

A urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din București, având-o ca profesoară pe Lucia Sturdza-Bulandra. După absolvire, a fost actriță la teatrele Armatei, Bulandra, Nottara și Teatrul de Comedie. A jucat în spectacole precum Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Trei surori de Anton Cehov, Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, Omul cu mârțoaga de George Ciprian, Moș Goriot de Honoré de Balzac, Căsătoria de Nikolai Gogol, Casa cu două intrări de Pedro Calderón de la Barca, Filumena Marturano de Eduardo De Filippo, Doctor fără voie de Molière etc. A interpretat roluri și în piesele de teatru radiofonic.

Actrița a afirmat că teatrul a fost marea ei iubire: „la teatru mă simțeam ca la mine acasă; era meseria mea; erau rolurile mele care îmi aparțineau și mi-au fost toate la fel de dragi. Deși aveam emoții puternice de fiecare dată, n-am zbârcit-o niciodată”.^[1]

Nineta Gusti a debutat în cinematografie cu un rol în filmul Doi vecini (1959) regizat de Geo Saizescu. A fost căsătorită timp de 15 ani cu actorul Radu Beligan, cu care nu a avut copii. Vorbind despre căsătorie, ea a afirmat următoarele: „cât despre căsătorie, eu nu am ținut niciodată la asta și nici nu cred în ea. Am fost împreună 15 ani cu Radu Beligan, dar nu mai știu câți dintre anii ăștia am fost căsătoriți; noi am fost 15 ani împreună”.^[1]

A primit titlul de Artist Emerit (anterior anului 1960). A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[2]

Actrița a părăsit Bucureștiul prin 1970, mutându-se la Crevedia, unde a locuit într-o casă țărănească cu curte. Avea în fața casei o grădiniță cu flori pe care o îngrijea. În ultimii ani, a dus un trai mai greu: uneori nu a avut nici măcar lemne cu care să-și încălzească soba, iar acoperișul casei s-a ruinat. UNITER-ul îi trimitea în fiecare lună pachete cu alimente, iar la Gala Artiștilor din 2001 a fost premiată cu 80 de milioane de lei vechi. În februarie 2002 a suferit o pareză, fiind țintuită la pat și trebuind să renunțe la fumat. Vorbind despre moarte cu o lună înainte de deces, Nineta Gusti a spus: „eu nu cred în moarte, ci în plecare; o să plec pe o planetă cu oameni mai buni și mai frumoși care să se iubească între ei”

Filmografie

·         Doi vecini (1959) - soția avocatului Theodorescu-Fălciu

·         Avalanșa (1959)

·         Bădăranii (1960) - bucătăreasa

·         La tribunal (film TV, 1962)

·         Doi baieti ca piinea calda (1962)

·         Un surâs în plină vară (1963)

·         Balul de sâmbătă seara (1968)

·         Canarul și viscolul (1969)

·         Petrecerea (film TV, 1970)

·         Ciuta (film TV, 1970)

·         Puterea și adevărul (1971)

·         Idolul și Ion Anapoda (1971)

·         Parașutiștii (1972)

·         Metamorfoze (1972)

·         Astă seară dansăm în familie (1972) - mama lui Mimi

·         Ultimul cartuș (1973) - doamna Evelyne, patroana bordelului

·         Operațiunea Monstrul (1976) - mama lui Corneliu

·         Râul care urcă muntele (1977)

·         Eu, tu, și... Ovidiu (1977) - călătoarea în vârstă

·         Iată femeia pe care o iubesc (1981)

·         Șantaj (1982)

·         De dragul tău, Anca! (1983)

·         Singur de cart (1983)

·         Liliacul înflorește a doua oară (1988) - Bunica

CRISTINA STAMATE

Cristina Stamate
Date personale
Născută	8 februarie 1946  București, România
Decedată	27 noiembrie 2017 (71 de ani)[1]  București, România[1]
Cauza decesului	accident vascular cerebral
Căsătorită cu	Dan Ivănescu[*]
Cetățenie	România
Ocupație	actriță actriță de film
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Cristina Stamate (n. 8 februarie 1946, București, România – d. 27 noiembrie 2017,^[1] București, România^[1]) a fost actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Este fiica actorului Cristian Stamate și a Cătălinei (n. Rusu), S-a căsătorit la vârsta de 20 de ani în 1966 cu actorul Dan Ivănescu, fiind căsătorită cu acesta timp de 11 ani, până la decesul lui în 4 martie 1977. Și după căsătorindu-se în 1979 cu Zanfir Pop, fiind căsătorită cu acesta 20 ani, până la decesul lui în 30 decembrie 1999 și după cu Ticu Dumitrescu până în 2014.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Grăbește-te încet (1982)
• Secretul lui Bachus (1984)

TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Teatrul de Revistă Constantin Tănase

• Arca lui Nae și Vasile
• Bufonii regelui
• Dai un ban, dar face
• Idolul femeilor
• Nimic despre papagali
• Poftă bună lui Tănase
• Revista revistelor
• Te aștept diseară pe Lipscani
• Ura... și la gară
• Vara nu-i ca iarna

Teatrul Național de Televiziune

• Evantaiul

Teatrul Național Radiofonic

• Scene din viața lumii mari
• Stăpânul tăcerii

Cristina Stamate - In Memoriam

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

ELENA CERNEI

Elena Cernei
Mezzosoprana Elena Cernei
Date personale
Născută	1 martie 1924[1][2]  Județul Cetatea-Albă, România
Decedată	27 noiembrie 2000 (76 de ani)[1][2]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață cântăreață de operă muzicolog[*]
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București
Tipul de voce	mezzo-soprană
Instrument(e)	voce[*]
Modifică date / text

Elena Cernei (n. 1 martie 1924, Bairamcea, Basarabia – d. 27 noiembrie 2000, București România) a fost o interpretă de operă. Printre rolurile interpretate se numără Azucena în Trubadurul, Clytemnestra în Iphigénie en Aulide, Arsace în Semiramida, Rosina în Bărbierul din Sevilla, Ulrica în Bal mascat, prințesa Eboli în Don Carlos, Laura și La Cieca în La Gioconda, Cherubino în Nunta lui Figaro, Iocasta în Oedip, și Orfeu în Orfeu și Euridice.

În 1963 a primit titlul de Artistă Emerită din partea RPR, iar în 1999 a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității Naționale de Muzică București pentru contribuțiile din domeniul muzicii.^[3]

Studiază la Academia Naţională de Muzică din Bucureşti unde a avut ca profesori pe Constantin Storiescu (canto), Marcela Ionescu (pian şi orchestraţie), Jean Ranzescu (regie şi arta actorului) ş.a.

Colaborează o perioadă cu orchestra Filarmonicii „George Enescu”, apoi cu Opera Naţională din Bucureşti. Considerată una dintre cele mai mari mezzosoprane ale lumii, Elena Cernei a abordat în cariera ei toate stilurile lirice şi de capacitate vocal-simfonică, situate în intervalul dintre mezzosoprană şi contralto.

În perioada în care activează în România a interpretat Requiem de Giuseppe Verdi, Liturghia de W.A. Mozart, Solemnis de Beethoven şi alte lucrări ale unor mari compozitori, precum Khachaturian, Prokofiev, Thaikovsky, Mahler, Brahms etc. După debutul ca prim solistă pe scena Operei Române, cu Carmen de G. Bizet (1957), înregistrează succese multiple cu roluri ca „Amneris” din Aida, „Azucena” din Trubadurul de Verdi, „Kneaghina” din Rusalka de Antonín Dvořák, „Marina” din Boris Godunov,de Modest Mussorgski sau „Dalilah” din Samson şi Dalila de Camille Saint-Saëns.

În străinătate debutează în 1963, cu ocazia deschiderii Săptămânii Muzicale Internaţionale, pe scena Operei Naţionale din Paris cu rolul „Amneris” din Aida, după care este invitată pe marile scene, precum La Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Royal Opera House Covent Garden din Londra, Bolshoi Opera din Moscova, Wiener Staatsoper, unde a strălucit în interpretarea unor arii celebre din Aida, Don Carlos, Trubadurul de Verdi, Semiramide de G. Rossini, Cavaleria Rusticana de P. Mascagni, Orfeu şi Euridice de C.W. Gluck, Oedip de George Enescu, alături de mari nume ale scenei lirice internaţionale: Renata Tebaldi , Birgit Nilsson , Pret Leontyne , Franco Corelli, Richard Tucker , Giuseppe di Stefano , Jon Vickers, Carlo Bergonzi, Nicolai Gedda, Gabriella Tucci, Galina Vishnevskaya, Plácido Domingo, Virginia ↑Zeani, Giangiacomo Guelfi, Piero Cappuccilli, Robert Merrill, Dimiter Uzunov etc.

Prima artistă din lume care a alcătuit libretul, a regizat şi a interpretat o operă originală în premieră absolută: Doamna Chiajna de N. Buicliu, a publicat şi două cărţi: L'enigma della voce umana (1987) şi Et fiat lux (1999).

Elena Cernei a fost distinsă cu mai multe premii şi distincţii ca titlul de Arist Emerit (1962), Premiul Academiei Franceze (1964), Medalia de Aur „Giuseppe di Stefano”, primit de la Academia de Arte Frumoase din Mexico City, titlul de Membru Activ al Academiei de Ştiinţe din New York, Placheta de Aur la Festivalul Internaţional „Vincenzzo Bellini”, Sicilia, Italia (1987, 1988), Premiul Internaţional şi Placheta de Aur „Tito Gobi” (1989), Premiul Internaţional şi Placheta de Aur „Tito Schipa” (1990), Premiul Internaţional şi Placheta de Aur „Maria Caniglia” (1991). TVR Media a imprimat pe un DVD documentarul despre viaţa şi cariera celei pe care marele tenor Giuseppe di Stefano o numea „piu grande Carmen della mia carriera” (2005).

Elena Cernei este prima mezzosoprană româncă afirmată pe cele mai mari șcene de operă ale lumii precum Teatro alla Scala din Milano (”Aida” de Verdi), New York Metropolitan Opera (”Samson et Dalila” de Saint-Saëns, ”Aida” de Verdi, ”Carmen” de Bizet, ”Adriana Lecouvreur” de Cilea, ”Rigoletto” de Verdi), Opéra de Paris (”Aida” de Verdi, ”Carmen” de Bizet), Wiener Staatsoper (”Il Trovatore” de Verdi), Gran Teatro del Liceu din Barcelona (”Carmen” de Bizet) și foarte multe altele. Renata Tebaldi, Birgit Nilsson, Leontyne Price, Giuseppe Di Stefano, Franco Corelli, Carlo Bergonzi, Jon Vickers, Richard Tucker, Nicolai Gedda, Placido Domingo, Herbert von Karajan, Fausto Cleva, Francesco Molinari Pradelli, Gianandrea Gavazzeni și foarte mulți alții, i-au fost parteneri, colaboratori și admiratori entuziaști. Vocalitatea sa atestă o condiție unicat în dublă coordonată de contraltă și mezzosoprană cu o întindere virtuozistică de peste trei octave cu o sonoritate și o frumusețe timbrică de încântătoare expresivitate.

Cultura vastă prin cunoașterea la perfecțiune a opt limbi intens abordate în repertoriul său conjugată cu o muzicalitate absolută a unui robust spirit estetic, i-a consolidat o personalitate stilistică ieșită din comun, afirmată într-un vast repertoriu de muzică vocal simfonică, muzică de cameră, lied și de operă de la autori preclasici până la contemporani trecând prin toate școlile; în roluri precum Carmen, Amneris, Eboli, Azucena, Dalila, Orfeu, Oktavian, a realizat creații de neuitat atât în România cât și pe toate marile șcene ale lumii din cele cinci continente străbătute. Este prima artistă lirică din istorie care a realizat libretul, regia și rolul titular al unei premiere absolute: ”Doamna Chiajna” de Nicolae Buicliu (Opera Română din București, 16 octombrie 1973). A întreprins cercetări științifice în domeniul mecanismelor vocii vorbite și cântate elaborând metodologii originale de educarea vocii afirmate și recunoscute la congrese internaționale de foniatrie de mare prestigiu în Italia și în lume în colaborare cu Dr. Stephan Poen, soțul său. Cărțile sale ”Enigma Vocii Umane” (București 1982, Roma 1987) și ”Et Fiat Lux” (Roma 1987, București 1999) s-au bucurat de înalte aprecieri din partea autorităților științifice internaționale bucurându-se de recunoașteri la cel mai înalt nivel (Active Member of the New York Academy of Sciences, Membro al Academiei Europene, Doctor Honoris Causa al Universității de Muzică din București).

A studiat la Academia Naţională de Muzică din Bucureşti unde a avut ca profesori pe Constantin Storiescu (canto), Marcela Ionescu (pian şi orchestraţie), Jean Ranzescu (regie şi arta actorului) ş.a.

În perioada în care a activat în România a interpretat Requiem de Giuseppe Verdi, Liturghia de W.A. Mozart, Solemnis de Beethoven şi alte lucrări ale unor mari compozitori, precum Khachaturian, Prokofiev, Thaikovsky, Mahler, Brahms etc. După debutul ca prim solistă pe scena Operei Române, cu Carmen de G. Bizet (1957), înregistrează succese multiple cu roluri ca „Amneris” din Aida, „Azucena” din Trubadurul de Verdi, „Marina” din Boris Godunov,de Modest Mussorgski sau „Dalilah” din Samson şi Dalila de Camille Saint-Saëns.

În străinătate a cântat pentru prima dată în 1963, cu ocazia deschiderii Săptămânii Muzicale Internaţionale, pe scena Operei Naţionale din Paris cu rolul „Amneris” din Aida, după care este invitată pe marile scene, precum La Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Royal Opera House Covent Garden din Londra, Bolshoi Opera din Moscova, Wiener Staatsoper, unde a strălucit în interpretarea unor arii celebre din Aida, Don Carlos, Trubadurul de Verdi, Semiramide de G. Rossini, Cavaleria Rusticana de P. Mascagni, Orfeu şi Euridice de C.W. Gluck, Oedip de George Enescu, alături de mari nume ale scenei lirice internaţionale: Renata Tebaldi , Birgit Nilsson , Pret Leontyne , Franco Corelli, Richard Tucker , Giuseppe di Stefano , Jon Vickers, Carlo Bergonzi, Nicolai Gedda, Gabriella Tucci, Galina Vishnevskaya, Plácido Domingo, Virginia Zeani, Giangiacomo Guelfi, Piero Cappuccilli, Robert Merrill, Dimiter Uzunov etc.

Elena Cernei este prima artistă din lume care a alcătuit libretul, a regizat şi a interpretat o operă originală în premieră absolută: Doamna Chiajna de N. Buicliu.

Elena Cernei - Camille de Saint-Saens: Samson et Dalila, Mon coeur souvre a ta voix

Elena Cernei - La Gioconda, Voce di donna

ELENA CERNEI mezzosoprano - Gluck ORFEO ED EURIDICE - J'ai perdu mon Eurydice

Elena Cernei - De vrei să mori