MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 30 NOIEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI - DEZLEGARE LA PEȘTE, POEZIE, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT,  TEATRU/FILM, SFATURI UTILE, GÂNDURI PESTE TIMP

Prieteni!

Suntem un popor ortodox în majoritate și aceasta se datorează Sfântului Apostol Andrei, care a venit pe pământul Dobrogei și a propovăduit Sfânta Evanghelie – de aceea Biserica noastră ortodoxă este o biserică apostolică!

Astăzi este ziua de naștere a Bisericii Ortodoxe Române!

LA MULȚI ANI pentru Andreea și Andrei!

LA MULȚI ANI pentru Dr Andreea Teodorescu, cea căreia îi păstrez recunoștință totală pentru că astăzi trăiesc datorită dumneaei!!!

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·         1224: Regele Andrei al II-lea al Ungariei întărește privilegiul dat de înaintașul său Geza al II-lea populației săsești din Transilvania. Acest act, azi pierdut, este cunoscut sub numele de Andreanum. Regiunea colonizată de aceștia, cuprinsă între Orăștie și Baraolt, inclusiv ținutul locuit de secui, se organizează ca un teritoriu autonom cu numeroase privilegii, în schimbul unor obligații financiare și militare față de coroană.

·         1718: Regele Carol al XII-lea al Suediei moare în tipul asediului fortăreței Fredriksten din Norvegia.

·         1767: Mila lui Alexandru Ghica Voievod pentru Manastirea Stavropoleos. Io Alexandru Ghica Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn. Bunatatile si lucrurile ceale placute lui Dumnezeu nu numai sunt pururea statatoare si adevarate si de toti oamenii laudate ci si de cei ce sa invrednicesc a lua de la Dumnezeu puteare si stapinire, au datorie sa le intareasca si sa le intemeiaze si ceale ce intru slava lui Dumnezeu sa radica si sa inalta si sa le caute si sa le pazeasca. Pentru ca precum Dumnezeu le-au cinstit pre dinsii cu obladuirea si cu putearea asa si eu sunt datori cu fapta si cu cuvintul sa inalte slava lui Dumnezeu si sfintele lui lacasuri sa le cinsteasca. Si veniturile cistigurilor ceale ce se dau si sa fac spre marea cuviinta a bisearicilor pazindu-le cu carti domnesti sa le adevereze si sa le intareasca, ca cu aceastea fiind pazite, sa-si aiba sfintele besearici cuviincioasa podoaba pe deplin si cei ce sa nevoiesc de dau si afirosesc veacinica pomenire.
Hangiul si bacanul si circiumarul inca sa fie scutiti de toate dajdiile si orinduialele vistieriei ce ar esi pe tirg .Si drept aceeaia, dar, de vreame ce sfintia sa raposatul parintele Stavropoleos kir Ioanichie aflindu-sa cu lacuinta aici, din rivna dumnezeiasca fiind pornit cu multa evlavie au inaltat din temelie sfinta besearica aici in orasul domniei meale in Bucuresti, intru slava veacinicului Dumnezeu si intru cinstea si lauda sfintilor, marilor voievozi Mihail si Gavriil si intru pomenirea acelui dintru sfinti parintelui nostru Athanasie cel Mare arhiepiscopul Alexandriei pre carea din osteneala sfintiei sale o au infrumusetat pre dinlauntru si pre din afara cu toate cuviincioasele podoabe si o au ocolit imprejur cu han si cu alte zidiri, precum sa veade. Dar ca un om strain ce au fost sfintia sa, n-au avut sa o inzestreaze cu de ceale pamintesti iconomii si socotind domnia sa raposatul stramosul domniiei meale Nicolae Alezandru voievod pentru parintii ce sa vor afla lacuitori dupa vremi la aceasta sfinta besearica ca sa-si aiba odihna si chiverniseala vietii pe deplin, au binevoit de au inzestrat-o cu ceale din domnestile mile prin hrisovul domniei sale, adeca sa ia in toti anii de la camara cite taleri 50 la zioa praznicului sfintilor ingeri si sa scuteasca de dijmarit stupi 300 i rimatori 300 si de pogonarit pogoane 20 si de vinarici cit vin va face intr-aceaste vii si de oierit oi 250 si de vacarit vite 30 si toate odaile din hanul ce iaste imprejurul besearicii de fumarit si bacania din han de fumarit, de schimbul banilor si de toate altele ce ar esi peste an pe alte bacanii si pivnita iarasi de fumarit, de camanarit, de vama, de vin domnesc si hangiul si bacanul si circiumarul, inca sa fie scutiti de toate dajdiile si orinduialele vistieriei ce ar esi pe tirg si pe tara, de nimic sa nu supere .
Asijderea si zeace liude sa fie scutiti de toate dajdiile si orinduialele vistieriei ca sa fie de poslusania sfintei manastiri pastori, stupari, ciobani, vacari si viiari si sa aiba a lua si vinariciu din dealul Boldestilor i al Malaiestilor din sud Saar cu parparul, si dupa aceea au innoit si au intarit aceaste mili raposatul intru fericire mosul domniei meale Grigorie Ghica voievod, in domnia dintii ot leat ……… si domnia sa Constantin Nicolae voievod……… si domnia sa Mihai voda Racovita si domnia sa unchiul domniei meale Matei Ghica voievod si domnia sa Constantin voda Cehan asijderea si maria sa raposatul intru fericire parintele domniei meale Scarlat Ghica voievod din domnia dintii a mariei sale ot leat 7267 (1758-59) precum am vazut si hrisovul domniei sale. Intru aceeaia si pre noi invrednicindu-ne Domnul Dumnezeu cu domnia acestii pravoslavnice Tari Rominesti in parintescul , mosescul si stramosescu nostru scaun cind aflindu-sa iconom acestii sfinte besearici sfintia sa parintele Grigorie ieromonah si aducindu-ne de am vazut mai ales hrisovul mariei sale raposatului parintelui nostru de intarirea acestor mile, n-am trecut cu vederea cearerea sfintiei sale ci si domnia mea aseamenea innoind si intarind aceaste mile printr-acest cinstit hrisov adomniei meale ca sa-si aiba sfinta besearica aceasta toate milele ce sa cuprind mai sus pe deplin, dindu-sa si radicindu-sa da la vistierie si de la camara cu pecetluirile domniei meale.Asijderea sa aiba a lua si vinariciul din dealurile ce s-au numit mai sus din zece veadre o vadra, numai fiindca vinariciul de la o vreame `ncoace s-au obicinuit de sa plateaste cite 4 bani de vadra sa aiba a sa trimite om al manastirii sa umble impreuna cu vinariciarii domnesti sa scrie tot vinariciul in numitul deal si sa faca doaua catastise si tot asemenea unul ca si altul iscalite fiind amindoaua si de vinariciarii domnesti si de vinariciarii manastiresti si asa impreuna stringind banii vinariciului ce-i platesc dajnicii de vadra cite bani 4 si poclonul de nume din acesti bani sa ia vinariciarii domnesti pe seama camarii cite doi bani de vadra si poclonul de nume, iar ceilalti doi bani de vadra sa-i ia vinariciarii manastiresti si cu parparul dupa obiceaiul precum au luat si mai nainte si iau si alte manastiri, ca sa fie acestii sfinte manastiri de ajutor si de intarire iar domniei meale si raposatilor parintilor, mosilor si stramosilor domniei meale veacinica pomernire. Rugind dar si pe alti intru Hristos frati domni pre carele va alege Domnul Dumnezeu dupa vremi a fi domn tarii acestia, sa intareasca aceaste mile si cu hrisovul domniilor sale ca si ale domniilor sale mile si aseziminturi ce vor face sa fie de altii in urma in seama tinute si la Dumnezeu bine primite. Intarind domnia mea hrisovul acesta cu insasi credinta domniei meale Io Alexandru Ghica voievod si cu credinta prea iubitului domniei meale fiu Grigorie voievoda si marturii punem domnia mea pe toti cinstitii si credinciosii boiarii cei mari ai divanului domniei meale, pan Ianachie Hrisoculeu vel ban, pan Dumitrasco Racovita vel dvornic de Tara de Sus, pan Nicolae Dudescul vel vornic de Tara de Jos, pan Dimitrachi Ghica vel spatar, pan Pirvu Cantacuzino vel logofat, pan Badea Stirbei vel vistier, pan Ianachie vel postelnic, pan Ianachie Vacarescu vel cliucer, pan Nicolae Stirbei vel paharnic, pan Ianachie Muruzi vel comis, pan Iordachie Caragea vel stolnic, pan Alexandru Greceanu vel sardar, ispravnecu, pan Pirvu Cantacuzino vel logofat. S-au scris hrisovul acesta in anul dintii al domniei meale aici in scaunul orasului Bucuresti, in luna noiembrie 30 dni zile leat 7276 (1767) de popa Florea dascal slovenesc ot Sfintu Gheorghe Vechi. Io Alexandru Ghica voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Tarii Rominesti.

·         1786: Marele Ducat al Toscanei, sub Pietro Leopoldo I, devine primul stat modern care abolește pedeapsa capitală.

·         1840: Are loc debutul lui Vasile Alecsandri în teatru cu piesa „Farmazonul din Hîrlău”, pusă în scenă de Costache Caragiale; (18 / 30 noiembrie).

·         1840: Se înfiinţează la Sibiu, in Transilvania, prima asociaţie a meşteşugarilor (Uniunea meseriaşilor), fiind urmată de asociaţii asemănătoare la Braşov (1841), Bistriţa, Mediaş (1844) şi Sighişoara (1847), avand drept scop sprijinirea meşteşugarilor pentru a se adapta la cerinţele moderne şi ale producţiei industriale; (18 / 30 noiembrie).

·         1853: Razboiul Crimeei. Marina imperiala rusa comandata de  Pavel Nakhimov distruge flota otomană condusa de  Osman Pașa la Sinope, un port maritim din nordul Turciei.

·         1858: Americanul John Landis Mason a patentat borcanul cu ghivent, cunoscut sub numele de "Borcanul Mason".

·         1872: A avut loc primul meci internațional de fotbal la Hamilton Crescent, Glasgow, între Scoția și Anglia.

·         1928: Compozitorul Mihail Jora a  inaugurat şi dirijat, la numai o lună de la înfiinţarea postului naţional de radio din România (1 noiembrie), prima stagiune radio „live” pentru concerte simfonice din ţara noastră. Primul concert a fost susţinut de Orchestra Radio şi a avut în program exclusiv Mozart şi Haydn. Astăzi sala de concerte a Societăţii Române de Radiodifuziune îi poartă numele.

·         1929: Manifestul către țară al Partidului Național-Țărănesc, în care se regăsesc problemele fundamentale ale vieții economice și social politice și căile de soluționare a acestora.

·         1936: La Londra, Palatul de Cristal este distrus într-un incendiu.

·         1939: Începutul războiului ruso-finlandez.

·         1947: Manifestații ale populației evreiești din București și din alte orașe din România, care salută hotărârea ONU din 29 noiembrie, privind crearea unui stat evreiesc în Palestina.

·         1966: Barbados și-a dobândit independența față de Marea Britanie.

·         1973: Adunarea Generala ONU adoptă Convenția Internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid.

·         1979: Trupa rock Pink Floyd lansează opera rock The Wall.

·         1990 - Înfiinţarea Comandamentului Trupelor de Paraşutişti – structură specializată din Forţele Aeriene cu atribuţii de prognoză, concepţie, planificare, organizare, comandă şi control al întregii activităţi din Trupele de Paraşutişti.

·         1990: Demolarea Zidului Berlinului este finalizată oficial. Șase porțiuni mici rămân ca un memorial.

·         1992 - România a aderat la Convenţia Europeană privind statutul copiilor născuţi în afara căsătoriei.

·         1994 - La reuniunea NATO, miniştrii de Externe ai celor 16 ţări membre ale Alianţei au anunţat oficial decizia NATO de a accepta ca ţările est-europene să poată deveni membre ale acestui organism.

·         1995: Bill Clinton a fost primul președinte american care a vizitat Irlanda de Nord.

·         1995 - Köhln. Este înmânat, pentru prima oară, Premiul internaţional pentru jurnalism „Madame de Stael”, instituit de postul de radio Deutschland şi de Institutul Goethe.

·         1998 - Conducerea societăţii "Aerofina" a dezminţit informaţiile conform cărora ar fi negociat cu Irakul livrarea unor sisteme de orientare a rachetelor.

·         2000 - Croaţia aderă la Organizaţia Mondială a comerţului, devenind cel de–al 140–lea membru al acestei instituţii.

·         2001 - Preşedintele României i-a decorat pe membrii conducerii postului de radio Europa Liberă şi pe cei ai departamentului de limbă română ai postului, pentru contribuţia la promovarea libertăţii şi democraţiei.

·         2001 - Prima inimă artificială total autonomă, implantată la 2.07.2001 americanului Robert Tools, a încetat să mai bată; inima artificială a fost fabricată de compania Abiomed Inc. din Danvers (Massachusetts) şi a fost botezată AbioCor.

·         2002 - Experţii ONU au reluat inspecţiile în Irak.

·         2005 - SUA găzduiesc în premieră reuniunea miniştrilor Apărării din Europa de Sud-Est.

·         2007: Preşedintele rus Vladimir Putin a semnat decretul care suspendă participarea Rusiei la Tratatul privind Forţele Convenţionale în Europa (CFE). Tratatul cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa a fost semnat în 1990, între cele 16 ţări membre ale Organizaţiei  Tratatului Atlanticului de Nord şi cele şase state membre ale Pactului de la Varşovia. Prin acest tratat  se stabileau plafoanele pentru numărul de soldaţi, tancuri, artilerie şi alte active militare non-nucleare care puteau fi staţionate în Europa. Rusia a continuat să participe la întâlnirile consultative dintre semnatari,   decizand ca  începând cu 11 martie 2015 să oprească participarea sa la reuniunile grupului consultativ si sa  încheie complet acţiunile sale în cadrul] Tratatului cu privire la Armele Convenţionale în Europa, asa cum a anunţat în 2007. Anunţul din martie 2015 a venit la numai câteva zile după ce Preşedinele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a cerut crearea unei singure armate care să reprezinte întrea Uniune Europeană, aduncând în atenţie ca principal motiv agresiunea continuă a Rusiei în Ucraina. „O armată europeană comună ar transmite un mesaj clar Rusiei că suntem serioşi cu privire la apărarea valorilor europene”, spunea Juncker.

·         2008: Au avut loc primele alegeri parlamentare uninominale din România. În premieră, la aceste alegeri s-a renunţat la votul pe liste, reprezentanţii politici ai cetăţenilor fiind aleşi printr-un sistem mixt, în care candidaturile şi votul au fost uninominale, iar acordarea mandatelor s-a făcut proporţional.

Nașteri

·         538: S-a nascut  Grigore de Tours (născut Georgius Florentius), fost episcop deTours, istoric si hagiograf galo-roman. Lucrarea sa „Zece cărți ale istoriei„(înlatină Decem libri historiarum), mai bine cunoscuta sub numele de Historia Francorum(„Istoria francilor„), care constituie unul din cele mai importante izvoare pentru studierea perioadei  de tranzitie de la Antichitatea târzie la Evul Mediu timpuriu.  Lucrările sale sunt principala sursă pentru istoria merovingiană si el fiind  de asemeneacunoscut pentru scrierile sale privitoare la  minunile sfinților si  în special pentru cele patrucărți despre miracolele sfantului Martin de Tours. A decedat la 17   noiembrie 594, la Tours.

·         1427: S-a nascut Cazimir al IV-lea Jagello, Mare Duce al Lituaniei din 1440 şi Rege al Poloniei din 1447, până la moartea sa; (d. 7 iunie 1492). Cazimir a fost fiul cel mic al Regelui Vladislav al II-lea Iagello, fratele mai mic a lui Vladislav al III-lea Iagello si  sotul Elisabetei de Austria, cu care a avut treisprezece copii,  unsprezece dintre ei  supravietuind  pana la maturitate. Patru dintre fiii sai au fost incoronati  regi. Cazimir al IV-lea Jagello a infrant  Cavalerii Teutoni în Războiul de treisprezece ani  si a recuperat Pomerania, dinastia Jagielloniana devenind una dintre cei mai importante casele regale din Europa. A fost un adversar puternic al aristocrației, și a actionat  pentru consolidarea  Parlamentului și Senatului.
Polonia a redus distanța care o separa de Europa de Vest și a devenit un factor important în relațiile internaționale.

·         1466: Andrea Doria, amiral genovez (d. 1560)

·         1508: Andrea Palladio, arhitect renascentist italian (d. 1580)

·         1554: Philip Sidney, poet englez (d. 1586)

·         1667 s-a născut Jonathan Swift, scriitor celebru în domeniul satirei: "Călătoriile lui Gulliver" (m. 19 octombrie 1745).

·         1670 - S-a născut filosoful irlandez John Toland (m.11.03.1722).

·         1699: Christian al VI-lea, rege al Danemarcei și Norvegiei (d. 1746)

·         1719: Prințesa Augusta de Saxa-Gotha, Prințesă de Wales (d. 1772)

·         1756: Ernst Chladni, fizician și muzician german (d. 1827)
* 1784: Moise Nicoară (n. 30 noiembrie 1784, Giula, Regatul Ungariei, Imperiul Habsburgic, d. 10 octombrie 1861, București, Principatele Române) a fost un jurist, profesor, traducător, scriitor și un patriot român, luptător pentru drepturile românilor din Banat și Crișana. S-a născut la Giula în Regatul Ungariei, în familia nobilului român, Petru Nicoară, mamă fiindu-i Maria Șerban. Printre copiii familiei Nicoară s-au mai numărat trei fete și doi băieți. Titlul nobiliar a fost acordat familiei de către împăratul Ferdinand al II-lea ștrămoșului lui Moise, Ștefan Nicoară (Nyikora), în anul 1627. 

Nereușind să-și urmeze visul în diplomație, în anul 1808 acceptă un post de funcționar la cancelaria comitatului Bichiș, dar la scurt timp renunță și se reîntoarce, în același an, în orașul natal.

În anul următor se înrolează voluntar în armata imperiului, aflată în război cu Napoleon Bonaparte. I se acordă gradul de locotenent de cavalerie și i s-a încredințat misiunea de a forma legiunea voluntarilor români din comitatele Arad, Bichiș, Bihor și Cenad^[2].

După Pacea de la Schönbrunn încearcă să intre în armata imperială regulată, dar nereușind, călătorește la Oradea, Cluj, Turda, Brașov, iar mai apoi trece Carpații și se stabilește la București, unde începând cu anul 1813 devine profesor de limba latină și limba germană la școala lui Caragea Vodă.

În timpul ciumei, la 14 februarie 1814, a fost vizitat la Mănăstirea Mărgineni, unde erau cazați profesorii, de către Nicolae Văcărescu, iar împreună au plecat să-l viziteze pe Iancu Văcărescu, la Târgoviște. Reîntors la București este destituit din funcție, astfel pleacă într-o călătorie la Constantinopol, iar mai apoi la Viena, unde încearcă din nou să se înroleze în armata austriacă, dar este respins.

În anul 1815 se întoarce la Giula și începe să se implice în lupta pentru episcop român la Arad:

„Lupta purtată de Moise Nicoarã pentru episcop român nu trebuie interpretată în mod îngust, limitat – ca luptă de natură bisericească, un moment din istoria bisericii românești ortodoxe. Moise Nicoarã a luptat pentru episcop român la Arad deoarece în vremea aceea acest ierarh bisericesc era singura autoritate recunoscută de oficialitățile statului habsburgic. Numai el, în vremurile acelea, ar fi putut să ceară și să obțină unele drepturi naționale.^[3]”

În această perioadă Moise Nicoarã a accentuat colaborarea cu profesorii Preparandiei din Arad, consolidând caracterul laic al mișcării. În această luptă a fost sprijinit, printre alții, de Petru Maior, Aron Budai și Gheorghe Lazăr.

În urma morții episcopului sârb din Arad, Pavel Avacumovici, o delegație formată din șase membri s-au dus la Viena să-i înmâneze împăratului austriac o petiție prin care cereau numirea unui episcop ortodox român la Arad. Odată cu scurgerea timpului, după încercări repetate de a ajunge în fața împăratului, numărul deputaților din delegație a scăzut, până când Moise Nicoară a rămas singur să susțină cererea formulată în petiție^[4].

În această perioadă Nicoară s-a întreținut financiar din donații individuale sau provenite de la parohiile românești din Banat și Crișana, dar începând cu anul 1817, autoritățiile austriece au interzis parohiilor românești să îl mai sprijine financiar și au început discreditarea sa, zvonind că acesta cheltuie banii din donații în scopuri personale.

După moartea lui Dimitrie Țichindeal, rămas singur în această luptă, se întoarce la Giula în anul 1818, dar fiind și aici ocolit de cunoscuți și persecutat, îi trimite împăratului un memoriu prin care solicită aprobarea de a părăsi țara, în anul 1819.

În octombrie 1819 este arestat la Arad și a fost închis la Arad și Giula până în 1821 și declarat nebun^[4]. În anul 1820, încep mișcările țărănești în zona Aradului, iar Moise Nicoară este bănuit a avea un amestec. Paul Almássy descrie lupta de emancipare națională a românilor drept o acțiune insurecțională a lui Moise Nicoară și-l caracteriza astfel:

„Acest Moise Nicoară face parte dintre acei oameni care pe lîngă tot caracterul său bun este stăpînit de un zel fanatic de a elibera poporul valahic luptînd împotriva asupritorilor, ușor poate să se întîmple ca prin noi tulburări să îndrăznească să treacã dincolo de limite, mai ales că aceasta se întîmplă cu toată puterea.^[5]”

În mai 1824 este arestat din nou și este eliberat în octombrie, în urma unei cerereri adresate împăratului de către tatăl său și de către preotul din Șiclău, Teodor Șerban.

La 25 martie 1825, îmbrăcat în piei de oaie a intrat în cabinetul imperial, dar i s-a refuzat intrarea în această ținută. Oferindu-i-se haine, Moise Nicoarã le refuză spunând:

„Eu n-am venit aici ca să cer grație, iertarea sau pomana de la împăratul nostru ci să plec din statele sale, unde fiecare colț este pentru mine imaginea infernului și a celei mai crude nedreptăți. Mizeria mea rănește privirea sa dar el nu trebuie să roșească văzându-mă în aceste straie în care m-a adus nedreptatea lipsită de umanitate, eu nu roșesc de asta. Spuneți-i cã lozinca sa scrisă pe porțile Vienei (Justitia, regnorum fundamentum) este cea mai insultătoare ironie fãcută justiției.”

La 29 aprilie 1825 a primit pașaportul.^[5]

La 15 august 1825 prezintă la Arad, în fața unei comisii formată din 80 de delegați, documentele activității sale în lupta pentru un episcop român, iar la 8 septembrie îi lasă manuscrisele lui Grigore Călinescu și părăsește monarhia pentru totdeauna, mergând în Țara Românească, prin Orșova.

Datorită luptei lui Moise Nicoară în anul 1822 s-a înființat la Arad școala de teologie românească, iar în anul 1829 este numit primul episcop ortodox român, Nestor Ioanovici.

Sosit la București, la 19 octombrie 1825 îi trimite un memoriu principelui Grigore Ghica, prin care solicită reorganizarea catedrei de limba latină în școlile cele mari din București, dar este refuzat. În anul următor, încearcă același lucru în Moldova, dar este refuzat de domnitorul Ioan Sturdza.

Nereușind să se impună în țarile românești, ia calea Constantinopolului, unde îi solicită sultanului să intre în armată, dar este refuzat.

În anul 1833 se întoarce în Țara Românească și este numit revizor al școlilor, sub numele de Nicorescu.^[6] În 1835 își pierde postul.

În anul 1838, la Iași, la data de 2 decembrie finalizează traducerea memorandului politic al românilor din Transilvania, de la 1791, Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae.

„Dacă în ipostatul de răspînditor al culturii naționale Moise Nicoară rămîne în urma lui Gheorghe Lazăr, în schimb ca susținător convins al cauzei românești în fața lumei, el ne apare ca un inovator de drumuri. Era convingerea lui că fără de sprijinul și bunăvoința marilor puteri soarta poporului român, cu greu se va putea schimba. De aci năzuința lui de-a intra în diplomație, de aci seria nesfârșită de memorii prezentate cu diferite prilejuri oamenilor mari ai acelor timpuri în care pledeazã cu toată însuflețirea pentru cauza sfîntă a Românilor de pretutindeni.^[7]”

În anul 1839 călătorește la Chișinău și la Odesa, unde-l cunoaște pe Alexandru Sturdza, care îl ajută financiar, iar la 26 mai 1840 pleacă, din nou, la Constantinopol, unde stă până în anul 1850. În tot acest timp a continuat activitatea de informare a străinătății despre situația românilor, cauzele naționale ale românilor, cultura și literatura română.^[8]

În anul 1850 se întoarce la București, trăindu-și ultimii ani ai vieții orb, fiind nevoit să trăiascã din mila necunoscuților.

A decedat la 10 octombrie 1861. Locul unde a fost înmormântat nu se cunoaște cu exactitate, dar se presupune a fi cimitirul mănăstirii Mihai Vodã sau cimitirul bisericii Mavrogheni.

Moise Nicoară

·         1796: S-a nascut   compozitorul  german Carl Loewe; (d.20 aprilie 1869). Johann Carl Gottfried Loewe  a fost de asemenea cântăreț tenor și dirijor. În timpul vieții, liedurile sale i-au creat renumele unui  „Schubert al Germaniei de nord”. Este mai puțin cunoscut astăzi, dar baladele și cântece sale, in număr  de peste 400, inca mai  sunt interpretate ocazional.

·         1811: S-a născut (la Mişiurineţ/Ternopol, azi în Ucraina) Alexandru Hasdeu (Hâjdeu), cărturar şi scriitor; militant pentru cauza românilor basarabeni; membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866, tatăl scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu;  (m. 1872).

·         1813: Charles-Valentin Alkan, muzician și compozitor francez (d. 1888)

·         1817: S-a nascut Theodor Mommsen, scriitor german, laureat cu premiul Nobel; (d.1 noiembrie 1903). Christian Matthias Theodor Mommsen fost un savant, istoric, jurist, ziarist, om politic, arheolog și scriitor, considerat  unul dintre cei mai  importanti clasiciști din secolului al 19-lea. Lucrarile sale privitoare la istoria romană au  încă de o importanță fundamentală pentru cercetarea contemporana. El a primit Premiul Nobel pentru Literatura in 1902fiind considerat de juriu „cel mai mare maestru viearta scrisului istoric, cu referire specială la monumentala sa lucrare, O istorie aRomei.” A fost, de asemenea, un proeminent politician german, în calitate de membru alparlamentelor prusace și germane. Lucrarile sale de drept roman au avut un impact semnificativ asupra Codului civil german.

·         1825: William-Adolphe Bouguereau, pictor francez (d. 1905)

·         1835 - S–a născut scriitorul american Mark Twain – pseudonim pentru Samuel Langhorne Clemens – (romanele “Aventurile lui Tom Sawyer”, “Prinţ şi cerşetor”) (m.21.04.1910).

·         1844: S-a născut matematicianul Constantin Climescu, membru fondator şi principalul susţinător al revistei „Recreaţii ştiinţifice” (1883); membru corespondent al Academiei Române din 1892; (m. 1926).

·         1858: Jagadish Chandra Bose, fizician indian, botanist (d. 1937)

·         1860: S-a născut Vasile G. Morţun, autor dramatic, prozator şi publicist; om politic: a fost primul deputat socialist în Parlamentul României în 1888. A trecut, în 1899, la liberali (deputat, senator şi ministru în mai multe rânduri); (m. 1919).

·         1869: Gustaf Dalén, fizician suedez, laureat al Premiului Nobel (d. 1937)

·         1870: Prințesa Henriette a Belgiei (d. 1948)

·         1874: S-a născut Paul Zarifopol, eseist, critic literar şi publicist; (m. 1934).

·         1874: Winston Churchill, politician britanic, prim-ministru, scriitor, laureat al Premiului Nobel (d. 1965)

·         1874: Lucy Maud Montgomery, scriitoare canadiană (d. 1942)
* 1881: Andrei Glavina a fost un învățat istroromân. Era originar din satul Șușnievița.

Profesorul ieșean Theodor Burada, aflat în Istria pentru a le studia limba, îl îndeamnă pe tânărul Andrei Glavina să vină în România, unde i se oferise o bursă. După studii la Iași și la Blaj, Glavina se întoarce acasă, reunește toate satele de istroromâni de la sud de Monte Maggiore într-o singura comună, Valdarsa (Șușnevița), și înființează în 1921 prima (și, din păcate, ultima) școală cu predare în limba maternă. Din păcate, soarta este nemiloasă cu dânsul. Slăbit de eforturile pentru înființarea noii comune și deschiderea școlii românești și mai cu seamă de șicanele ale societății slave "Sfinții Ciril și Metodiu" - care în 1887, 1888 și 1904 s-a opus deschiderii de școli românești, petiționate de locuitori, la Sușnievița și Jeiăn, impunând școala slavă -, bolnav de tuberculoză, Andrei Glavina se stinge din viață în februarie 1925, la numai 43 de ani. Astfel, școala românească de la Sușnievița (Valdarsa), care a funcționat doar patru ani, își încetează existența, din cauza lipsei unui învățător român.

Este autorul primelor lucrări în dialectul istroromânilor, pledând pentru păstrarea identității etnice și recunoașterea acesteia. Lui i se datorează numeroasele mărturii cu privire la situația acestei ramuri apusene a românismului și la procesul de deznaționalizare la care era supusa. A compus de asemenea Imnul Istroromânilor. Andrei Glavina a fost supranumit apostolul istroromânilor. A publicat în 1905 Calendarul românilor din Istria, în care a adăugat diverse proverbe și zicale istroromâne.

În Italia există actualmente Asociația culturală "Andrei Glavina".

Imnul Istro-românilor

Roma, Roma i mama noastră

noi Romani rămânem

Romania i sara noastră

tot un sang-avem

nu suntem siguri pe lume

si'nea avem frați

Italiani cu mare lume

mâna cu noi dați

ca să fim frate și frate

cum a dat Dumnezeu

să trăim până la moarte

eu și tu și tu și eu.

Andrei Glavina
Andrei Glavina
Date personale
Născut	30 noiembrie 1881  Șușnievița, Croația
Decedat	9 februarie 1925 (43 de ani)  Pula, Italia

·         1889: Edgar Douglas Adrian, fiziolog britanic, laureat al Premiului Nobel (d. 1977)
* 1895: Modest E. Isopescu (n. 30 noiembrie^[1] 1895, comuna Frătăuții Vechi, Bucovina, astăzi în județul Suceava – d. 17 octombrie 1948, Aiud)^[2] a fost un locotenent-colonel român de jandarmi, care a îndeplinit funcția de prefect al județului Golta din Transnistria. A fost condamnat la muncă silnică pe viață, fiind considerat criminal de război și a murit de cancer și abces al ficatului în Penitenciarul Aiud. Isopescu a fost ofițer activ de jandarmi. El a făcut parte din batalionul care a intrat în Chișinău după eliberarea orașului în iulie 1941. La 15 august 1941, batalionul de jandarmi din care făcea parte a fost trimis la Balta pentru a stabili acolo un prim post de jandarmi. La sfârșitul lunii septembrie, Isopescu era la Golta, raportându-i guvernatorului Gheorghe Alexianu că 1.000 evrei basarabeni și bucovineni, din primul convoi care a ajuns pe malul Bugului, au fost uciși de germani la Pervomaisk (pe malul estic al râului) cu ajutorul ucrainenilor înarmați. ^[3]

El a fost numit prefect al județului Golta din Transnistria, unde a organizat lagăre de concentrare pentru evrei și țigani.

În legătură cu ocuparea Odesei în 1941, după o încercare nereușită a trupelor românești de evacuare a evreilor din oraș înspre zona ucraineană administrată de germani, Isopescu, care era comandant regional, este acuzat că ar fi ordonat omorârea prin înfometare a 14.000 de evrei care erau închiși în grajdurile de porci de la Akmecetka.^[4]

A fost arestat în mai 1945 și judecat în procesul "criminalilor de război", alături de gen. Nicolae Macici, gen. Constantin Trestioreanu, Mihail Niculescu, Radu Ionescu, Eugen Bălăceanu, gen. Corneliu Calotescu (fost guvernator al Bucovinei), col. Stere Marinescu (fost șef de cabinet al guvernatorului Bucovinei), Gheorghe Zlătescu, Ion Georgescu (funcționar), Beniamin Finkelstein (informator evreu în lagărele din Transnistria), Sever Buradescu, Cristodor Popescu, Dumitru Cichir, Aristide Pădure (subprefect de Golta), Vasile Mănescu (pretorul raionului Domanevca din Transnistria), Avram Creștinu, Romulus Ambruș (comandantul jandarmeriei din județul Golta), slt. Florin Ghineraru (șef sector jandarmi în județul Balta din Transnistria), lt.col Ștefan Gavăț (jandarm), Alfred Wilentz, Serghie Cuveta, Dumitru Bulatu, Gh. Grigorescu, M. Dumitrescu, col. Nicolae Pătrășcoiu, Ștefan Solomon, Constantin Mihailiuc și Ion Haranga.

Colonelul Isopescu a fost condamnat la 22 mai 1945^[2] la muncă silnică pe viață. A murit în timpul detenției, la penitenciarul Aiud, în 1948.

·         1901: Infantele Alfonso, Duce de Calabria (d. 1964)

·         1906: S-a născut matematicianul Mendel Haimovici,  profesor (din 1945) la Catedra de Mecanică a Universităţii din Iaşi, unde a predat pentru prima oară cursuri de mecanică teoretică. In 1950 a organizat Institutul de Matematică din Iaşi al Academiei Române, pe care l-a condus până în 1973. A fost  membru titular al Academiei Române din 1963; (m. 1973).

·         1915: Henry Taube, chimist american, laureat al Premiului Nobel (d. 2005)

·         1915 - S-a născut Brownie McGee, bluesman american.

·         1918: S-a născut Dan Amedeo Lăzărescu, avocat, scriitor şi om politic liberal; (m. 2002). A fost închis de regimul comunist între anii 1957 şi 1964, iar  după 1990 s-a numărat printre iniţiatorii reînfiinţării PNL (vicepreşedinte al partidului în perioada 1990-1997. S-a retras din viaţa politică în anul 2000.

·         1919: S-a născut inginerul şi profesorul universitar Corneliu I. Penescu; a ţinut cel dintâi curs de automatică din România şi printre primele din lume; membru corespondent al Academiei Române din 1963; (m. 1982, în Germania).

·         1924: S-a născut istoricul Nicolae Stoicescu, specialist în istoria Evului Mediu românesc, fost  ministru al cultelor (ianuarie-iunie 1990),  ambasador al României la Atena (august 1990 – noiembrie 1994) si membru de onoare al Academiei Române din 1993; (m. 1999).

·         1930 - S-a născut Andrei Bantaş, traducător, autor de manuale şi dicţionare de limbă engleză (m. 1997).

·         1930 - S–a născut Ioan–Eustaţiu Gregorian, pictor–scenograf; în anul 2001 i–a fost decernată distincţia „pentru merite deosebite în artă” cu grad de Cavaler, acordată de Preşedinţia României.

·         1932 - S-a născut Bob Moore, basist şi compozitor american.

·         1933 - S–a născut Galfalvi Zsolt, membru în Consiliul de Administraţie al TVR.

·         1935: Trevor Blokdyk, pilot sud-african de Formula 1 (d. 1995)

·         1936: Mitică Popescu (n. 2 decembrie 1936^[2]) este un actor român de teatru și film, în prezent la Teatrul Mic din București.^[2] Sub regimul comunist, a fost condamnat la 3 ani de închisoare pentru „nedenunțarea de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”.^[3] A primit Premiul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor UNITER 2009.

S-a născut în București pe data de 2 decembrie 1936. A fost căsătorit cu actrița Leopoldina Bălănuță.^[5]

În prezent este gazda emisiunii de pe TVR 2 „D’ale lu’ Mitică”.^[6][7]

Actorul Mitică Popescu a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”.

Piese de teatru:

Aceasta este o listă de personaje și de piese de teatru^[2] în care a jucat Mitică Popescu:

• Zeiss - Geamandura de Tudor Mușatescu (1970)
• Gareth O'Donnell - Philadelphia ești a mea de Brian Friel(1973)
• Vreți să jucați cu noi? de Alecu Popovici (1974)
• Logodnicul, Momâie - Matca de Marin Sorescu (1974)
• Andrei - Răspântia cea mare de V. I. Popa (1974)
• Sagredo - Galileo Galilei de Bertolt Brech (1975)
• Serviescu - Mânia posturilor de Vasile Alecsandri (1975)
• Doctorul John C.Bates - Dosarul Andersonville de Saul Levitt (1976)
• Hjalmar Ekdal, fotograf - Rața sălbatică de Henrik Ibsen(1976)
• Cititorul de contor de Paul Everac (1976)
• Ducele - Oamenii cavernelor de William Saroyan (1976)
• Stelică - Două ore de pace de D. R. Popescu (1977)
• Omul, continuați să puneți întrebări de Ada D'Albon(1977)
• XX - Emigranții de Slawomir Mrozek (1977)
• Gunoierul - Nebuna din Chaillot de Jean Giraudoux(1978)
• Lodovico Nota - Să îmbrăcăm pe cei goi de Luigi Pirandello (1978)
• Sidney Hopcroft - Pluralul englezesc de Alan Ayckbourn(1979)
• Bătrânul domn - Nu sunt Turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu(1979)
• Funcționarul - O șansă pentru fiecare de Radu F. Alexandru (1979)
• Ioachim - Evul mediu întâmplător de Romulus Guga(1980)
• Koroviev- Maestrul și Margareta în Mihail Bulgakov (1980)
• Năiță Lucean - Niște țărani de Dinu Săraru (1981)
• Ticlete - Ca frunza dudului din rai de D. R. Popescu(1982)
• Regele Ignațiu - Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrovicz (1983)
• Mitică Popescu de Camil Petrescu (1984)
• Fedea - O femeie drăguță cu o floare și ferestre spre nordde Eduard Radzinski (1986)
• Actorii (1990)
• Messer Niccia - Mătrăguna de Niccolo Machiavelli (1991)
• Florent - Monștrii sacri de Jean Cocteau (1991)
• Jacques - Jacques și stăpânul său de Milan Kundera(1992)
• Piotr Nikolaevici Sorin - Pescărușul de A. P. Cehov (1993)
• Amiens - Cum vă place de William Shakespeare (1996)
• Domnul Hardcastle - Noaptea încurcăturilor de Oliver Goldsmith (1997)
• Victor Velasco - Desculți în parc de Neil Simon (1997)
• Bătrînul - Sonata fantomelor de August Strindberg (1999)
• Chrysalde - Școala femeilor de Moliere (1999)
• Pantalone - Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni (1999)
• Deogracias - Cimitirul păsărilor de Antonio Gala (2000)
• Julien Rougier - Viitorul e maculatură de Vlad Zografi(2000)
• Morris - Alex și Morris de Michael Elkin (2000)
• Bătrânul - Colonia îngerilor de Ștefan Caraman (2000)

Radiofonic

• Manole - Trenurile mele de Tudor Mușatescu

FILMOGRAFIE

Aceasta este o listă de filme^[9] în care a jucat Mitică Popescu:

• Dincolo de nisipuri (1974) - Romniceanu
• Stejar – extremă urgență (1974) - valetul Peter
• Zidul (1974) - ilegalistul Manea
• Tănase Scatiu (1975) - Lefter
• Mere roșii (1976) - procuror
• Serenada pentru etajul XII (1976)
• Mania (1977)
• Statuia (1977)
• Tufă de Veneția (1977)
• Doctorul Poenaru (1978)
• Gustul și culoarea fericirii (1978)
• Avântul liftulețului (1979) - muncitor
• Vacanță tragică(1979)
• Clipa (1979)
• Vânătoarea de vulpi (1980) - țăranul Năiță Lucean
• Înghițitorul de săbii (1981)
• Întoarce-te și mai privește o dată (1981)
• Lumini și umbre: Partea I (1981)
• Non Stop (1981)
• Saltimbancii (1981)
• De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
• Mitul lui Mitică (1982) - în rolul său
• Lumini și umbre: Partea II (1982)
• Un Saltimbanc la Polul Nord (1982)
• Fram (Serial TV) (1983)
• Hangița (1983) - Marchizul di Forlipopoli
• Imposibila iubire (1983)
• Fapt divers (1984)
• Emisia continuă (1984)
• Căsătorie cu repetiție (1985) - Mitică Popescu
• Glissando (1985)
• Promisiuni (1985)
• Sper sa ne mai vedem (1985)
• Trenul de aur (1986) - comisarul Munteanu
• Cântec în zori (1987) - Ciucea
• Moromeții (1987) - Cocoșilă
• Idolul și Ion-Anapoda(1988) - subdirectorul
• Secretul armei secrete (1988)
• Drumeț în calea lupilor (1988) - poștașul
• Danga langa (1988) - redactorul
• Un studio în căutarea unei vedete (1988)
• Trenul de aur (1989)
• Pasaj (1990)
• Asta seară se improvizează (1991)
• Miss Litoral (1991)
• Ce zi frumoasă! (1992)
• Rămânerea (1992)
• Rosenemil (1993)
• Codin și Chira Chiralina (1993)
• Cel mai iubit dintre pământeni (1993) - securist
• Începutul adevărului (Oglinda) (1994)
• Pacatul (1995) - Pacatosul
• Simpozionul (1995)
• Șarpele (1996) (TV)
• Don Juan sau dragostea pentru pentru geometrie (1997)
• Răzbunarea femeii păianjen (1999) - sotul
• Mătrăguna (2002)
• Tandrețea lăcustelor (2002)
• Turnul din Pisa (2002) - personajul Colonelul
• Valsul lebedelor (2002)
• ...Sub clar de lună (2002)
• Dulcea saună a morții (2003) - personajul Mutul
• Lotus (2004) - personajul Manasia
• Sistemul nervos (2005)
• Păcală se întoarce (2006) - un țăran
• Ticăloșii (2007) - ospătar
• Umilință (2011) - Sandu

* 1936: Grișa Gherghei (n. 30 noiembrie 1936, Galați) este un scriitor român contemporan. A debutat în 1956, în paginile de cultură ale ziarului "Viața nouă" din orașul natal Galați. În 1960 devine membru fondator al revistei culturale "Pagini Dunărene" și începe să publice versuri în reviste literare centrale, precum "Luceafărul", "Contemporanul" sau "Viața studențească". Debutează în volum în 1968, în "Colecția Luceafărul" a Editurii pentru Literatură, cu "Nici o tangentă la inimă". În perioada 1995-1996, a fost colaborator al ziarului ZIUA și a editat Ziua Artelor. În 2005 primește premiul "Opera Omnia".

VOLUME PUBLICATE

• Nici o tangentă la inimă, Editura pentru Literatură, București, 1968 (copertă de Lazăr Agneta)
• Înmulțirea cu unu, Editura pentru Literatură, București, 1969
• Armuri, Editura Cartea Românească, București, 1970 (copertă de Aurelu Bulacu)
• Pragul de sus, Editura Eminescu, București, 1979
• Urma, Editura Eminescu, București, 1982
• Șirul indian, Editura Eminescu, București, 1991
• O cafea sub un cearcăn, Editura Eminescu, București, 1997 (antologie prefațată de Dan Cristea și cu ilustrații de Constantin Mihăilescu și copertă de Daniel Nicolescu)
• Culisele Raiului, Editura Asociația Scriitorilor din București, 2000
• Boemi sub dictatură, Editura Fundației PRO, București, 2002 (proză)
• Cartea somnului, Editura Azero, București, 2005 (copertă de Tudor Jebeleanu)
• Maxime cu zecimale, Editura SemnE, București, 2008

·         1937: Eduard Artemiev, compozitor rus

·         1937: Ridley Scott, regizor de film britanic, producător

·         1937: Iuliu Furo (n. 30 noiembrie 1937, Brașov) este un politician român, membru în Marea Adunare Națională în perioada 1980-1985^[1] [2] și în Camera Deputaților în legislaturile 1992-1996, 1996-2000 și 2004-2008 din partea Partidului România Mare. În tinerețe, Iuliu Furo a fost membru CC al UTC.^[3] În legislatura 1996-2000, Iuliu Furo a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Guineea și Republica Bulgaria. În legislatura 1992-1996, Iuliu Furo a înregistrat 103 luări de cuvânt.

·         1937 - S-a născut Paul Stookey, vocalist şi chitarist american (Peter, Paul & Mary).

·         1937 - S-a născut Jimmy Bowen, basist, vocalist, compozitor, producător şi manager american.

·         1937 - S-a născut Frank Ifield, cântăreţ britanic.

·         1940: S-a născut Ion Monea, unul dintre cei mai mari pugilişti din istoria boxului românesc, participant la trei ediţii consecutive ale Jocurilor Olimpice de Vară, 1960, 1964 şi 1968. La ediţia din 1960, găzduită de Roma, Ion Monea a cucerit pentru boxul românesc medalia de bronz la „75” de kilograme, iar opt ani mai târziu, în Mexic, cucerea „argintul” la „85” de kilograme; (m. 2011).

* 1943: Paul Eugen Banciu (n. 30 noiembrie 1943, Botoșani) este un romancier, editor de reviste literare, eseist, scenarist de film și ziarist român, respectiv fostul director al Bibliotecii județene Timiș. Absolvent al Facultății de artă a Universității din Timișoara și al Facultății de filozofie a Universității din Cluj, Paul Eugen Banciu este unul din scriitorii români contemporani cei mai prolifici, premiați și citiți.^[1] Șapte din romanele sale au fost premiate de Uniunea Scriitorilor din România,^[1] al cărui membru scriitorul este.

ROMANE ȘI PREMII 

• Casa Ursei Mari, roman, Cluj, Editura Dacia, 1978—Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România;
• Reciful, roman, Timișoara, Editura Facla, 1979;
• Sărbătorile, roman, București, Editura Albatros, 1981—Premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara;
• Zigguratul, roman, București, Editura Cartea Românească, 1982—Premiul Uniunii Scriitorilor din România;
• Muflonul, volumul 1, roman, Timișoara, Editura Facla, 1986—Premiul Ministerului Culturii;
• Muflonul, volumul 2, roman, Timișoara, Editura Facla, 1988
• Casa de pânză, roman, Timișoara, Editura Excelsior, 1995—Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Timișoara;
• Demonul discret, roman, Timișoara, Editura Excelsior (ISBN 973-9015-52-2)
• Noaptea strigoilor, roman, Timișoara, Editura Amarcord, 1996 (ISBN 973-9244-07-6)
• Picătura de cucută, eseuri, Iași, 1997, Editura Institutul European ^[3]
• Remora, roman, Timișoara, Editura Augusta, 1998
• O călătorie cu aero-planul peste muntele erodat, roman, Timișoara, Editura Marineasa, 1999
• Proorocul, apărut la Editura Destin
• Somonul roșu, apărut în 2004
• Luna neagră, apărut în 2005

SCENARII DE FILM

• Femeia din Ursa Mare (1982),
• Vara târzie (1988),
• Casa de pânză (1995),
• Remora (1996)

·         1943: Terrence Malick, regizor de film american, scenarist, producător

·         1943 - S-a născut Leo Lyons, basist britanic (Ten Years After).

·         1944 - S-a născut Robert Grill, vocalist şi basist american (Grass Roots).

·         1945: S-a născut pianistul şi compozitorul Radu Lupu, stabilit din 1969 în Marea Britanie. S-a născut la Galați, în familia avocatului evreu Meyer Lupu și a profesoarei Ana Gabor. În 1966, în perioada studiilor din Rusia, concertează la Moscova și Leningrad, și participă la Concursul de pian "Van Cliburn" de la Fort Worth, Texas, unde câștigă premiul I. Își reia studiile la Moscova și, înainte de finalizarea acestora, va câștiga încă două prestigioase premii I: la Festivalul Internațional „George Enescu”, în 1967, și la Concursul internațional de pian de la Leeds, în Marea Britanie, în 1969. În noiembrie 1969 debutează pe scena londoneză, înregistrând un mare succes. Despre interpretarea sa a Sonatei pentru pian Op.10 No.3 de Beethoven, Joan Chissell de la ziarul The Times scriea:

“

[Radu Lupu] a adus pe scenă ceea ce părea o întreagă experiență de viață, cu alternanțele sale de dezolare și mândrie. Muzica nu ar putea fi niciodată mai apropiată de vorbire.

”

Cariera lui Radu Lupu continuă alături de cele mai prestigioase orchestre și cei mai mari dirijori ai lumii: în 1972 el cântă în SUA, la New York, cu Orchestra din Cleveland, dirijată de Daniel Barenboim, și cu Orchestra Simfonică din Chicago, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini. Apoi face un turneu de doi ani prin America, cu Orchestra Filarmonică din New York. Ulterior întreprinde cu regularitate turnee în Europa și Statele Unite, dar și în Asia (în Israel și în China).

·         1945 - S-a născut Roger Glover, basist şi compozitor britanic (Deep Purple, Rainbow).
* 1952: Constantin Moisii (n. 30 noiembrie 1952) este un deputat român, ales în 2012 din partea grupului parlamentar Democrat și Popular.

În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.

·         1953 - S-a născut Shuggie Otis, muzician american, fiul lui Johnny Otis.

·         1955 - S-a născut Billy Idol (William Broad), cântăreţ şi compozitor britanic (Chelsea, Generation X).

·         1956 - S–a născut Paul Young, solist vocal pop britanic.

·         1957 - S-a născut Richard Barbieri, clăpar şi compozitor britanic (Japan).

·         1957 - S-a născut John Ashton, chitarist şi compozitor britanic (Psychedelic Furs).

·         1958 - S-a născut Stacey Q., cântăreaţă disco americană.

·         1958 - S-a născut David McClymont, basist şi compozitor britanic (Orange Juice).

·         1965: Ben Stiller, actor, regizor, producător american

·         1965: Prințul Akishino, al doilea fiu al împăratului Akihito

·         1965 - S-a născut Paul Wheeler, baterist australian (Icehouse).
* 1967: Cristian Tabără (n. 30 noiembrie 1967, Oradea)^[1] este un jurnalist și prezentator de televiziune român, în prezent director al departamentului de Film al TVR 1.^[2] A absolvit Liceul de Filologie-Istorie din Oradea în 1986^[3]. Ca jurnalist, a scris la Gazeta de Vest din Timișoara, a lucrat la Radio Sonvest Oradea și a fost reporterul Știrilor Pro TV. A realizat și prezentat emisunile "Parte de carte" și "Te vezi la Știrile Pro TV".^[4] În anii 2010 Cristian Tabără a intrat și în spațiul media din Republica Moldova. Între 2010 și 2012 a făcut parte din echipa organizatorică a proiectului Fabrica de Staruri, difuzat la postul Prime TV în Republica Moldova și la TVR în România. Din 2014 el este ”invitat permanent” la emisiunea ”Fabrika” de pe Publika TV, pe care o moderează împreună cu Alexei Lungu (inițial cu Rita Ursalovschi).^[5] În același timp, tot pe Publika TV, conduce o altă emisiune, „EuroDicționar”, un talk-show săptămânal despre Moldova pro-europeană, avantajele integrării europene și efectele acestui proces.

Cristian Tabără

Cristian Tabără la Cannes în 2010

* 1968: Gabriel Pantelimon (n. 30 noiembrie 1968, Constanța) este un fost scrimer olimpic român specializat pe spadă. Este acum directorul general al Xerox în România.

·         1968: Anca Boagiu, politician român, fost ministru

·         1968: Des'ree, cântăreaţă şi compozitoare britanică

Sari la navigareSari la căutare

Igor Grosu
Date personale
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a X-a
Deținător actual
Funcție asumată 9 martie 2019
Președinte	Igor Dodon
Prim-ministru	Pavel Filip Maia Sandu Ion Chicu
Viceministru al Educației al Republicii Moldova
În funcție 15 august 2012 – 12 august 2015
Președinte	Nicolae Timofti
Prim-ministru	Vlad Filat Iurie Leancă Chiril Gaburici Natalia Gherman (interimară) Valeriu Streleț
Succedat de	Ion Șișcanu
Modifică date / text

* 1972: Igor Grosu (n. 30 noiembrie 1972, Andrușul de Sus, raionul Cahul) este un politician moldovean și membru al Parlamentului Republicii Moldova din februarie 2019. Deține funcția de prim-vicepreședinte al Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS), iar din iulie 2019 este președintele fracțiunii PAS în Parlament.

BIOGRAFIE

Licențiat în istorie, Igor Grosu a fost mai mulți ani expert în cadrul unor proiecte, ca ulterior să devină viceministru al Educației în perioada în care instituția era condusă de Maia Sandu. În august 2015 premierul Valeriu Streleț îl eliberează din funcție, „în baza cererii de demisie”, iar câteva zile mai târziu îl numește consilier principal de stat al Prim-ministrului în domeniul științei, educației, ocrotirii sănătății și protecției sociale, funcție în care rezistă câteva luni, când este eliberat de premierul interimar Gheorghe Brega.

Ulterior, Grosu s-a alăturat fostei sale șefe de la Educație, Maia Sandu, fiind unul dintre fondatorii Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS) și devenind secretarul general al noii formațiuni de pe arena politică a Republicii Moldova.

La scrutinul parlamentar din februarie 2019, Grosu a candidat din partea Blocului electoral ACUM pe circumscripția nr. 20 - Strășeni, format de PAS și Platforma Demnitate și Adevăr, dar a fost surclasat de democratul Pavel Filip, premierul în exercițiu la acel moment. Cu toate acestea, Grosu a reușit să acceadă în Parlament pe lista națională a blocului ACUM, în care a fost inclus pe poziția a patra.

Grosu se numără și printre fondatorii unor organizații neguvernamentale: Amnesty International Moldova, Centrul național de asistență și informare a ONG-urilor din Moldova “CONTACT”, Asociația Pro-Democrație, Consiliul Național al Tineretului din Moldova și Centrul de analiză și evaluare a reformelor.

·         1982: Elisha Cuthbert, actriţă canadiană

·         1983: Adrian Cristea (n. 30 noiembrie 1983, Iași, România) este un jucător român de fotbal retras din activitate. A făcut parte din echipa națională de fotbal a României.
* 1984: Laura Nicoletta Vasilescu (n. 30 noiembrie 1984, în Buzău)^[1] este o handbalistă română care joacă pe postul de intermediar stânga^[2] pentru echipa germană HSG Bad Wildungen din Bundesliga.

·         1984: Nigel de Jong, fotbalist olandez
* 1989: Victor Râmniceanu (n. 30 noiembrie 1989, București, RS România) este un fotbalist român care joacă pe postul de portar la FC Voluntari.

* 1991: Andreea Trăilă (n. 30 noiembrie 1991, București) este o handbalistă română care până în vara anului 2020 a jucat pentru clubul CS Rapid București pe postul de intermediar stânga.^[1] Andreea a început să joace handbal în 2003 la echipa Colegiul Tehnic Media din București.^[2] Prima echipă de senioare pentru care a evoluat a fost Rulmentul Brașov, a trecut apoi pe la CSM Bacău și Știința București iar din 2016 până în 2020 a jucat pentru Rapid București.^[2][3][4][5] A participat cu selecționata României la Universiada de vară din 2015, unde aceasta s-a clasat pe locul al șaselea.^[6][7][8][9] De asemenea, a participat cu selecționata României la Campionatul Mondial Universitar Spania 2016, unde aceasta a obținut medaliile de argint.

Decese

* 60: Andrei (n. 6 î.e.n., Bethsaida[*], Provincia Iudeea, Imperiul Roman – d. 30 noiembrie 60 e.n., Patras, Achaia, Imperiul Roman) a fost un apostol al lui Isus din Nazaret, frate cu Simon Petru.

Evanghelia după Ioan menționează că Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, care i-ar fi recomandat să-l urmeze pe Isus. Conform aceleiași evanghelii, Andrei l-ar fi dus pe fratele său Simon Petru la Isus, spunându-i că l-a găsit pe Mesia (Ioan 1,35-42). De aici provine caracterizarea lui Andrei ca „cel dintâi chemat”. În enumerările apostolilor (Mt 10,2, Mc 3,18, Lc 6,14, F. Ap. 1,13) Andrei este menționat mereu între primii patru. Cu toate acestea, nu se numără printre cei trei pe care Isus i-a tratat în anumite situații ca pe cei mai apropiați ai săi (Petru, Iacob și Ioan).

Conform Evangheliei după Ioan cei doi frați, Simon Petru și Andrei, erau originari din Betsaida, localitate situată pe malul Lacului Genezaret. Conform Evangheliei după Marcu aveau o casă în Capernaum (Mc 1,29) și erau de profesie pescari.

Numele Andrei provine din greaca veche, care era lingua franca a Vechiului Orient.

Andrei a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, când, la o vreme după botezul lui Isus, auzindu-l pe Ioan Botezătorul spunând despre Isus: „Iată mielul lui Dumnezeu !” (Ioan 1,36) i-a urmat lui Isus, devenind astfel primul apostol. După învierea lui Isus și Pogorârea Duhului Sfânt (la Rusalii), apostolii au mai rămas câțiva ani la Ierusalim, începând formarea Bisericii. La Sinodul Apostolic care a avut loc în jurul anilor 49-50 d.Hr. la Ierusalim, apostolii s-au întâlnit și au tras la sorți pentru a decide unde va merge fiecare. În Tradiția Bisericii Apostolului Andrei i-a revenit Scytia (Dobrogea). Mai întâi, Andrei l-a însoțit pe fratele său (Apostolul Petru) prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. Apoi a continuat misiunea de propovăduire a evangheliei, ajungând până în sudul Rusiei de astăzi.

În jurul anului 350 împăratul Constanțiu al II-lea (fiul lui Constantin cel Mare) duce moaștele sfântului Andrei la Constantinopol si le așază în Biserica Apostolilor. Acestea se păstreaza întregi până în jurul anului 850, când împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul cedează rugăminților locuitorilor din Patras si le înapoiază capul sfântului Andrei. În anul 1208, în timpul Cruciadei a patra, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în Catedrala Sfântul Petru din Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.

Este patron al Scoției (steagul scoțian reprezintă crucea sfântului Andrei), al României, al Spaniei, al Siciliei, al Greciei și al Rusiei. De asemenea, este patronul orașelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras etc.

Deoarece era pescar, sfântul Andrei este considerat de marinarii și pescarii greci drept ocrotitorul lor. În România este socotit cel care a propovăduit Evanghelia pe aceste meleaguri. Mărturie stau toponimele din zona Dobrogei unde a și locuit o vreme. Peștera Sfântului Andrei, Paraiașul Sfântului Andrei sunt tot atâtea mărturii care dovedesc trecerea Apostolului pe aceste meleaguri. Conform Tradiției Bisericii sorții au căzut pentru Sfântul Apostol Andrei sa meargă în părțile Mării Negre și cunoscute pe vremea aceea ca Scythia. După cucerirea romană din anul 46 d.Hr. aceasta este inclusă în Moesia Inferior. În lucrarea "Despre apostoli" a lui Hipolit Romanul se arată că Sf. Andrei a predicat sciților și tracilor, alăturarea celor două popoare arătând că Scythia Minor (Dobrogea), aflată lângă Tracia, a fost creștinată. Deasemenea Sf. Ap. Pavel cu două secole înainte, în Epistola către Coloseni, spune că și sciții au auzit cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni, 3,11). Sf. Andrei a murit ca martir în Ahaia, la Patras.

Sf. Apostol Andrei

Frați și surori Simon Petru  Venerat în Întreaga creștinătate, Islam Rămășițe pământești Biserica Sf. Andreas, Patras, Grecia Crucificarea Sf.Andrei     Sf.Andrei, pictură de El Greco, Museo del Greco, Toledo     Crucea Sf.Andrei pe steagul Scoției

·         1016: Edmund Braț-de-Fier, rege al Angliei (n. 989)

·         1204: Imre al Ungariei (n. 989)

·         1718: Regele Carol al XII-lea al Suediei moare în tipul asediului fortăreței Fredriksten din Norvegia.

·         1731: Brook Taylor, matematician englez (n. 1685)

·         1845: Nils Gabriel Sefström, chimist suedez, descoperitorul elementului chimic vanadium (n. 1787)

* 1898: Ioan Cetățianu (n. 16 iulie 1840, Subcetate, Comitatul Hunedoara - d. 30 noiembrie 1898 Galați) a fost un profesor de limba română, publicist, autor de manuale școlare și traducător, care și-a desfășurat activitatea, în principal, în orașul Galați.

A fost primul director al Gimnaziului din Galați (actualul Colegiu Național „Vasile Alecsandri”),^[1][2][3] instituție unde a predat 23 de ani.

Școala primară a făcut-o în localitatea natală. A absolvit Gimnaziul din Blaj (1859) și Institutul „Sfânta Ana” din Viena, specialitatea filosofie-pedagogie în 1863. În anii studenției a semnat, împreună cu alți 36 de studenți, „Scrisoarea junimii române din Viena din 26 oct. 1860 către Mihail Kogălniceanu”, manifest național prin care tinerii români salutau inaugurarea Universității din Iași la 1860.

Numele său complet a fost Cetățianu de Săcele, particula de Săcele fiind atribuită unui antecesor al său de o diplomă de înnobilare dată de principele Gheorghe Rákóczi I, în 1637.

În urma căsătoriei a avut copii pe Ioan și Ana, fiind bunicul dinspre mamă al scriitorilor Octav, Vasile și Horia Lovinescu.

În perioada 1864-1866 a lucrat în București în redacția Monitorului Oficial, după care până în 1867 la Gimnaziul din Ploiești.^[4]

Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați

În noiembrie 1867 a fost mutat la gimnaziul proaspăt înființat din Galați (actualul Colegiu Național „Vasile Alecsandri”), fiind primul director al acestei școli. A predat aici, până în 1890, limba română și limba latină, istoria și geografia, retorica și filosofia. Pensionat în anul 1895, a predat în continuare limba română la Institutul „Notre Dame de Sion”, până la decesul său.

A fost un pionier al legislației școlare românești, datorită lui fiind introdusă ca limita minimă de admitere nota 6. De asemenea, a fost un discipol al revoluționarului transilvănean de la 1848 Timotei Cipariu, reprezentant al curentului latinist.^[4]

A fost întemeietorul Școlii secundare de fete (azi, Liceul „Mihail Kogălniceanu”) și al Institutului „Costache Negri” din Galați. Pe ultimul l-a condus în perioada 1892-1895. Ca urmare a eforturilor sale, Gimnaziul teoretic de băieți din Galați a obținut banii necesari construcției unui local propriu.^[5]

Tot el a introdus predarea istoriei și limbii române la Școala de Marină din Galați. A redactat manuale școlare și prin articolele de critică literară și de gramatica limbii române, a participat la polemicile care au însoțit elaborarea unui sistem gramatical rațional.

Ca publicist, a colaborat la ziarele locale ^[5][6] „Delfinul” (1878), „Vocea Covurluiului”, „Poșta”, „Galații”, „Covurluiul”, „Dunărea de Jos”.

Funcții^[7][8]:

• 1866: Vicepreședinte al secțiunii județului Covurlui a Societății pentru Învățătura Poporului Român
• 1867-1890: Director al Gimnaziului din Galați
• 1882: Membru al societății Liberatorul
• 1883: Primul președinte al Societății Corpului Didactic din județul Covurlui, secție a „Societății Corpului Didactic din România”
• 1892-1895: Director al Institutului „Costache Negri”
• diverse alte funcții pe plan local, precum: organ de inspecție și anchetă școlară, organ de stare civilă, propunea programul examenelor și comisiile de examinare, raporta la minister situația școlară, Revizor școlar al Circumscripțiunii Tecuci-Covurlui.

Opera:

• Elemente de gramatica Limbei Române: Clasa a III-a primară; Tipografia Comercială J. Schenk; Galați; 1876 (ed. I)
• Elemente de gramatica Limbei Române: Clasa a II-a primară; Librăria G. D. Nebuneli & Fii; Galați; 1878 (ed. II)
• Afacerea Liceului din Galați; Tipografia Cooperativa Lucrătorii Asociați; Galați; 1890

Ioan Cetățianu

Portret fotografic al profesorului Cetățianu

* 1900: Oscar Fingal O'Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin - d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză.

Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl sau, Sir William Wilde, doctor specialist în boli de ochi și urechi, anticar și scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relație. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluționare sub pseudonimul Speranza) și jurnalistă. În timpul școlii, Oscar a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă și la desen, câștigând numeroase premii și burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, audiază prelegerile de estetică ale lui John Ruskin la Universitatea din Oxford, unde se distinge și prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă și stilul dandy de viață. După absolvire, în 1878, se mută la Londra.

În același an, 1878, primește premiul „Newdigate” pentru poezie și inițiază mișcarea „Artă pentru Artă”, prin care dezvoltă teoria sa asupra estetismului. În 1882 publică prima sa culegere de versuri, în privința căreia criticii nu au căzut de acord. Urmează o perioadă în care ține o lungă serie de prelegeri de estetică în Statele Unite și Canada, o alta în care Wilde locuiește pentru o scurtă perioadă la Paris, după care își încheie șirul de conferințe în Marea Britanie și Irlanda. Următorii șase ani reprezintă apogeul de creație al irlandezului. Poveștile pentru copii, piesele de teatru și mai ales „Portretul lui Dorian Gray” îi aduc lui Oscar Wilde, pe lângă niște citații în tribunale, și mult dorita faimă.

Oscar Wilde (cca. 1882), de Napoleon Sarony

În 1884 se căsătorește cu Constance Lloyd, cu care are doi fii: Cyril (1885) și Vyvyan (1886). Tot în 1886, Wilde are prima relație homosexuală cu tânărul Robbie Ross (la moartea acestuia din urmă, în 1918, cenușa sa va fi înhumată în mormântul lui Oscar Wilde).

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea publică o serie de opere care îi aduc un mare renume în lumea artistică.

Declinul său începe în vara lui 1891, când Oscar îl întâlnește pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filosofiei și convențiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică.

Între timp soția și copiii îl părăsesc și își schimbă numele în „Holland”. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relație cu Bosie (Lordul Douglas) și căzut în dizgrație, Wilde mai trăiește încă trei ani, cutreierând Europa și locuind în hoteluri ieftine.

Ultima parte a condamnării o ispășește în închisoarea din Reading și va face obiectul unei celebre balade. Eliberat în 1897, se stabilește în Franța, unde-și sfârșește viața în uitare și singurătate. Își găsește sfârșitul la Paris pe 30 noiembrie 1900, după o meningită, ce se instalase pe fondul unei infecții puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Statuia lui Oscar Wilde în Ryan Park, Dublin

Oscar Wilde a publicat versuri (Poems, 1881), povestiri (Prințul fericit și alte povestiri, 1888), eseuri (The Soul of Man under Socialism, 1891). Romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), cea mai importantă operă a sa, este o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

În creația sa dramatică, „Evantaiul doamnei Windermere” (Lady Windermere's Fan, 1892), „O femeie fără importanță” (A Woman of no Importance, 1893), „Soțul ideal” (An Ideal Husband, 1895), „Ce înseamnă să fii onest” (The Importance of Being Earnest, 1895), care continuă tradițiile comediei engleze din secolul al XVIII-lea cu Sheridan, Oscar Wilde satirizează snobismul, frivolitatea și fățărnicia „înaltei societăți” a timpului, lăsând să se întrevadă preocupările sale proprii pentru problemele spirituale majore ale omului. Subtilitatea caustică a satirei și ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăția ornamentală și rafinamentul cizelării stilistice a frazei au impus creația lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea.

Ultimele lucrări, după proces și după șederea în închisoare, vădesc sensibil depărtarea de principiile sale estetizante. În confesiunea De profundis (1897) el nu mai face risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povestește cu multă durere în suflet despre zbuciumul său. Ideea că viața este un vârtej de suferințe pe care oamenii și le pricinuiesc unii altora stă la baza ultimului poem al lui Oscar Wilde, „Balada închisorii din Reading”(The Ballad of Reading Gaol, 1898). Ea a fost scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deținuții care se aflau împreună cu el în închisoare și care fusese condamnat pentru că își ucisese iubita:

Yet each man kills the thing he loves, By each let this be heard, Some do it with a bitter look Some with a flattering word, The coward does it with a kiss, The brave man with a sword.

Căci toți ucidem ce ni-i drag Și-ntindem morții prada, Unii ucid cu desmierdări, Mulți cu priviri de-otravă, Cei lași ucid cu sărutări Iar cei viteji cu spada.

Oscar Wilde a fost un stilist remarcabil. El știa să picteze prin cuvinte, zugrăvind în fața ochilor fanteziei cititorului tablouri de o frumusețe uimitoare. Privită în ansamblu, creația lui a oglindit declinul umanismului și cultul artei în ceea ce are ea mai elevat.

Oscar Wilde

Părinți William Wilde Jane Wilde  Frați și surori Willie Wilde[*]   Căsătorit cu Constance Lloyd[*]  Copii Vyvyan Holland[*] Cyril Holland[*]

·         1909: A murit istoricul şi teologul greco-catolic Augustin Bunea, continuator al ideilor reprezentanţilor Şcolii Ardelene. A desfăşurat o intensă activitate pentru emanciparea naţională a românilor transilvăneni. S-a numărat printre apărătorii acuzaţilor în procesul memorandiştilor. A fost membru titular al Academiei Române din 1909; (n. 1857).

S-a născut la 4 august 1857, în Vad din Țara Făgărașului (cunoscută și sub numele de Țara Oltului), pe atunci în comitatul Făgărașului, iar azi, în județul Brașov și a decedat la 30 noiembrie 1909, în Blaj, din actualul județ Alba. Tatăl său, Arsenie Bunea, preot greco-catolic la Vad, era originar din Mărginimea Sibiului (după unii din Tilișca^[2], după alții din Săliște), iar mama sa, Veronica, era nepoată a colonelului - baron David Urs de Margina^[2], care se remarcase în luptele de la Lissa, în Italia (1866). Augustin Bunea a avut un frate, Ioan Bunea, care i-a urmat tatălui său în calitate de preot paroh la Vad.

Primii ani de școală îi face la Școala Confesională din satul natal, apoi la Școala Grănicerească din satul vecin (la cca 3 km distanță de Vad), Ohaba, (azi în comuna Șinca, din județul Brașov), încheind studiile primare în anul 1870.

Studiile gimnaziale le face la Gimnaziul Românesc din Brașov (1870 - 1877), unde l-a avut coleg, între alții, pe Andrei Bârseanu, care îi va deveni bun prieten și colaborator în tot cursul vieții^[3], iar apoi, începând din primăvara anului 1877, la Gimnaziul din Blaj. În toamna aceluiași an (1877), este trimis de către Mitropolitul blăjean Ioan Vancea, la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda fide” din Roma (1877 - 1882), unde a obținut doctoratul în teologie și în filosofie (1882).

Încă înainte de terminarea studiilor superioare, este hirotonit preot la Roma, în 1881, în biserica grecească, „Sf. Atanasie”, de către arhiepiscopul grec Ștefan Stefanopoli. A fost angajat în serviciul Cancelariei mitropolitane din Blaj (1882-1886), profesor la Academia Teologică de acolo (1886-1888), ocupând catedra de teologie dogmatică; a fost secretar mitropolitan (1888-1895), canonic mitropolitan (din 1895), având și alte demnități în cadrul Mitropoliei Blajului.

A fost cofondator al ziarului bisericesc-politic „Unirea”, apărut la Blaj, alături avându-i pe Vasile Hossu, Alexandru Grama, Victor Smighelschi și Izidor Marcu.

Augustin Bunea a publicat un mare număr de lucrări privitoare la istoria Transilvaniei și mai cu seamă de istorie bisericească, pe baza unor izvoare inedite până atunci. A fost prieten apropiat cu savantul istoric Nicolae Iorga și cu Andrei Bârseanu, fostul său coleg de la Brașov, cunoscut mai ales prin culegerea de folclor din Ardeal^[4], făcută împreună cu cehul Jan Urban Jarník.

Augustin Bunea a decedat la Blaj, comitatul Alba de Jos, azi județul Alba, la 30 noiembrie 1909, la puțin timp după alegerea sa ca membru titular al Academiei Române, fără să mai aibă posibilitatea de a-și rosti Discursul de Recepție.

Augustin Bunea

Părinți Arsenie Bunea Veronica Urs Frați și surori Ioan Bunea Absolvent al institutului Propaganda Fide     Casa din Blaj unde a locuit (foto. 1910)     Casa părintească (foto. 1910)     Andrei Barseanu • Nicolae Iorga • Augustin Bunea

·         1909: Karl Theodor, Duce de Bavaria (n. 1839)
* 1918: Ioan Arion (n. 3 iunie 1894, Agriș, Iara, Cluj, România – d. 30 noiembrie 1918, gara Teiuș, România^[1]) a fost un stegar, veteran de război din Primul Război Mondial, singurul martir al Unirii de la 1918, împușcat în tren în timp ce flutura tricolorul.^[2][3]

Ioan Arion a murit, la vârsta de 24 de ani, după ce a fost împușcat de mai multe ori în zona pieptului, focurile fiind trase de la etajul Gării din Teiuș, dar și dintr-o garnitură de tren germană aflată pe linia cinci. Rănitul a murit până când trenul a ajuns de la Teiuș la Alba Iulia, distanță de 15 kilometri pe care a parcurs-o într-o oră.^[2]

În memoria martirului Ioan Arion, în anul 1994, în Stația CFR Teiuș a fost amplasată o placă comemorativă.

·         1934: Cincinat Pavelescu (n. 2 noiembrie 1872, București – d. 30 noiembrie 1934, Brașov) a fost un poet și epigramist român, autor de romanțe, lieduri, cantilene, serenade și madrigaluri.

Cincinat Pavelescu s-a născut în anul 1872 la București. În perioada 1872-1879, se afla, vara, împreună cu părinții lui în satul Milcov, județul Vrancea, pe atunci satul Risipiți, Plasa Orașul, județul Râmnicu Sărat. A fost fiul inginerului Ion Pavelescu și al Paulinei (n. Bucșan)^[1] Tatăl său, fiind de profesie inginer, a deținut unele funcții importante: inspector general al C.F.R. și director fondator al Școlii superioare de arte și meserii din București. Arborele genealogic al familiei Pavelescu urcă în timp până la Banul Manta, figură reprezentativă în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Mama sa, Paulina a fost strănepoată a spătarului Bucșan din secolul XVIII. ^[2] Paulina Pavelescu a decedat foarte tânără, la 35 de ani.^[3]

După absolvirea școlii primare în București, „Școala Secundară Cantemir-Voda”, urmează Liceul „Sf. Sava” din București. La 3 martie 1891, debutează în „Biblioteca familiei” cu poezia Visuri triste, semnată P.C. de la Milcov.

Urmează, în perioada 1891-1895, Facultatea de Drept a Universității din București; își trece doctoratul în 1897 cu teza: Despre agenții diplomatici.

În anul 1892 debutează cu poezia Fecioara, în nr. 2 al revistei Literatorul, revistă literară, înființată de Alexandru Macedonski. Odată cu nr. 1 din 1893 al Literatorului, Cincinat devine codirector, alături de directorii Al. Macedonski și principesa Maria D. Ghica.

Urmează cursuri la Sorbona, în vederea pregătirii pentru elaborarea tezei de doctorat, care va fi susținută la București.

Își începe cariera juridică, la 21 iunie 1899, în calitate de ajutor de judecător la Plăinești, plasa Râmnicul de Sus, județul Râmnicu-Sărat (azi comuna Dumbrăveni, Vrancea). La scurt timp, comuna trece la plasa Marginea de Sus, a aceluiași județ. Din 20 septembrie 1902 până la 13 octombrie 1904 a fost supleant la Tribunalul Neamț iar în 1905 era pentru scurt timp judecător supleant în Râmnicu-Sărat, Snagov, Ocolul VI București, Snagov. La 7 martie 1907, Cincinat este judecător în comuna urbană Corabia, județul Romanați. A devenit judecător și consilier la Curțile de Apel din Chișinău (1925-1928) și Brașov.^[4]

Cincinat Pavelescu

A fost, în 1907 și 1908, prim-redactor al revistei Convorbiri critice, revistă condusă de Mihail Dragomirescu. La 7 mai 1908 este Judecător supleant la Slănic, Prahova iar în octombrie, judecător la Sinaia și la Fundeni-Frunzănești, Ilfov. Devine primul președinte al Societății Scriitorilor Români la 28 aprilie 1908.^[5]

În perioada războiului, se află la Iași. În anul 1917, împreună cu fratele său, Ion Pavelescu, ajunge în Petrogradul revoluționar, de unde, trecând prin Suedia poposește la Paris. La Paris, leagă prietenii strânse cu Elena Văcărescu și Anna de Noailles. În 1920 editează la Paris Le courier franco-roumain, politique, économique et littéraire, director Cincinat Pavelescu, redactor-șef Pompiliu Păltanea. Cincinat Pavelescu a fost director la publicația Brașovul literar și artistic în perioada 1931 - 1935. În 1925 la editura Ramuri din Craiova apare volumul de Epigrame. Critica literară îl socotește pe autor, în unanimitate, "maestru al epigramei românești." I se acordă Premiul Național pentru poezie pe 1927.

În 1937 a fost director al revistei „Brașovul literar și artistic”.

Împreună cu Eugen Lovinescu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Zaharia Bârsan și Emil Gârleanu, conduce revista „Falanga literară”, apărută la 10 ianuarie 1910. Liviu Rebreanu era secretarul redacției.

În 1911 publică unicul său volum de Poezii.

Moare la Brașov, pe Strada Neagră, nr. 26, la 30 noiembrie 1934, fiind bolnav în ultima vreme de cancer pulmonar. Este înmormântat la cimitirul Bellu din București.

În timp ce era căsătorit cu cântăreața Alice Viardot-Garcia^[6], pe care o cunoaște la Paris, nepoata celebrei cântărețe de operă Pauline Viardot-Garcia (care a fost o prietenă apropiată a lui Ivan Turgheniev) a fost logodit cu domnișoara Andricu

George Călinescu^[8] apreciază că "...madrigalurile, epitalamurile, liedurile sale și chiar unele versuri de cabinet secret nu sunt lipsite de grație și chiar de o undă de poezie simpatic infatuată. Gestul teatral e sprijinit pe o bună declamație și pe imagini":

„Îți mai aduci aminte, Doamnă? Era târziu și era toamnă”

"Ca elev al lui Macedonski, Cincinat Pavelescu păstrează tonul de festival, euforia. Câteodată iese din diletantism și dă dovezi de o puternică invenție fantastică (Pescuitorii de perle, Corbii) ori de uimire în fața misterului vieții..." Ca discipol al lui Macedonski, l-a urmat pe acesta, însă în locul sacerdotismului acestuia păstrează poeziei tonul solemn de festival, orgoliul de a se abandona cadențelor. Cincinat Pavelescu a continuat într-un spirit mai boem pe Alecsandri și pe Radu D. Rosetti în improvizațiile epigramatice.

Cincinat Pavelescu

Cincinat Pavelescu este ilustrativ pentru fascinația exercitată la începutul secolului XX, de simbolism chiar asupra autorilor care, structural, nu s-au dovedit simboliști. ^[9]Deși a scris în 1902 un poem (Simfonia ploaiei) în care pe urmele lui Macedonski și înaintea lui Bacovia s-a apropiat de spiritul și de litera simbolismului, poetul n-a evoluat în direcția autenticei sugestii simboliste, ci în cea tradițională, în fond, a "poeziei cu simbol". Opusă adevăratului simbolism, discursivitatea din versurile sale cade, nu o dată, în didacticism. Estetica lui Cincinat Pavelescu este rudimentară, el înțelege poezia ca o "haină" a simțirii și apropiindu-se de maniera lui Panait Cerna, ceea ce l-a împiedicat să fie un adevărat simbolist. Merită semnalată anticiparea poeziei minulesciene, într-o poezie scrisă în 1901 (Cântecul omului). Pavelescu a ilustrat lirica erotică, având o viziune trubadurescă asupra iubirii; a dobândit o mare popularitate ca autor de romanțe, cantilene, lieduri, serenade și madrigaluri. Ca epigramist este, incontestabil, cel mai notoriu autor român. Ce l-a determinat pe Cincinat Pavelescu să scrie epigrame? Răspunsul îl dă chiar poetul: " De ce am scris epigrame? Ca un protest împotriva esteticii mele lăuntrice, ofensate de urâțeniile vieții, de nedreptățile politicii și de arivismul mediocrităților."S-a manifestat și în dramaturgie, scriind două piese originale: Amanții (Dialoguri moderne) și Dialoguri de toamnă și două în colaborare: drama Saul (împreună cu Alexandru Macedonski) și Irina, împărăteasa Bizanțului (în colaborare cu dr. N. Paulescu).

În cazul dramei Saul, nu se poate preciza, astăzi, care este contribuția lui Cincinat Pavelescu, față de cea a lui Macedonski. În ziarul Dreptatea care apărea la Timișoara (1894-1897), în rubrica Foișoara, se spunea cu ocazia reprezentării dramei Saul la Teatrul Național din București, că a avut un mare succes de public, este "mai mult o melodramă antică", dar constituie, indiscutabil "un succes meritat și un câștig pentru literatura noastră."

·         1935: Fernando Pessoa, poet portughez (n. 1888)

·         1937: A murit la Alba Iulia, Bitay Árpád, istoric literar maghiar din România; (n. 20 iulie 1896, Budapesta). A făcut studii medii la Cluj, Braşov şi Alba Iulia (1907-1915). După bacalaureat, este recrutat şi trimis pe frontul italian, unde supravieţuieşte unui atac cu gaze toxice. Urmările intoxicării suferite atunci le va suporta până la sfârşitul sau timpuriu. Absolvent al Facultăţii de Drept din Debreţin (1919), se înscrie la Facultatea de Istorie-Filologie a Universităţii din Cluj, secţia de istorie-română, pe care o va absolvi în 1923. După studii de romanistică la Universitatea din Leipzig (1927-1928), se stabileşte în 1929 la Alba Iulia, unde va fi  profesor de limba şi literatura română, de latină şi germană. Prima lucrare de rezonanţă îi apare în 1922 – o istorie recapitulativă a literaturii române (A roman irodalomtortenet osszefoglalo attekintese), destinată tineretului maghiar studios. În urma aprecierilor favorabile ale profesorilor Nicolae Drăganu şi Sextil Puşcariu, tipăreşte lucrarea şi în limba română, sub titlul Istoria literaturii române (1924). Tot cu scopuri didactice publică o scurtă gramatică a limbii române (1923). Sub îngrijirea lui Bitay apare Muforditasok roman koltokbol (1928), o selecţie reprezentativă a poeziei româneşti, de la folclorul literar până la Lucian Blaga. A tradus din proza lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti, A.I. Odobescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, Gheorghe Brăescu şi D.D. Pătrăşcanu, şi din dramaturgia lui Vasile Alecsandri şi Nicolae Iorga. Concomitent, publicul român a putut citi în „Adevărul literar şi artistic”, „Cuget clar” şi „Universul literar” versiunile româneşti ale unor scrieri de Jokai Mor, Kovacs Deszo, Nyiro Jozsef, Gyallay Domokos şi Szabo Maria, realizate de Bitay. A contribuit la cunoaşterea valorilor literar-culturale maghiare şi prin expunerile prezentate la cursurile Universităţii Populare din Vălenii de Munte, unde Nicolae Iorga l-a invitat pentru prima oară în 1923. Până în 1937, Bitay a fost prezent la Vălenii de Munte în fiecare vară, ţinând aproximativ o sută de comunicări despre literatura, cultura şi istoria maghiară şi despre legăturile literar-culturale româno-maghiare.

·         1938: Corneliu Zelea Codreanu, la naștere Corneliu Zelinski (n. 13 septembrie 1899,^[1][2] Huși, România^[3] – d. 30 noiembrie 1938,^[1][2] Tâncăbești, Snagov, Ilfov, România) a fost liderul carismatic al extremei-drepte fasciste românești, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul.

Din 1919, Codreanu era membru al Gărzii Conștiinței Naționale, iar în 1923, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Liga Apărării Naționale Creștine (L.A.N.C.), pe care a lăsat-o doi ani mai târziu, din cauza diferențelor ideologice. În 1927, și-a înființat propria mișcare Legiunea Arhanghelului Mihail, cunoscută sub numele de Garda de Fier.^[4]

A fost asasinat în timpul detenției din ordinul regelui Carol al II-lea.

Nașterea Căpitanului. Gravura lui Alexandru Bassarab îl reprezintă simbolic pe pruncul Corneliu Zelea Codreanu în ipostază hristică, în iesle și cu un nimb schițat în jurul capului, sugerând nașterea lui Iisus Hristos. Este vegheat de Arhanghelul Mihail, simbolul Mișcării Legionare. În partea superioară, data nașterii. Gravura a fost difuzată de Horia Sima și Garda de Fier, în 1940.^[5]

Corneliu Zelea Codreanu s-a născut la 13 septembrie 1899 la Huși, cu numele Corneliu Zelinski. În anul 1902 tatăl său, Ion Zelinski și-a românizat numele în Zelea Codreanu.^[6] Mama sa, Eliza născută Brauner era de origine germană - bavareză^[7][8][9] Străbunicul său, Simion Zelea, se trăgea dintr-o familie de răzeși moldoveni din satul Igești din Bucovina. În perioada 1786-1848 când Bucovina a fost sub administrație poloneză (aparținând de provincia Galiția), el a fost obligat de autoritați sa-și schimbe numele în Zelinski.^[6] Străbunicul din partea mamei, pe numele său Adolf Brunner, a sosit din Bavaria in Bucovina ca functionar vamal ^[10]. Corneliu a fost botezat într-o biserică ortodoxă odată cu părinții săi, care s-au convertit și ei, la credința ortodoxă^[11].

Corneliu și tatăl său, Ion Zelea Codreanu, s-au străduit să-și afișeze o origine neaoș-română, reclamându-se a se trage dintr-o veche familie de răzeși și arătând că numele Zelea ar fi provenit de la zale și nu de la Zelinski, care înseamnă în poloneză : Codreanu.^[6][12]

A urmat cursurile școlii primare la Iași și Huși, iar între anii 1912-1916 a fost înscris la liceul militar de la Mănăstirea Dealu.

La 16 ani a fost combatant voluntar în Primul Război Mondial, fără a fi împlinit vârsta minimă pentru încorporare. Între 1917 și 1918 a urmat cursurile Școlii Militare de Infanterie de la Botoșani.

A aderat la Garda Conștiinței Naționale în 1919, atras de caracterul anticomunist al organizației. În 1920 a participat la acțiunile de înăbușire a revoltei comuniste de la Atelierele CFR Nicolina.

Admis la facultatea de drept din Iași, a devenit președintele Societății studenților la drept, organizație pe care a dizolvat-o pentru a fonda, în 1922, „Asociația Studenților Creștini”. În semn de protest față de decizia rectoratului universității de a începe anul școlar fără tradiționala slujbă religioasă, Codreanu s-a baricadat în interiorul instituției. Din cauza acestei acțiuni a fost exmatriculat. A plecat în Germania, unde a studiat timp de câteva luni la Berlin și Jena. În timpul șederii în Germania a participat la mitinguri organizate de Hitler și s-a lăsat cucerit de doctrina hitleristă. Codreanu a fost impresionat mai ales de unitățile paramilitare naziste Sturmabteilung - SA care, prin acțiunile lor din anii '20, violente și contrare legii, erau folosite ca instrument de convingere a oponenților mișcării naziste aflată în plină ascensiune.

În iunie 1925, Codreanu s-a căsătorit cu Elena Ilinoiu, fiica lui Constantin Ilinoiu. Sub auspiciile unor colaboratori și simpatizanți ca A. C. Cuza, generalul Macridescu, George Niculescu și alții, a fost organizat un spectacol-demonstrație politică în care mirii purtau costume naționale albe și pe cap pirostrii cu crucea în creștet și svastică pe frunte^[13]. La spectacol au participat 90.000 de persoane în mii de vehicule, formând o coloană de 4 Km. Filmarea procesiunii a fost confiscată și arsă în 1925 pe motiv că punea în pericol ordinea și siguranța publică.

Reprimit la studii la Universitatea din Iași ca urmare a intervențiilor profesorului A. C. Cuza, prieten al familiei și totodată protectorul și mentorul său spiritual, Codreanu se reîntoarce în țară și își reia studiile pentru o perioadă de timp scurtă. În acest răstimp participă la demonstrațiile studențești care cereau limitarea numărului evreilor în învățământul superior („numerus clausus”).

În 1923 fondează împreună cu A. C. Cuza Liga Apărării Naționale Creștine (L.A.N.C.), partid antidemocrat și antisemit.

În 1924, în urma unei altercații este implicat într-un proces la care, în sala de judecată, în fața instanței, îl împușcă pe prefectul de poliție Manciu, care îl agresase la rândul său anterior, dar este achitat pe motiv că acționase în legitimă apărare. Este vorba de primul dintr-o serie de asasinate politice (crima politică anterioară din România modernă a fost asasinarea lui Barbu Catargiu în 1863). „Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice românești ceva ce nu făcea parte din tradiția noastră” acuză Neagu Djuvara^[15].

Din cauza unor disensiuni apărute în L.A.N.C., Codreanu se desprinde de mișcare și, împreună cu Ion Moța, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneață și Radu Mironovici, fondează în 1927, inspirat de o icoană din închisoarea Văcărești^[14], mișcarea paramilitară „Legiunea Arhanghelul Mihail”.

În anii următori au loc o serie de manifestații ample împotriva „corupției parlamentare, a evreilor și a comunismului”.

Ion Antonescu și C. Z. Codreanu la schi, 1935

Cucerit de manifestațiile teatrale, de paradă, de care se folosea propaganda nazistă în Germania, Codreanu, pentru a-i atrage pe țărani la ideologia sa și pentru a le obține voturile, vizitează satele îmbrăcat în costum național și călare pe un cal alb. În 1931 este ales în parlament deputat de Neamț, obținând, conform documentelor vremii, 11.300 voturi valid exprimate. În 1932, devine pentru a doua oară parlamentar, candidând în județul Tutova, cu 5.600 de voturi.

Codreanu a imprimat, ca trăsătură fundamentală a Legiunii Arhanghelul Mihail, promovarea ortodoxismului naționalist, stabilind o legătură structurală între creștinismul ortodox și „românitate”, ca o deosebire de fascismul lui Mussolini, deși dorea transformarea României în stat fascist, după modelul italian. Ideologiile fascistă și nazistă erau folosite ca substrat de îndoctrinare în cuiburile legionare (titluri de cursuri: „Afinitatea între fascism și Mișcarea Legionară”, „Puncte comune între hitlerism și Mișcarea Legionară”, etc. - C. Z. Codreanu: Cărticica șefului de cuib). Pentru Codreanu, „Legiunea Arhanghelul Mihail va fi mai mult o școală și o oaste, decât un partid politic”. Fapt este că uniformele, cămășile verzi cu diagonală și pistol la șold copiate după uniformele "cămășile negre" fasciste-italiene și "cămășile brune" ale SA din Germania, precum și frazeologia mistic-religioasă, patriotardă-xenofobă (pericolul reprezentat - în viziunea codrenistă - de democrația liberală, care ar fi dus la acapararea puterii în stat de către inamicii principali ai legionarilor și naționaliștilor români, „evreii”: „democrația sfarmă unitatea neamului românesc, expunându-l dezbinat în fața blocului unit al puterii iudaice” să curețe țara de moravurile politice murdare, să înlăture influența pernicioasă și cosmopolită a evreilor și a masonilor... „Să facem o țară ca soarele sfânt de pe cer...” (C. Z. Codreanu în cartea sa Pentru legionari) au atras o numeroși studenți, preoți și intelectuali ca Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, precum și personalități din protipendada română, ca Ghica, Cantacuzino, Sturdza, Manu ș.a.

O altă trăsătură fundamentală a Legiunii a fost cultul morții, considerată ca o alternativă preferabilă într-o situație conflictuală:

„

• Poporul nu se conduce după voința lui: democrația. Nici după voința unei persoane: dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni. Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte. Legile vieții și legile morții. O națiune merge la viață sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.
• Țelul final nu este viața. (...) Acest moment final, „învierea din morți”, este țelul cel mai înalt și mai sublim către care se poate înălța un neam.
• Neamul este deci o entitate care își prelungește viața și dincolo de pământ. Neamurile sunt realități și în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.
• Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se zbate țara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi și mai mari vinovați sunt românii ticăloși, care pentru arginții iudei și-au trădat neamul. Jidanii ne sunt dușmani și în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se așază pe aceeași linie cu ei, sunt mai mult decât dușmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului. Dacă aș avea un singur glonț, iar în fața mea un dușman și un trădător, glonțul l-aș trimite în trădător.” C.Z. Codreanu^[16].
• Legionarul iubește moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare. (C.Z.Codreanu: „9 Porunci Legionare”, din ziarul G.d.F. a Basarabiei)
• Moartea, numai moartea legionară (...) / Ni-i dragă moartea pentru Căpitan!” - Radu Gyr: Imnul Tinereții Legionare.”

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940

În 1933, Codreanu întemeiază - ca expresie politică a Mișcării Legionare - partidul Totul pentru Țară (prezidat de ing. Gheorghe Clime), cu o platformă-program atât de violent fascistă, antisemită și antioccidentală, încât prim-ministrul liberal I. G. Duca, delegat de Carol al II-lea să organizeze alegerile, îi interzice participarea la alegeri. Duca e asasinat după trei săptămâni de un grup de trei legionari. Stere Ciumetti, secretarul Mișcării Legionare, este asasinat în replică la 29 decembrie, în același an, din ordinul lui Victor Iamandi, ministrul liberal al justiției, corpul său fiind aruncat într-un lac bucureștean. Printre inculpații în procesul intentat asasinilor lui Duca, în afară de Codreanu, au compărut și generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Nichifor Crainic și alții sub acuzația de conspirație criminală. Codreanu a fost achitat din nou, instanța considerând că nu era vinovat de crimă, deși el avea teoretic controlul absolut asupra organizației.

La 24 septembrie 1934, Codreanu a convocat „Consiliul de onoare al Legiunii” pentru a-l judeca pe ziaristul legionar și anticodrenist Mihai Stelescu pentru că acesta publicase în ziarul la care lucra un articol care-l critica pe Codreanu și că ar fi organizat un atentat la viața „Căpitanului”. Consiliul, respectiv Codreanu, l-a declarat pe Stelescu „vinovat de înaltă trădare față de Legiune și căpitan” și a decis excluderea lui Stelescu din mișcare cu precizarea „Acord lui Stelescu dreptul ca într-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-și poată răscumpăra în fața aceluiași Consiliu de Onoare convocat de mine în acest scop, numai prin jerfă, onoarea pierdută și păcatul făptuit”^[17].

Dar Stelescu și-a continuat critica la adresa „Căpitanului”, pe care l-a făcut laș, desfrânat și slab orator^[18]. În 1936, un grup de zece legionari, studenți la teologie, a pătruns în spitalul în care era internat Stelescu pentru recuperare în urma unei operații de apendicită și l-au împușcat pe patul de spital cu 120 de gloanțe, după care i-au aplicat multiple lovituri în cap cu un topor, intonând imnuri legionare.^[19] Grupul de criminali trimis de „Căpitan” ca să-l pedepsească pe disident a primit porecla „Decemviri” („zece bărbați”),^[20][21] iar cei care l-au pedepsit pe I. G. Duca au fost numiți „Nicadori”.^[22]

Făptașii s-au predat poliției și au fost omorâți la rândul lor, în 1938, odată cu Codreanu.

Funeraliile lui Corneliu Zelea Codreanu

În urma unui răspuns dat lui Nicolae Iorga, care luase poziție față de Mișcarea Legionară („ești un necinstit sufletește”), este trimis în instanță pentru ultraj adus unui demnitar în exercițiul funcțiunii^[24]. Condamnat la șase luni de detenție, în luna mai 1938 este rejudecat și condamnat la zece ani de muncă forțată^[24].

În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938 Codreanu este omorât (sugrumat), împreună cu alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), de jandarmii care îi transportă pe deținuți la închisoarea Jilava. Incidentul are loc în pădurea Tâncăbești, din apropierea capitalei. Motivul oficial invocat a fost încercarea de evadare, dar din mărturiile participanților reiese că asasinarea celor 14 legionari a fost executarea unui ordin dat de Carol al II-lea, fapt care face din acest asasinat o crimă de stat, fenomenul acesta fiind strâns legat în România burgheză a vremii de o tradiție înrădăcinată de brutalitate politică instituțională.^[25]. Trupurile neînsuflețite au fost arse cu acid și înhumate în fortul Jilava.^[14]

„Suprimarea „Căpitanului” și arestarea principalilor fruntași ai mișcării au dus la dezorganizarea Legiunii și la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima” (Neagu Djuvara^[26]). Legiunea s-a scindat în două tabere inamice, „simiștii”, gruparea majoritară condusă de Horia Sima și „codreniștii”, conduși de Ion Zelea Codreanu (tatăl), care l-a acuzat pe Sima de a fi fost spion al lui Moruzov, delapidator (al fondurilor primite de la germani la Viena pentru a organiza o armată legionară/anti-sovietică), că l-a turnat pe „Căpitan” și i-a trădat „cauza”, etc.

Corneliu Zelea Codreanu

Părinți Ion Zelea (Zelinski) Codreanu și Eliza n. Brauner Căsătorit cu Elena Ilinoiu Copii Cătălina (adoptată)

·         1953: A murit prozatoarea Irina Lecca; după moartea soţului, s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde s-a dedicat vieţii monahale; în răstimpul cât a fost stareţă (1940-1942; 1946-1951), s-a preocupat de organizarea unui orfelinat, a atelierelor de ţesătorie şi broderie, precum şi de învăţământul seminarial monahal; (n. 1881).

·         1953: Francis Picabia, pictor și poet de origine spaniolă (n. 1879)

·         1968: Prințul Feodor Alexandrovici al Rusiei (n. 1898)

·         1999 - A încetat din viaţă Charlie Byrd, cunoscut ca unul dintre chitariştii cu cele mai mari disponibilităţi, care a combinat genurile latino, jazz şi clasic (n. 1925).

·         2001 - A murit Victor Astafiev, scriitor celebru rus pentru romanele sale despre viaţa în Siberia traduse în peste 27 de limbi („Pierdut în taiga”, „Copilărie în Siberia”) (n.1924).

·         2008: A decedat Artur Silvestri (pseudonimul lui Gabriel Târnăcop), scriitor, istoric al civilizaţiilor, filosof al culturii, editor; (n. 1953).

·         2009 - A încetat din viaţă principesa Margareta Sturdza, mama Prinţului Dimitrie Sturdza

·         2012: Inder Kumar Gujral, om politic și prim ministru al Indiei (n. 1919)

·         2013: A incetat din viata Pan Izverna (pseudonimul lui Pantelie Tărăbâc), medic, poet, prozator şi traducător; (n. 1937).

·         2013: Paul Walker, actor american (n. 1973)

Sărbători

În calendarul ortodox:

·       +)  Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României; Sf. Ier. Frumentie, episcopul Etiopiei; +) Sf Ier Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei; dezlegare la pește 

·         Ziua mondială împotriva pedepsei cu moartea

·         Barbados: Ziua Independenței (față de Marea Britanie, 1966)

RELIGIE ORTODOXĂ

 +)  Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României;

+) Sf Ier Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei;

Sf. Ier. Frumentie, episcopul Etiopiei; dezlegare la pește 

 +)  Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României

Viața Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

• • 

    Viața Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

    Viața Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

Sfântul Andrei întărea pe cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor vremelnice, învățându-i că nu este vrednică nicio muncă a vremii de acum pe lângă răsplătirea bunătăților celor ce vor să fie.

Datori suntem noi creștinii a aduce slavă, cinste și închinăciune către toți sfinții, de vreme ce ei, bine viețuind și toate poruncile lui Dumnezeu păzindu-le, s-au făcut prieteni de aproape ai Lui. Căci, învrednicindu-se de împărăția cerurilor și fiind aproape de Dânsul, acum se roagă de-a pururea pentru mântuirea și ocrotirea noastră.

Dar mai ales Sfinților Apostoli, toată omenirea cea de sub soare le este datoare, în toată vremea și în toate zilele, ca și în tot ceasul, a le mulțumi, a-i slăvi, a-i lăuda și a săvîrși pomenirea lor cu bucurie, cu osârdie și cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le prăznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cântări de laude și de mulțumire și a le cinsti duhovnicește. Pentru că ei, de toată lumea lepădându-se și de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toată osârdia și cu tot sufletul, s-au făcut următori ai sfintei și dumnezeieștii vieți, cum și petrecerii lui Hristos pe pământ și, fiind văzători ai minunilor celor de El făcute, au urmat și patimilor, răstignirii, morții, învierii și înălțării Lui la cer.

Apoi și cu putere de sus s-au îmbrăcat și cu limbi de foc s-au îmbogățit, făcându-se din pescari, apostoli și din vânători de pești, vânători de oameni, după cum însuși Domnul le-a făgăduit, zicând: Veniți după Mine și vă voi face pe voi vânători de oameni. Apoi ca niște cai, după cum zicea proorocul Avacum, prin toată lumea pe care o vede soarele au alergat și pe neamuri le-a întors din rătăcire și de la închinarea de idoli la cunoștința adevăratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare țară, cetate, sat și loc, răbdând bătăi, chinuri, vărsări de sânge și moarte în fiecare zi.

Despre aceasta ascultă pe Pavel, zicând: „Întru osteneli multe, întru bătăi cu covârșire, în temniță cu prisosință, în primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori câte patruzeci de lovituri fără una am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroșcat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte și o zi am fost întru adânc; în călătorii de multe ori, în primejdii în râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la cei de un neam, în primejdii de la neamuri, în primejdii prin cetăți, în primejdii prin pustietăți, în primejdii pe mare, în primejdii între frații cei mincinoși. Întru osteneală și în trudă, în privegheri de multe ori, în foame și în sete; în postiri de multe ori, în frig și fără haine”.

Și acestea pentru ce? Pentru ca să întoarcă pe oameni de la înșelăciune la adevăr și de la întunericul închinăciunii la idoli, la lumina cunoștinței de Dumnezeu. Astfel, au fost și ei ca și dascălul lor, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care Și-a vărsat sângele Său pe Cruce pentru mântuirea noastră.

Deci, pentru aceasta suntem datori a le mulțumi Sfinților Apostoli, a-i cinsti și a-i lăuda neîncetat, după putere, căci după vrednicie numai lui Dumnezeu Îi este cu putință să-i cinstească. Și încă îi va cinsti mai ales când va ședea la judecată pe scaunul slavei Sale. Atunci și ei vor ședea împreună cu Hristos pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel.

Unul dintre aceștia, și decât toți mai întâi chemat, este Sfântul, slăvitul și prealăudatul Apostol Andrei, a cărui viață și petrecere voim a o istorisi după putere și după vrednicie, lăsîndu-o spre folos celor puternici și desăvârșiți întru cuvinte și fapte bune.

Slăvitul Apostul Andrei, cel întâi chemat, s-a născut în cetatea ce se numește Betsaida, care este lângă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului, din care seminție i se trăgea și neamul. Cetatea era mică și neînsemnată mai înainte, iar după răsărirea acestuia, a fratelui său, verhovnicul Petru, și a lui Filip, s-a făcut renumită și slăvită. Și se numea evreiește Betsaida, ce se tâlcuiește „casa vânătorilor”. După cuviință se numea așa, căci astfel era patria Sfinților Apostoli Petru, Andrei și Filip, care au vânat pește până au aflat adevărul, Care este Hristos.

Deci dintr-o patrie neslăvită ca aceasta au răsărit apostolii amândoi, având un tată sărac, anume Iona, care, fiind sărac, a învățat pe fiii săi meșteșugul său. Căci Iona era pescar și prindea pești în Marea Galileii și prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a învățat meșteșugul tatălui său și după aceasta și-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepădând toată tulburarea lumească, și-a ales să petreacă întru feciorie, nevoind să se însoare.

Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin locurile de pe lângă Iordan și propovăduiește credința și pocăința, Andrei s-a dus la dânsul și i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa la înțelegeri mai înalte. De aceea n-a voit, precum ceilalți, să petreacă în tulburările și grijile lumii. Căci auzind cuvintele proorocești și având sufletul său curățit de păcate, a cunoscut îndată că învățătura Botezătorului este din porunca lui Dumnezeu și că este pricinuitoare de mântuire. Pentru aceasta i-a și urmat cu toată inima și cu totul și-a afierosit mintea sa învățăturii lui Ioan.

Deci, dumnezeiescul Înaintemergător, vrând să înalțe gândul ucenicilor lui întru mai multe cugetări și să nu creadă că el este Hristos, ci rob slujitor, Înaintemergător și propovăduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii săi, pe Apostolul Andrei și pe un altul, care zic unii că ar fi cuvântătorul de Dumnezeu Ioan, și a mers cu dânșii acolo unde se afla atunci Hristos. Și văzându-l pe El, a zis: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.

Auzind acești doi ucenici mărturia lui Ioan pentru Hristos, au lăsat pe Ioan și au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, întorcându-se și văzându-i pe dânșii urmându-l, a zis către dânșii: Ce căutați? Iar ei au răspuns către Dânsul: Ravi - care se tălmăcește învățătorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniți și vedeți. Deci au venit și au văzut unde petrecea și au rămas în acea zi acolo, căci era ceasul al zecelea. Însă vedeți bună voire a Sfântului Apostol Andrei? Căci după ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el singur, ci a chemat și pe fratele său, Petru, spre câștigarea acesteia.

După această a aflat pe fratele său Petru, care se numea atunci Simon, și a zis către dânsul: Am aflat pe Mesia, Care se tălmăcește Hristos. N-a zis: „Am aflat un mesia, ci pe Mesia”. Ce va să zică aceasta? A arătat Sfântul Andrei că a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovăduit proorocii. „Acela este Iisus”. Pentru aceasta n-a zis că „am aflat un mesia”, adică pe un oarecare Hristos, căci „mesii” și „hristoși” se numeau și împărații iudeilor, pentru că se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adică pe Hristosul acela, pe care mai înainte l-au vestit proorocii.

Andrei, după ce a zis acest cuvânt către Apostolul Petru, fratele său, l-a luat cu sine și l-a dus la Hristos. Iar Hristos, văzând pe Petru, a zis către dânsul: Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăcește Petru. Acestea așa s-au săvârșit atunci, și în acest chip au vorbit cu Hristos amândoi acești frați, apoi s-au dus iarăși la Sfântul Ioan Botezătorul. Iar în zilele acelea Irod împăratul a prins pe Ioan Botezătorul și l-a închis în temniță pentru că îl mustrase, că a luat cu fărădelege de soție pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip. Acolo unde era el închis ca un prooroc și mai mult decât prooroc, a cunoscut că va fi omorât de Irod, iar ucenicii lui vor rămâne iarăși întru întunericul Legii Vechi.

Deci, pentru ca să nu se întâmple că ucenicii lui să rămână fără să cunoască desăvârșit că Hristos este Dumnezeu, Sfântul Ioan Botezătorul a ales pe doi din ucenicii săi, care erau mai înalți cu înțelepciunea. Adică pe slăvitul și cinstitul Andrei și pe altul pe care l-am pomenit mai înainte și i-a trimis la Hristos să-L întrebe: Tu ești Acela pentru Care au scris proorocii că are să vie, sau pe altul vom aștepta?

Dar Iisus Hristos, Care cunoștea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit să le arate adevărul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, că singuri ei din lucruri să învețe și să înțeleagă că El, Care face minunile acestea, este Acela care va să vie, spre mântuirea oamenilor.

Deci le-a răspuns lor Hristos: Mergeți și spuneți lui Ioan că orbii văd, surzii aud, morții înviază, șchiopii umblă, săracilor bine li se vestește. Cum? Adică aud cuvinte bune: Fericiți cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăția cerurilor și fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine. Dar care este înțelegerea cuvântului? Oare nici Ioan nu știa că El era Hristos, pe Care proorocii mai înainte L-au proorocit și L-au propovăduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii săi să întrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putință să nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, când însuși Ioan Înaintemergătorul, fiind încă în pântecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu răspunsul Lui, nu voia să adeverească pe Ioan despre Sine că este Hristos, căci îl cunoștea Hristos, cu mult mai mult decât el Îl cunoștea pe Hristos.

Ci, pentru aceasta le-a răspuns lor așa și a făcut minuni înaintea lor, ca să cunoască amândoi ucenicii, adică Andrei și Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, că mare este deosebirea dintre Hristos și Ioan. Căci Ioan nu a făcut nicidecum minuni, iar Hristos a făcut nenumărate. Avea și dreptate că atunci aceia socoteau pe Ioan Botezătorul mai mare, căci era din neam arhieresc și născut din tată prooroc, din Zaharia și însuși el era prooroc și că din maică stearpă, prin făgăduință, era născut. Iar Hristos se arăta ca un sărac și fiu de săraci și nici ucenici nu avea până atunci.

Fiind Ioan închis în temniță, Hristos a plecat din Ierusalim și S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei și pe Petru în corabie, cîrpindu-și mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grăit vreun cuvânt aspru, fiindcă L-au lăsat și pe El și pe dascălul lor, Ioan, închis în temniță - căci Dumnezeu fiind, cunoștea că sărăcia i-a silit pe dânșii să lucreze -, ci le-a zis: Veniți după Mine și Eu vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lăsându-și mrejele, au urmat lui Hristos. Și, cum zice evanghelistul Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au așteptat, nici nu au întârziat, nici nu au zis: „Să cârpim mrejele noastre și apoi vom veni după Tine”. N-au zis așa. Ci îndată, lăsându-și mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele și cunoscuții, au urmat lui Hristos. Și încă aveau proaspătă mărturia Botezătorului, care le spusese despre Hristos și țineau minte și minunile pe care le-au văzut, făcându-se de El.

Deci Apostolul Andrei lăsând toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai înaintea celorlalți apostoli, fiind chemat la învățătura lui Hristos, pentru care s-a și numit „întâi chemat”. Căci Andrei a înțeles mai înainte din cărțile cele proorocești că, cu adevărat, El este Cel Care va să vie. Mai ales, după ce a văzut boli nevindecate tămăduindu-se, pe orbi văzând, pe șchiopi umblând, dracii izgonindu-se, pe morți sculându-se din groapă, mai cu înlesnire decât din somn, numai cu porunca și cuvântul lui Hristos; asemenea și celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amănuntul.

După ce-a văzut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a încredințat și s-a întărit în cugetarea cea bună pe care o avea pentru Hristos. Căci ca un înțelept și priceput, Apostolul Andrei socotea că, deși proorocii cei de demult au făcut câteva minuni, nu le-au făcut cu stăpânire ca Hristos, ci cu rugăciune și cerere către Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele ție îți zic și cu alte cuvinte ca acestea stăpânitoare, făcea minunile Sale.

Văzând apostolul că Hristos Își punea mâna Sa pe ochiul orbului și vedea, poruncea dracilor și ca niște fum piereau, furtunile mărilor le domolea; apoi umblă pe mare ca pe uscat și alte minuni preaslăvite făcea, a cunoscut și a crezut negreșit că Hristos este Dumnezeu adevărat. Acestea socotindu-le slăvitul Apostol Andrei, era ucenic nedespărțit al lui Hristos. Avea încă și osârdie multă și râvna înfocată, încât dorea să și moară pentru numele Lui.

După ce Hristos a lăsat cetățile și s-a dus în pustie, nici acolo nu l-au lăsat mulțimea oamenilor și ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I asculte învățătura. Și fiind pustiu locul și neavând hrană să mănânce atâția oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei și i-a zis lui Hristos - că aveau doar cinci pâini de orz la dânșii, și puțini pești -, cum să ajungă acestea la atâta mulțime? Atunci Hristos a binecuvântat cele cinci pâini și le-a mâncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de femei și de copii, și s-au săturat și au prisosit încă douăsprezece coșuri de fărmituri.

Despre minunea aceasta se poate încredința cineva din dumnezeiască și Sfânta Evanghelie a Sfântului Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu, în capitolul al șaselea. Și din altă povestire a Sfintei Evanghelii poate să înțeleagă cineva prietenia și îndrăzneala Apostolului Andrei către Hristos, dascălul său. Căci povestește însuși Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu în capitolul 12, că în vremea sărbătorii Paștelui iudeilor au mers la praznic și niște elini, ca să vadă biserica și să-și facă obișnuita rugăciune, fiindcă erau și ei de credința și din neamul evreiesc, dar născuți și crescuți prin alte neamuri, a căror limbă o învățaseră.

Pe aceștia i-a înspăimântat vestea lui Hristos, căci făcuse atunci, de curînd, minunea învierii lui Lazăr și Îl întimpinase pe El poporul cu stâlpari și făcuse mai înainte și multe alte semne. Pentru aceea veniseră ei întru cugetare de Dumnezeu și, având dorință ca să-L vadă, au venit la Filip, rugându-l și zicându-i: Doamne, vrem să vedem pe Hristos. Iar el, neavând atâta îndrăzneală către Hristos și dându-i lui Andrei cinstea ca unui întâi chemat, s-a dus la dânsul și i-a spus pricina. Iar Andrei, luând cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos și I-au spus amândoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaște dragostea și îndrăzneala ce o avea el către Hristos.

Deci, lăsând pe celelalte câte le-a lucrat împreună cu Hristos, până a venit la patima Sa cea de bunăvoie, să scurtăm cuvântul nostru.

Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit, S-a îngropat și a înviat din mormânt cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarăși la Sine pe ucenicii și prietenii Săi, S-a arătat lor în muntele Galileii și le-a zis: Mergând, învățați toate neamurile. Și după ce le-a trimis lor Preasfântul Duh și i-a luminat să grăiască în toate limbile neamurilor câte se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunându-se, au aruncat sorți între dânșii, ca să se știe ce parte de pământ urma să ia fiecare dintre dânșii, spre propovăduire.

Deci, celorlalți apostoli le-a căzut sorțul spre propovăduire pentru alte părți de pământ. Iar Sfântului Apostol Andrei i-a căzut sorțul să propovăduiască în toată Bitinia - și se numește Bitinia tot locul cât este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, până la Nicomidia și până la Niceea. Și nu numai în Bitinia, ci și în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile și amândouă părțile cele de pe lângă Marea Neagră, până la Camupolin. Pe lângă acestea se număra și Calcedonul și Bizanțul, care este cetatea lui Constantin și toată partea Traciei, de la Constantinopol până la Cavala, care, în Faptele Apostolilor, se numește Neapolis, iar la alții se numește Hristupolis. În sorțul său era și Tesalonicul și Tesalia, până la Farsala și Elada și până la Zitunion și Ahaia, apoi de la Zitunion până la Paleapatra.

Toate cetățile acestea, ce se cuprind în hotarele acestor țări amintite, au căzut în sorțul Apostolului Andrei, ca să meargă să le învețe cunoștința lui Dumnezeu. Și nu numai acestea, ci încă și alte neamuri câte se află între Tracia și Macedonia, până la râul cel mare Istrul, care acum se numește Dunărea, și acestea tot în sorțul Sfântului Apostol Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau țarina pusă înaintea lui, în care voia să semene sămânța cuvântului lui Dumnezeu.

Deci, Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat n-a căutat la mulțimea oamenilor, a locurilor, a țărilor și a cetăților, nici n-a slăbit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea și mulțimea călătoriilor, nici nu s-a îngreunat cu nevoințele ce-i stăteau înainte, nici nu s-a temut de barbaria, sălbăticia și cruzimea tiranilor și a închinătorilor de idoli. Ci avea în mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iată Eu vă trimit pe voi, ca pe niște oi în mijlocul lupilor..., să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide.

Având în sine mare dragoste către Hristos, dascălul său, fiind plin de credință și tare nădăjduind în puterea Lui cea nebiruită, cu sârguință s-a apucat de călătorie, pornind de la Ierusalim, ca să meargă la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine și pe niște ucenici din cei șaptezeci de apostoli, pe care i-a socotit îndemânatici la propovăduire.

Deci, multe sunt călătoriile și drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetăți și prin sate, în care, semănând cuvântul cunoștinței de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credințe. Însă cu neputință este a descrie cu amănuntul toate călătoriile, primejdiile și necazurile pe care le pătimea în fiecare cetate și sat. Dar ca să nu lipsim pe ascultători de povestirile folositoare, despre Sfântul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite și mai mari, pentru dragostea lor.

Umblând apostolul lui Hristos din loc în loc, a mers într-o cetate care este în partea dreaptă a Mării Negre, când, plutim spre Cafa, care se numește Amisonul și este departe de Sinopi, ca la o sută douăzeci și opt de mile și jumătate. Acolo a aflat Sfântul Andrei mulți oameni rătăciți și necredincioși. Unii, cuprinși de rătăcirea elinească, iar alții, de cea iudaică. Însă între aceste deosebite rătăciri și păgânătăți aflându-se amisinenii, aveau și o bunătate, iubirea de străini, adică să primească pe oamenii străini și să ospăteze pe drumeți.

Deci, mergând sfântul la dânșii, a găzduit la casa unui iudeu și socotea cum și în ce chip să atragă atâta mulțime de oameni rătăciți și să-i prindă în năvodul învățăturii și propovăduiri sale. Așa socotind sfântul, s-a sculat într-o dimineață și a mers la sinagogă iudeilor, unde erau adunați ei după obiceiul lor. Acolo l-au întrebat iudeii cine este, de unde este și ce fel este propovăduirea lui.

Sfântul, începând propovăduirea lui despre Hristos, i-a învățat și din cărțile lui Moise, dar i-a învățat și din cele proorocești. Din toate acestea a dovedit că Hristos este același pe Care L-au vestit mai înainte proorocii; Care, pentru mântuirea oamenilor a venit în lume, aducând spre dovedire martori și pe însuși Mergătorul înainte și câte a învățat el. Acestea și altele asemenea, după ce le-a zis către dânșii și după ce a scris adevărata credință în sufletele lor și după ce i-a adus pe dânșii în mrejele sale, în acest chip s-a arătat vânător de oameni, după cuvântul Dascălului său, pe care l-a zis când i-a chemat la ucenicie: Veniți după Mine și Eu vă voi face pe voi vânători de oameni.

Auzind iudeii cuvântul Apostolului, îndată s-au întors la Domnul și, pocăindu-se, s-au botezat și s-au făcut creștini, în loc de iudei; robi ai lui Hristos, în loc de ai pierzării. După aceasta, pe câți bolnavi aveau îi aduceau înaintea apostolului și fiecare își lua tămăduire de orice boală ar fi fost cuprins. Și s-a făcut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a arătat tămăduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici și le-a hirotonit preoți din iudeii care crezuseră.

Ducându-se de acolo, a mers în Trapezunda și acolo, asemenea, învățând și botezând pe mulți, încă și preoți hirotonind; după aceasta s-a dus în Lazichia. Iar Trapezunda și Lazichia sunt cetăți și neamuri din partea de răsărit a Mării Negre și câți au umblat în părțile acelea, știu cetățile acestea. Ci și acolo iarăși asemenea făcând apostolul și mulțime nenumărată de iudei și de elini aducând la Hristos, a pus în gând să se ducă la Ierusalim. Pe de o parte, ca să serbeze acolo praznicul Paștelui ce se apropia, iar pe de altă parte, ca să se întâlnească cu fratele său Petru. Și mai ales dorea să vadă și pe Apostolul Pavel, de care auzise că s-a întors de la legea evreiască și a venit la propovăduirea apostolilor și cum că este și el apostol și dascăl al neamurilor.

Deci s-a dus și și-a împlinit dorința lui cea după Dumnezeu. După aceasta s-a întors împreună cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era în soartă (grijă) lui Ioan.

Însă acolo aflându-se apostolul a văzut o descoperire de la Dumnezeu ca să meargă în Bitinia, să învețe pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit și s-a dus în cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, și era nezidită împrejur. Mai pe urmă Cezarul Traian a zidit-o pe dânsa și turnuri are întru ea, și pentru ca să biruiască, a numit-o Niceea.

Dar nici iezerul ce este în ziua de astăzi aproape de dânsa, și se numește Ascania, nu era atunci atât de limpede și curățit precum se vede astăzi. Că după cum scriu hronografii, mai pe urmă de cutremure s-a umplut de apă și ca Marea Pontului s-a făcut și s-a limpezit precum este acum.

În această cetate mergând Sfântul Apostol Andrei și văzând mulțime nenumărată de oameni, iudei și elini, a cugetat să facă mai întâi minuni, ca să-i înduplece să se întoarcă de la rătăcirea lor. Pentru că oamenii cei simpli, mai lesne se încredințează când văd minuni, decât numai cu cuvântul. Pentru aceasta și apostolul de multe ori pe cei muți îi făcea să vorbească, iar alteori tămăduia pe cei bolnavi. Încă și alte minuni de multe feluri făcând, s-a făcut doctor fără de plată celor bolnavi. Încă și balauri, fiare mari și înfricoșătoare, care se încuibaseră în locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care îl purta, al cărui vârf avea cruce înfiptă, îi izgonea și-i omora.

Și capiștile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei și ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfărâmat. Iar citi din elini nu au crezut în învățătura apostolului, umplându-se de duh rău, săreau și săltau, cărnurile își mâncau și alte nenumărate rele pătimeau, primind vrednică muncă pentru necredința lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit să mântuiască pe cei păcătoși, nu i-a lăsat până în sfârșit să piară așa întru întunericul rătăcirii, ci izbăvindu-i pe dânșii de lucrarea cea diavolească, a tămăduit și sufletele lor și le-a luminat cu lumina credinței în Dumnezeu.

Deci, doi ani după ce a zăbovit acolo în cetatea Niceei și le-a hirotonit preoți din oamenii cei ce crezuse, s-a dus în Nicomidia în care era un mare număr de oameni, dar care erau cu totul întunecați de înșelăciunea elinească. Apostolul lui Hristos și acolo a făcut tot asemenea. Apoi botezând pe mulți din elini, de acolo s-a dus la Calcedon și de la Calcedon a umblat prin toată Propontida, adică prin tot locul de la scutarul Constantinopolului până la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, și de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, și se afla în partea de răsărit a Mării Negre.

Dar în cetățile acestea nu umbla Sfântul Apostol Andrei așa precum noi povestim pe scurt. Ci în fiecare cetate unde umblă, multe ispite și multe împotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindcă Hristos era apărătorul lui și pe toate cele potrivnice le făcea lesnicioase. Căci și cu nebunia cea văzută a propovăduirii, biruia pe înțelepții elinilor.

După acestea, ieșind din Amastrida, s-a dus în altă cetate care se numește Sinopi, unde se povestește în niște cuvântări vechi, cum că ar fi venit și Sfântul Apostol Petru să vadă pe fratele său. Chiar și creștinii din Sinopi arată până în ziua de astăzi două scaune de marmură, pe care le au în mare cinste și evlavie, și zic că acolo ședeau dumnezeieștii Apostoli, Petru și Andrei, și învățau poporul.

Încă și o icoană din acea vreme se află acolo la Sinopi, având închipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumărate și până în ziua de astăzi întru slava lui Hristos și întru cinstea apostolului, ca să vadă creștinii că nu numai în vremea cât au trăit apostolii au făcut minuni, ci și după moarte pot să facă asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascălul lor.

Dar și altă veste ne povestește că Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care împreună s-a numărat cu cei unsprezece apostoli, în locul vânzătorului Iuda, și el se întâmplase a veni mai înainte în Sinopi, vrând să meargă la Cafa să propovăduiască; iar sinopienii l-au prins și l-au închis în temniță.

Deci mergând Apostolul Andrei acolo și auzind că Apostolul Matia este închis în temniță, a făcut rugăciune și, cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-au zdrobit legăturile, temnița s-a deschis și a ieșit Apostolul Matia din închisoare, iar împreună cu dânsul și ceilalți legați. Iar sinopienii iudei aveau credință, dar erau cruzi și sălbatici cu sufletele încât numai cu chipul și cu fața se vedeau că nu sunt fiare.

Deci auzind că Apostolul a zdrobit legăturile și a deschis temnița, adunându-se toți, voiau să vadă casa în care găzduia el. Unii, privindu-l cu cruzime și cu nemilostivire, îl târau de picioare, alții îl trăgeau de mâini și-l tăvăleau prin țarina. Alții, cu dinții ca niște fiare sălbatice îl mușcau, cu lemne îl băteau, cu pietre îl loveau, și fiecare dădea cu orice apuca. Mai pe urmă socotind că a murit din chinuirea cea multă, l-au aruncat afară din cetate la gunoi. Apostolul a pătimit acestea, urmând lui Hristos, dascălul său.

Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Său, ci în noaptea aceea arătându-i-se lui și dându-i îndrăzneală, l-a sculat sănătos. Și nu numai această, ci și un deget al lui pe care îl mușcase unul din mâncătorii aceia, i l-a făcut sănătos. După aceea, binecuvântându-l pe dânsul, învățându-l și îndemnându-l să nu se lenevească de propovăduirea Lui, s-a înălțat la cer. Iar apostolul dimineața s-a sculat și s-a dus sănătos în Sinopii neavând nici măcar un semn de răni, încât ar fi putut zice că vine de la vreun praznic, bucurându-se.

Această minune după ce au văzut-o sinopenii, minunându-se de răbdarea sfântului, cea mai presus de om, și pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, cum într-o noapte L-a făcut pe el sănătos; căindu-se, s-au întors de la rătăcirea lor și, pocăindu-se, au căzut la picioarele Sfântului Apostol, cerând iertare. După aceea, sfântul, învățându-i pe dânșii cuvântul adevărului și botezându-i în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, i-a făcut pe dânșii robi ai lui Hristos în loc de robi ai diavolului. Încă și alte nenumărate minuni a făcut sfântul apostol în cetatea aceea, în numele lui Hristos, dintre care ascultați o preaslăvită minune spre încredințarea celorlalte.

O femeie oarecare avea un fiu, unul născut, pe care un om dușman l-a ucis apoi s-a făcut nevăzut și nu s-a aflat, iar mortul zăcea aruncat în drum. De acest lucru înștiințându-se apostolul, s-a dus acolo l-a locul unde era mortul. Și făcându-i-se milă de mama celui ucis, apoi vrând să atragă și pe popor spre mai multă credință, prin rugăciune l-a înviat și l-a dat pe el viu mamei sale. Această minune după ce au văzut-o sinopenii, cu toții, împreună cu femeile și cu copiii, au crezut în Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoți, pe cei mai iscusiți din cei ce crezuse, și așa după ce a luminat pe cei mai mulți din sinopeni cu Sfântul Botez și i-a făcut popor sfințit al lui Hristos și vrednic cu adevărat de turma lui, s-a duș a doua oară în cetatea Amisonului și de acolo s-a dus iarăși la Trapezunda.

Deci, botezând și pe ceilalți oameni care mai rămăseseră necredincioși din întâia propovăduire de acolo, s-a dus la cetatea Neocezareea și acolo, asemenea, cuvântul bunei credințe semănându-l și pe mulți la cunoștința adevăratului Dumnezeu întorcându-i și cu Sfântul Botez luminându-i, s-a dus de la Neocezareea în altă cetate ce se numește Samosata. Iar în această cetate lucuiau în acea vreme oameni cufundați în deșertăciune elinească, iar întru înșelăciunea cea din afară a lumii, erau foarte pricopsiți. Și din pricina înșelăciunii erau neîntorși către credința lui Hristos, fiindcă pentru meșteșugul filosofiei lor, fiecare se ferea să vorbească cu dânșii.

Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin râvna propovăduirii, ca pe o țesătură de păianjen a rupt împletiturile ritorilor și le-a arătat lor că înțelepciunea pe care o aveau este deșartă și n-au cunoștință nici cât un copil mic. Așa, în puține zile, cu cuvintele și cu minunile, pescarul înfruntând învățătura filosofilor și cu lucrările semnelor plecând sufletele acestora, și către bună credință întorcându-i, s-a dus la Ierusalim și s-a întâlnit cu ceilalți apostoli, pentru ca să facă un sobor, cum să se serbeze praznicul Paștelui.

Iar cum că apostolii se adunau în Ierusalim și făceau sobor pentru pricinile ce se întâmplase în vremurile acelea, poate cineva să cunoască din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca Evanghelistul. Căci scrie el acolo în Fapte, capitolul 15, și zice: Și apostolii și preoții s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt și celelalte. Iar după ce s-a sfârșit praznicul, luând cu sine pe apostolul Matia și pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeași pricină, s-au întors la cetatea Edesa, care în ziua de azi se numește Horasan și este spre părțile răsăritului în hotarele Mesopotamiei.

Deci, acolo puține zile petrecând apostolul Andrei, pe Matia și pe Tadeu i-a lăsat să propovăduiască în părțile acelea, iar el s-a întors în părțile Mării Negre cele dinspre răsărit. Întâi s-a dus în țara Alanilor, unde, propovăduind Evanghelia Darului și pe mulți întorcând către credința cea întru Hristos, s-a mutat la Avazgi și, intrând în Sevastopole, cetatea de acolo, îi învăța și propovăduia taina lui Hristos și nenumărate mulțimi de oameni a întors la cunoștința de Dumnezeu.

Însă nici de mântuirea Zachenilor și a Vosporanilor nu s-a lenevit, ci și la aceștia a mers și de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu totul nesupuși, urând nesupunerea cu sălbăticia acestora, a voit a se duce de la dânșii, căci erau neprimitori de dumnezeiasca sămânța a cuvântului lui Dumnezeu și nevrednici de sfânta credință, iar bună supunere a vosporanilor lăudând-o, s-a dus la dânșii. Vosporanii se numesc toți aceia care locuiesc în strâmtoarea Cafa, căci Cafa aceasta de care auzim nu este cetate, ci este un loc în chipul și asemănarea Moreii.

La Vosporani a petrecut Sfântul Apostol Andrei multă vreme, căci i-a aflat foarte supuși și lesne primitori de învățătură a apostolului, în care se povestea că s-au aflat și niște icoane de sfinți închipuiți cu ceară și că dovedeau un meșteșug preaiscusit, cu anevoie de urmat și cu multă înțelepciune de mâini făcute, care întrec tot meșteșugul.

Deci, petrecând la Vosporani multă vreme, de acolo Sfântul Andrei s-a dus la Cafa, care se numește Herson, țară strălucită și cu mulți oameni, deși întru credință sănătoasă, nu lesne înfiptă, ci către alte învățături lesne primitoare aflându-se. Acolo intrând cu înțelepciune și propovăduind cuvântul dreptei credințe și făcând minuni, i-a întors la cunoștința de Dumnezeu.

În acest chip vânând apostolul pe kersoneni și, ca pe niște pești cuvântători, aducându-i dar lui Hristos, după pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici și în părțile cele mai dinăuntru ale Rusiei și a ajuns până la râul Niprului; și în Munții Kievului a poposit, unde a rămas într-o noapte. A doua zi, sculându-se din somn, a zis către ucenicii care erau cu dânsul: „Vedeți acești munți? Credeți-mă că peste aceștia o să strălucească darul lui Dumnezeu și o să se facă cetate mare aici și multe biserici o să se ridice lui Dumnezeu și o să se lumineze cu Sfântul Botez tot pământul Rusiei”.

Și suindu-se pe munții aceia, i-a binecuvântat și a înfipt o cruce, mai înainte vestind încredințarea poporului aceluia de la scaunul său cel apostolesc, care s-a întemeiat în Bizanț și a mers și prin părțile cele mai dinăuntru ale Rusiei, până unde este acum marea cetate a Novgorodului.

De acolo s-a întors pe mare iarăși la cetatea Sinopi. Și învățând iarăși acolo cuvântul Domnului, și mai întorcând și pe ceilalți oameni, câți au rămas nebotezați din propovăduirea cea dintâi și pe cei credincioși întărindu-i în credință, le-a hirotonit episcop al acelui loc pe un apostol din cei șaptezeci, cu numele Filolog.

De acolo a venit în Bizanț, care în acea vreme nu era în starea în care se vede în ziua de astăzi, ci cuprindea numai o părticică - cât este palatul împărătesc -, ci mai pe urmă, Constantin a strălucit-o și a adus-o în starea în care se vede acum și, după numele său, a numit-o „Cetatea lui Constantin”.

În această cetate mergând acest mare apostol, a făcut și acolo asemenea. Căci cu cuvintele sale și cu minunile învățându-i și cu Sfântul Botez luminându-i, a întors și pe bizantini la lumina cunoștinței de Dumnezeu, făcându-i fii ai luminii prin primirea credinței. Încă și o biserică minunată a ridicat în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în mijlocul cetății, așezând-o păzitoare și apărătoare a dreptei credințe de acei împărați din vremurile cele mai de pe urmă. Apoi hirotonisindu-le și episcop pe Sfântul Stahie, unul din cei șaptezeci de apostoli, de acolo s-a dus în Iraclia Traciei, care este departe de Constantinopol, spre apus, cale de două zile.

Deci întru această cetate asemenea învățând și propovăduind cuvântul lui Dumnezeu și pe mulți întorcându-i la cunoștința Darului, le-a hirotonit episcop în locul acela pe Apelin. De acolo a ieșit în cetățile și satele de primprejur, asemenea, învățând, botezând și întorcând pe popoare la credința în Hristos, adevăratul Dumnezeu și biserici zidind în numele Lui, a făcut din sufletele lor biserici însuflețite ale Sfântului Duh. Așa a făcut prin toată Tracia, prin Macedonia și prin toată Tesalia, prin cea dintâi și prin cea de-a doua și de la Tesalonic până la Licostom și până la Farsala.

După ce a trecut Tesalia și Elada, s-a dus în vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numește Moreia. Și în acest loc este cetatea care în ziua de astăzi se numește Paleapatra. În această cetate a intrat Sfântul Apostol Andrei și, ducându-se pedestru, a găzduit în casa unui om, care se numea Sosie, și care zăcea în pat, fiind bolnav de o grea boală. Acesta a aflat doctor pe sfântul, căci, cum a intrat în casa lui și a pus sfânta lui mână pe dânsul, îndată s-a sculat Sosie sănătos, neavând nici urmă de boală.

Dar nu numai acesta, ci și un rob al femeii Maximila, soția antipatului Patrelor, se afla în zilele acelea aruncat într-un gunoi al cetății, cu totul topit de boală, și nu mai avea acum nici o nădejde de viață. Sfântul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob, nici slobod nu se socotește prost, ci pe toți întocmai îi are, n-a trecut cu vederea pe robul acela, ca să se bântuie cu totul de cumplita boală, ci numai cu cuvântul zicând: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care eu Îl propovăduiesc, scoală-te!”. Și îndată, o, minunile Tale, Hristoase Împărate! s-a sculat cu totul sănătos. Robul acela, mergând la stăpâna sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au întâmplat.

N-au trecut multe zile la mijloc și femeia aceea, Maximila, stăpâna robului celui tămăduit, a căzut într-o boală grea, în așa fel încât nici meșteșugurile doctorilor nu puteau să-i folosească, nici bogăția bărbatului ei nu-i ajungea să o dea pentru doctori, căci bărbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia și se numea Egheat.

Într-o boală ca aceasta aflându-se, și-a adus aminte de străinul, de săracul, de defăimatul apostol și, numaidecât, l-a chemat, și după ce a venit, a căzut la picioarele lui. Și ce a făcut apostolul? El și-a pus sfânta sa mână pe femeia cea bolnavă și numaidecât s-a făcut cu totul sănătoasă. Această minune văzând-o Egheat, a luat multă avuție și a aruncat-o la picioarele apostolului, rugându-l să o ia pentru doctorie.

Dar scopul Sfântului Apostol nu era să strângă bogăția cea vremelnică, ci bogăția cea veșnică, pentru mântuirea poporului și pentru pocăința și întoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfântul nicidecum nu a primit, ci mai vârtos a zis: „Dascălul nostru Hristos așa ne-a poruncit nouă: În dar ați luat, în dar să dați”. Acestea zicându-le sfântul și învățându-i pe dânșii cuvântul adevărului, s-a dus de la dânșii.

Umblând prin cetate, a văzut zăcând într-un cerdac pe un om slăbănog, care era de multă vreme bolnav, neputând să umble nicidecum, nici să se miște și nu avea nici un om care să-l îngrijească. Iar sfântul și pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a făcut sănătos. Și nu numai minunile acestea le-a făcut Sfântul Apostol Andrei acolo, ci și ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zăcea afară din cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, și pe acela l-a tămăduit, numai cât l-a botezat în mare în numele Sfintei Treimi; și acela, după ce s-a botezat și s-a însănătoșit, s-a făcut următor al apostolului și propovăduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos.

Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile și cu semnele întorcând la cunoștința de Dumnezeu pe tot poporul care era în toată Ahaia, făcându-i turmă a lui Hristos și popor sfânt, se bucură și se veselea cu duhul, slăvind pe Dumnezeu. După aceasta, singură mulțimea creștinilor care crezuseră a surpat capiștile idolești, a zdrobit pe idoli și a ars cărțile cele elinești ca pe niște pricini ale rătăcirii oamenilor, dând cu aceasta o pildă de adeverire a credinței lor celei adevărate. Apoi, adunându-și avuția lor, au aruncat-o la picioarele Apostolului.

Iar el a lăudat osârdia lor și socoteală cea bună a primit-o, iar avuția nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele să le împartă la cei lipsiți și săraci, iar pe altele să le cheltuiască la zidirea bisericii, care în puține zile s-a săvârșit. Și se adunau acolo creștini, unde se slujea Sfânta Liturghie și se sfințeau de episcopii și de preoții cei hirotoniți de Sfântul Apostol Andrei, ascultând și învățătura cea de miere izvorâtoare a sfântului. Fiindcă, totdeauna îi învăța din cărțile lui Moise și din ale proorocilor și dovedea cum că unul și același purtător de lege este și al Așezământului celui vechi și al celui Nou, care la sfârșitul veacului S-a pogorât din cer și S-a întrupat din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, pentru mântuirea neamului omenesc.

Dar în timp ce s-au făcut acestea, antipatul Egheat - despre care mai înainte am zis că avea femeie pe Maximila, pe care a tămăduit-o apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca să-și dea seama pentru slujba împărătească pe care o avea și să se sârguiască ca să-și ia iarăși stăpânirea sa. Iar fratele său, Stratoclis cu numele, care era înțelept și învățat și care abia venise atunci de curînd de la Atena, unde fusese pentru învățăturile filosofice, a rămas epitrop în locul lui. Și avea un rob credincios și preaînțelept, pe care îl iubea foarte mult. Pe acesta, în acele zile, l-a apucat un drac înfricoșat și era vedere pricinuitoare de multă jale. Acestea văzându-le Stratoclis, plângea, se supăra, se amăra și căuta doctor spre tămăduirea acestei boli. Însă, să vedeți iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la cunoștința adevărului.

Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit așa: „Pentru ce tu fratele bărbatului meu și cumnate, având în mâinile tale doctor fără de plată te întristezi și te necăjești? Aici este un om străin și sărac cu numele de Andrei, pe acela dacă îl vei chema, fără plată într-un ceas poate și pe robul tău cel credincios să-l tămăduiască și pe tine de supărarea aceasta să te mângâie și să te veselească. Căci și eu, precum ai auzit, cât de cumplită boală aveam încât și de viață mă deznădăjduisem și numai cu un cuvânt al lui sunt acum sănătoasă”.

Acestea auzind Stratoclis, îndată a chemat pe sfântul. Și numai cum a intrat apostolul lui Hristos, îndată a ieșit dracul și s-a dus din locul acela. Și s-a făcut sănătos și înțeleptul rob, cel mai înainte legat cu lanțuri de fier. Această minune dacă a văzut-o Stratoclis și Maximila îndată au anatematizat înșelăciunea elinească și s-au făcut creștini, botezându-i apostolul. De atunci erau nedespărțiți de sfântul și în toate zilele învățau de la dânsul cunoștința cea mai desăvârșită a tainei sfintei credințe creștinești.

Acestea astfel făcându-se, s-a întors și Egheat, antipatul, de la Roma. Și după câteva zile a vrut să-și cunoască femeia sa. Iar ea, fiind botezată și nevrând să se împărtășească cu bărbatul ei cel necredincios și nebotezat, întâi s-a prefăcut că este bolnavă. Iar după câteva zile, pentru că a văzut că nu se poate ascunde până la sfârșit, s-a arătat. Căci famenii au arătat bărbatului ei și au zis: „Ea, de când tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai înainte nu le mai mănâncă, nici marilor zei nu se închină, ci cu totul s-a pironit cu socoteală și cu scopul ei, de un oarecare om bătrân și străin care este aici”.

Acestea dacă le-a auzit Egheat, cu totul s-a îndrăcit de mânie, și cu totul și-a ieșit din minți. Ocăra și înfricoșa și numai un scop avea: cum să omoare pe Apostolul Andrei. Deci, câtăva vreme l-a pus în temniță, până când va socoti cu ce moarte îl va omorî. Iar la miezul nopții, Stratoclis, luând pe cumnata sa Maximila și pe alții, care erau mai sârguitori în credință dintre cei ce crezuseră, s-au dus în temnița care era pecetluită cu pecetea lui Egheat și pe care ostașii cu grijă o străjuiau.

Deci acolo ducându-se, încetișor au bătut la ușă încât să audă sfântul. Auzindu-i sfântul, cu rugăciunea a deschis ușa temniței și au intrat înăuntru. Atunci Stratoclis și Maximila au căzut la picioarele sfântului, rugându-se și cerând ca să-i întărească și să-i împuternicească în credința lui Hristos. Iar sfântul multe zicând, i-a învățat cele cuviincioase și i-a sfătuit, iar pe Stratoclis hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dânșii cu pace. Ducându-se ei, Sfântul Andrei iarăși cu rugăciunea închizând ușile temniței, precum erau și mai înainte pecetluite, ședea înăuntru așteptând hotărârea păgânului Egheat.

Deci, antipatul, văzând că femeia lui Maximila, cu totul s-a lepădat de dânsul, aprinzându-se de mânie, a hotărât asupra Sfântului Apostol moarte de cruce. El socotea căci cu aceasta va supăra pe Sfântul Andrei, dar nu știa că o moarte ca aceasta era bucurie, veselie și viață veșnică a sfântului, căci vrea să se facă împreună părtaș al patimilor lui Hristos, dascălul lui.

Pentru aceasta, ducându-l ostașii ca să-l răstignească, văzând crucea a lăudat-o pe dânsa, ca pe una ce avea să se facă pricină a suirii lui la cer. Apoi pe creștinii cei ce s-au aflat acolo, învățându-i și întărindu-i, s-a suit pe cruce bucurându-se, iar ostașii lui Egheat, făcând voia domnului lor, au pironit pe cruce mâinile și picioarele apostolului, pentru care lucru preoții și diaconii din Ahaia au scris așa:

„Pătimirea Sfântului Apostol Andrei, pe care noi am văzut-o cu ochii noștri, toți preoții și diaconii bisericilor Ahaiei, scriem tuturor Bisericilor, care sunt la Răsărit și la Apus, la Miazăzi și la Miazănoapte, care sunt alcătuite și zidite în numele lui Hristos, pace vouă și tuturor celor ce cred întru Unul desăvârșit Dumnezeu în Treime, întru adevăratul Părintele Cel nenăscut, întru adevăratul Fiul Cel născut, întru adevăratul Sfântul Duh, Care din Tatăl purcede și întru Fiul se odihnește. Căci această credință am învățat de la Sfântul Andrei, apostolul lui Hristos, a cărui pătimire noi văzând-o, am biruit și după cât am putut o istorisim”.

Antipatul Egheat, întorcându-se de la Roma cu stăpânire înnoită și intrând în cetatea Patrelor, a început a sili pe cei ce credeau în Hristos să aducă jertfe idolilor. Acestuia, ieșindu-i înainte Sfântul Andrei, i-a zis: „Ți se cade ție, judecător fiind al poporului, a cunoaște pe Judecătorul tău, care este în cer, și cunoscându-L pe El, să te închini Lui și, închinându-te adevăratului Dumnezeu, să te întorci de la aceia care nu sunt dumnezei”.

Iar Egheat a zis către dânsul: „Au tu ești Andrei care risipești locașurile zeilor și sfătuiești pe popor să primească credința cea vrăjitorească, care de curînd s-a arătat și pe care împărații Romei au poruncit să o piardă?”.

Sfântul Andrei a zis: „Împărații Romei încă nu au cunoscut această, că Fiul lui Dumnezeu venind pe pământ pentru mântuirea oamenilor întru adevăr a arătat cum că idolii aceia, nu numai că nu sunt dumnezei, ci draci necurați și vrăjmași ai neamului omenesc, care îi învață pe oameni și îi îndeamnă spre toată necurăția. Căci miniind pe Dumnezeu să se întoarcă de la dânșii și să nu-i asculte. Iar când se va mânia Dumnezeu asupra lor și se va întoarce de la oameni, atunci diavolii îi iau pe ei sub a lor stăpânire și până întru atât îi amăgesc pe dânșii încât îi scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva având, decât păcatele lor pe care le duc cu ei”.

Egheat a zis: „Aceste cuvinte băbești și deșarte, când le propovăduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce”. Sfântul Andrei a răspuns: „O, de ai fi voit a cunoaște taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa către noi, a răbdat Crucea, nu fără de voie, ci de bunăvoie, pentru care eu însumi sunt martor, cum că și vremea patimilor Sale o știa mai dinainte și mai dinainte ne-a spus despre Învierea Sa, cea de a treia zi și la cina cea mai de pe urmă împreună cu noi șezând, ne-a spus despre vânzătorul Său, ne-a spus și despre cele ce aveau să fie asupra Sa. Și știind locul acela, în care era să fie dat iudeilor, de bunăvoie a venit”. Iar Egheat a zis: „Mă minunez de tine, căci om înțelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care în orice chip, cu voie, ori fără voie, îl mărturisești că a fost răstignit pe cruce”.

Apostolul a răspuns: „Mare este taina Sfintei Cruci și, dacă vei voii să asculți, eu îți voi povesti ție”. Iar el a răspuns: „Nu este aceea taină, ci pedeapsă a făcătorilor de rele”. Sfântul Andrei a răspuns: „Acea pedeapsă este taina înnoirii oamenilor, numai să voiești a mă asculta cu îndelungă răbdare”. Egheat a zis: „Iată, te ascult pe tine cu îndelungă răbdare, însă și tu, de nu vei face ceea ce eu îți poruncesc, aceeași taină a Crucii, asupră-ți vei purta”. Iar apostolul a zis: „De m-aș fi temut eu de pedeapsa Crucii nu aș fi lăudat Crucea niciodată”. Egheat a zis: „Precum din nebunia ta lauzi Crucea, așa dintru îndrăzneala ta nu te temi de moarte”.

Apostolul a răspuns: „Nu din îndrăzneală, ci din credință nu mă tem de moarte. Căci moartea drepților este cinstită, iar a păcătoșilor este cumplită. Deci, eu voiesc ca să asculți taina Crucii, și cunoscând adevărul să crezi și, crezând, să-ți afli sufletul tău”. Egheat a zis: „Acel lucru se află care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu că îmi poruncești a-l afla pe el printr-o credință pe care nu o știu în ce fel este?”.

Sfântul Andrei a răspuns: „Aceasta este care o vei învăța de la mine, căci eu îți voi arăta ție pierderea sufletelor omenești, ca să cunoști mântuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintâi prin călcarea poruncii, adică prin lemn a adus moartea în lume și se cădea neamului omenesc ca prin pătimirea cea de pe lemn, să se izbăvească de moarte. Și precum din pământul cel curat era zidit omul cel dintâi, care a adus moartea prin lemnul încălcării de poruncă, așa se cădea a se naște Hristos din Fecioara cea curată, om desăvârșit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintâi și a înnoit viața cea veșnică, pe care toți oamenii o pierduseră și prin lemnul Crucii să se întoarcă de la lemnul poftei, spre care omul cel dintâi, întinzându-și mâinile, a greșit, așa se cădea ca Fiul lui Dumnezeu să-și întindă pe Cruce mâinile Sale cele nevinovate, pentru neînfrânarea mâinilor omenești. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, să guste fierea amară și luând asupra Sa moartea noastră, să ne dea nemurirea Sa”.

După acestea Egheat a zis: „Aceste cuvinte povestește-le acelora care te ascultă, iar tu de nu vei asculta porunca mea și de nu vei aduce jertfă zeilor, apoi bătându-te cu toiege, te voi răstigni pe Crucea pe care tu o lauzi”.

Sfântul Andrei a răspuns: „Eu Unuia, Adevăratului și Atotputernicului Dumnezeu, în toate zilele îi aduc, nu fum de tămâie, nici carne de boi, nici sânge de țapi, ci pe Mielul cel fără de prihană, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Cărui preacinstit Trup se împărtășește tot poporul cel credincios și bea Sângele Lui, pe când Mielul acesta rămâne întreg și viu. Deși cu adevărat se înjunghie și cu adevărat Trupul Lui de toți se mănâncă și Sângele Lui de toți se bea, însă, precum zic, totdeauna petrece întreg, fără de prihană și viu”. Egheat a zis: „Cum poate fi aceasta?”.

Sfântul Andrei a răspuns: „Dacă voiești să știi, fă-te ucenic, ca să înveți aceea pentru care întrebi”. Egheat a zis: „Eu acea învățătură de la tine cu chinuri o voi cerca”. Apostolul a răspuns: „Mă mir de tine, că tu, om înțelept fiind, grăiești cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-mă cu munci, să cunoști de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit și taina Jertfei! De vei crede că Dumnezeu Cel răstignit de iudei este Dumnezeu adevărat, atunci îți voi arăta cum, omorât fiind trăiește și cum jertfit fiind și mâncat, petrece întreg întru Împărăția Sa”. Egheat a zis: „Dacă este omorât, și de oameni este mâncat, precum zici, apoi cum poate fi viu și întreg?”. Apostolul a răspuns: „Dacă vei crede cu toată inima ta, vei putea cunoaște această Taină; iar de nu vei crede, nu vei cunoaște niciodată această taină”.

Atunci Egheat, mâniindu-se, a poruncit să arunce pe apostol în temniță. Și aruncat fiind sfântul în temniță, s-a adunat la dânsul mult popor din toată latura aceea și voia să-l ucidă pe Egheat, iar pe Sfântul Andrei să-l scoată din temniță. Iar Sfântul Apostol i-a oprit pe dânșii, învățându-i și grăind: „Nu prefaceți pacea Domnului nostru Iisus Hristos întru tulburare diavolească, că Domnul nostru Iisus Hristos, dându-se pe Sine spre moarte, a arătat toată răbdarea și împotrivă n-a grăit, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui în ulițe. Deci și voi, tăceți și fiți în pace.

Și nu numai să nu faceți împiedicarea muceniciei mele, ci și voi singuri să vă gătiți ca niște buni nevoitori și ostași ai lui Hristos, a nu vă teme de îngrozirile tiranului, ci a purta cu răbdare pe trupurile voastre rănile ce vi se vor aduce asupra voastră de chinuitori. Că de este nevoie a se teme cineva de frică, apoi se cuvine a se teme de frica aceea care nu are sfârșit. Pentru că frica și îngrozirile de la oameni sunt asemenea fumului, că arătându-se îndată se sting. Și de dureri dacă voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfârșit niciodată.

Căci durerile acestea vremelnice, deși sunt mici, cu înlesnire se rabdă, iar dacă sunt mari, apoi degrabă ieșind sufletul din trup, singure se sfârșesc. Durerile acelea sunt cumplite, care sunt acolo veșnice, unde este plângerea cea neîncetată, strigare, tânguire și munci fără de sfârșit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiți gata spre aceasta mai vârtos, ca prin supărările acestea vremelnice să treceți spre bucuria cea veșnică, unde vă veți veseli totdeauna cu Hristos și veți împărăți cu El”.

Astfel Sfântul Andrei, toată noaptea a petrecut-o învățând pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a șezut la judecată și a adus înaintea sa pe Sfântul Andrei și a zis către dânsul: „Oare socotit-ai să-ți lași nebunia ta și să nu mai propovăduiești pe Hristos, ca să poți a te veseli cu noi în această viață? Căci mare nebunie este de a se duce cineva de bunăvoie spre chinuri și spre foc”. Sfântul Andrei a răspuns: „A mă veseli împreună cu tine, voi putea numai când tu vei crede în Hristos și te vei lepăda de idoli; căci pe mine Hristos m-a trimis în partea aceasta în care mult popor am câștigat Lui”.

Egheat a zis: „Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amăgiți de tine să lase deșertăciunea învățăturii tale și să aducă jertfele cele plăcute zeilor. Căci nu este cetate în Ahaia în care să nu fi pustiit lăcașurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarăși prin tine să se înoiască cinstea lor, ca cei miniați prin tine, tot prin tine să fie îmblânziți și tu să petreci întru dragostea noastră cea prietenească. Iar dacă nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a făcut lor, și vei fi spânzurat pe Crucea pe care tu o lauzi”.

La acestea Sfântul Andrei a răspuns: „Ascultă, fiule al pierzării, paiule gătit pentru focul cel veșnic, ascultă-mă pe mine sluga Domnului și apostolul lui Iisus Hristos, că până acum am vorbit cu tine cu blândețe vrând a te învăța sfânta credință, că doar după cum ai înțelegere, să cunoști adevărul lepădându-te de idoli, să te închini Dumnezeului Celui ce locuiește în ceruri. Dar de vreme ce tu petreci în întuneric și socotești că eu mă tem de chinurile tale, apoi gătește asupra mea chinuri de acelea ce știi tu că sunt mai grele, căci cu atât voi fi mai bine primit Împăratului meu cu cât mai grele chinuri voi răbda pentru El”.

Atunci a poruncit Egheat, ca, întinzându-l pe pământ, să-l bată. Și după ce s-au schimbat de șapte ori câte trei cei ce-l băteau, l-au ridicat pe Sfântul Andrei și l-au dus la judecător, care a zis către dânsul: „Andreie, ascultă-mă pe mine, nu-ți vărsa sângele în deșert, că de nu mă vei asculta, apoi pe cruce te voi răstigni”. Sfântul Andrei a răspuns: „Eu sunt rob Crucii lui Hristos, și mai mult doresc moartea Crucii, decât să mă izbăvesc de chinuri, de care nicidecum nu mă tem; iar tu vei putea scăpa de chinurile cele veșnice care te așteaptă, dacă ispitind răbdarea mea, vei crede în Hristos, căci eu mai mult pentru pierzarea ta mă mâhnesc, decât tu pentru pătimirea mea. De vreme ce pătimirile mele vor fi numai într-o zi, sau cel mult două și vor sfârși, iar patimile tale nici după o mie de ani nu vor avea sfârșit. De aceea nu-ți mai înmulți patimile, nici îți mai aprinde focul cel veșnic”.

Deci, mâniindu-se Egheat, a poruncit să-l răstignească pe Sfântul Andrei pe cruce, legându-i mâinile și picioarele, că nu voia să-l pironească cu piroane, ca să nu moară degrabă, ci să-l spânzure așa legat ca mai mult chin să pătimească și să sufere.

Deci, slugile ighemonului, ducând pe sfântul la răstignire, alerga poporul, strigând: „Ce a greșit omul acesta drept și prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce îl duc la răstignire?”. Iar Sfântul Andrei ruga poporul, ca să nu facă împiedicare pătimirii lui. Căci mergea cu veselie și neîncetat învăța pe popor. Iar după ce a venit la locul lui, în care era să-l răstignească, văzând de departe crucea gătită pentru dânsul, a strigat cu glas mare:

„Bucură-te, Cruce sfințită cu trupul lui Hristos și cu mădularele Lui ca niște mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni Domnul pe tine, erai înfricoșată oamenilor, iar acum ești iubită și cu dorire primită. Căci cunosc credincioșii câtă bucurie ai în tine și ce fel de răsplătire li se pregătește pentru tine. Eu cu îndrăzneală și cu bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primește-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia Care a fost spânzurat pe tine. Primește-mă, că totdeauna te-am dorit și am poftit a te îmbrățișa. O, preabună Cruce, care ți-ai câștigat frumusețea și bunacuviință din mădularele Domnului meu. Ceea ce ești de mult dorită și cu osârdie iubită, pe care neîncetat te-am căutat și abia acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele. Deci ia-mă pe mine dintre popor, și mă dă Învățătorului meu, ca prin tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine”.

Acestea zicând și-a dezbrăcat de pe sine hainele și le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au înălțat pe Cruce, legându-i mâinile și picioarele cu frânghii, l-au răstignit și l-au spânzurat. Și stătea împrejurul lui mulțime de popor, ca la douăzeci de mii, întru care era și Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga împreună cu poporul: „Cu nedreptate pătimește acest bărbat sfânt”. Iar Sfântul Andrei întărea pe cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor vremelnice, învățându-i că nu este vrednică nici o muncă a vremii de acum, pe lângă răsplătirea bunătăților celor ce vor să fie.

Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigând și zicând: „Nu se cuvine a pătimi acestea, acest om sfânt, cinstit și învățător bun, cu bun și blând obicei și înțelept, ci se cade a fi coborât de pe cruce, căci iată este a doua zi de când este spânzurat pe cruce și nu încetează învățând dreptatea”.

Atunci Egheat, temându-se de popor, a alergat împreună cu dânșii ca să coboare pe Sfântul Andrei de pe cruce. Iar Sfântul Andrei, văzând pe Egheat, a zis către dânsul:

„Egheat, pentru ce ai venit? Dacă voiești să crezi în Hristos, apoi, precum ți-am făgăduit, ți se va deschide ușa darului. Iar dacă numai pentru aceasta ai venit, ca să mă dezlegi de pe cruce, apoi să știi că eu, până voi fi viu, nu voiesc să fiu coborât de pe cruce, căci acum văd pe Împăratul meu, acum mă închin lui, acum stau înaintea lui și mă bucur; iar pentru tine mă mâhnesc și-mi pare rău, că te așteaptă pierzarea cea veșnică, care este gătită și te așteaptă pe tine. Deci, îngrijește pentru tine, până când este în puterea ta, că nu în vremea aceea să începi, când nu-ți va fi ție cu putință”.

Și vrând slugile să-l dezlege, nu puteau a se atinge de dânsul, apoi și cealaltă mulțime a oamenilor care veniseră acolo, se sârguiau unii după alții ca să-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, căci păreau mâinile lor ca moarte. După acestea, Sfântul Andrei a strigat cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să fiu dezlegat de pe crucea pe care sunt spânzurat pentru numele Tău, ci primește-mă. Învățătorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut și care Te-am mărturisit în toată viața mea, și acum încă Te mărturisesc, care doresc a Te vedea și prin care sunt ceea ce sunt; primește Doamne Iisuse Hristoase în pace sufletul meu, căci acum este vremea a veni și a Te vedea pe Tine cel dorit. Primește-mă bunule Învățător, și nu porunci a fi pogorât de pe cruce, mai înainte până nu vei lua sufletul meu”.

Zicând el acestea, iată o lumină mare din cer l-a strălucit ca un fulger, pe care toți o vedeau și de jur împrejur l-a strălucit pe el, încât nu era cu putință ochiului omenesc, celui de tină, a privi spre dânsa. Și a petrecut acea lumină cerească strălucindu-l ca la o jumătate de ceas; și când lumina a dispărut, atunci și Sfântul Apostol și-a dat sufletul său cel sfânt și împreună cu dânsa s-a dus ca să stea înaintea Domnului.

Și așa s-a sfârșit sfântul bătrân, fiind plin de zile, că a trăit ca la optzeci de ani. Că așa se cădea, ca adevăratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfârșit mucenicesc să-și săvârșească drumul propovăduirii. Iar urâtul de Dumnezeu Egheat, de îndrăcire fiind cuprins, de demonii cei slujiți și cinstiți de dânsul, vrednice răsplătiri a luat, că s-a suit într-un deal înalt și de acolo cazând jos păgânul, s-a zdrobit și - după cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui lângă iad.

Iar Stratoclis și Maximila, care era de bun neam și fată a unui senator, care crezuse în Hristos, pogorând cinstitul și sfântul trup al apostolului de pe cruce și cu miruri ungându-l, l-au pus în loc însemnat. Deci, Stratoclis împărțind la săraci toată avuția fratelui său Egheat și zidind episcopie din avuția sa, pe locul în care au pus trupul sfântului, acolo și-a petrecut cealaltă parte din viața sa, bine păscând turma încredințată lui. Asemenea și Maximila, împărțind cea mai mare parte din bogăția sa săracilor, și-a oprit o parte cu care a zidit două mânăstiri: una de călugări și alta de călugărițe.

Și astfel cu plăcere de Dumnezeu viețuind ea, s-a dus la veșnicele locașuri, în locul lucrurilor celor pământești și stricăcioase dobândind frumusețile cele cerești și nestricăcioase.

Iar moaștele Sfântului Apostol Andrei au rămas în episcopia din Paleapatra mulți ani, făcând neîncetat minuni și tămăduind toată boala și toată neputința, până în zilele marelui Constantin, întâiul creștin între împărați, care a avut trei fii: Constantie, Constantin și Constă. Doi din fii săi au luat fiecare câte o parte din împărăția sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adică scaunul tatălui său.

Deci, acest Constantie, a primit în inima să o dorire bună și de suflet folositoare. A dorit să aducă în Constantinopol moaștele Sfinților Apostoli, ale lui Andrei, Luca și Timotei și să le așeze în biserica Sfinților Apostoli, pe care o zidise tatăl său, marele Constantin. În acea vreme Sfântul Artemie, care a mărturisit credința mai pe urmă, în vremea lui Iulian Paravatul, era domn și augustalie în Alexandria, și pe dânsul l-a socotit vrednic de o slujbă ca aceasta. Deci l-a chemat la sine și i-a poruncit ca unui vrednic, să-i slujească în această lăudată slujbă.

Apoi s-a dus Sfântul Artemie și a luat de la Efes moaștele Sfântului Apostol Timotei, pe ale Sfântului Apostol Luca, de la Tivele Beoției, iar de la Paleapatra a luat cinstitele și sfintele moaște ale Sfântului Apostol Andrei.

Și așa le-a adus cu mare cinste la împăratul Constantie în Constantinopol. Iar împăratul primindu-le și cu multă evlavie închinându-se lor, apoi cu dragoste sărutându-le, le-a așezat în prea vestită și luminată biserică a Sfinților Apostoli, în partea cea de-a dreapta Sfântului Altar și acolo au fost închinate și cinstite de cei binecredincioși, cât timp au avut creștinii împărăție. Iar când a fost prădat Constantinopolul, s-au împărțit sfintele moaște în mâinile binecredincioșilor creștini.

Aceasta este viața și petrecerea Sfântului Apostol Andrei, acestea sunt povestirile cele după puterile noastre, despre ucenicul lui Hristos, cel întâi chemat. Așa a petrecut sfântul, așa s-a nevoit, așa a schimbat vânarea de pești pe vânarea de oameni, așa a dobândit împărăția cerului și acum se odihnește și se veselește întru împărăția cea rânduită de Învățătorul său, după cum singur I s-a făgăduit zicând: și Eu vă făgăduiesc vouă, precum mi-a făgăduit Mie Tatăl Meu, împărăție.

Acum șade la masa cea gătită lui, după făgăduința cea nemincinoasă, ca să mâncați și să beți la masa Mea, întru Împărăția Mea. Și se roagă neîncetat pentru noi, cei luminați prin propovăduirea lui, ca de păcate pocăindu-ne și curățindu-ne să ne învrednicim și noi aceleiași Împărății, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava și închinăciunea, împreună și Părintelui Său, Celui fără de început, și Preasfântului, Bunului și de viață făcătorului Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Ev. Ioan 1, 35-51

În vremea aceea stăteau Ioan, împreună cu doi dintre ucenicii lui, și, privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! Și cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta și au mers după Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se și văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutați? Iar ei I-au zis: Rabbi (care se tâlcuiește: Învățătorule), unde locuiești? El le-a zis: Veniți și veți vedea. Au mers deci și au văzut unde locuia; și au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi, care auziseră de la Ioan și veniseră după Iisus, era Andrei, fratele lui Simon-Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, și i-a zis: Am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește: Hristos. Și l-a adus la Iisus, Care, privind la el, i-a zis: Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa, ce se tâlcuiește: Petru. Iar a doua zi voia să plece în Galileea și a găsit pe Filip. Și i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret. Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El și a zis despre el: Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleșug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoști? A răspuns Iisus și i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus și i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului.

Ap. I Corinteni 4, 9-16

Fraților, mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe niște osândiți la moarte, fiindcă ne-am făcut priveliște lumii și îngerilor și oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă, înțelepți întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteți tari. Voi sunteți întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim și însetăm; suntem goi și suntem pălmuiți și pribegim și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă rușinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe niște copii ai mei iubiți. Căci, de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci, vă rog să-mi fiți mie următori, precum și eu lui Hristos.

Predică la Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei (Părintele Ilie Cleopa)

• Arhimandritul Cleopa Ilie

• • 

    Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României

    Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României

Sfântul Apostol Andrei ne-a creștinat și a săvârșit prima Sfântă Liturghie pe pământul României. El ne-a eliberat de demoni și de patimi și ne-a unit cu Hristos prin jertfă și Liturghie. El ne-a învățat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune și prin iubire.

„Fiul al Galileei și frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat. Iar de la mormântul tău din Patras chemi popoarele la Dumnezeu și acum ne-ai umplut de bucurie că în România iarăși ai venit, unde pe Hristos Domnul l-ai propovăduit.” (Condacul Sfântului)

Iubiți credincioși,

Astăzi, la 30 noiembrie, prăznuim cu multă bucurie pe Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Apostolul românilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pământul țării noastre acum aproape 2000 de ani, în Dobrogea și la Gurile Dunării.

Sfântul Apostol Andrei era frate dupâ trup cu Sfântul Apostol Petru, fiii lui Iona, din cetatea Betsaida Galileei, și se îndeletniceau cu pescuitul.

La început, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi, auzind de întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dus în Capernaum, unde locuia Domnul și L-a întrebat: „Învățătorule, unde locuiești?” Iar Domnul i-a răspuns: „Vino și vezi! ” (Ioan 1, 38-39). Și a rămas cu El în ziua aceea. Astfel, Sfântul Apostol Andrei a fost cel dintâi chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos.

Nu dupâ multe zile, Andrei și Simon-Petru se aflau într-o corabie cu tatăl lor, Iona; voiau să plece pe mare la pescuit pește. Atunci Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amândoi la apostolie, zicându-le: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni!” (Matei 4, 19).

Din clipa aceea au lăsat toate și au urmat lui Hristos pâna la moarte și Înviere, fiind martori ai minunilor și Învierii Lui. Iar după înalțarea Sa la cer, trăgând sorți unde să plece fiecare la vestirea Evangheliei, Sfântului Apostol Andrei i-a căzut sorțul să încreștineze mai ales țările din jurul Mării Negre.

Deci, mai întâi a creștinat Armenia, Iviria și Scitia Mare, adică Ucraina de astăzi, înfigând Sfânta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi a creștinat Crimeea, sudul Basarabiei și, trecând pe la Gurile Dunării, a zăbovit mai mult la Tomis, unde a botezat pe mulți din Sciția Mică, adică Dobrogea de azi.

El a stat cu ucenicii Săi într-o peșteră din apropiere, unde făcea Sfânta Liturghie, de teama păgânilor închinători la idoli. Peștera poartă numele Sfântului Apostol Andrei până astăzi și se aflș în comuna Ion Corvin din sud-vestul județului Constanța. Astăzi s-a construit acolo o mănăstire mare cu hramul „Sfântul Apostol Andrei”.

Dupa ce a hirotonit episcopi și preoți la Tomis - Constanța de azi - Sfântul Apostol Andrei a trecut prin Tracia - Bulgaria de azi -, prin Macedonia, prin Grecia și a ajuns în Peloponez, unde a zăbovit doi ani în orașul Patras. Aici a creștinat pe mulți închinători la idoli, a făcut nenumărate minuni, a dărâmat capiștile idolilor și a mărturisit pe Hristos cu multă putere.

Văzând aceasta ighemonul cetății ce se chema Egheat, l-a prins, l-a bătut tare și l-a aruncat în temniță cu unii din ucenicii săi. Apoi, văzând că mulți credeau în Hristos prin Sfântul Apostol Andrei, l-a condamnat la moarte prin răstignire pe cruce în formă de X, dându-și sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos la 30 noiembrie, pe timpul împăratului Nero.

 

Iubiți credincioși,

Aceasta este viața și pătimirea, pe scurt, a Sfântului Apostol Andrei. El a urmat în toate lui Hristos, Mântuitorul lumii. A vestit Evanghelia în multe țări, a dărâmat capiștile idolești, a botezat nenumărați creștini, a întemeiat biserici, a hirotonit diaconi, preoți și episcopi și a adus la credința în Hristos mai multe țări, printre care și țara noastră.

Deci noi, românii, avem Biserica de origine apostolică, întemeiată în primul secol, după Înălțarea Domnului la cer. Noi nu suntem creștinați ca popoarele slave către sfârșitul primului mileniu, pentru că noi suntem din început aici în Carpați și la Gurile Dunării, pe când ungurii au venit în Europa în secolul IV, din Mongolia și s-au creștinat în anul 950 de Ștefan cel Sfânt; iar slavii au venit și ei prin secolele VII - VIII din nord-estul Asiei și s-au creștinat mai târziu - bulgarii, în anul 864, sârbii, în anul 868 și rușii in anul 988.

Așa a rânduit pronia divină ca să primim credința creștina direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade să fim permanent recunoscători.

 

Iubiți credincioși,

Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit pe Sfântul Apostol Andrei să ne creștineze și să ne unească cu Hristos prin Botez și pocăință. Suntem o țară creștină de origine apostolică. Să ne facem vrednici de această țară. Să păstrăm cu sfințenie poruncile Domnului scrise în Sfânta Evanghelie și propovăduite de Apostoli. Fără povățuitori nu ne putem mântui și fără preoți buni rătăcim calea pocăinței. Dar dacă ascultăm de Domnul, ascultăm și de Biserică.

Sfântul Apostol Andrei ne-a creștinat și a săvârșit prima Sfântă Liturghie pe pământul României. El ne-a eliberat de demoni și de patimi și ne-a unit cu Hristos prin jertfă și Liturghie. El ne-a învățat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune și prin iubire.

Să ascultăm de Sfinții Apostoli ca de Însuși Hristos. Să ascultăm de episcopi și de preoți ca de Apostoli, că ei vor da seama pentru sufletele noastre. Să nu lipsim de la biserică în sărbători, că aici este Hristos cu toți sfinții. Aici este mântuirea noastră, bucuria noastră, viața noastră. Să nu ascultăm pe trimișii lui antihrist, care se leapădă de Biserică, de Cruce și de toate cele sfinte.

Apoi sunteți datori să învățați copiii frica Domnului. Să faceți misiune și apostolat prin școli, prin spitale, prin casele creștinilor, prin milostenii și cărți sfinte ortodoxe. Dar mai ales în casele dumneavoastră.

Să trăim cu Hristos, să ajutăm la mântuirea copiilor noștri și a celor din jur și nimic să nu facem fără episcop, fără preot, fără duhovnic. Ei sunt apostolii noștri pe pământ. De vom face așa, vom dobândi mântuirea sufletelor noastre, cu rugăciunile Maicii Domnului și ale Sfântului Apostol Andrei. Amin.

Sf. Ier. Frumentie, episcopul Etiopiei

Sf. Ier. Frumentie, sau Frumențiu, a fost Episcop de Inda în Abisinia, adică Etiopia. În zilele împăratului Constantin cel Mare, în anii 330, un filozof ce era din Tir, s-a dus să colinde în India cea mai dinăuntru, având împreuna cu el și doi frați după trup tineri, ale căror nume erau Edesiu și Frumentiu.

Sf. Ier. Frumentie, sau Frumențiu, a fost Episcop de Inda în Abisinia, adică Etiopia.

În zilele împăratului Constantin cel Mare, în anii 330, un filozof ce era din Tir, s-a dus să colinde în India cea mai dinăuntru, având împreuna cu el și doi frați după trup tineri, ale căror nume erau Edesiu și Frumentiu. Iar întorcându-se din India, a stat la un liman ca să ia apă, și acolo au căzut în mâinile tâlharilor și ale barbarilor, care pe unii din cei din corabie i-au aruncat în mare, iar pe alții i-au tăiat. Din cei omorâți, unul era și pomenitul filozof. Câți au rămas vii, între care erau și cei doi frați după trup, Edesiu și Frumentiu, au fost dați împăratului Indiei.

Deci văzând împăratul pe acești doi tineri ca erau potriviți cu scopul ce el cugeta, i-a pus pe ei supraveghetori și iconomi împărătescului său palat. Dar și fiul împăratului, care a moștenit împărăția după tatăl său, a învrednicit pe tineri de mai mare cinste și îndrăzneală. Deci fiindcă ei aveau mare putere la împăratul Indiei, pentru aceasta porunceau cu îndrăzneală neguțătorilor ce veneau din părțile romanilor ca să se adune la o biserică, după obiceiul lor, și să săvârșească dumnezeiască liturghie.

Iar trecând câțiva ani s-au dus tinerii la împăratul și i-au cerut ca să le dea lor plata pentru dragostea cea către ei. Iar plata era ca să-i lase să se întoarcă în patria lor. Aceasta dorire dobândind-o, s-au dus mai întâi în pământul romanilor.

Și Edesiu s-a dus la Tir, ca să-și afle părinții și rudeniile sale, iar Frumentiu a cinstit mai mult osârdia către cele dumnezeiești, decât vederea părinților săi. Deci ajungând la Alexandria, a arătat arhiepiscopului de acolo ca indienii foarte doresc să primească lumina slăvirii de Dumnezeu și a credinței.

La aceasta a răspuns arhiepiscopul Atanasie (căci acesta era care pe acea vreme împodobea scaunul Alexandriei): „Iubitul meu, cine este mai bun și mai potrivit decât tine, ca să alunge din sufletele lor întunericul înșelăciunii și să le pricinuiască lor lumina dumnezeieștii propovăduiri?”

Acestea zicând, l-a hirotonit pe el arhiereu și l-a trimis în India, ca să lucreze cu plugul învățăturii sale, la acel neam. Deci dumnezeiescul Frumentiu, nimic socotind atunci ca să meargă spre a-și vedea rudeniile sale, ci pentru dragostea credinței celei drepte și pentru binele aproapelui, lăsându-și patria și rudeniile, a îndrăznit să călătorească pe mare, până ce a ajuns în India.

Iar după ce a ajuns acolo fericitul, cu osârdie a bine-lucrat înțelenitele inimi ale indienilor, semănând în ele sămânța credinței. Drept aceea le-a și făcut vrednice spre rodirea cunoștinței de Dumnezeu și a faptei bune, având împreună-lucrător harul cel dat de la Dumnezeu.

Căci el, urmând toată ziua apostoleștile învățături și făcând minuni multe, nu numai pe cei demonizați îi mântuia și tot felul de boală vindeca, ci și din cei ce se împotriveau și nu primeau în grabă cele de dânsul zise, iar pe alții îi da Satanei. După cum a făcut apostolul, care zice: „Dați-l pe el Satanei spre pierzarea trupului, ca să se mântuiască duhul lui”. Iar pe alții îi făcea să se usuce, și altora le orbea ochii.

Drept aceea pentru această pricină, toți au primit și au rodit în sufletele lor sămânța credinței lui Hristos. Pentru care și în puțină vreme singur sfințitul Frumentiu, cu ajutorul și harul lui Dumnezeu, a botezat toată latura indienilor. Și a zidit biserici, și a hirotonit preoți, și capiștile idolești le-a surpat, și pe idoli i-a zdrobit.

Așadar pentru toate acestea, se minunau toți și însuși împăratul, și zicea sfântului: „Pentru care pricină, o iubitule, în curgerea de vreme a atâtor mulți ani ce ai viețuit mai înainte împreună cu noi, nu ai făcut niciodată vreun semn și minune? Și acum de unde ți s-a dat ție acest fel de har și de putere, iubitule?”

Iar fericitul Frumentiu a răspuns: „Nu este al meu harul, o prea cinstiților și adevăraților ai lui Hristos prieteni, ci al preoției, care mi s-a dat mie de la Însuși Hristos. Căci văzând bun cugetul vostru, lăsând pentru aceasta patria și rudenia, după cuvântul Domnului, m-am dus la Alexandria și, arătând cele despre voi marelui Atanasie, pastorul Bisericii aceleia, și cu tainică ungere a arhieriei fiind hirotonit de el, și cu harul apostolesc fiind luminat, prin rugăciunea lui către Dumnezeu, am fost trimis către voi. Iar voi cu credință și cu dragoste primindu-mă, harul preoției, dar mai ales al lui Dumnezeu, lucrează prin mine precum vedeți, și face asemenea minuni”.

Așadar Frumentiu acesta întocmai cu apostolii, întru mulți ani viețuind cu plăcere de Dumnezeu între indieni și, învățându-i poruncile lui Dumnezeu, și spre lucrarea poruncilor prefăcându-i, s-a mutat către Domnul. Ale cărui cinstite moaște dau tot felul de vindecări celor ce se apropie de ele, întru slava adevăratului Dumnezeu. Amin.

+) Sf Ier Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei

Prin Andrei Șaguna, Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei a fost prima din spațiul ortodox în care laicii aveau un rol majoritar în conducerea sinodală a Bisericii, și prima care-și manifesta autonomia față de Stat. Ultimii trei ani din viață au fost marcați de boală și de retragerea în viața monahală.

Viața Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei

• • 

    Viața Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei

    Viața Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei

La sfârșitul păstoririi sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproximativ 800 de școli „poporale”, un gimnaziu cu 8 clase la Brașov, o școală reală-comercială la Brașov, un gimnaziu cu 4 clase la Brad. Pentru studenții teologi și preoți a tipărit un număr însemnat de manuale didactice, lucrate de el însuși sau de profesorii Institutului.

Mitropolitul Șaguna Andrei (din botez Anastasie) a fost mitropolit al Ardealului (de origine aromână). S-a născut la 20 decembrie 1808 (1 ianuarie 1809 st. n.) în Mișcolț, în Ungaria și a trecut la Domnul la 16/28 iunie 1873 în Sibiu (înmormântat în Rășinari). Studiile gimnaziale la Mișcolț și Pesta (abs. 1826), superioare – de Filosofie și Drept - la Universitatea din Pesta (1826-1829) și de Teologie la Seminarul ortodox din Vârșeț (1829-1832). După terminarea studiilor teologice, a intrat la mănăstirea sârbească Hopovo, unde a fost tuns în monahism, sub numele Andrei (24 octombrie 1833) și hirotonit ierodiacon (februarie 1834); profesor la Seminarul Teologic din Carloviț și secretar al „Consistoriului arhidiecezan' de acolo (din 1834), ieromonah (29 iunie 1837), protosinghel, „asesor' (consilier) mitropolitan și «administrator' (locțiitor) de egumen la mănăstirile Iazac (1838), apoi la Beșenovo (1841); arhimandrit și egumen la mănăstirile Hopovo (1842), apoi la Covil (1845); după 1842 a funcționat un timp ca profesor la secția română a Seminarului Teologic din Vârșeț și „asesor' al Consistoriului de acolo. La 15/27 iunie 1846 numit „vicar general' al Episcopiei Ardealului, cu sediul la Sibiu; la 2 decembrie 1847 ales episcop (recunoscut la 5 februarie 1848, hirotonit la Carloviț la 18/30 aprilie 1848); la 12/24 decembrie 1864 numit arhiepiscop și mitropolit al reînființatei Mitropolii a Ardealului cu reședința în Sibiu.

Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului, prin numeroase memorii înaintate Curții din Viena, patriarhului ortodox sârb și Congresului național-bisericesc sârb din Carloviț, prin sinoadele eparhiale - formate din clerici și mireni - convocate la Sibiu în 1850, 1860 și 1864. După reînființarea Mitropoliei (1864), cu două eparhii sufragane - la Arad și Caransebeș -, a convocat un Congres național-bisericesc al românilor ortodocși din întreaga Mitropolie, la Sibiu (septembrie-octombrie 1868), care a aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (sancționat de autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care s-a condus Biserica Ortodoxă din Transilvania și Banat până în 1925. Principiile fundamentale ale acestui statut – autonomia față de stat și sinodalitatea, adică participarea laicilor (2/3) alături de clerici ( 1 / 3 ) la conducerea treburilor bisericești - au stat la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 și a celui din 1948.

Pe tărâm cultural, a organizat învățământul primar și mediu ortodox românesc din Transilvania, punându-1 sub îndrumarea Bisericii; preoții parohi erau directori ai școlii „poporale' din parohia lor, protopopii „inspectori' ai școlilor din „tractul' lor, iar episcopul (sau arhiepiscopul), „inspector suprem' al școlilor din întreaga eparhie, principii înscrise și în Statutul Organic. La sfârșitul păstoririi sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproximativ 800 de școli „poporale', un gimnaziu cu 8 clase la Brașov (înființat în 1850), o școală reală-comercială (din 1869) la Brașov, un gimnaziu cu 4 clase la Brad (din 1868). La îndemnul lui s-au tipărit peste 25 de manuale școlare, unele în mai multe ediții (de Sava Popovici Barcianu, Ioan Popescu, Zaharia Boiu ș.a). La Sibiu cursurile de teologie au fost ridicate de la 6 luni la un an (1846), iar în 1853 a înființat un Institut teologic-pedagogic cu două secții: teologică (doi, apoi trei ani de studii) și pedagogică (doi, apoi trei ani de studii), cumpărând câteva case pentru nevoile școlii și internatului, pentru studenții teologi și preoți a tipărit un număr însemnat de manuale didactice, lucrate de el însuși sau de profesorii Institutului; a trimis numeroși tineri la studii de specializare la Universitățile din Austria și Germania, cu burse oferite din fondurile și fundațiile create de el. A avut un rol decisiv la, întemeierea și organizarea „Asociațiunii transilvane pentru literatura română și cultura poporului român' (Astea), fund primul ei președinte (1861-1866); a inițiat ziarul „Telegraful Român' (ianuarie 1853), care apare până azi.

Ca „om politic', a îndeplinit un rol de seamă în perioada 1848-1849: președinte al Adunării Naționale românești de pe Câmpia Libertății de la Blaj din 3 / 1 5 mai 1848, delegat de Adunare să prezinte revendicările românești împăratului Austriei, la Innsbruck și Viena, apoi Guvernului din Pesta. în anii următori - fie singur, fie cu alți delegați ai românilor - a prezentat în mai multe rânduri memorii către împărat, cu doleanțele națiunii române; după 1860 a fost membru în Senatul imperial din Viena, între 1863-1865 deputat în Dieta Transilvaniei, copreședinte al Conferinței naționale-politice a românilor (1861) și al Congresului național al românilor (1863), ambele la Sibiu; după crearea statului dualist austro-ungar (1867), a fost mentorul direcției „activismului' în viața politică a românilor transilvăneni. Îndrumător și sprijinitor al preoțimii și al credincioșilor, ctitor al bisericii din Gușterița, lângă Sibiu; membru de onoare al Societății Academice Române (1871), președinte de onoare al Societății „Transilvania' din București.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI - DEZLEGARE LA PEȘTE

A.   GUSTĂRI

Scrumbii în ulei

·       4 scrumbii

·       2 lămâi

·       8-10 boabe de piper

·       4-5 boabe de ienibahar

·       2 linguri sare

·       Ulei

Scrumbiile se curăţă, se taie capetele şi cozile şi se spală bine.

          Se taie în bucăţi potrivite şi se sărează.

          După două ore se aşază într-un vas rezistent la căldură – tip Jena.

          Peste bucăţile de peşte se toarnă zeama de lămâie.

          Printre bucăţi se aşază boabele de piper, ienibahar, foile de dafin, sarea şi se adaugă uleiul.

Se lasă să stea o oră, apoi se pune un capac şi se fierbe în baie de abur timp de 30-35 minute de la primul clocot.

          Se lasă să se răcească.

          Se serveşte rece.

 

B.   SALATE

Salată de scrumbie afumată

·       1 scrumbie afumată

·       2 cartofi potriviţi fierţi în coajă

·       2 linguri ulei

·       2 linguri muştar

·       2 linguri mărar tocat

·       Oţet sau zeamă de lămâie

·       10-12 măsline

Scrumbia curăţată de piele şi oase se taie în bucăţi potrivit de mari.

          Cartofii se fierb în apă cu sare, apoi se curăţă de coajă şi se taie în felii rotunde subţiri; se sărează puţin.

          Muştarul se amestecă cu ulei.

          Toate se amestecă uşor cu mărarul şi se aşază în salatieră.

          Se garniseşte cu măsline.

C.   SOSURI

Nu e necesar să preparăm un sos separat.

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă din cap şi coadă de crap

·       capul şi coada crapului utilizat pentru mâncare

·       1 morcov

·       1 pătrunjel

·       1 ceapă

·       2-3 roşii

·       1 lingură orez

·       1 lingură ulei

·       Mărar

·       Leuştean

·       Sare

·       borş

Zarzavatul împreună cu ceapa se pun la fiert în 2 l de apă clocotită cu sare.

          Când este pe jumătate fiert se adaugă capul şi coada, orezul şi roşiile bucăţi.

          Când este gata se adaugă borşul fiert separat şi apoi verdeaţa.

          Se serveşte fierbinte.

 

E.    MÂNCĂRURI

Marinată de crap cu sos de roşii

·       1 kg crap

·       1 morcov

·       800 g roşii sau 1 pahar bulion

·       1 pătrunjel

·       1 ceaşcă ulei

·       3 linguri făină

·       Sare

·       Piper

·       Foi de dafin

·       Oţet sau vin

Peştele curăţat şi spălat se taie în bucăţi.

          Se lasă la zvântat pe un prosop 10-15 minute.

          Se trece prin făină şi se prăjeşte în ulei.

          În uleiul rămas se adaugă o lingură de făină şi se înfierbântă bine, apoi se stinge cu bulion.

          Se potriveşte de sare şi se aşază într-o cratiţă bucăţile de peşte, foile de dafin, boabele de piper, zarzavatul curăţat, tăiat în rondele şi fiert în apă cu sare, vinul sau oţetul, după gust.

          Se lasă la cuptor 10-15 minute.

          Se serveşte cu verdeaţă şi felii de lămâie tăiate în sferturi, aşezate, separat pe o farfurioară.

 

F.    DULCIURI

Mere umplute cu orez

·       4 mere mari frumoase

·       ½ pahar orez

·       4 linguri zahăr

·       Coajă de lămâie

·       Zahăr vanilat

·       Puţină sare

Se fierbe orezul pe jumătate, în apă clocotită cu puţină sare.

          Se scurge bine, apoi se fierbe mai departe într-un sirop preparat din 4 linguri zahăr şi 4 linguri apă.

          Se scobesc merele de miez, se amestecă miezul cu orezul însiropat în care se adaugă coaja rasă de lămâie şi zahărul vanilat.

          Cu acest amestec se umplu merele, se rumenesc la cuptor ½ ore, se pudrează cu zahăr vanilat şi se servesc reci.

 POEZIE

CINCINAT PAVELESCU

Cincinat Pavelescu
Date personale
Născut	20 octombrie 1872
Decedat	30 noiembrie 1934 (62 de ani)
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	avocat poet
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București
Modifică date / text

Cincinat Pavelescu (n. 2 noiembrie 1872, București – d. 30 noiembrie 1934, Brașov) a fost un poet și epigramist român, autor de romanțe, lieduri, cantilene, serenade și madrigaluri.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Cincinat Pavelescu s-a născut în anul 1872 la București. În perioada 1872-1879, se afla, vara, împreună cu părinții lui în satul Milcov, județul Vrancea, pe atunci satul Risipiți, Plasa Orașul, județul Râmnicu Sărat. A fost fiul inginerului Ion Pavelescu și al Paulinei (n. Bucșan)^[1] Tatăl său, fiind de profesie inginer, a deținut unele funcții importante: inspector general al C.F.R. și director fondator al Școlii superioare de arte și meserii din București. Arborele genealogic al familiei Pavelescu urcă în timp până la Banul Manta, figură reprezentativă în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Mama sa, Paulina a fost strănepoată a spătarului Bucșan din secolul XVIII. ^[2] Paulina Pavelescu a decedat foarte tânără, la 35 de ani.^[3]

După absolvirea școlii primare în București, „Școala Secundară Cantemir-Voda”, urmează Liceul „Sf. Sava” din București. La 3 martie 1891, debutează în „Biblioteca familiei” cu poezia Visuri triste, semnată P.C. de la Milcov.

Urmează, în perioada 1891-1895, Facultatea de Drept a Universității din București; își trece doctoratul în 1897 cu teza: Despre agenții diplomatici.

În anul 1892 debutează cu poezia Fecioara, în nr. 2 al revistei Literatorul, revistă literară, înființată de Alexandru Macedonski. Odată cu nr. 1 din 1893 al Literatorului, Cincinat devine codirector, alături de directorii Al. Macedonski și principesa Maria D. Ghica.

Urmează cursuri la Sorbona, în vederea pregătirii pentru elaborarea tezei de doctorat, care va fi susținută la București.

Își începe cariera juridică, la 21 iunie 1899, în calitate de ajutor de judecător la Plăinești, plasa Râmnicul de Sus, județul Râmnicu-Sărat (azi comuna Dumbrăveni, Vrancea). La scurt timp, comuna trece la plasa Marginea de Sus, a aceluiași județ. Din 20 septembrie 1902 până la 13 octombrie 1904 a fost supleant la Tribunalul Neamț iar în 1905 era pentru scurt timp judecător supleant în Râmnicu-Sărat, Snagov, Ocolul VI București, Snagov. La 7 martie 1907, Cincinat este judecător în comuna urbană Corabia, județul Romanați. A devenit judecător și consilier la Curțile de Apel din Chișinău (1925-1928) și Brașov.^[4]

Cincinat Pavelescu

A fost, în 1907 și 1908, prim-redactor al revistei Convorbiri critice, revistă condusă de Mihail Dragomirescu. La 7 mai 1908 este Judecător supleant la Slănic, Prahova iar în octombrie, judecător la Sinaia și la Fundeni-Frunzănești, Ilfov. Devine primul președinte al Societății Scriitorilor Români la 28 aprilie 1908.^[5]

În perioada războiului, se află la Iași. În anul 1917, împreună cu fratele său, Ion Pavelescu, ajunge în Petrogradul revoluționar, de unde, trecând prin Suedia poposește la Paris. La Paris, leagă prietenii strânse cu Elena Văcărescu și Anna de Noailles. În 1920 editează la Paris Le courier franco-roumain, politique, économique et littéraire, director Cincinat Pavelescu, redactor-șef Pompiliu Păltanea. Cincinat Pavelescu a fost director la publicația Brașovul literar și artistic în perioada 1931 - 1935. În 1925 la editura Ramuri din Craiova apare volumul de Epigrame. Critica literară îl socotește pe autor, în unanimitate, "maestru al epigramei românești." I se acordă Premiul Național pentru poezie pe 1927.

În 1937 a fost director al revistei „Brașovul literar și artistic”.

Împreună cu Eugen Lovinescu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Zaharia Bârsan și Emil Gârleanu, conduce revista „Falanga literară”, apărută la 10 ianuarie 1910. Liviu Rebreanu era secretarul redacției.

În 1911 publică unicul său volum de Poezii.

Moare la Brașov, pe Strada Neagră, nr. 26, la 30 noiembrie 1934, fiind bolnav în ultima vreme de cancer pulmonar. Este înmormântat la cimitirul Bellu din București.

În timp ce era căsătorit cu cântăreața Alice Viardot-Garcia^[6], pe care o cunoaște la Paris, nepoata celebrei cântărețe de operă Pauline Viardot-Garcia (care a fost o prietenă apropiată a lui Ivan Turgheniev) a fost logodit cu domnișoara Andricu.^[7]

APRECIERI CRITICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

George Călinescu^[8] apreciază că "...madrigalurile, epitalamurile, liedurile sale și chiar unele versuri de cabinet secret nu sunt lipsite de grație și chiar de o undă de poezie simpatic infatuată. Gestul teatral e sprijinit pe o bună declamație și pe imagini":

„Îți mai aduci aminte, Doamnă? Era târziu și era toamnă”

"Ca elev al lui Macedonski, Cincinat Pavelescu păstrează tonul de festival, euforia. Câteodată iese din diletantism și dă dovezi de o puternică invenție fantastică (Pescuitorii de perle, Corbii) ori de uimire în fața misterului vieții..." Ca discipol al lui Macedonski, l-a urmat pe acesta, însă în locul sacerdotismului acestuia păstrează poeziei tonul solemn de festival, orgoliul de a se abandona cadențelor. Cincinat Pavelescu a continuat într-un spirit mai boem pe Alecsandri și pe Radu D. Rosetti în improvizațiile epigramatice.

Cincinat Pavelescu

Cincinat Pavelescu este ilustrativ pentru fascinația exercitată la începutul secolului XX, de simbolism chiar asupra autorilor care, structural, nu s-au dovedit simboliști. ^[9]Deși a scris în 1902 un poem (Simfonia ploaiei) în care pe urmele lui Macedonski și înaintea lui Bacovia s-a apropiat de spiritul și de litera simbolismului, poetul n-a evoluat în direcția autenticei sugestii simboliste, ci în cea tradițională, în fond, a "poeziei cu simbol". Opusă adevăratului simbolism, discursivitatea din versurile sale cade, nu o dată, în didacticism. Estetica lui Cincinat Pavelescu este rudimentară, el înțelege poezia ca o "haină" a simțirii și apropiindu-se de maniera lui Panait Cerna, ceea ce l-a împiedicat să fie un adevărat simbolist. Merită semnalată anticiparea poeziei minulesciene, într-o poezie scrisă în 1901 (Cântecul omului). Pavelescu a ilustrat lirica erotică, având o viziune trubadurescă asupra iubirii; a dobândit o mare popularitate ca autor de romanțe, cantilene, lieduri, serenade și madrigaluri. Ca epigramist este, incontestabil, cel mai notoriu autor român. Ce l-a determinat pe Cincinat Pavelescu să scrie epigrame? Răspunsul îl dă chiar poetul: " De ce am scris epigrame? Ca un protest împotriva esteticii mele lăuntrice, ofensate de urâțeniile vieții, de nedreptățile politicii și de arivismul mediocrităților."S-a manifestat și în dramaturgie, scriind două piese originale: Amanții (Dialoguri moderne) și Dialoguri de toamnă și două în colaborare: drama Saul (împreună cu Alexandru Macedonski) și Irina, împărăteasa Bizanțului (în colaborare cu dr. N. Paulescu).

În cazul dramei Saul, nu se poate preciza, astăzi, care este contribuția lui Cincinat Pavelescu, față de cea a lui Macedonski. În ziarul Dreptatea care apărea la Timișoara (1894-1897), în rubrica Foișoara, se spunea cu ocazia reprezentării dramei Saul la Teatrul Național din București, că a avut un mare succes de public, este "mai mult o melodramă antică", dar constituie, indiscutabil „un succes meritat și un câștig pentru literatura noastră.”^[10]

Adâncuri

Ce liniştit surîde lacul

Sub caldul razelor de soare,

Cînd ceru-albastru se răsfrînge

În unda lui scînteietoare.

Şi-n fundul lui, noroiul negru

Ascunde lupte îndîrjite.

Sunt mii de vieţi ce se frămîntă

Sub clarul apei adormite.

Şi noi zîmbim cu-nşelătoarea

Seninătate-a unor unde.

Ce calmi părem! Dar cîte patimi

Adîncul inimii n-ascunde!

Amor de iarnă

În trandafirul desfrunzit

O roză palid a-nflorit:

E cea din urmă şi e, poate,

Cea mai suavă dintre toate.

O simţi că n-are să rămâie
Pe ramuri prinsă zile-ntregi.
Octombre-i rece şi-o mângâie

Cu raze stinse şi pribegi.
S-ar scutura la cea mai mică
Din adierile de vânt;
Când o privesc parcă mi-e frică

Să-şi ningă floarea pe pământ.
Melancolia bietei roze
Adesea inima-mi sfâşie;
Copilă, n-o privi! Sărmana

E chiar iubirea mea târzie!

Frumoasa mea

Frumoasa mea, cu ochii verzi

Ca două mistice smaralde,

Te duci spre alte ţări mai calde

Melancolia să ţi-o pierzi.

Dar dacă vrei să mă dezmierzi,
Mai fă o dată să mă scalde
Priviri din ochii tăi cei verzi
Ca două mistice smaralde.

Veni-vor mulţi să-ţi spuie-n versuri
Că te iubesc, şi cum, şi cât:
Vor spune-o mai frumos ca mine,

Dar nu te vor iubi atât!

Unui procuror de la Brăila care, de câte ori mă întâlnea, îmi spunea "Domnule ajutor". Ameninţându-l cu o epigramă, mi-a răspuns că pe un eminent magistrat ca dânsul nu-l pot atinge. Cu toate acestea avea şi el un cusur: se... învoia cu nevasta prezidentului

Berbantul nostru procuror,

Ades la club când mă-ntâlneşte,

Cu multă morgă îmi trânteşte:

"Salut pe Domnul Ajutor!"

Ce-mi zice dânsul e legal,

Fiindcă-am primit decret regal

Să fiu ce sânt... şi nu regret.

Dar o-ntrebare: eminentul

De unde are el decret

Făcând pe vice-prezidentul?

Criticilor

Te miri cum este cu putinţă

Să vezi pe critici cum se ceartă,

Când pentru "arta cu tendinţă",

Când pentru "arta pentru artă".

Şi-n vrajba lor înflăcărată,

Să nu-i auzi nici un moment,

Vorbind de arta-adevărată,

Adică "arta cu talent".

Lui T. Arghezi

Ca să se mire toţi burghezii,

Azi premiaţi-l pe Arghezi!

Necontestat că al lui geniu

Ar merita oricare premiu,

Însă comisia ezită

Sedusă, dar nedumerită.

Ar fi uşor să se convie

Ca premiul pentru poezie

Să i se dea ca prozator

Acestui mare scriitor,

Iar cel de proză să-i revie

Tot lui – dar pentru poezie.

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

RADU LUPU

Radu Lupu
Radu Lupu în concert (copertă disc Electrecord)
Date personale
Născut	30 noiembrie 1945[1][2][3]  Galați, România[4]
Decedat	17 aprilie 2022 (76 de ani)[5]  Lausanne, cantonul Vaud, Elveția[6]
Cauza decesului	cauze naturale[6]
Căsătorit cu	Elizabeth Wilson[*][7] Delia Bugarin[*]
Cetățenie	România  Regatul Unit[8]
Ocupație	pianist muzician
Activitate
Studii	Conservatorul din Moscova[*]
Gen muzical	muzică clasică
Instrument(e)	pian
Case de discuri	Decca[*]
Premii	Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[*] Ordinul național „Steaua României”
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Radu Lupu la Hannover - conform unui vechi obicei, el șade pe un scaun simplu, de birou.

Radu Lupu, CBE (Comandor al Ordinului Imperiului Britanic) (n. 30 noiembrie 1945,^[1][2][3] Galați, România^[4] – d. 17 aprilie 2022,^[5] Lausanne, cantonul Vaud, Elveția^[6]) a fost un pianist și compozitor evreu-român, stabilit în Marea Britanie și Elveția. A fost unul dintre cei mai importanți pianiști ai vremii sale.^[9][10]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Radu Lupu ovaționat la un concert dat la Chicago Symphony Center pe 31 January 2010.

S-a născut la Galați, în familia avocatului evreu Meyer Lupu și a profesoarei Ana Gabor.^[11]

La vârsta de 6 ani a început să studieze pianul cu Lia Busuioceanu și la vârsta de 12 ani a debutat cu un program complet de muzică compusă de el însuși.^[12] A urmat liceul la Galați. După absolvirea Școlii Populare de Artă din Brașov, și-a continuat studiile la București, cu Florica Musicescu și Cella Delavrancea.^[13] La șaisprezece ani, în 1961, a primit o bursă de studiu la Conservatorul din Moscova, unde a studiat 2 ani cu Galina Eghiazarova, apoi cu Heinrich Neuhaus și, mai târziu, cu Stanislav Neuhaus.^[14]

În 1966, în perioada studiilor din Rusia, a concertat la Moscova și Leningrad și a participat la Concursul de pian „Van Cliburn” de la Fort Worth, Texas, unde a câștigat premiul I. Și-a reluat studiile la Moscova și, înainte de finalizarea acestora, a câștigat încă două prestigioase premii I: la Festivalul Internațional „George Enescu”, în 1967, și la Concursul internațional de pian de la Leeds, în Marea Britanie, în 1969. În noiembrie 1969 a debutat pe scena londoneză, înregistrând un mare succes. Despre interpretarea sa a Sonatei pentru pian Op.10 No.3 de Beethoven, Joan Chissell de la ziarul The Times a scris:

“

[Radu Lupu] a adus pe scenă ceea ce părea o întreagă experiență de viață, cu alternanțele sale de dezolare și mândrie. Muzica nu ar putea fi niciodată mai apropiată de vorbire.

”

^[15]

Cariera lui Radu Lupu a continuat alături de cele mai prestigioase orchestre și cei mai mari dirijori ai lumii: în 1972 el a cântat în SUA, la New York, cu Orchestra din Cleveland, dirijată de Daniel Barenboim, și cu Orchestra Simfonică din Chicago, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini, apoi a făcut un turneu de doi ani prin America, cu Orchestra Filarmonică din New York. Ulterior a întreprins cu regularitate turnee în Europa, Statele Unite, Israel și China).

Radu Lupu a fost căsătorit cu Elizabeth Wilson, de care a divorțat și s-a recăsătorit cu violonista română Delia Bugarin ​(d. 1990).

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul I la Concursul internațional de pian Van Cliburn, ediția 1966
• Premiul I la Festivalul Internațional „George Enescu”, ediția 1967 (împreună cu Dan Grigore)
• Premiul I la Concursul Internațional de pian de la Leeds, ediția 1969
• Premiul Abbiati, acordat de Asociația Criticilor Italieni, în 1989
• Premiul Grammy, ediția 1995, pentru Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului, cu Sonata în Si bemol major și Sonata în La major de Franz Schubert (la patru mâini, cu Daniel Barenboim)
• Premiul Edison, ediția 1995, pentru Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului, cu sonate de Robert Schumann (Kinderszenen, Kreisleriana și Humoresque)
• Premiul Arturo Benedetti Michelangeli, ediția 2006

Radu Lupu le cântă îngerilor 🎹 REGAL MUZICAL: Franz Schubert & Ludwig van Beethoven

Carl Loewe

.

Johann Carl Gottfried Loewe ( germană: [ˈløːvə] ; 30 noiembrie 1796 – 20 aprilie 1869), numit de obicei Carl Loewe (uneori văzut drept Karl Loewe), a fost un compozitor , cântăreț tenor și dirijor german . În timpul vieții sale, cântecele sale ("Balladen") au fost destul de cunoscute pentru ca unii să-l numească „ Schubert al Germaniei de Nord” ^[1] , iar Hugo Wolf a ajuns să-i admire munca. El este mai puțin cunoscut astăzi, dar baladele și cântecele sale, care numără peste 400, sunt interpretate ocazional.

Carl Loewe
Carl Loewe
Născut	Johann Carl Gottfried Loewe 30 noiembrie 1796 Löbejün , margraviatul de Brandenburg (acum Germania )
Decedat	20 aprilie 1869 (în vârstă de 72 de ani) Kiel , Prusia
Naţionalitate	limba germana
Ocupaţie	Compozitor, cântăreț tenor și dirijor

CUPRINS

VIATA SI CARIERAEDITAȚI | ×

Loewe s-a născut în Löbejün și a primit primele lecții de muzică de la tatăl său. A fost băiat de cor, mai întâi la Köthen , iar mai târziu la Halle , unde a urmat școala generală. Frumusețea vocii lui Loewe l-a adus în atenția doamnei de Staël , care i-a oferit o pensie de la Jérôme Bonaparte , pe atunci rege al Westfaliei , ceea ce i-a permis să-și continue educația în muzică și să studieze teologia la Universitatea Halle . În 1810, a început lecțiile la Halle cu Daniel Gottlob Türk . ^[2] Aceasta s-a încheiat în 1813, la fuga regelui.

În 1820, s-a mutat la Stettin în Prusia (acum Szczecin în Polonia), unde a lucrat ca organist și director muzical al școlii. Acolo și-a desfășurat cea mai mare parte a muncii sale ca compozitor, publicând o versiune a „ Erlkönig ” a lui Goethe în 1824 (scrisă în 1817/18) despre care unii spun că echivalează cu versiunea mai cunoscută a lui Schubert . ^[3] [4] A continuat să creeze lucrări ale multor alți poeți, inclusiv Friedrich Rückert și traduceri ale lui William Shakespeare și Lord Byron .

În 1821 s-a căsătorit cu Julie von Jacob, care a murit în 1823. A doua sa soție, Auguste Lange, era o cântăreață desăvârșită și au apărut împreună în spectacolele sale de oratoriu cu mare succes.

La 20 februarie 1827, ^[5] a condus prima reprezentație a Uverturii lui Felix Mendelssohn , în vârstă de 18 ani, Visul unei nopți de vară , op. 21. El și Mendelssohn au fost, de asemenea, soliști în Concertul lui Mendelssohn în la bemol major pentru 2 piane și orchestră . ^[6]

Mai târziu în viață, Loewe a devenit foarte popular atât ca compozitor, cât și ca cântăreț. În tinerețe, avea o voce înaltă de soprană (putea să cânte muzica reginei nopții în Flautul magic în copilărie), iar vocea sa s-a dezvoltat într-un tenor fin . A făcut mai multe turnee ca cântăreț în anii 1840 și 1850, vizitând Anglia, Franța, Suedia și Norvegia, printre alte țări. În cele din urmă, s-a mutat înapoi în Germania și, după ce și-a părăsit posturile din Stettin după 46 de ani, s-a mutat la Kiel , unde avea să moară în urma unui accident vascular cerebral la 20 aprilie 1869.

Loewe a fost activ și ca profesor de muzică. Cel mai faimos elev al său, pe care a predat-o compoziție din 1841 până în 1847, a fost Emilie Mayer , despre care a spus că „un asemenea talent dat de Dumnezeu ca al ei nu a fost dăruit nici unei alte persoane pe care o cunoștea”. ^[7] Mai târziu, Mayer avea să se bucure de o carieră de succes la Berlin ca compozitoare independentă, câștigându-i în cele din urmă porecla „weibliche Beethoven” (ing. Beethoven feminin). ^[8]

LUCRĂRIEDITAȚI | ×

Articolul principal: Lista compozițiilor lui Carl Loewe

Loewe a scris cinci opere , dintre care doar una, Die drei Wünsche , a fost interpretată la Berlin în 1834, fără prea mult succes; șaptesprezece oratorie, multe dintre ele pentru voci masculine neînsoțite sau doar cu scurte interludii instrumentale; balade corale, cantate , trei cvartete de coarde (opusul său 24, ^[9] ) și un trio cu pian; ^[10] o lucrare pentru clarinet și pian , publicată postum; și niște solo-uri de pian.

Dar ramura artei sale prin care este amintit este balada solo cu acompaniament de pian. Tratamentul său asupra poemelor narative lungi , într-un amestec inteligent de stiluri dramatice și lirice , a fost, fără îndoială, modelat după baladele lui Johann Rudolf Zumsteeg și a fost copiat de mulți compozitori încă din zilele sale. Configurațiile sale ale „Erlkönig” (un exemplu foarte timpuriu), „Archibald Douglas” pe un text de Theodor Fontane , „ Heinrich der Vogler ”, „Edward” pe un text de Johann Gottfried Herder și „ Die verfallene Mühle ”, sunt deosebit de bine.

Există cel puțin două simfonii de Loewe – una, în re minor, a fost înregistrată la casa de discuri Koch Schwann împreună cu prima dintre cel puțin două înregistrări pe CD ale celui de-al doilea concert pentru pian al lui Loewe (în la major) și alta, în mi minor , a primit prima interpretare în 170 de ani în noiembrie 2004. ^[11] (Seria cpo de înregistrări ale baladelor complete ale lui Loewe include, de asemenea, o înregistrare a două sonate pentru pian și o „ poemă sonoră în formă de sonată”, cu una dintre sonate. – Mi major din 1829 – având o parte vocală pentru soprană și bariton. ^[12] )

În 1875, la Bayreuth , Richard Wagner a remarcat despre Loewe: „ Ha, das ist ein ernster, mit Bedeutung die schöne deutsche Sprache behandelnder, nicht hoch genug zu ehrender deutscher Meister, echt und wahr! ” (Ha, acesta este un maestru german serios ! , autentic și adevărat, unul care folosește cu sens frumoasa limbă germană, unul care nu poate fi suficient de venerat!). ^[13]

STILEDITAȚI | ×

Cele mai vechi cântece ale lui Loewe, cum ar fi Acht Jugenlieder și Anakreontische Lieder , urmează modelul muzical al tradiției de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, folosind o singură linie melodică, acompaniament de bază și, în principal , forme strofice și variate.

Sub influența lui Zumsteeg, Loewe a început să încorporeze și să cultive forma baladei în cântecele sale vocale. În comparație cu alți compozitori Lieder , se spune că stilul de compoziție rapsodic al lui Loewe are „o absență izbitoare a dezvoltării muzicale organice”. ^[14] Setările sale de poezie au separat ideile poetice și le-au tratat episodic, mai degrabă decât să folosească motive unificatoare (cum ar fi compozitorul Lieder, Franz Schubert).

Unul dintre punctele forte ale lui Loewe ca compozitor au fost acompaniamentele sale „imaginative și, uneori, îndrăznețe”, care erau adesea atmosferice și exploatează potențialul sonor și tonal al pianului. ^[14]

INIMA LUIEDITAȚI | ×

În 2012 , în cadrul stâlpului sudic al Catedralei din Szczecin , în timpul lucrărilor de renovare efectuate în acel an, a fost găsită o urnă despre care se credea că ar conține inima lui Carl Loewe . ^[15] O comisie specială numită de Curia Mitropolitană Szczecińsko-Kamieńska a dedus, pe baza documentelor istorice și a unei inscripții de pe stâlp, că urna conține într-adevăr inima lui Carl Loewe. ^[16]

ÎNREGISTRĂRIEDITAȚI | ×

• Carl Loewe: Ballads , Thomas Quasthoff , Norman Shetler ; EMI Masters 1989
• Carl Loewe: Balladen & Lieder , 2 discuri, Dietrich Fischer-Dieskau , Jörg Demus ; Societatea de patrimoniu muzical 1996
• Lieder & Balladen: Complete Edition , 21 discuri, cpo 2007

Carl Loewe: Piano Concerto No. 2 in A Major

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

1. 

The Best Romantic Emotional Violin Melodies for Stress Relief

2. 

ＴＡＮＧＯ － ＩＮＳＴＲＵＭＥＮＴＡＬ | TUNDRA 

TEATRU/FILM

TEATRU/FILM

OSCAR WILDE

Oscar Wilde
Date personale
Nume la naștere	Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde
Născut	16 octombrie 1854[1][2][5][6]  Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[7]
Decedat	30 noiembrie 1900 (46 de ani)[8][1][2][5]  Paris, Franța[9][10]
Înmormântat	tombe d'Oscar Wilde[*]
Cauza decesului	cauze naturale
Părinți	William Wilde[3] Jane Wilde[3]
Frați și surori	Willie Wilde[*][3] Isola Francesca Emily Wilde[*][3]
Căsătorit cu	Constance Lloyd[*] (29 mai 1884–)[11][3]
Copii	Vyvyan Holland[*][3] Cyril Holland[*]
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[12][13]
Religie	romano-catolic[*]
Ocupație	poet dramaturg povestitor[*] jurnalist scriitor de literatură pentru copii[*] romancier[*] scriitor autor prozator[*] publicist eseist fabulist[*]
Pseudonim	С.3.3., Себастьян Мельмот ( Sebastian Melmoth)
Limbi	limba engleză limba franceză limba latină limba greacă veche
Studii	Magdalen College[*] Coláiste na Tríonóide, Baile Átha Cliath[*]
Mișcare/curent literar	estetism, Decadentism
Specie literară	comedie, literatura gotică, poezie, dramă[*], tragedie, basm, poem narativ[*], roman, povestire, eseu
Opere semnificative	Ce înseamnă să fii onest Portretul lui Dorian Gray Fantoma din Canterville[*] The Soul of Man under Socialismx x x[*] The Ballad of Reading Gaol[*]
Note
Premii	Newdigate Prize[*][4]
Semnătură
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Oscar Fingal O'Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854,^[1][2][5][6] Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[7] – d. 30 noiembrie 1900,^[8][1][2][5] Paris, Franța^[9][10]) a fost un scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl sau, Sir William Wilde, doctor specialist în boli de ochi și urechi, anticar și scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relație. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluționare sub pseudonimul Speranza) și jurnalistă. În timpul școlii, Oscar a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă și la desen, câștigând numeroase premii și burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, audiază prelegerile de estetică ale lui John Ruskin la Universitatea din Oxford, unde se distinge și prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă și stilul dandy de viață. După absolvire, în 1878, se mută la Londra.

În același an, 1878, primește premiul „Newdigate” pentru poezie și inițiază mișcarea „Artă pentru Artă”, prin care dezvoltă teoria sa asupra estetismului. În 1882 publică prima sa culegere de versuri, în privința căreia criticii nu au căzut de acord. Urmează o perioadă în care ține o lungă serie de prelegeri de estetică în Statele Unite și Canada, o alta în care Wilde locuiește pentru o scurtă perioadă la Paris, după care își încheie șirul de conferințe în Marea Britanie și Irlanda. Următorii șase ani reprezintă apogeul de creație al irlandezului. Poveștile pentru copii, piesele de teatru și mai ales „Portretul lui Dorian Gray” îi aduc lui Oscar Wilde, pe lângă niște citații în tribunale, și mult dorita faimă.

Oscar Wilde (cca. 1882), de Napoleon Sarony

În 1884 se căsătorește cu Constance Lloyd, cu care are doi fii: Cyril (1885) și Vyvyan (1886).

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea publică o serie de opere care îi aduc un mare renume în lumea artistică.

Declinul său începe în vara lui 1891, când Oscar îl întâlnește pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filosofiei și convențiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică.

Între timp soția și copiii îl părăsesc și își schimbă numele în „Holland”. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relație cu Bosie (Lordul Douglas) și căzut în dizgrație, Wilde mai trăiește încă trei ani, cutreierând Europa și locuind în hoteluri ieftine.

Ultima parte a condamnării o ispășește în închisoarea din Reading și va face obiectul unei celebre balade. Eliberat în 1897, se stabilește în Franța, unde-și sfârșește viața în uitare și singurătate. Își găsește sfârșitul la Paris pe 30 noiembrie 1900, după o meningită, ce se instalase pe fondul unei infecții puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Statuia lui Oscar Wilde în Ryan Park, Dublin

Oscar Wilde a publicat versuri (Poems, 1881), povestiri (Prințul fericit și alte povestiri, 1888), eseuri (The Soul of Man under Socialism, 1891). Romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), cea mai importantă operă a sa, este o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

În creația sa dramatică, „Evantaiul doamnei Windermere” (Lady Windermere's Fan, 1892), „O femeie fără importanță” (A Woman of no Importance, 1893), „Soțul ideal” (An Ideal Husband, 1895), „Ce înseamnă să fii onest” (The Importance of Being Earnest, 1895), care continuă tradițiile comediei engleze din secolul al XVIII-lea cu Sheridan, Oscar Wilde satirizează snobismul, frivolitatea și fățărnicia „înaltei societăți” a timpului, lăsând să se întrevadă preocupările sale proprii pentru problemele spirituale majore ale omului. Subtilitatea caustică a satirei și ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăția ornamentală și rafinamentul cizelării stilistice a frazei au impus creația lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea. Preocupat de metafizica creștină în Poveștile Prințului Fericit, tragedia Salomeea și textul De profundis drept ecou psaltic.

Ultimele lucrări, după proces și după șederea în închisoare, vădesc sensibil depărtarea de principiile sale estetizante. În confesiunea De profundis (1897) el nu mai face risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povestește cu multă durere în suflet despre zbuciumul său. Ideea că viața este un vârtej de suferințe pe care oamenii și le pricinuiesc unii altora stă la baza ultimului poem al lui Oscar Wilde, „Balada închisorii din Reading”(The Ballad of Reading Gaol, 1898). Ea a fost scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deținuții care se aflau împreună cu el în închisoare și care fusese condamnat pentru că își ucisese iubita:

Yet each man kills the thing he loves, By each let this be heard, Some do it with a bitter look Some with a flattering word, The coward does it with a kiss, The brave man with a sword.

Căci toți ucidem ce ni-i drag Și-ntindem morții prada, Unii ucid cu desmierdări, Mulți cu priviri de-otravă, Cei lași ucid cu sărutări Iar cei viteji cu spada.

Oscar Wilde a fost un stilist remarcabil. El știa să picteze prin cuvinte, zugrăvind în fața ochilor fanteziei cititorului tablouri de o frumusețe uimitoare. Privită în ansamblu, creația lui a oglindit declinul umanismului și cultul artei în ceea ce are ea mai elevat.

Oscar Wilde - O femeie fara importanta (1972)

SFATURI UTILE

FRIGUL DĂUNEAZĂ SĂNĂTĂȚII ORGANISMULUI

Acest articol se adresează în special celor ce doresc să iasă mâine la sărbătoarea Zilei Naționale și conține recomandări în legătură cu echiparea precum și indicații privind mișcarea în condiții de frig.

Potrivit unui studiu realizat de cercetători germani de la Spitalul Universității Jena (Turingia), frigul exterior ar provoca creșterea cu până la 30% a riscului de accident vascular cerebral (AVC). Rezultatele cercetării, publicate în Journal européen d’Epidémiologie, arată clar că și o scădere modestă a temperaturii determină creșterea semnificativă a spitalizărilor pentru afecțiuni cardiovasculare.

Fumătorii, în pericol

Pentru a înțelege influența frigului asupra sănătății pacienților, cercetătorii germani au examinat 1.700 de persoane din orașul Jena, asociind apoi starea lor de sănătate cu buletinele meteorologice realizate cu trei zile înaintea spitalizării fiecărui bolnav ca să vadă dacă au existat schimbări notabile în condițiile climatice, scrie metronews.fr, citat de Agerpres. Ei au ajuns la concluzia că nu este nevoie de o scădere vertiginoasă a temperaturilor exterioare, ci doar de cel mult 2,9 grade Celsius, pentru creșterea riscului de AVC cu 11% în primele două zile după răcire. La pacienții care prezintă un risc deosebit (având colesterolul mărit, fumători ș.a.), riscurile cresc până la 30%.

Mai multă mișcare

Observând pacienții, cercetătorii au constatat că frigul are tendința să complice circulația sanguină și, prin urmare, să favorizeze apariția cheagurilor. Acestea pot bloca rapid canalele care irigă creierul. În plus, frigul poate duce la îngustarea vaselor sanguine și la creșterea presiunii arteriale, factori extrem de periculoși, care sporesc semnificativ riscul unor atacuri cerebrale. Ce se poate face, totuși, împotriva frigului? Câteva măsuri de prudență pot fi salvatoare. Mai ales persoanele cu risc trebuie să fie atente la cel mai mic semn de avertizare. Printre simptomele generale ale accidentului vascular cerebral se numără o stare de amorțeală, slăbiciune sau paralizie a feței, brațului sau piciorului, de obicei pe o parte a corpului, tulburări de vedere la un ochi sau la ambii (vedere neclară, încețo-șată, cu pete, vedere dublă sau pierderea vederii), confuzie, tulburări de vorbire sau de înțele-gere a cuvintelor celorlalți, tulburări de mers, amețeală, pierderea echilibrului sau a coordonării, dureri de cap severe. Persoanelor cu risc de AVC li se recomandă mișcare în aer liber, dar cu moderație, mai ales în cazul în care nu sunt foarte sportive.

Ce e de făcut

Ministerul Sănătății (MS) recomandă populației ca în zilele cu temperaturi extrem de scăzute să asculte sfatul medicilor, să evite deplasările în spații deschise și expunerea la frig, să respecte regulile de igienă pentru evitarea îmbolnăvirilor și să consume alimente bogate în proteine, fructe și legume. În cazul în care este necesară deplasarea în spații deschise, este recomandată folosirea mijloacelor de protecție adecvate — căciuli, mănuși etc. Trebuie evitată expunerea prelungită a mâinilor și picioarelor la temperaturi scăzute pentru a se feri de degerături. De asemenea, în cazul simptomelor de răceală, trebuie evitată automedicația și este recomandată consultarea medicului. Specialiștii de sănătate publică din Ministerul Sănătății recomandă ca persoanele vârstnice, în special cele cu afecțiuni cardiace și respiratorii, să evite deplasările și frecventarea locurilor aglomerate care creează premisele decompensării în condiții de temperaturi scăzute. Sunt indicate consumul de alimente bogate în proteine și grăsimi nesaturate, fructe, legume și evitarea băuturilor alcoolice, precizează sursa citată. Potrivit MS, în această perioadă, trebuie să se acorde o atenție specială copiilor – aceștia nu trebuie lăsați să aștepte în interiorul autovehiculelor parcate sau să fie transportați pe distanțe lungi în vehicule fără posibilități de climatizare și neechipate corespunzător. De asemenea, locuin-țele și spațiile închise de locuit trebuie să fie încălzite corespunzător și trebuie evitată utilizarea instalațiilor improvizate, care pot duce la intoxicații cu monoxid de carbon, potrivit Agerpres.

Vestea bună

Frigul ar putea fi un aliat bun în curele de slăbire, potrivit unor cercetători de la Universitatea din Geneva care au realizat mai multe experimente și au publicat rezultatele în revista Cell. Conform studiului publicat, frigul este inamicul anumitor bacterii prezente în flora intestinală care ar favoriza luarea în greutate, relatează metronews.fr. După ce multe studii au demonstrat că bacteriile din flora intestinală pot juca un rol important în ce privește greutatea corporală, cercetătorii de la Universitatea din Geneva au vrut să afle cum reacționează acestea dacă se modifică mediul subiectului. Astfel, câțiva șoareci au fost supuși un timp la o temperatură exterioară de 6 grade Celsius. În urma examinării, după desfășurarea experimentului, s-a observat că flora intestinală a șoarecilor se alterase semnificativ, bacteriile modificate de frig blocând luarea în greutate.  Mergând mai departe cu demons-trația, cercetătorii au extras bacteriile modificate de frig și le-au implantat altor șoareci. Aceștia din urmă nu numai că au prezentat o ameliorare rapidă a asimilării glucozei de către organism, dar au rezistat și mai bine la frig. Și, nu în cele din urmă, au pierdut în greutate. 

GÂNDURI PESTE TIMP

MARK TWAIN

Mark Twain
Date personale
Nume la naștere	Samuel Langhorne Clemens
Născut	30 noiembrie 1835[1][4][5][6]  Florida⁠(d), Comitatul Monroe, Missouri, Missouri, SUA[7]
Decedat	21 aprilie 1910 (74 de ani)[1][4][5][6]  Redding⁠(d), Connecticut, SUA
Înmormântat	Woodlawn Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale (infarct miocardic)
Părinți	John Marshall Clemens[*] Jane Lampton Clemens[*][8]
Frați și surori	Orion Clemens[*]
Căsătorit cu	Olivia Langdon Clemens[*] (din februarie 1870)
Copii	Susy Clemens[*] Clara Clemens[*] Jean Clemens[*]
Cetățenie	Statele Unite ale Americii[9]
Religie	ateism
Ocupație	jurnalist romancier[*] autobiograf[*] profesor umorist scriitor de literatură pentru copii[*] memorialist de călătorie[*] aphorist[*] scriitor de literatură științifico-fantastică[*] scriitor prozator[*] publicist
Limbi vorbite	limba engleză[10] limba germană
Pseudonim	Mark Twain, Sieur Louis de Conte
Studii	Cascadilla School (Ithaca)[*]
Limbi	limba engleză limba germană
Specie literară	ficțiune istorică[*]
Opere semnificative	Aventurile lui Huckleberry Finn Aventurile lui Tom Sawyer
Note
Premii	honorary doctor of the Yale University[*] member of the Nevada Newspaper Hall of Fame[*][2] member of the Nevada Writers Hall of Fame[*][3]
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Duration: 3 minutes and 31 seconds.3:31

Mark Twain (1909)

Mark Twain (pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens, n. 30 noiembrie 1835, Florida^⁠(d), Comitatul Monroe, Missouri, Missouri, SUA – d. 21 aprilie 1910, Redding^⁠(d), Connecticut, SUA)^[11] a fost un scriitor, publicist, antreprenor, satirist și umorist american, autorul popularelor romane Aventurile lui Tom Sawyer, Prinț și cerșetor, Aventurile lui Huckleberry Finn și Un yankeu la curtea regelui Arthur.

În ciuda problemelor sale financiare, Twain a fost renumit pentru umorul și buna sa dispoziție, datorită cărora s-a bucurat de o popularitate imensă în întreaga lume. La apogeu, el a fost probabil cel mai popular american din acea vreme. În 1907, publicul s-a înghesuit la Expoziția Jamestown doar ca să-l zărească pe Mark Twain. S-a bucurat de prietenia mai multor celebrități, între care autorul și criticul literar William Dean Howells, politicianul și autorul Booker T. Washington, inginerul și inventatorul Nikola Tesla, scriitoarea Helen Keller și magnatul Henry Huttleston Rogers. Autorul american William Faulkner a scris despre Twain că a fost „părintele literaturii americane”^[12].

Twain a murit în 1910 și este înmormântat la Elmira, statul New York.

Răspundeți la un scurt chestionar și ajutați-ne să îmbunătățim Wikipedia

Datele chestionarului administrate de o terță parte. Politica de confidențialitate.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copilăria și tinerețea:[modificare | modificare sursă]

Samuel Langhorne Clemens s-a născut în localitatea Florida, statul Missouri, într-un hambar, fiul lui John Marshall Clemens (13 august 1798 – 24 martie 1847) și Jane Lampton Clemens (18 iunie 1803 – 27 octombrie 1890), al șaselea din șapte copii. Se spune că a avut o copilărie nefericită. Doar un frate și o soră au ajuns la vârsta maturității, și anume Orion Clemens (17 iulie 1825 - 11 decembrie 1897), respectiv Pamela (19 septembrie 1827 - 31 august 1904). Una din surorile sale, Margaret (31 mai 1830 - 17 august 1839) a decedat când Samuel avea patru ani, iar fratele său Benjamin (8 iunie 1832 - 12 mai 1842) a murit trei ani mai târziu. Alt frate mai mare, Pleasant (1828 - 1829), nu a trăit decât trei luni. Samuel a avut și un frate mai tânăr, Henry Clemens (13 iulie 1838 - 21 iunie 1858).

Vas cu zbaturi pe Mississippi

Când Samuel avea patru ani, familia s-a mutat la Hannibal, un oraș portuar pe fluviul Mississippi, care mai târziu a servit ca inspirație pentru orașul fictiv St. Petersburg din „Aventurile lui Tom Sawyer” și „Huckleberry Finn”. Missouri s-a numărat printre statele americane în care sclavia a fost legală din 1821, și de la o vârstă fragedă Twain a fost expus sclaviei, temă pe care a explorat-o în operele sale. Ca amănunt interesant, Twain a fost daltonist, fapt care i-a stimulat discuțiile ironice din cercurile sociale de atunci. În 1847, când Twain avea unsprezece ani, tatăl său s-a îmbolnăvit de pneumonie și a decedat în luna martie din același an. La scurt timp după aceea, Twain și-a găsit de lucru ca ucenic la un tipograf; la vârsta de șaisprezece ani a început să scrie articole amuzante și schițe. La optsprezece ani a plecat din Hannibal, lucrând ca tipograf la New York, Philadelphia, St. Louis și Cincinnati.

La 22 de ani, Twain s-a întors în Missouri. În timpul unei călătorii la New Orleans pe fluviul Mississippi, pilotul vasului, pe nume „Bixby”, l-a inspirat pe Clemens să devină pilot de vas cu zbaturi, meserie care, pe atunci, era una din cele mai bine plătite profesii din America.

Datorită faptului că vasele cu zbaturi din acea perioadă erau construite dintr-un lemn foarte uscat și ușor inflamabil, nu se foloseau nici un fel de lămpi sau felinare pentru iluminat, ceea ce făcea deplasarea foarte dificilă în timpul nopții. Piloții erau nevoiți să cunoască cursul fluviului în cele mai mici detalii pentru a putea opri la sutele de porturi și pontoane de pe maluri. Clemens a studiat cu meticulozitate cursul fluviului pe o distanță de aproximativ două mii de mile (3200 km) timp de mai bine de doi ani până a primit brevetul de pilot în 1859. În timp ce se pregătea pentru obținerea licenței de pilot, Samuel l-a convins pe fratele său mai tânăr, Henry Clemens, să lucreze împreună cu el pe Mississippi. Henry a fost ucis la data de 21 iunie 1858, când vasul pe care servea a explodat. Samuel s-a autoînvinovățit pentru moartea fratelui său și s-a considerat responsabil pentru tot restul vieții sale. În ciuda acestui fapt, a continuat să lucreze ca pilot pe fluviu până la izbucnirea Războiului civil din America în 1861, când traficul de pe Mississippi a fost mult redus.

Missouri, deși stat sclavagist și considerat ca făcând parte din Sud, nu a făcut parte din Statele Confederate ale Americii și a rămas loial Uniunii. Când a început războiul, Twain și prietenii săi au format o miliție confederată (eveniment descris în 1885 în nuvela „The Private History of a Campaign That Failed”), dar nu au fost implicați în acțiuni militare și miliția s-a destrămat după două săptămâni. Prietenii săi s-au înrolat în armata confederată; Twain s-a alăturat fratelui său Orion, care fusese numit secretar al guvernatorului statului Nevada, și a plecat spre vest. Au călătorit mai bine de două săptămâni într-o diligență peste Marile Câmpii și Munții Stâncoși până la orașul minier Virginia City, statul Nevada. Aceste aventuri în „Vestul Sălbatic” au contribuit semnificativ la formarea sa ca scriitor și au format baza celui de-al doilea roman al său, „Roughing It” (în traducere românească „Sub cerul liber”).

Mark Twain în tinerețe

Ajuns în Nevada, Twain a devenit miner, sperând să se îmbogățească descoperind argint. A petrecut mult timp în tabăra minieră alături de tovarășii săi - încă o experiență de viață de care s-a folosit în activitatea literară. După eșecul ca miner, a găsit de lucru la un ziar din Virginia City numit „the Daily Territorial Enterprise”. Acolo a început să folosească pseudonimul literar „Mark Twain”.

Viața ca scriitor[modificare | modificare sursă]

În 1867, călătorind prin Europa și Orientul Mijlociu (eveniment aflat la baza colecției de scrisori de călătorie The Innocents Abroad), Twain l-a cunoscut pe Charles Langdon, care i-a arătat o fotografie a surorii sale, Olivia. Twain susține că s-a îndrăgostit la prima vedere; abia în anul următor a cunoscut-o pe Olivia. Cei doi s-au logodit în 1869 și s-au căsătorit în februarie 1870, la Elmira, New York. După ce s-au stabilit la Buffalo, Olivia a născut un băiat, Langdon, care din nefericire a murit de difterie la vârsta de un an și șapte luni. Twain și soția au mai avut trei fiice: Susy, Clara și Jean Clemens. Căsnicia lor a durat timp de 34 de ani, până la decesul Oliviei în 1904.

Twain a trăit mai mult decât Jean și Susy. El a trecut printr-o perioadă de depresie profundă, începută în 1896, pe când se afla într-un turneu de lecturi în Anglia, la aflarea veștii că fiica sa favorită, Susy, a murit de meningită. Decesul soției, precum și decesul altei fiice, Jean, la 24 decembrie 1909, i-a adâncit depresia.^[13]

În 1909, Twain este citat ca spunând:^[14]

„Am sosit cu Cometa Halley în 1835. Va apărea din nou la anul, și mă aștept să mă duc cu ea. Ar fi cea mai mare dezamăgire a vieții mele dacă nu mă duc cu cometa lui Halley. Atotputernicul a spus, fără îndoială: «Aici sunt ciudații ăștia doi, fără rost; au sosit împreună, trebuie să plece împreună».”

Samuel Langhorne Clemens - Mark Twain - a murit de angină pectorală la 21 aprilie 1910 în Redding, Connecticut. La aflarea veștii, președintele Statelor Unite, William Howard Taft a declarat:^[15]

„Mark Twain a dat bucurie -- distracție cu adevărat intelectuală -- la milioane de oameni, iar operele sale vor continua să facă plăcere altor milioane din generațiile următoare... Umorul său a fost american, dar el a fost aproape la fel de apreciat de englezi și alte nații ca și de conaționalii săi. El a creat o parte trainică a literaturii americane.”

Mark Twain a fost înmormântat lângă soția sa în cimitirul Woodlawn din Elmira, statul New York.^[16]

Concepții[modificare | modificare sursă]

Anti-imperialism[modificare | modificare sursă]

Mark Twain se opune si condamnă Războiul Filipino-American (1899-1913). De asemenea, în anii 1860 și 1870 se opune intervenției americane în Insulele Hawaii. Descrie acid în pamflete atipice doctrinar, - supus doar bunului său simț -, de asemenea în romane ori reportaje sclavajul emigranților chinezi pe coasta de vest, cultura religioasă afro-americană ori mormonismul de stil vechi, ori evlavia duminicală/ Poporul american - mississippian - îl consideră anticlerical, nu ateu, ori antireligios - (F. Rian, sursă proprie, Mississippi river, USA, cca. 2000).

Apărarea drepturilor civile[modificare | modificare sursă]

Critica religiei[modificare | modificare sursă]

„Nu pot înțelege cum un om cu suficient simț al umorului poate fi vreodată religios; doar dacă nu își închide intenționat ochii minții, ținându-i cu forța strânși. Biblia este interesantă. Conține o rafinată poezie și ceva fabule istețe. Și povestiri în care sângele băltește. Contine și ceva principii morale utile. Ca și o groază de obscenitate. Totul îngrămădit peste o mie de nimicuri.”

Mark Twain - Citate: